CĂLĂRAȘIUL INTERBELIC VĂZUT DE MIHAI TICAN RUMANO

            Originar de pe plaiuri muscelene, MIHAI TICAN RUMANO, cel mai cunoscut scriitor român cu lucrări din domeniul literaturii de călătorie, s-a născut la 2 iulie 1893 în localitatea Berevoiești, din actualul județ Argeș. Are o viață tumultoasă, plină de aventuri. După studiile primare făcute în satul natal va pleca la Câmpulung Muscel, unde îl vom găsi o scurtă perioadă ca băiat de prăvălie. Va lua apoi drumul Bucureștiului, de unde va pleca spre Brăila și Constanța. Ajuns la malul Mării Negre, la numai 16 ani, Mihai Tican Rumano se va îmbarca pe un vas italienesc cu care va ajunge la Napoli. Dornic să cunoască noi orizonturi, începe un periplu de aproape 25 de ani prin toată lumea. Vizitează astfel țări din Africa, din America de Sud și America de Nord, ajungând pănă în Australia și Noua Zeelandă. Cel mai mult va sta în Argentina și Spania, unde își va publica și primele lui articole și cărți de călătorie, pentru multe dintre ele primind elogii din partea presei de specialitate. Haile Selassie, împăratul Etiopiei, îl va decora cu “Steaua Etiopiei” și îl va ridica la gradul de ofițer imperial pentru popularitatea făcută Etiopiei prin volumul monografic “Abisinia”. Președintele Republicii Spaniole, Alcado Zamora, i-a acordat titlul de “Cavaler al Ordinului Republicii” pentru “meritele deosebite în sprijinirea aspiraţiilor poporului spaniol”.

            În țară publică mai multe articole de călătorie în ziarul “Universul”, atrăgând atenția lui Cezar Petrescu, care publică în “Curentul” din 2 şi 29 iunie l928 medalionul: „Un explorator român necunoscut în România- Mihai Tican-Rumano”. După articolele lui Cezar Petrescu i se publică și primele cărți în România, cărți ce se bucură de un deosebit succes de public. În anul 1931 Mihi Tican Rumano se stabilește în țară și se angajează redactor la Ziarul “Universul”. Va continua să publice cărți în limba română, bucurându-se de aprecierea și prietenia lui Liviu Rebreanu. În anul 1950 va contracta o boală de plămâni cu care se va chinui până la moartea sa, intervenită la 20 martie 1967. Lăsa în urma sa 40 de volume care înscriu o pagină şi un nume în literatura română de călătorie.

            Printre acestea se numără și cartea ICOANE DUNĂRENE, publicată de Editura Universul în anul 1932, cu o prefață semnată de prof. univ. Ion Simionescu. Pentru a scrie această carte, Mihai Tican Rumano vizitează toate orașele dunărene, printre care și Călărașiul, căruia îi dedică în cartea sa nu mai puțin de 23 de pagini și un număr de 11 ilustrații, din care 6 sunt făcute chiar de autor cu prilejul vizitei sale.

            Pentru cititorii blogului meu, public cele mai semnificative pasaje despre Călărașiul interbelic, așa cum a fost el văzut de Mihai Tican Rumano în anul 1932. Precizez că postarea mea va fi ilustrată cu imagini publicate în cartea ICOANE DUNĂRENE, care au fost reabilitate și colorate digital.

            “În Călărași trebuie să te adresezi întâi prefectului, dacă vrei să vezi mai mult în puțin timp…. La Prefectură, prin bunăvoința domnului prefect, mi-a fost recomandat dl. N. Cristescu, care foarte amabil a vrut să mă însoțescă în vizitele mele.

            Prima noastră vizită a fost la admirabilul mal al Borcei, de unde ai o priveliște asupra întregii bălți a Călărașiului. De la locul nostru se văd cele două insule ale Eforiei pe care apa nu le acoperă. Insulele se închiriază pentru grădinărie  și păscutul vitelor, ce sunt trecute acolo cu pontonul, un adevărat rai al bovinelor mici și mari… Privirea se pierde până la malul celălalt, la Silistra, unde se fac curse regulate cu vapoarele societății N.F.R. E un drum plăcut, care nu durează decât patruzeci de minute.

Dragă pe Borcea

            Mergând pe malul Borcei, spre port, în stânga se vede frumosul parc comunal, unde se află monumentul ridicat în memoria grănicerilor înecați în 1913… Acest parc, foarte bine îngrijit, e locul de plimbare al călărășenilor, care apar în pâlcuri, imediat ce răsună primele acorduri ale muzicii militare. Tot aici se află și teatrul orașului.

            Trecem apoi să vizităm și terenul sportiv al Regimentului 23 Infanterie, la a cărui aranjare lucrau de zor soldații. Prin mahalaua Măgureni, cu străzi drepte, dar nepavate, ajungem la cimitirul turcesc, unde se află un mare monument ridicat soldaților turci căzuți în timpul războiului de la 1916-1918…

Primăria Călărași

            Apoi ne-am continuat drumul prin Oborul de cereale, unde se desface cea mai mare parte din produsele locuitorilor, prin Cartierul  demobilizaților și mahalaua spoitorilor. E ciudat Călărașiul cu împărțirea lui pe mahalale…

            Ajungem repede și la cazărmile regimentelor 5 Cavalerie și 20 Obuziere, care de departe îți fac impresia unei cetăți.

            După cum vedeți, multe amănunte contribuie să dea Călărașiului o nuanță de vechime, puțin obișnuită orașelor noastre de câmpie, de cele mai multe ori cu o orgine nu prea depărtată.

            De la Regimentul 20 Obuziere ne întoarcem la cea mai frumoasă clădire a orașului. Cu toate că Palatul administrativ a fost construit de mai mult de patruzeci de ani, e încă în bună stare și foarte bine îngrijit. În fața clădirii e o grădină din cele mai frumoase, unde totul e aranjat în ordine, iar de departe trandafirii numeroși, înfloriți, îți dădeau impresia unui covor împestrițat…

Palatul administrativ

            În fața Palatului se mai află și un soclu, care după aparență va fi destinat unei statui mai mari. Mi s-a spus că pe acest soclu va fi așezat bustul domnitorului Barbu Știrbei, întemeietorul orașului…

            În timpul cât am vizitat eu orașul, se făcuse seară. Sosise ora când localnicii ies la plimbare. Centrul îl constituie strada Știrbei Vodă, largă, bine pavată, cu magazine multe, dar toate mici, încât de departe se simte provincia.

Str. Știrbei Vodă

            Centrul comercial îl formează străzile Sfântul Niculae, București și Slobozia. Aici sunt magazine numeroase, cu lucruri pentru țărani, de unde se aprovizionează întreaga regiune din jurul Călărașiului.

            Orașul nu are decât 18.000 de locuitori, printre ei mulți greci și bulgari. În majoritate trăiesc din agricultură, creșterea vitelor, pescuit și comerț… E aceeași viață liniștită, lipsită de salturi, stăpânitoare peste toate domeniile. Viața patriarhală în adevăratul ei aspect, cu petreceri în familii, ce se prelungesc până dimineața…

            În puținul timp cât am stat în Călărași am avut totuși ocazia să cunosc o petrecere de acest gen, la simpaticul avocat Eugen Cialâc, care cu o exuberanță de invidiat știe să aranjeze toate lucrurile la locul lor. Când cei 25 de invitați erau mai bine dispuși, sosește, așa din întâmplare, și Ilie Buzatu, decanul lăutarilor din Ialomița, neîntrecut în cântecele naționale. În acest fel știu localnicii să mai uite puțin de criza care se simte și aici atât de mult…

În restaurantul Hotelului Petculescu poți mânca foarte bine și ieftin. Aceasta la unul din restaurantele luxoase, dar pe malul Borcei sunt două localuri, ce amintesc pe cele din Marsilia, une se găsește aproape numai pește servit pe mese ordinare din brad…

Hotel-Restaurant PETCULESCU

            De la camerile de sus ale Hotelului Petculescu vezi punctul pescăresc, unde de cu zori vin pescarii să-și desfacă marfa strânsă cu atâta trudă…

Gard pesăresc

            În Călărași nu sunt decât patru școli primare de băieți și patru de fete, două licee, o școală profesională, câte o școală de comerț inferioară și superioară și o școală de ucenici. Biserici ortodoxe sunt numai patru, în plus populația evreiască, puțină la număr, are două sinagogi, dintre care una de rit spaniol…

Biserica Sf. Nicolae

            Înainte de a vizita Spitalul și Penitenciarul, singurele așezăminte pe care nu le văzusem încă, am plecat într-o șalupă să petrec câteva ore prin bălțile Călărașiului. Nimic nu le deosebește de bălțile Brăilei: aceeași poezie cu care ne-a obișnuit Dunărea, aceleași păpurișuri nesfârșite în care se adăpostesc cârduri de păsări, aceeași imensă bogăție ce se pierde sub privirile neputincioase ale omului…

            Am plecat spre spital, despre care mi s-a spus că este unul dintre cele mai vechi din țară. Pe drum ne-am întâlnit cu dl. doctor Samarian Gh. Pompei, conducătorul spitalului, de care te desparți cu multă părere de rău. Din primul moment ne-am vorbit ca oamenii ce se cunosc de multă vreme. Glumeț, de talie scurtă, cu un ochi umflat de mușcătura unei albine, domnul Pompei mi-a făcut agreabilă vizita în spital…

            Lângă spital se află și penitenciarul orașului. Clădirile lui sunt vechi, însă bine întreținute. Am găsit aici o gospodărire care mi-a făcut plăcere, deși nu era decât un număr relativ mic de deținuți pentru un județ care se bucură de o faimă puțin de dorit. Să ne gândim numai la renumiții hoți de cai din Ialomița…

            Aceasta este situația, sumar expusă, a orașului Călărași, din care am plecat cu amintiri foarte plăcute, puțin așteptate în momentul când puneam pentru prima dată piciorul pe pământul lui.”

2 gânduri despre „CĂLĂRAȘIUL INTERBELIC VĂZUT DE MIHAI TICAN RUMANO

  1. Pingback: CĂLĂRAȘIUL INTERBELIC VĂZUT DE MIHAI TICAN RUMANO | Călărașeanul ⓜ mapamond domains

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s