După cum afirma Pompei Samarian în a sa Istorie a orașului Călărași de la origini până la anul 1852, publicată în anul 1931,  lucrare care constituie suportul materialului nostru, numele de Lichirești trebuie să dateze de la începutul primei așezări de locuitori statornici. Dacă nu i se poate pune o dată fixă, este că originea numirilor vechi de sate și orașe se pierd în bezna timpului necunoscut din trecut. Noi bănuim că numirea de Lichirești trebuie să fie în strânsă legătură cu ridicarea aici a primului lăcaș de biserică, cu hramul Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei. Poporanii care s-au strâns în jurul lăcașului sfânt trebuie să-i fi spus, prin prescurtare, biserica Lichiei, în timp ce ei înșiși se vor fi numit poporul bisericii Lichiei, sau lichireșteni, de unde a venit numele satului de Lichirești. O dovadă despre această origine ar fi faptul că azi catedrala orașului prăznuiește pe Sf. Nicolae al Lichiei și această biserică este foarte veche: exista la 1630 și desigur că fondarea ei se pierde în negura trecutului, ca și începutul satului unde se afla.

De la sfârșitul secolului al XVI-lea avem date sigure și putem urmări toate fazele prin care a trecut Lichireștiul până a ajuns în forma Călărașiului. Pentru acest studiu am avut la îndemână hrisoave, cărți domnești, acte, înscrisuri, afișe și corespondență oficială, toate în original, dintre 1630 și 1852.

Moșia cu satul Lichirești, cum și satul alăturat, satul Crânceni, Crăceni sau Măgurenii de azi, existau înainte de 1600. Existau pe timpul „legăturii” lui Mihai Viteazul, făcută probabil după încheierea tratatului cu Sigismund Bathory, la 20 mai 1595. În acel timp, la sfârșitul secolului al XVI-lea, la Lichirești era proprietar Dragul postelnicul de la Slătioara, care a avut cinci copii, din care pe o fată, Despina, a măritat-o în zilele domniei lui Alexandru Vodă Iliaș (1616-1618), cu Vlad vel logofăt Rudeanu și i-a dat zestre jumătate din moșia Lichirești. Cealaltă jumătate de moșie a rămas celorlalți copii ai Dragului de la Slătioara. Vlad Rudeanu și cu jupâneasa lui Despina au cumpărat de la frații ei și această jumătate de moșie, așa că la 1630 erau stăpâni pe toată moșia Lichirești. În acest timp, la Crăceni, moșia vecină cu Lichirești, era proprietar Ivașcu Drocneanu, vornicul de Băleni, văr bun cu Dragul Postelnicu. El stăpânește moșia probabil prin soția lui, Sofia, fiica lui Gheorghe de Măgureni. De altfel, se știe că o Băleancă, după câțiva ani, a dăruit această moșie mănăstirii Radu Vodă din București, când a schimbat și numele din Crăceni în Măgureni.

La 1630 se iscă un proces între cei doi vecini, Vlad Rudeanu de la Lichirești, pe de o parte și Ivașcu Drocneanu de altă parte. Motivul procesului au fost niște rumâni despre care Ivașcu pretindea că se aflau la Crăceni pe timpul „legăturii”lui Mihai Viteazul și s-ar fi strămutat mai în urmă la Lichirești. Domnitorul Leon Vodă numește, la 25 iulie 1630, o comisie compusă din șase boieri care să decidă care sunt rumânii lui Ivașcu și care ai lui Vlad Rudeanu. Cei șase boieri se duc la fața locului, la 1 august 1630 și adună oamenii megieși, îi pun să jure pe Evanghelie, după care fac împărțeala cuvenită. Faptul că au jurat pe Evanghelie dovedește că în localitate era biserică; nu putem bănui că au venit cu Evanghelia din altă parte.

Hrisovul lui Leon Vodă din 25 iulie 1630

După moartea lui Vlad Rudeanu, la 2 martie 1631, domni -torul Leon Vodă, pe baza actului încheiat de cei șase boieri, dăruiește satul Lichirești, cu rumânii de acolo, Despinei, văduva lui Vlad Rudeanu. Peste vreo cinci ani, în 1636, Ivașcu, vornicul de la Crăceni, crezând că poate noul domnitor, Matei Vodă Basarab, îi va fi mai favorabil, ia cu de la sine putere câțiva rumâni de pe moșia Lichirești și-i duse pe moșia lui. În acest chip se redeschide procesul dintre Despina Rudeanca, remăritată acum cu Preda Spătaru, și Ivașcu, vornicul. Procesul avea să dea câștig de cauză tot Rudenilor.

Când a murit Despina Rudeanu, moșia Lichirești trece în stăpânirea fiilor ei, Radu și Vlad, cărora domnitorul Radu Leon le întărește această posesiune prin hrisovul din 3 august 1666. După înstrăinări parțiale ale moșiei, la 16 noiembrie 1677, Lichireștiul are un singur proprietar, în persoana lui Constantin Preotescu, fiul lui Radu Rudeanu. La rândul lui , Constantin Preotescu, din cauză că nu și-a putut plăti la vreme datoriile, a fost silit și el să-și vândă moșia spătarului Mihai Cantacuzino, la 13 martie 1681. Cam în aceeași vreme, la 1692, spătarul Mihai Cantacuzino a mai cumpărat moșiile Cârnuleasa și Stelnica, amândouă din Ialomița și pe toate le -a dăruit mănăstirii Colțea, pentru întreținerea și chiverniseala spitalului care funcționa în cadrul mănăstirii.

Nu se știe precis când a fost făcută această donație. Firesc ar fi ca acest eveniment să se fi petrecut la terminarea spitalului Colțea, pe la 1697-1698, dar acte nu sunt. Oricum, donația trebuie să se fi făcut înainte de moartea spătarului Mihai Cantacuzino, întâmplată la 1716. Deabia la 1722 găsim primul document în care se vorbește de Lichirești, ca proprietate a spitalului Colțea, iar după alți doi ani, la 13 mai 1724, Daniil, mitropolitul Țării Românești, dă o carte de blestem către locuitorii Lichireștiului, prin care încre-dințează că moșia a fost dăruită de spătarul Mihai Cantacuzino pentru hrana și chiverniseala săracilor din Spitalul Colțea.

În această vreme localitatea Lichirești devine tot mai cunoscută, din cauza Silistrei, a cărei importanță la Dunăre este în continuă creștere. Către acest punct erau îndreptate privirile rușilor, care își puseseră în gând să ajungă la Constantinopol. Rușii consi-derau Silistra drept cheia Dobrogei și a Balcanilor. De aici, din Silistra, se supraveghea tot rostul vieții din amândouă principatele. Prin acest concurs de împrejurări, Lichireștiul devenise un centru de legătură între Silistra și capitalele Principatelor Românești.

Pentru prima dată, Lichireștii, Crăcenii și satele din jur sunt însemnate pe o hartă la 1700, când le găsim menționate în opera cartografică a stolnicului Constantin Cantacuzino, tipărită la Padova, în Italia. Alte două hărți, cea a lui Anton del Chiaro, de la 1718 și cea întocmită de Barbie de Bocage, pe la 1783, menționează așezarea de la cotul Borcii tot sub denumirea de Lichirești. În schimb, în Harta austriacă de la 1791, localitatea ce ne interesează apare consemnată sub numele de “Călărași vel Lichirești”.

Pe harta din 1700 a stolnicului Cantacuzino, Lichireștiul este amplasat la nordul Ezerului. Desigur că orietnarea este greșită, dar ceea ce interesează este faptul că localitatea este menționată ca fiind un sat mare. Hotarele moșiei Lichireștilor, care aparțineau Spitalului Colțea, așa cum am menționat, au fost precizate în mai multe hotărnicii. În cea realizată la 6 august 1764, hotarele erau stabilite după cum urmează: „La capul moșiei de sus, spre câmp, se lovește cu moșiile Ialomiței, apoi apucă de se înjugă cu moșia Căldărușani, ia drumul olacului cel vechi în lung și taie Ezerul Lichireștilor în curmeziș și vine pe lângă capul Ostrovului celui Mare ce este lângă Silistra. Apoi ia pe malul Dunării și merge până ce trece gura apei Borcea și de aicea merge de dă în moșia mănăstirii Radu Vodă și a boierilor Măgureni și apoi apucă pe baltă și dă pe la Slavul și pe la Sorogul. Și de la Sorogul apucă la deal pe din josul Lichireștiului. Apoi pe drumul cel nou al Sloboziei, pe câmp, până iar dă în moșia Ialomiței”.

Pompei Samarian – autorul primei cărți despre Istoria orașului Călărași

Despre locuitorii așezării de la cotul Borcei și raporturile lor cu marele proprietar feudal, care era mănăstirea Colțea, în această primă etapă știrile sunt relativ sărace. Știm doar că populația era reprezentată de oameni liberi, numiți în documente megieși, care se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor. Acestora li se adăugau rumânii, locuitorii prinși aici de „legătura” lui Mihai Viteazul și care aveau îngrădit dreptul de a se muta pe altă moșie. Sunt amintiți, de asemenea, deși în număr mic, bulgarii și turcii veniți din sudul Dunării. O categorie aparte au reprezentat-o călărașii ștafetari, care făceau serviciul de curieri, înlesnind transportul corespondenței între București și Constantinopol. Sunt așezați aici, foarte probabil în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu, dar primul document care se păstrează și-i amintește în această calitate datează de la 25 mai 1722. De la acești călărași ștafetari, care după terminarea serviciului către domnie s-au stabilit în așezarea ce se afla în apropierea detașamentului lor, satul Lichirești începe să fie cunoscut sub denumirea de “satul călărașilor” sau Călărași. Cazul nu este singular, fapte asemănătoare petrecându-se și cu alte localități din țara noastră (vezi cazul orașului Dărăbani care își trage numele de la vechiul corp de oaste al dărăbanilor).