În zorii celei de-a doua zile a lui Cuptor, anul 1864, orașul Călărași avea să fie martorul unei catastrofe naturale fără precedent în istoria sa modernă. Un uragan dezlănțuit în miez de noapte a transformat liniștea localnicilor într-un coșmar apocaliptic, descris cu forță literară și cutremurătoare sinceritate într-o scrisoare trimisă redacției ziarului Românul din București de către Demetriu Mărgăritescu, martor direct și victimă a dezastrului.

Era ora două după miezul nopții când urgia s-a abătut peste Călărași. Vântul s-a întețit brusc, într-un vuiet asemănător unei descătușări demonice, urmat de o grindină violentă și o ploaie torențială, venite „despre partea miadză-nopţială” cu o forță ce părea mai degrabă mitologică decât naturală. În doar câteva clipe, orașul s-a transformat într-un haos de zgomote, strigăte și prăbușiri.

Cutremurul ce a însoțit furtuna a amplificat teroarea, iar oamenii s-au simțit neputincioși, ca în fața unei pedepse biblice. Mamele își strângeau copiii la piept, bărbații își pierdeau tăria, iar toți invocau Divinitatea într-o disperare mută. Furia uraganului a durat peste o oră, dar efectele sale au marcat pentru mult timp orașul.

Nicio gospodărie n-a scăpat nevătămată. Casele au fost desvelite, ferestrele smulse, ușile sfărâmate, arborii doborâți. Căsuțe întregi s-au prăbușit, acoperișurile zburau „până la o mie de pași”, iar atmosfera devenise un „foc imens”. Spitalul orășenesc, deși solid construit, a fost redus la o ruină. Biserica cea nouă și-a pierdut mare parte din învelitoarea metalică. Chiar și corăbiile din port au fost avariate, unele aruncate la mal.

Autorul mărturisește că a fost rănit la cap de o fereastră proiectată de vânt, dar că, în mod miraculos, a scăpat cu viață. Împreună cu soția și copiii, s-a refugiat într-o cameră fără ferestre, așteptând ca „din minută în minută să se dărâme casa pe noi”.

Relatarea trimisă ziarului are nu doar valoare documentară, ci și o dimensiune morală. Autorul subliniază că asemenea dezlănțuire a naturii trebuie cunoscută în toată țara, cu atât mai mult cu cât a venit „de la Nordul barbar, de unde nici o dată noi Românii nu aşteptam nimic bun” – o reflecție ce trădează temerile geopolitice ale vremii, dar și neîncrederea în ceea ce venea „dinspre miazănoapte”.

Această mărturie unică ne oferă o imagine vie, sonoră și vizuală a unui moment de cumpănă trăit de comunitatea călărășeană acum mai bine de un secol și jumătate. Ea dovedește nu doar suferința fizică a unui oraș lovit de stihiile naturii, ci și capacitatea oamenilor de a supraviețui și de a da mărturie pentru posteritate.

Istoria locală nu înseamnă doar evenimente administrative și acte oficiale. Ea se compune și din astfel de clipe de suferință colectivă, din emoția transmisă prin scrisori, din zgomotul grindinii ce lovea geamurile și din rugăciunile înăbușite ale celor care nu știau dacă vor mai apuca zorii. Călărașiul anului 1864, devastat de uragan, rămâne o pagină vie, dureroasă și în același timp revelatoare din cronicile Bărăganului