Când dorește să reconstituie trecutul și evoluția unor state, regiuni sau localități, istoricul apelează la o multitudine de informații documentare, pornind de la urmele materiale oferite de arheologie și terminând cu documentele digitale ale zilelor noastre. În cadrul acestor izvoare documentare, cele cartografice pot oferi o sumedenie de informații, pornind de la cele privind amplasarea fizico-geografică până la informații de natură arhitecturală, în cazul planurilor topografice. De aceea, în demersul său istoriografic, cercetătorul nu le poate ignora, dimpotrivă, este apropape obligat să le folosească.

În cazul nostru, pentru prima dată așezarea de la cotul Borcei apare consemnată pe o hartă contemporană  la 1700, când satul Lichirești este menționat în opera cartografică a stolnicului Constantin Cantacuzino, tipărită la Padova, în Italia. Și în alte realizări cartografice din secolul al XVIII-lea, cum a fost cea de la 1718 a iatalianului Anton Maria del Chiaro,  care este de fapt o reeditare cu caractere latine a Hărții stolnicului Constantin Cantacuzino, precum și în cele  atribuite lui Ruhedorf și Schmidt, ambele datate la 1788, așezarea de la cotul Borcii este menționată tot sub denumirea de Lichirești. În schimb, în Harta austriacă de la 1791(așa numita Hartă Specht),  localitatea ce ne interesează apare consemnată sub numele de “Călărași vel(sau) Lichirești”. Pe harta din 1700 a stolnicului Cantacuzino, Lichireștiul este amplasat la nordul Ezerului. Desigur că orietnarea este greșită, dar ceea ce interesează este faptul că localitatea este menționată ca fiind un sat mare. Tot greșită este poziționarea satului Lichirești și în Harta lui P. Santini, tipărită la Veneția în anul 1777(localitatea apare amplasată în extremitatea de nord a Lacului Jegălia). În schimb, într-o realizare cartografică după descrierea generalului Bauer de la 1780 satul Lichirești apare cel mai corect amplasat. Publicăm, mai jos, extrase după toate aceste șase hărți din secolul al XVIII-lea.

Extras din Harta lui Anton Maria del Chiaro de la 1718

Extras din Harta lui P. Santini de la 1777

Extras din Harta Valahiei de la 1780 realizată după descrierea lui  Bauer

Extras din Harta lui Ruhedorf din anul 1788

Extras din Harta lui Schmidt din anul 1788

Extras din Harta austriacă(Specht) de la 1791

            De la începutul secolului al XIX-lea găsim mai multe opere cartografice în care este menționat și Călărașiul. Din anul 1812 amintim lucrarea Topografische karte der Grosse und kleinen Walachei, realizată pe baza ridicărilor topografice făcute de austrieci în timpul confruntărilor militare din anul 1790. Redăm, mai jos, un extras din harta respectivă.

 

Opera cartografică care ne oferă cele mai multe informații despre Călărașiul începutului de secol XIX este Harta rusă din 1828-1829, intitulată “Harta teatrului de război în Europa, în anii 1828 și 1829…cu ridicările militare ale Moldovei, Valahiei și ale regiunii Babadagului. Gravatä la depoul topografic militar 1835” 

În această hartă Călărașiul este reprezentat foarte bine din punct de vedere al amplasamentului geografic. Totodată, după numărul de gospodării(165) precizat în hartă, Călărașiul era cea mai mare localitate din fostul județ Ialomița. Totodată se precizează existența aici a unei biserici și a unei carantine, plus două mori de apă amplasate pe Borcea, în aval de satul Măgureni, unde exista de asemenea o biserică, după cum se poate observa din extrasul reprodus mai jos.

Extras din Harta rusă de la 1828-1829

 

 

În baza art. 306 din Regulamentul Organic pentru Muntenia, se hotărăște înființarea de școli naționale(publice) în orașele reședință de județ. Se puneau astfel bazele unui învățământ public de stat, cu obligativitatea pentru autoritățile locale de a include în buget sumele necesare pentru construcția și întreținerea unor asemenea școli. În acest sens, Eforia Școlilor naționale, organismul central de la București în sarcina căruia se afla coordonarea și  monitorizarea activității din școlile publice județene, a publicat, în septembrie 1833, Regulamentul Școalelor Publice, care detalia problemele de ordin organizatoric și structural al școlilor și a fixat orientarea și principiile de bază ale învățământului conform Regulamentelor Organice.

Întrucât  Călărașiul devenise reședința județului Ialomița, Eforia Școlilor solicită Ocârmuirii județului, cu adresa 368, din 12 octombrie 1833, să găsească un local în care să se instaleze Școala județului. Acestui demers îi răspunde Ocărmuirea de la Călărași, cu adresa nr. 5360, din 6 noiembrie 1833: ”Cu cinste primindu-se la Ocârmuire adresul cinstitei Eforii de supt nr. 368, s-au văzut cele coprinzătoare a se găsi o încăpere pentru şcoala naţională asupra căreia cu cinste să răspunde că asemenea încăpere precum se cere aici în Călăraşi nu se află, că este ştiut căci mai toate încăperile orăşanilor sunt numai cu câte o odaie şi osebit o alta mai mică, ce se numeşte tindă, care şi acelea sunt coprinse de cvartiruri ostăşeşti fără să fie una slobodă. Erau slobode două odăi ale bisericii, una mai mare şi alta mai mică, însă nu după ceruta mărime, dar până în primăvara viitoare se puteau întrebuinţa într-această lucrare, apoi şi acestea s-au coprins acum de smătritele magazii de aici din Călăraşi. Şi precum se arată, nemaifiind nici o casă slobodă, nu rămâne alta decât să fie îngăduială până în primăvară când se va pregăti şcoala ce acum să lucrează. Iar mobilele ce sunt trebuincioase la şcoală nefiind cunoscute ocârmuirii, să binevoiască cinstita Eforie a le da în cunoştinţă ocârmuirii spre a se îndatora orăşanii din vreme să le pregătească.”

În aceste condiții, încă din primul buget întocmit de Comisia oraşului Călăraşi în noiembrie 1833 se prevăzuse suma de 4500 de lei “să se facă o școală pentru învățătura copiilor, care școală, cu îndemnare și ajutorul Ocârmuirii și a polcovnicului Grigore, arendaș, sau și pus în lucrare.”

            Construcția fusese începută pe un loc pe care Epitropia Spitalului Colțea din București, proprietarul moșiei Lichirești îl donase Ocârmuirii județului pentru „acea încăpere de școală.” Actul de donație va fi consfințit prin Jurnalul Epitropiei Spitalului Colțea, încheiat  la 20 decembrie 1834. Documentul la care am făcut referire, mai preciza că terenul respectiv se afla pe malul Borcei, în apropierea uliței principale a târgului, „încă doisprezece stânjeni în lat și optsprezece stânjeni în lung… care loc, spre pomenire atât a ctitorilor ce au făcut danie această moşie la spital, cât şi altor ajutători la întocmirea şi facerea acestui lucru folositor obştii şi plăcut atât lui Dumnezeu cât şi oamenilor, să fie apărat de plata embatichiu ce plătesc alţii, rămâiind nesupărat în veci.”

                   Extras din Planul orașului Călărași în care este identificat localul Școlii publice construite la Călărași. Pe același amplasament s-a ridicat Școala de băieți nr. 2, pe locul respectiv aflându-se azi Blocul cu CEC-ul, de pe fosta stradă Scânteia

Deși clădirea școlii era gata din vara anului 1836, datorită faptului că nu avea încă mobilierul adecvat începerii cursurilor, Eforia Școlilor va trimite un profesor pentru Școala națională de la Călărași deabia pe 1 septembrie 1837, în persoana lui Ion Gherasim Gorjanu, fost, până la cea dată, profesor la Școala din Văleni de Munte. Școala, care fusese înființată și funcționa ca școală publică cu dublă funcționalitate(asigura instruirea copiilor de vârstă școlară după o programă națională, dar asigura și pregătirea și perfecționarea viitorilor învățători de la sate) a funcționat până la Revoluția din 1848, fiind redeschisă la 1 ianuarie 1851, dată de la care documentele înregistrează a funcționare continuă, școala publică respectivă  devenind, peste ani, Gimnaziul „Carol I” de astăzi.

Școala publică de la Călărași a fost vizitată de numeroase oficialități ale vremii. Astfel, cu prilejul examenului de sfârșit de an de la 30 iunie 1845 orașul de pe Borcea este vizitat de Petrache Poenaru, conducătorul Eforiei Școlilor de la acea vreme(un fel de ministru al Educației), nimeni altul decât inventatorul stiloului de astăzi.

Petrache Poenaru s-a născut pe 10 ianuarie 1799, la Benești, jud. Vâlcea. A fost secretarul personal al lui Tudor Vladimirescu, la insistențele căruia pleacă să studieze la Viena și Paris. La Paris își brevetează inventarea stiloului, sub numele Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală. Dar întrucât nu a putut să-și multiplice în serie invenția, titlul de inventator al stiloului a fost atribuit lui Lewis Edson Waterman. Este primul român care a călătorit cu trenul tractat de  locomotiva cu abur(27 octombrie 1831, pe traseul Liverpool-Manchester). A fost unul dintre organizatorii învățământului național românesc, pe care l-a și condus între 1831-1848. A participat la Revoluția de la 1848, a susținut ideea Unirii Principatelor Române și a fost unul dintre apropiații lui Alexandru Ioan Cuza. Este co-fondatorul Școlii de poduri și șosele(actuala Universitate de Construcții din București). Membru titular al Academiei Române, se stinge din viață în București, la 2 octombrie 1875.

       Petrache Poenaru, inventatorul stiloului

Pe 30 iunie 1845, însoțit de aproape toate personalitățile locale(serdar Teodor Arion, sluger Spirache Cojescu, pitar Al. Manu, pitar Ioan Burdeanu, pitar Ion Periețeanu, Răducan Ceaușescu, Scarlat Doicescu, Minea Ioan, Hagi Tănase Țoncovici, Ioan Vasiliu, Iordan Opran și mulți alții. În total la examenul din 30 iunie 1845 au asistat 52 de călărășeni din categoria fruntașilor localității. Toți au semnat, alături de Petrache Poenaru, pe documentul ce s-a întocmit cu acest prilej), Petrache Poenaru  participă la examinarea elevilor, declarându-se extrem de mulțumit.

Documentul oficial care s-a încheiat după examinarea elevilor și care poartă și semnătura lui Petrache Poenaru, avea să consemneze: “Și auzind noi, toată orășeneasca adunare, ezacte și deslușitoare răspunsuri de la școlari patrusprezece, cât și de la candidații de învățători ce se cercetau față cu noi la citire și scriere frumoasă, la declinații și conjugări, la catehism, la cele patru lucrări aritmetice cu numere întregi și completite, la regula de trei, de dobânzi și tovărășii și la geografie și istoria Țării Românești și din care peste 25 având lămurită știință la aceste învățături merită a fi învățători, mărturisim a noastră mare mulțumire dumnealui mai sus numitului domn profesor(Grigore Constantinescu – nota ns.), pentru sârguință și osârdie pe care a împărtășit-o tinerimii…”

 

Atestat documentar la 1595, satul Lichirești, în jurul căruia se va dezvolta ulterior, târgul și orașul Călărași, își trage numele, așa cum afirma Pompei Samarian, de la hramul primului lăcaș de cult creștin-ortodox, ridicat aici cu mult înainte de atestarea sa documentară. Este vorba de actuala Biserică catedrală care a avut dintotdeauna hramul “Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei”. De aici, de la Biserica Lichiei, își vor lua numele localnicii, care se vor numi lichireșteni, iar așezarea Lichirești.

După cum se poate constata din documentul postat în articolul  anterior, la momentul aplicării Legăturii lui Mihai Viteazul, satul Lichirești făcea parte din categoria localităților rurale boierești și aparținea postelnicului Dragul de la Slătioara(postelnicul era dregătorul cel mai apropriat de persoana voievodului, putând intra în iatacul domnesc chiar și nechemat. Treptat a dobândit sarcina de a introduce la domnitor soliile și pe cei veniți în audiență. Era ultimul membru al sfatului domnesc.)

Nu se păstrează documente referitoare la momentul la care localitatea medievală de la cotul Borcei a ajuns în posesia unui dregător de la Curtea domnească, dar foarte probabil că acest lucru s-a întâmplat după ce Mircea cel Bătrân a început seria daniilor către mânăstiri și boierii ce ocupau funcții dregătorești la Curte. Cum satele grupate în jurul marilor bălţi de la Dunăre și de pe brațul Borcea aduceau mari beneficii, nu numai în peşte ci şi în valoarea terenurilor agricole din vecinătatea lor, este firesc ca marii boieri să-și fi dorit să intre în posesia acestora. Așa se face că atât Crăcenii cât și Lichirești, împreună cu alte 21 de sate aflate pe Borcea vor intra toate în posesia unor boieri sau mânăstiri, aici neîntâlnindu-se sate de moșneni(oameni liberi), așa cum se întâmpla cu satele din centrul fostului județ Ialomița.

În numeroase situații daniile anumitor domnitori erau revocate de alți domnitori, în funcție de interese de moment, motiv pentru care întâlnim multe cazuri de reconfirmare a stăpânirii asupra satelor, a rumânilor din sate(denumirea istorică a țăranilor dependenți din satele domnești, boierești și mânăstirești), precum și a terenurilor din câmp și din baltă, majoritatea hrisoavelor domneşti de epocă fiind acte de întărirea daniilor şi doar un număr restrâns reprezentând actele de danie propriu-zisă, fapt care explică, pe lângă alte motive, necesitatea hrisoavelor domneşti de întărire pentru împiedicarea revocării sau confiscării.

Dragul postelnic de la Slătioara,  a avut cinci copii, din care pe o fată, Despina, a măritat-o în zilele domniei lui Alexandru Vodă Iliaș (1616-1618), cu Vlad vel logofăt Rudeanu și i-a dat zestre jumătate din moșia Lichirești. Cealaltă jumătate de moșie a rămas celorlalți copii ai Dragului de la Slătioara. Vlad Rudeanu și cu jupâneasa lui Despina au cumpărat de la frații ei și această jumătate de moșie, așa că la 1630 erau stăpâni pe toată moșia Lichirești. În acest timp, la Crăceni, moșia vecină cu Lichirești, era proprietar Ivașcu Drocneanu, vornicul de Băleni, văr bun cu Dragul Postelnic. El stăpânește moșia probabil prin soția lui, Sofia, fiica lui Gheorghe de Măgureni. De altfel, se știe că o Băleancă, după câțiva ani, a dăruit această moșie mănăstirii Radu Vodă din București, când a schimbat și numele din Crăceni în Măgureni. Între cei doi, Vlad Rudeanu și Ivașcu Drocneanu intervine conflictul generat de fuga rumânilor de la Lichirești la Crăceni, conflict rezolvat prin judecata celor 6 boieri, judecată confirmată și întărită prin hrisovul lui Leon Vodă din 12 august 1630.

Vlad Rudeanu moare în anul 1630, satul și moșia Lichirești rămânănd în proprietatea soției sale Despina, căreia, la 2 martie 1631, domnitorul Leon Vodă, îi reîntărește satul Lichirești, cu rumânii de acolo. Peste vreo cinci ani, în 1636, Ivașcu, vornicul de la Crăceni, crezând că poate noul domnitor, Matei Vodă Basarab, îi va fi mai favorabil, ia cu de la sine putere câțiva rumâni de pe moșia Lichirești și-i duse pe moșia lui. Se redeschide astfel judecata dintre Despina Rudeanca, remăritată acum cu Preda Spătaru, și Ivașcu, vornicul de la Crăceni. După cercetarea cauzei, domnitorul Matei Basarab intervine și emite un hrisov la 11 martie 1636 prin care Despina reprimește rumânii fugari, spre a-i ține în bună pace. Peste șapte ani, la 24 octombrie 1643, Matei Basarab emitea un nou hrisov pentru Despina și fiii ei Radu și Vlad întărindu-i dreptul de a lua dijmă “de la satul Lichirești, județul Ialomița, din păine, din mălai, din grâu, din stupi, din râmători, din oi, din baltă din zece pești un pește, sau din zece bani un ban.”

Hrisovul lui Matei Basarab din 24 octombrie 1643

Între timp Despina Rudeanu moare și moșia Lichirești trece în stăpânirea fiilor ei, Radu și Vlad, cărora domnitorul Radu Leon le întărește această posesiune prin hrisovul din 3 august 1666. După înstrăinări parțiale ale moșiei, la 16 noiembrie 1677, Lichireștiul are un singur proprietar, în persoana lui Constantin Preotescu, fiul lui Radu Rudeanu, fapt consfințit printr-un  zapis(act de întărire a proprietății) al foștilot prprietari, vornicul Vâlcu și fiul său, postelnicul Vâlcu. Prin acest act oficial, pe care-l publicăm mai jos în facsimil, lui Constantin Preotescu i se certifica dreptul deplin asupra satului și moșiei Lichirești.

Zapisul din 16 noiembrie 1677 care confirma proprietatea lui Constantin Preotescu asupra satului și moșiei Lichirești

 Peste numai patru ani, la 13 martie 1681, Constantin Preotescu, vindea satul și moșia Lichirești spătarului Mihai Cantacuzino, nepotul domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Zapisul lui Constantin Preotescu prin care satul și moșia Lichirești sunt întărite spătarului Mihai Cantacuzino. Ca martori semnează Vâlcu, mare spătar și Dumitrașcu, mare paharnic

Mihail Cantacuzino (1640-1716), provenea dintr-o veche familie nobiliară cu rădăcini până în Imperiul Bizantin, fiind al șaselea fiu al marelui postelnic Constantin Cantacuzino. A fost spatar si mare stolnic la curtea Țării Românesti și unul dintre primii călători si exploratori romani. În peregrinarile sale, boierul muntean a ajuns în Palestina și în peninsula Sinai. Inspirat de ce văzuse pe meleagurile sfinte avea să înființeze o mânăstire pe care o va numi Sinaia. El este ctitorul Mânăstirii și Spitalului Colțea din București. În curtea spitalului se află și astăzi statuia ctitorului, realizată de sculptorul Karl Stork între anii 1865-1869 din marmură de Carrara.

Spătarul Mihail Cantacuzino(1640-1716), proprietar al satului și moșiei Lichirești

Nu s-au păstrat documente din care să reiasă modul în care spătarul Mihai Cantacuzino a administrat moșia de la Lichirești și în ce relații s-a aflat proprietarul cu locuitorii satului. Foarte probabil că că vechile obligații feudale, menționete deja în mai multe hrisoave domnești, s-au menținut, aducându-i spătarului importante venituri din dijma  percepută asupra produselor din câmp și a peștelui din baltă.

De asemenea nu sunt documente care să confirme prezența spătarului Mihai Cantacuzino la Lichirești. Un lucru este însă sigur și anume faptul că spătarul și-a folosit influența pe care a avut-o la curtea lui Constantin Vodă Brâncoveanu și reușește să ridice la rangul de Căpitănie a micuței unități de călărași de margine existentă la Lichirești, ca sat așezat la hotarul țării, spre Dunăre. Astfel, un document din 28 octombrie 1693 menționează un căpitan de călărași, care conducea detașamentul de la Lichirești, aflat până la acea dată în subordinea căpităniei de la Hodivoaia.

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea spătarul Mihai Cantacuzino ridică, la București, mânăstirea Colțea și primul spital din Țara Românească cu un număr de 24 de paturi. Deși există mai multe puncte de vedere în ceea ce privește perioada construirii și dării în folosință a mânăstirii și spitalului Colțea, care variază între anii 1695-1714, sigur în anul 1706 lucrările erau finalizate, așa cum reiese dintr-un document care se păstrează la Biblioteca Academiei și care se numește Condica Frățietății. Iată ce se menționa în documentul respectiv: “Condică sfântă închinată acestei biserici sfinte și cinstite cu numele celor 3 sfinți ierarhi, ridicată din temelie cu cheltuiala prea cinstitului și prea renumitului arhon mare spătar domnului domn Mihail Cantacuzino…” Primul care semna în această condică, la 23 mai 1706, era Mihai Cantacuzino: “Iar eu, ca cel mai mic dintre toți, pentru vecinică pomenire, am pus aici, sub cele scrise , numele meu: Mihail Cantacuzino” 

Gândită ca un așezământ monahal de binefacere, cu o școală slavonească și un spital cu 24 de paturi, pentru întreținerea Mănăstirii Colțea bogatul său ctitor “a înzestrat această mănăstire  cu bune moșii”, după cum consemna în cronica sa banul Mihail Cantacuzino. Alte două documente contemporane, Cartea arhiepiscopului Gavril, patriarhului ecumenic al Constantinopolului, din 18 octombrie 1702 și Cartea patriarhului Samuil al Alexandriei, datată la 15 iunie 1715, amintesc de faptul că spătarul Mihai Cantacuzino a dăruit mînăstirii Colțea din București mai multe moșii ale sale, fără însă să le nominalizeze.

Printre daniile cu care spatarul Mihail Cantacuzino a înzestrat Mănăstirea Colțea s-a aflat și moșia Lichirești, inclusiv satul Lichirești. Nu se știe precis când a fost făcută această donație. Firesc ar fi ca acest eveniment să se fi petrecut la terminarea spitalului Colțea, deci nu mai târziu de 1706, dar acte nu sunt. Oricum, donația trebuie să se fi făcut înainte de moartea spătarului Mihai Cantacuzino, întâmplată la 1716. Deabia la 1722 găsim primul document în care se vorbește de Lichirești, ca proprietate a spitalului Colțea, iar după alți doi ani, la 13 mai 1724, Daniil, mitropolitul Țării Românești, dă o carte de blestem către locuitorii Lichireștiului, prin care încredințează că moșia a fost dăruită de spătarul Mihai Cantacuzino pentru hrana și chiverniseala săracilor din Spitalul Colțea.

25 mai 1722. Angajamentul scris al  călărașilor  stabiliți în sat la Lichirești prin care se angajează să efectueze prestațiile datorate Epitropiei mănăstirii Colțea, proprietarul moșiei și satului Lichirești

 

CĂLĂRAȘI – 425

DOCUMENTUL DE ATESTARE DOCUMENTARĂ A MUNICIPIULUI CĂLĂRAȘI

            În acest an municipiul Călărași va sărbători  împlinirea a 425 de ani de atestare documentară, prilej pe care noi îl vom marca prin publicarea, sub egida Muzeului municipiului Călărași, a unui amplu volum intitulat O ISTORIE ILUSTRATĂ A MUNICIPIULUI CĂLĂRAȘI, lucrare care în momentul de față se află în proces de pregătire pentru tipar.

            Pentru citirorii mei de pe blog, voi prezenta, în avanpremieră, câteva fragmente din volumul la care am făcut referire. Și voi începe, așa cum este firesc, cu prezentarea documentului care atestă existența, la 1595, a localității Lichirești – prima denumire a municipiului Călărași de astăzi.

Una dintre caracteristicile evului mediu românesc a fost aceea că, odată cu constituirea statului feudal Țara Românească, în baza dreptului de stăpânire superioară asupra pământului(dominus eminens), domnitorul, ca stăpân suprem asupra pământului și asupra bălților, își va rezerva dreptul să dăruiască feudalilor, mănăstiri sau boieri, părți din moșiile satelor, ori sate întregi, împreună cu bălțile care le aparțineau. În felul acesta, prin actele de danie sau întărire, cunoaștem și primele atestări documentare a satelor de aici. Documentele păstrate menționează prezența acestor sate în momentul intrării lor în istoria scrisă, fără a constitui aceste documente actul de naștere a acestor sate.  Majoritatea actelor, considerate a fi prima atestare documentară, sunt acte de întărire a unor donații anterioare, ceea ce presupune existența lor mai veche cu două sau trei generații.

În ceea ce privește atestarea documentară a Lichireștiului, așezarea medievală amplasată în zona actualului centru civic al municipiului Călărași, încă din anul 1931, atunci când publica Istoria orașului Călărași de la origini până la anul 1852, Pompei Samarian, care avusese acces la  documentele din arhiva fostei Eforii a Spitalelor Civile din București, stabilea, pe bună dreptate, că atestarea documentară a Călărașiului data de pe vremea domnitorului Mihai Viteazul. Când făcea această afirmație, el se referea la așa numita Legătură de glie, document care din păcate nu se mai păstrează, dar  la care  fac referire multe alte documente emise de domnitorii munteni din prima jumătate a secolului al XVII-lea.  Chiar dacă Legătura lui Mihai  nu s-a mai păstrat până astăzi, marea majoritate a istoricilor români sunt de părere că Mihai Viteazul a luat această măsură în toamna anului 1595,  după Btălia de la Călugăreni din 23 august 1595. Iată pentru care motiv noi considerăm că în anul 2020 municipiul Călărași aniversează 425 de ani de la prima sa atestare documentară.

Pentru a stabili atestarea documentară a Călărașiului la 1595, Pompei Samarian publica, în anexa  cărții sale Istoria orașului Călărași de la origini până la anul 1852, două documente, unul din 25 iulie 1630 și cel de al doilea din 1 august 1630, documente care se referă la soluționare unui litigiu apărut apărut între satele mărginașe Lichirești și Crăceni în ceea ce privește situația unor rumâni din Lichirești care-și părăsiseră satul  și se stabiliseră la Crăceni pe la anul 1602. Soluția propusă de cei 6 boeri care judecaseră cauza stabilea ca rumânii pe care Legătura lui Mihai Viteazul îi apucase în Lichirești să fie retrocedați lui Vlad, mare logofăt, ginerele lui Dragul de la Slătioara, proprietarul satului și moșiei Lichirești la anul 1595.

Noi am descoperit în fondul documentar al Bibliotecii Academiei Române un alt document, mult mai complet și mai edificator în ceea ce privește atât atestarea documentară a Călărașiului, cât și faptul că satul Lichirești exista cu mult înainte de Legătura lui Mihai Viteazul. Este vorba de un hrisov al domnitorului Leon Tomșa, dat la București pe 12 august 1630, prin care întărea jupanului Vlad, ginerele lui Dragul postelnic, rumânii fugiți la Crăceni și pe care Legătura lui Mihai Viteazul îi prinsese în sat, la Lichirești.

Întrucât documentul în cauză aduce numeroase informații inedite  în ceea ce privește numele rumânilor, precum și aspecte etnice și sociale ale satului Lichirești și face afirmația explicită asupra faptului că  așezarea de la cotul Borcii exista cu mult înainte de Legătura lui Mihai Viteazul, publicăm textul integral al documentului în cauză, cât și un facsimil după originalul deținut de Biblioteca Academiei Române.

“Din mila lui Dumnezeu, Io Leon voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului, răposatului Io Ștefa voevod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele cinstitului dregător al domniei mele jupan Valdul mare logofăt și cu fiii lui, câți i-a dăruit Dumnezeu, ca să-i fie niște vecini în sat la Lichirești, în județul Ialomița, însă din partea lui Ivașco vornicul, anume: Marin cu fiii săi și Dobrin, fratele lui Marin, cu fiii săi și iarăși Dobrin Costandă cu fiii săi și Mușat Cernătescul cu fiii săi și Mihăilă cel lung și Mușat Osiescul cu fiii lui și Neacșul și iarăși Mihăilă cu fiii lui și iarăși din partea lui Muja postelnic, Stoian cu fiii lui și Tudor și Stan cu fiii lor și Florea și Budea și Tăfală cu fiii lor.

Pentru că acești vecini(rumâni – nota ns., adică țărani aserviți care locuiau în satele boierești sau mănăstirești și care lucrau pe moșiile proprietarilor feudali) mai sus-ziși au fost de moștenire ai lui Dragul postelnic, socrul jupanului Vladul mare logofăt din sat de la Lichirești, încă de mai nainte vreme, din zilele altor domni bătrâni.(sublinierea ns.). Iar din zilele răposatului Șerban voievod, pe vremea când s-a bătut cu hanul la gura Teleajănului, atunci s-au risipit vecinii din Lichirești și s-au dus pe ocina jupanului Ivașco vornicul, la Crăceni.

Iar după aceea, când a fost acum, în zilele domniei mele, cinstitul dregător al domniei mele jupan Vladul mare logofăt, împreună cu jupan Ivașco vornic au luat între ei 6 boieri pe răvașe domnești dinaintea domniei mele din Divan, anume: din Blagodești, Ianiu postelnic și din Piersica, Voia și din Herești, Radul postelnic Năsturel și din Doicești, Radul postelnic și din Uscați, Danciul logofăt și din Cornățeni, Socol paharnic, ca să cerceteze și să adeverească pentru acești vecini mai sus-ziși, ai lui Dragul postelnic, care au fost din Lichirești,pe care vecini i-a apucat legătura lui Mihai voievod în sat la Lichirești, să fie pe seama cinstitului dregător al domniei mele, jupan Vladul mare logofăt, ginerele lui Dragul postelnic, iar vecinii pe care i-a apucat legătura lui  Mihai voievod în sat la Crăceni, ei să fie pe seama jupanului Ivașco vornicul. Astfel, întru aceea, cei 6 boieri mai sus-ziși au venit în sat la Lichirești împreună cu Andreiu spătar, fiul jupanului Vladul mare logofăt și împreună cu Gherghi spătar, fiul jupanului Ivașco vornic, de au cercetat și au adunat oameni buni, megieși dimprejurul locului, din sus și din jos. Și au adeverit acești boieri mai sus-ziși din gura lor și încă au și jurat pe sfânta evanghelie că vor spune cu dreptate.

Astfel ei așa au adeverit cu sufletele lor, că pe vecinii lui Dragul postelnic i-a apucat legătura lui Mihai voievod în satul lor, la Lichirești și au tot fost vecini la Lichirești până în zilele lui Șerban voievod, cum este scris mai sus. Astfel acești 6 boieri mai sus-scriși, ei încă așa au judecat și au dat cinstitului dregător al domniei mele jupan Vladul mare logofăt pe acești vecini mai sus-ziși, care sunt scriși pe rând. Iar jupanului Ivașco vornic i-au dat vecinii, anume: Mușat, fratele lui Costea cu fiii săi și Gradea și Babolea cu fiii săi și i-au dat lui Muja postelnic un vecin, anume Radul și au dat mănăstirii Virășul iarăși un vecin, anume Pătru. Și încă acești vecini mai sus-ziși, pe care i-au dat lui Ivașcu vornic și lui Muja și mănăstirii  Virăș, ei au fost toți de moștenire vecini din Lichirești și au venit în Crăceni mai dinainte de legătura lui Mihai voievod. Iar doi vecini, anume Mihăilă, fiul lui Țigulea și Costea, robii, ei așa au adeverit că nu i-a apucat legătura lui Mihai voievod nici în Lichirești, nici în Crăceni, ci în acea vreme au fost robi și au dat să fie în pace de vecinie și de către jupan Vladul logofăt și de Ivașcu vornic și de Muja și de către sfânta mînîstire Virășul. Și am văzut și cartea de judecată și de întocmire a acelor 6 boieri, cum este scris mai sus.

De aceea am dat și domnia mea cinstitului dregător al domniei mele jupan Vladul mare logofăt, ginerele lui Dragul postelnic, ca să-i fie acești vecini mai sus-ziși din Lichirești dedină și ohabă lui și fiilor și nepoților și strănepoților și de nimeni neclintit, după porunca domniei mele.

Iată dar și martori am pus domnia mea: jupan Hriza, mare vornic și jupan Papa, fost mare logofăt și Mușat, mare stolnic și Buzinca, mare comis și Vasile, mare paharnic și jupan Alexandri, mare postelnic. Și ispravnic, jupan Hriza, mare vornic.

Și am scris eu, Dumitru gramatic, în cetatea de scaun București, luna august 12 zile și de la Adam până în cursul anilor, în anul 7138<1630>.

Io Leon voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.”

Hrisovul lui Leon Tomșa din 12 august 1630