Noi, cei născuți în Bărăgan în anii de după cel de al doilea război mondial nu trebuie să facem un efort de memorie prea mare pentru a ne reaminti faptul că bunicile și mamele noastre,  cele care de primăvară până toamna târziu se aflau la munca câmpului,  în timpul iernii  se dedicau exclusiv unor activități meșteșugărești în urma cărora își confecționau singure textilele cu care-și decorau interioriul caselor sau țeseau pânza din care croitorii specializați le realizau costumele populare, folosite în activități productive sau îmbrăcate în zi de sărbătoare. Și astăzi, în cercetările noastre, am găsit în satele călărășene, de regulă la persoanele mai în vârstă, aspecte care confirmă afirmațiile de mai sus. Este adevărat însă că modernismul a cîștigat un teren imens și în acest domeniu, țăranii din Bărăgan preferând tot mai mult să cumpere țesături industriale sau obiecte de îmbrăcăminte de uz casnic gata confecționate în atelierele și fabricile de la orașe.

Torsul și țesutul sunt îndeletniciri casnice practicate încă de femeile din localitățile rurale ale județului, chiar dacă nu cu aceeași intensitate ca  altădată. Aici păstoritul local a furnizat ca materie primă de bază lâna, iar creșterea viermilor de mătase, precum și cultivarea inului, cânepii și mai apoi a bumbacului a oferit elementele constitutive ale pânzei țărănești țesută în război pentru nevoile gospodăriei. Forme și unelte străvechi ale industriei casnice textile au persistat până nu demult în această zonă, unele folosindu-se și astăzi. Țesături și cusături specifice regiunii Dunării și Borcei, adevărate piese autentice de artă populară, în care sunt valorificate ornamentele, cromatica și formele tradiționale, se realizează și astăzi în sate ca Radovanu, Sohatu, Chiselet, Spanțov, Roseți, Unirea, Borcea ș.a.

          În ceea ce privește tehnica pregătirii firelor vegetale, în cazul celor de cânepă, după smulgerea plantelor de pe câmp, cânepa era pusă ,,la topit” în ochiuri de apă stătătoare, după care plantele se băteau la ,,meliţă”, apoi se dărăceau, alegându-se firele pentru tors. La bumbac treaba era puțin mai simplă, în sensul că după recoltare, vata era trecută printr-o mașină specială pentru înlăturarea semințelor, după care se făceau fuioarele pentru tors. Lâna se prelucra printr-o tehnică asemănătoare, torcându-se apoi din furcă, obținându-se fire de grsimi diferite, în funcție de destinația ce urma să aibă țesătura.

          Țesutul firelor în război necesită o suită de operații pregătitoare: depănatul firelor pe rășchitor și mai apoi pe mosoare sau țevi de trestie; scrobitul firelor pentru a căpăta o rezistență mai mare la țesut; urzitul pe gard sau urzitor; neveditul  sau încrucișarea firelor prin ițe și spată ș.a. Pentru țesutul  propriu-zis în zonă s-a folosit și se folosește încă războiul orizontal, care permite alegerea unei game diversificate de țesut, în funcție de obiectul ce urmează a se realiza ulterior din țesătură.

Cusutul  a fost un meșteșug casnic frecvent utilizat în gospodăriile țărănești din județ, legat nemijlocit de împodobirea  pieselor de îmbrăcăminte și a țesăturilor de interior. Ca tehnică cu posibilități multiple de decorare, cusutul artistic se mai practică și astăzi, fetele deprinzându-l de la vârsta de 5-6 ani. Se utilizează cusătura în puncte, pe pânză de itamină, sau urmărindu-se textura pânzei pe care se coase, respectând liniile drepte ale firelor de urzeală. Cusătura ,,la fir” se lucrează linie lângă linie, la distanța de un fir, de la stânga la dreapta, iar ,,șabacul” se realizează prin scoaterea de fire. Modelul se formează din pliuri și goluri și decorează, de regulă, marginile ștergarelor. Legat de tehnica cusutului, întâlnim tot mai des croșetatul ,,pe deget” sau modelul ,,lansetă”, femeile din satele călărășene realizând foarte frumoasele ,,mileuri” care sunt amplasate pe obiectele de mobilă din interior.

Cojocăritul. Apăruți în cadrul procesului de specializare a unor activități legate de confecționarea piesele de îmbrăcăminte, cojocarii au fost, până nu demult, nelipsiți din satele călărășene. Marea lor majoritate își exercita meșteșugul în gospodărie, în timpul liber, ocupându-se cu agricultura și creșterea animalelor. Începând din toamna și până primăvara, atunci când erau des solicitați de concitadinii lor, angrenau în această activitate toți membrii familiei, în acest caz putându-se vorbi chiar de o specializare la nivelul familiilor. Cojocarii satelor erau totodată și tăbăcari, din mâinile lor ieșind, uneori, adevărate opere de artă populară. Avem în vedere pieptarele și cojoacele executate din piele și blană de oaie, împodobite cu frumoase elemente cu motive geometrice și florale, viu colorate, realizate din meșină(se obținea din piele de oaie, eliminându-se blana). Ca tehnică, cojocarul începea cu alegerea și prepararea pieilor, preferându-se piele de animale sacrificate primăvara și vara. Argăsitul pieilor se făcea după metode arhaice, bazate pe sare, iar tăbăcitul se realiza cu ajutorul unui amestec de tărâțe de grâu și sare. Urma apoi ,,trasul” pieilor, când cojocarul elimina resturile de carne cu ajutorul unuei ,,cuțitoaie” bine ascuțită. Prelucrarea meșinei era puțin mai complicată, aceasta fiind și vopsită cu ajutorul unor extracte obținute din plante. În zilele noastre cojocarii au devenit tot mai rari, sătenii preferând hainele de piele realizate în atelierele industriale.

Încondeiatul ouălor. Din totdeauna românii au marcat cu multă bucurie sărbătoarea creștinească a Învierii, numită popular Sărbătoarea de Paști. Cu această ocazie, precum și cu prilejul Înălțării, femeile din aproape toate gospodăriile țărănești practicau și practică încondeierea ouălor, folosind în acest scop un bețișor subțire înfășurat cu o cârpă, care era introdus într-un vas cu ceară topită, apoi cu el desenau diferite modele pe oul cald și bine uscat. După aceea ouăle se introduceau într-o soluție colorată, de regulă, în roșu, galben, verde sau albastru. Prin fierbere, fondul se colora în nuanța dorită, în timp ce porțiunile trasate cu ceară, după îndepărtarea acesteia, rămâneau albe. În unele gospodării, femeile folosesc, în locul cearei, frunze de plante strâns legate pe ou cu ajutorul unui tifon. Rezultatul este asemenător.

Este îndeobște cunoscut faptul că primele școli cunoscute în Muntenia au funcționat pe lângă mănăstirile pe care domnitorii români de după Basarab I le ctitoriseră de la Carpați și până la Dunăre. Asemenea școli au existat, cu siguranță, și pe lângă mânăstirile de la  Cătălui(ctitorie a jupâniței Caplea din anul 1577, amplasată pe malul lacului Cătălui, pe raza actualei comune Căscioarele), Negoiești(ctitorie a lui Matei Basarab și a doamnei sale Elina la 1649), Plătărești(ctitorită de același Matei Basarab la 1640)  și Cornățel(Mânăstirea), pe care istoricul Constantin C. Giurescu a identificat-o ca fiind mânăstirea Struglea, construită de Mircea cel Bătrân la 1409. În 1417 mânăstirea ar fi fost pustiită de năvălirea lui Mahomed I, după care ar fi avut o viață modestă, fără danii și fără hrisoave, până la Matei Basarab care reclădește biserica la 1648.

Oameni cu știință de carte s-au aflat cu siguranță în orașul Cornățel și în așezarea de la cotul Borcii, menționată în documentele medievale sub numele de Lichirești și mai apoi de Călărași, amplasată în fața importantului centru militar și strategic de la Silistra și pe unde domnii Țării Românești își trimiteau corespondența la Constantinopol(Istanbul).

Cornățelul, amintit documentar la sfârșitul secolului al XV-lea, evoluează rapid de la statutul de târg la cel de oraș domnesc, devenind centrul administrativ al stolnicilor(vameșilor), care supravegheau pescuitul pe Dunăre și în bălțile din apropiere. Multe documente din secolele al XVI-lea și al XVII-lea amintesc de vameșii de la Cornățel, de obligațiile și litigiile acestora, ceea ce înseamna că măcar o mică parte a oamenilor din zonă cunoșteau scrisul și cititul în limba română, având în vedere faptul că acum documentele din cancelaria Țării Românești erau redactate, în marea lor majoritate, în limba română, cu caractere chirilice. În alte documente apar ca martori și semnează localnici din Cornățel, ceea ce dovedește că aceștia știau carte fără drept de tăgadă. Așa face căpitanul Socol din Cornățel care semnează, ca martor, un document din  1 august 1630, care separa rumânii din localitățile Lichirești(Călărașiul de azi) și Crăciani(cartierul Măgureni al municipiului Călărași).

Despre știința de carte a unor localnici din satul de la cotul Borcii – Lichirești, devenit, mai apoi târg, loc de vamă și carantină pentru domnitorii munteni și moldoveni care mergeau sau se întorceau de la Constantinopol(Istanbul) avem mai multe documente, care dovedesc că o parte a lichireștenilor știau să citescă și cunoșteau cărțile sfinte. Așa se explică de ce la 1 august 1630, când se întocmea un act din porunca lui Leon Vodă, megieșii(oameni liberi) sunt puși să jure pe Evanghelie. Mai târziu, la 12 noiembrie 1677, pe un act de vânzare al moșiei și satului Lichirești semnează, ca martori, 33 de boieri, megieși și localnici, ceea ce dovedește că numărul cunoscătorilor de carte din zonă a crescut semnificativ. Când, după 1700, moșia Lichireștilor devine proprietatea mânăstirii și spitalului Colțea din București și călărașii ștafetari încep să se stabilească în zonă, avem o nouă dovadă că interesul pentru instrucție a crescut. Este vorba de un document încheiat la Lichirești(Călărași), la 25 mai 1722, prin care călărașii ștafetari se angajau să lucreze și ei la moșia spitalului Colțea și să plătească dijmele cuvenite. Documentul în cauză poartă semnătura olografă a mai multor călărași ștafetari, printre care Ion Perdi, Dude călăraș, Ilie Stegaru, Andrei Ceaușu, Nicolae călăraș, Gheorghe călăraș și Grigore călăraș.

Documentul din 12 noiembrie 1677

Regimul fanariot impus Munteniei și Moldovei, a determinat profunde schimbări atât în economie și administrație, precum  și în domeniul învățământului, al politicii școlare și al gândirii pedagogice. În ceea ce privește teritoriul ce intră astăzi în componența județului Călărași, trebuie remarcat faptul că multe din localitățile ce aparțineau atunci fostului județ Ilfov s-au aflat sub puternica influență a centrului de cultură și educație pe care îl reprezenta Bucureștiul, reședința administrativă a județului Ilfov. O altă parte a localităților din actualul județ Călărași aparțineau, în epocă, fostului județ Ialomița, care tocmai își mutase capitala de la Orașul de Floci la Urziceni,  un târg aflat la numai 45 km distanță de București, cu o populație ce depășea cu puțin 1000 de locuitori. Pe de altă parte, la Dunăre, concomitent cu scăderea importanței economice și a influenței culturale a fostelor orașe medievale Cornățel și Orașul de Floci, asistăm la afirmarea tot mai evidentă a unui nou centru de interes economic și cultural – Călărașiul, ridicat la rangul de târg la 2 iunie 1731, prin hrisovul domnitorului Mihai Racoviță.

Încă de la începutul domniilor fanariote se acordă o atenție importantă învățământului în limba greacă, care devine limba oficială a cancelariei domnești. Sunt aduși în țară profesori greci, se tipăreasc cărți în grecește. Academia domnească de la Sfântul Sava din București devine o adevărată  Academie grecescă, ale cărei cursuri erau urmate atât de fiii domnitorilor și boierilor români, cât și de tineri din alte state din Balcani. Binecunoscute au fost în epocă și școlile de la Sf. Gheorghe – Vechi și Colțea, ambele cu predare atât în grecește, cât și în românește.

Importante, din punctul nostru de vedere, au fost cele două școli menționate mai sus. Astfel, Școala românească de la Sf. Gheorghe Vechi a funcționat și ca școală de reședință a județului Ilfov, în conformitate cu decizia domnitorului Alexandru Ipsilante din 1776, aici fiind instruiți copiii proprietarilor de moșii din Ilfov și mulți dascăli de la mănăstirile din zonă care diseminau apoi scrisul și cititul în limba română în școlile care funcționau pe mai departe la Plătărești, Negoiești, Cătălui, Mânăstirea și Fundeni-Frunzănești. Spre exemplu, la 1810, Școala de la Negoiești funcționa cu 10 elevi, după cum se menționează într-un document contemporan. În ceea ce privește Școala mânăstirii Colțea, care a funcționat în întreaga perioadă fanariotă, aceasta este firesc să fi fost urmată și de fiii arendașilor moșiei Lichirești-Călărași, moșie ce aparținea mânăstirii Colțea din București.

O notă aparte trebuie făcută și despre școlile particulare din   satele din Ilfov și Ialomița, școli cu predare în limba română și care au fost urmate de mai multe generații de tineri care aveau nevoie de cunoștințe generale de scris și citit, precum și de însușirea principalelor operațiuni aritmetice. Sunt menționate în documentele vremii Școala de la Obilești(Valea Argovei), înființată în anul 1793 și Școala de la Poiana, înființată în 1798.

Într-un act de vânzare, scris de popa Bică și redactat la Călărași, pe 3 septembrie 1813, se precizează că la facerea actului au fost martori, punându-și semnătura, popa Teodor și Fotache grămătic. Cunoscând că grămăticul se ocupa și cu predarea învățăturii de carte, este foarte posibil ca Fotache să fi ținut, la Călărași  un fel de școală. De altfel această concluzie poate fi cu atât mai plauzibilă cu cât, așa cum afirma dr. Pompei Samarian, pe lângă Biserica din localitate cu hramul Sf. Nicolae, existentă înainte de anul 1630, funcționa un fel de școală, al cărui produs, printre alții, fusese și Badea din Lichirești, caligraf al Curții domnești.

Prin Regulamentul școlar, aprobat de Vodă Caragea la 12 decembrie 1817, se prevedea înființarea de școli românești atît la București, cât și pe la județe, menționându-se că pe lângă cei 250 de taleri pe an ce se dădeau dascălului școlii din bugetul statului, urmau să contribuie și localnicii, după puterea lor. Documentul prevedea, de asemenea, ca pentru bunul mers al învățăturii să se înființeze, la fiecare școală, câte o epitropie, formată din  doi sau trei membri din acel oraș, mai ales dintre cei care au copii la școală. Și pentru fostele județe Ialomița și Ilfov există documente contemporane care confirmă înființarea unor asemenea școli județene la București și Urziceni, despre cea de la Urziceni precizându-se și numele dascălului, un anume Mihalcea, care a funcționat de la 1817 și până în 1833, când capitala fostului județ Ialomița se mută la Călărași, moment care va marca și începutul învățământului public în spațiul călărășean, aspect pe care-l vom aborda într-un articol viitor.

În Catalogul monumentelor istorice din județul Călărași, publicat în anul 2007 de Direcția județeană pentru cultură și patrimoniu, pe raza comunei Șoldanu este inventariată, ca obiectiv de patrimoniu de interes național, Mănăstirea Negoiești, despre care se precizează că este construită în anul 1649,  fiind ctitorită de Matei Basarab și soția sa Elina.

În articolul de față încercăm să prezentăm mai multe date atât despre contextul istoric, cât și despre importanța arhitecturală a mănăstirii în ansamblu, dar mai ales a Bisericii ridicată aici de Matei Basarab și doamna sa Elina, considerată pe bună dreptate a fi cel mai important monument istoric din actualul județ Călărași, o adevărată bijuterie arhitecturală, cum se poate remarca și din fotografiile atașate prezentului articol.

Despre domnia lui  Matei Basarab(1632-1654) se cunoaște faptul că a fost o epocă de înflorire culturală, consacrându-se ca cel mai mare ctitor ortodox al neamului românesc.  A ridicat din temelie peste 30 de biserici la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țara, unde l-a depășit cu mult chiar și pe Ștefan cel Mare, cât și la Muntele Athos și la sud de Dunăre, la Vidin și Șistov. Numai pe teritoriul de azi al județului Călărași Matei Basarab a ctitorit trei biserici, la Mănăstirea, Plătărești și Negoiești.

Mănăstirea Negoiești, care făcea parte din lanțul de mănăstiri întărite cu ziduri de fortăreață pe care le-a construit Matei Basarab la Dunăre, pentru a juca un rol de apărare împotriva invaziilor otomane într-o regiune lipsită de cetăți de apărare, a fost ridicată în anul 1649  într-un sat vechi, cu o poziție strategică pe cursul Argeșului, unde domnitorul își ridicase un conac în anul 1640, care timp de 10 ani devenise o adevărată reședință de vară a lui Matei Basarab. Aici, la Negoiești, emite domnitorul mai multe acte oficiale datate între anii 1840-1850, ceea ce confirmă aprecierea unor istorici care susțin că pentru o bună bucată de vreme capitala Țării Românești se mutase la Negoiești, pe Argeș!

În asemenea condiții era normal ca aici Matei Basarab să ridice o biserică impunătoare, înconjurată de masive ziduri de apărare și cu o poartă de acces fortificată. Letopisețul Cantacuzinesc  îi atribuie lui Matei Basarab ctitoria de la Negoiești, pe Argeș, în timp ce pisania bisericii, scrisă în limba slavonă, menționează ca ctitor pe “cinstita doamnă Elina, soția marelui și bine-cinstitorului domn, Io Matei Basarab.” Probabil că ridicarea Bisericii de la Negoiești este în egală măsură opera celor doi membri ai familiei domnitoare. Aceștia, după cum o confirmă documentele de epocă, au ctitorit împreună numeroase alte clădiri de acest gen.

În ”Istoria Ţării Româneşti” a cronicarului Radu Popescu se face menţiunea că această mânăstire este cel mai nou lăcaş de cult al lui Matei şi a doamnei sale Elena, care la un an după construcţie au închinat-o la Muntele Athos şi căreia i-au oferit o serie de cărţi şi odoare religioase. Se mai făcea precizarea că însuşi domnul Ţării Româneşti a intervenit la egumenii de la Sfântul Munte pentru a trimite egumeni şi stareţi care să ia în primire afacerile noii mânăstiri. Se poate deci trage concluzia că din anul 1650 biserica din Negoieşti a fost ridicată la rangul de mânăstire, din moment ce ea a fost închinată sfântului munte din Grecia iar afacerile administrative şi religioase au fost acordate egumenilor greci.

În ceea ce privește aspectul bisericii, incinta avea forma unui patrulater neregulat. Zidurile erau din piatră şi cărămidă, turnul bisericii era construit din cărămidă până la jumătate iar restul din lemn. Cupola era protejată în exterior şi în interior cu şindrilă de brad. În altar pardoseala era din scânduri de lemn în loc de piatră. Înălţimea totelă a boltei era estimată la 30 stânjeni şi jumătate. Ferestrele erau din fier şi erau prevăzute cu geamuri. Pardoseala interioară a bisericii era din cărămidă, uşile erau făcute din scânduri de stejar şi se închideau cu ajutorul unor balamale. Casele egumeneşti  au fost construite o dată cu lăcaşul bisericii (din proiect cum spun cronicile timpului) din zid. Iniţial ele cuprindeau un număr de 8 încăperi, acoperite cu şindrilă şi prevăzute fiecare cu pivniţe. Pe jos acestea erau pardosite cu scândură din lemn de stejar. Uşile erau din lemn, iar ferestrele erau din fier. Toate încăperile erau prevăzute cu sobe de încălzit. Pivniţele erau foarte mari fiind pardosite cu scânduri de stejar. Toate erau prevăzute cu uşi din lemn. Ele erau destinate păstrării produselor necesare aprovizionării egumenilor şi călugărilor mânăstireşti.

Mărturiile documentare păstrate pentru secolul al XVII-lea arată că în general activitatea mînăstirii nu a cunoscut perioade lungi de linişte. În 1680 un document din fondul mînăstirii Cotroceni menţionează faptul că în acel an se semnalase un prim atac din partea turcilor care au atacat mînăstirea şi au distrus o parte din lucruri. Atacurile se vor înteţi în anii următori, prezenţa turcilor fiind mai vizibilă după anii 1720 când ei au început să prade sistematic biserica şi casele egumeneşti. Astfel, într-o descriere a mănăstirii din anul 1810 se făcea precizarea că ea fusese părăsită de egumeni în totalitate, iar în interior picturile religioase fuseseră distruse, biserica fiind lipsită chiar de ferestrele de fier, iar odăile egumeneşti se găseau într-o ruină totală. Zidul care înconjura mânăstirea a fost şi el distrus în mai multe locuri, clopotniţa fiind şi ea distrusă.

Importante reparații au fost efectuate după anul 1848, deorece clădirea bisericii, la fel ca altele din zonă, fusese afectată de puternicul cutremur din anul 1838. Restaurarea a fost terminată în anul 1862, când s-a început și refacerea picturii sub conducerea pictorului Constantin Lecca, sprijinit de Mișu Popp, alt pictor vestit al acelor vremi.

Reparaţiile efectuate în acei ani au afectat în primul rând biserica căreia i-au fost montate noi ferestre şi acoperită din nou cu şindrilă. A fost efectuată o primă etapă de zugrăvire interioară a unor scene religioase. Cele mai multe modificari au fost aduse lăcaşelor egumeneşti. Toate încăperile au fost reparate, învelite cu şindrilă, dotate cu sobă şi geamuri. Au fost aduse , de asemenea, modificări pivniţelor, care din 8 încăperi au rămas doar 6. În acestea s-au repardosit podelele, construinu-se şi două cuhnii pentru păstrarea butoaielor de vin. A fost reparată clopotniţa, căreia i s-a montat un clopot şi o toacă de fier.

Ocupaţia străină nu a ocolit nici Mânăstirea Negoieşti în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, ruşii au ocupat-o în trei rânduri (1802-1806; 1811-1812; 1853-1856) având aici un comandant ce se ocupa cu dirijarea transporturilor, în alte perioade pe aici au trecut turcii (care au înaintat spre Bucureşti în timpul răscoalei din 1821, iar în 1822 se retrăgeau spre Turtucaia cu un mare număr de prizonieri provenind din armata eteristă), iar apoi austriecii care în anii 1851-1852 au staţionat aici cu efective mari intenţionând la un moment dat să intre în Peninsula Balcanică.

Potrivit legii de secularizare a averilor mânăstireşti, din anul 1863 Mânăstirea Negoieşti devine biserică mireană cu hramul “Sfinții Voievozi”. Bunurile sale importante, moşiile şi celelalte terenuri trec în posesia statului. Lăcașul a mai fost reparat în 1927 și după cutremurul din anul 1940. Puternic afectată după cutremurul din martie 1977, biserica este practic părăsită. După decembrie 1989 se fac mai multe încercări de reabilitare a bisericii și zidurilor de incintă, nefinalizate însă din lipsă de fonduri.

Grație perseverenței preotului paroh Nicolae Trușcă, în perioada 2013-2015 întregul complex de la Negoiești a fost reabilitat cu fonduri europene, urmare a unui proiect finanțat prin Agenția de dezvoltare Sud Muntenia de la Călărași.

În anul Centenarului Marii Uniri, ctitoria lui Matei Basarab își ridică corpul zvelt deasupra orizontului, renăscând precum pasărea Phoenix din propria cenușă, spre bucuria spirituală a celor de astăzi și spre cinstirea memoriei ctitorilor de ieri!

Puține personalități ale istoriei naționale au generat atât de multe controverse între istorici, cum a făcut-o Mihai Viteazul, întâiul întregitor de neam și țară, în cazul căruia discuțiile și abordările istorice contradictorii au privit atât originea și evoluția sa în clasa boierească, cât și măsurile întreprinse  ca domnitor al Țării Românești în  politica internă și externă. Mai nou, unii istorici  încearcă să pună sub semnul întrebării chiar și înfăptuirea primei Unirii a românilor, negând existența unei strategii politice pe care o înlocuiesc cu o simplă atitudine aventurieră a nestatornicului voievod. Și dacă  această ultimă abordare  este de înțeles în cazul unor cronicari și istorici străini, rămân surprinzătoare și demne de o cauză mai bună aprecierile câtorva istorici contemporani, care, minimalizând realizarea lui Mihai Viteazul de la anul 1600, fac jocurile unor centre de interes externe care și așa nu văd cu ochi buni marcarea de către români a Centenarului Marii Uniri.

Referitor la originile voievodului Mihai Viteazul, cu aproximativ 40 de ani în urmă scriam, că acesta este născut în anul 1558 în Târgul de Floci, capitala de atunci a județului Ialomița. Informația, bazată pe cercetarea unor documente arhivistice și a lucrărilor istoricilor români, publicate după anul 1900, este inserată în prima lucrare monografică dedicată plaiurilor natale ale lui Mihai, intitulată Județul Ialomița – File de istorie,   publicată la Slobozia în anul 1979, volum care l-a avut drept coautor pe răposatul Alexandru Vlădăreanu, fostul director al Arhivelor Naționale de la Slobozia. Mai scriam și că mama voievodului Mihai fusese Teodora, negustoreasa care comercializa pește către negustorii brașoveni, care coborau la Dunăre cu carele încărcate cu lână și rachiu, acesta din urmă fiind dat la schimb Teodorei, care-l vindea localnicilor, conform informațiilor din cronicile vremii. Afirmația noastră este întărită și de faptul că după mișeleasca asasinare a lui Mihai, în agusust 1601, Teodora va părăsi negustoria și se va călugări, sfârșitul pământesc din anul 1605 găsind-o în haine monahale. Va fi înmormântată la Mănăstirea Cozia.

Dacă în ceea ce privește originea maternă a lui Mihai Viteazul, istoricii, aproape în unanimitate, sunt de acord că mama voievodului a fost Teodora, frumoasa negustoreasă de la Dunăre, în ceea ce privește tatăl voievodului opiniile sunt împărțite. S-a detașat o așa numită poziție oficială, conform căreia Mihai ar fi fost fiul nelegitim al domnitorului Pătrașcu cel Bun, însuși Mihai declarând această filiație în unele documente contemporane. Era firesc să facă acest lucru, pentru a-și atesta astfel originea sa din os domnesc și a-și legitima ocuparea tronului Țării Românești. Dar o analiză mai atentă a faptelor și datelor istorice infirmă o asemenea ipoteză. Astfel, conform informațiilor de epocă, Pătrașcu cel Bun moare a doua zi de Crăciun a anului 1557, fiind căzut la pat încă din luna mai a aceluiași an. Se știe de asemenea, că în iunie 1600, atunci când la Praga îi este făcut portretul oficial (portret pe care-l publicăm și noi), Mihai avea 43 de ani. Acestea fiind faptele istorice, rezultă că Mihai nu putea fi fiul lui Pătrașcu cel Bun.

A mai fost vehiculată de către unii istorici afirmația conform căreia Mihai ar fi fost fiul nelegitim al unui grec, care ar fi avut o legătură cu Teodora de la Târgul de Floci. Adâncind această informație, în anul 2010 istoricul giurgiuvean Marin A. Cristian aduce argumente pertinente și formulează o teorie plauzibilă, și anume că de fapt Teodora nu a fost sora lui Iane Cantacuzino – zis și Iane Epirotul, ci acesta din urmă a fost tatăl lui Mihai, rezultat dintr-o relație cu negustoreasa de la Târgul de Floci, acolo unde Iane Epirotul venea des să facă comerț. Așa credem și noi că se explică mai bine sprijinul pe care bogatul și influentul Iane Cantacuzino, fost ban al Craiovei și capuchehaie la Constantinopol,   l-a acordat lui Mihai  ajutându-l să urce în ierarhia boierească, până la cea mai înaltă funcție, aceea de ban al Craiovei. Se știe, de asemenea, că Iane l-a ajutat pe Mihai, inclusiv cu o importantă sumă de bani, să cumpere tronul Țării Românești.

Ca o concluzie, putem afirma că fiind născut aici, la Dunăre, în prima capitală a județului Ialomița, Mihai Viteazul a cunoscut bine realitățile din zonă, făcând vizite mamei sale, așa cum era firesc, atât în perioada cât a făcut negoț cu vite și giuvaieruri, precum și în perioada sa de ascensiune în funcțiile administrative din Țara Românească, culminând cu cea de domnitor. Sunt documente contemporane care confirmă faptul că Mihai Viteazul a cumpărat satele călărășene Ciocănești, Cunești, Nenciulești(Ulmu), Sulimanul și Frăsinet. A trecut pe la Lichirești în iarna lui 1594/1595 când a atacat Silistra, Turtucaia și Rusciuk și a înzestrat cu sate călărășene Mănăstirea Sf. Nicolae, ctitoria sa din București. Și nu în ultimul rând trebuie să amintim faptul că însăși atestarea documentară a Lichireștilor(fosta denumire a municipiului Călărași) datează din anul 1595, din timpul marelui voievod Mihai Viteazul, întâiul întregitor de neam și țară.

Un sondaj realizat de subsemnatul în rândul tinerilor cu vârsta cuprinsă între 15-25 ani(elevi și studenți) a relevat faptul că mai puțin de 40% dintre repondenți au putut identifica câteva dintre realizările politice și culturale ale domniei lui Constantin Vodă Brâncoveanu. Surprinzător mi s-a părut însă faptul că aproape 80% dintre cei care au formulat răspunsuri au precizat corect modul tragic în care voievodul și-a aflat sfârșitul, împreună cu cei patru fii ai săi. Nici unul însă dintre cei  300 de subiecți nu a putut preciza dacă între Constantin Vodă Brâncoveanu și meleagurile călărășene există vreo legătură. Pentru toți aceștia, precum și pentru cititorii blogului meu, postez articolul de față.

Constantin Vodă Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente sat  și comună în județul Olt). Era fiul postelnicului Papa Brâncoveanu (Matei) și al Stancăi(născută Cantacuzino). După tată era nepotul vornicului Preda din Brâncoveni, iar după mamă al postelnicului Constantin Cantacuzino, membru al familiei Cantacuzino, și unul dintre cei mai influenți boieri din Țara Românească. El a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse în străinătate. În timpul cât a fost domnitor(1688-1714), Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii civile și religioase, construite într-un  stil arhitectural ecectic ce-i poartă numele.

După cum menționa Dumitru Manolache, în ziarul “Lumina” din 22 iulie 2014, una dintre cele mai discrete, misterioase şi preţuite curţi domneşti ale Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, mai puţin cunoscută de publicul larg, a fost cea de la Obileşti(Valea Argovei de azi – nota ns.), din sudul ţării. Ea a fost ridicată pe un ostrov, între două braţe ale râului Mostiştea, în actualul judeţ Călăraşi. Aici se retrăgea domnul adesea la odihnă şi meditaţie singur, cu familia sau cu parte din curte, pentru perioade mai lungi sau mai scurte. Aici îşi primea uneori ambasadorii sau asculta în taină rapoartele iscoadelor, care îi aduceau veşti de la Înalta Curte sau de prin cancelariile Europei.

În perioada 1680-1681, Constantin Brâncoveanu cumpără 627 stânjeni în Obileşti, cu 260 de taleri, de la Nedelcu clucerul şi de la feciorii lui Iorga stolnicul. Brâncoveanu ridică aici „case din piatră”, pe un ostrov aflat între două braţe ale râului Mostiştea, înconjurat din toate părţile de ape. Locul este cunoscut şi astăzi cu numele „Dealul Beciului“ sau „La Beci“. Şi acestă reşedinţă brâncovenească a fost aşezată într-un loc aflat în directă conexiune cu natura, într-un peisaj foarte frumos. Aflăm de la cronicarul Radu Greceanu că în anul 1697 construcția  reședinței domnești de la Obilești era finalizată de câțiva ani, domnitorul Constantin Brâncoveanu, după ce toate poruncile împlinise, după obiceiul ce-l avea primăvara, în luna lui mai a ieşit la preumblare, mersu-au, cum şi în alte dăţi, la satul mării-sale Obileştii, cu toată casa mării-sale şi cu toată boierimea.

Nu doar Radu Greceanu amintește despre reședința domnească de la Obilești – Valea Argovei. Astfel, atât în “Anonimul Brâncovenesc”, precum și în consemnările eruditului italian Anton Maria del Chiaro, care i-a fost secretar personal lui Constantin Brâncoveanu în anii 1710-1714, găsim numeroase referiri la vizitele pe care le făcea la Obilești domnitorul cu familia, oamenii de la curte, sau oaspeții veniți în vizită. Aici, la Obilești, poposește domnitorul în anul 1703, după ce se întoarce de la Adrianopol unde avusese o întâlnire cu sultanul, căruia îi plătise încă 600.000 galbeni în schimbul reconfirmării domniei pe timpul vieții Brâncoveanului. Și după cum spune cronicarul, domnitorul trece Dunărea la Oltenița și de aici, pe malul Mostiștei, ajunge la Obilești împreună cu suita sa, unde cu toții s-au plimbat câteva zile, mai trezindu-se din grijile ce avuse.

În anul 1707, Constantin Vodă Brâncoveanu îl înzestrează cu Palatul de la Obilești pe fiul său cel mare, Radu, el continuând să vină aici în fiecare primăvară pentru a petrece împreună cu familia sărbătorile de Paști. Tot aici, la Obilești, venise Vodă Brâncoveanu, cu familia, în aprilie 1714, pentru a petrece sărbătorile de Paști. Dar, așa cum se consemnează în “Anonimul Brâncovenesc”, un agă împărătesc vine la Obileşti fără veste, neştiind nici capichehaielile domnului, care era la Odriiu, care avea poruncă împărătească îndată să-l ridice pe domn, să-l ducă la Cerneţi, şi cu mare grabă făcură gătire cum s-au putut 3-4 zile. De aici, de la Cerneți(localitate în județul Mehedinți), Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii, cu Ianache Văcărescu și cu Doamna Marica(Maria) sunt duși la Țarigrad(Istanbul) și întemnițați la Edicule. Aici, la 15 august 1714, voievodul martir cădea răpus, împreună cu fiii săi, sub securea turcului, fără să-şi lepede credinţa ortodoxă.

După executarea nemiloasă a lui Constantin Brâncoveanu, reședința sa de la Obilești este prădată de turci, alături de celelalte reședințe și palate domnești, de unde sunt ridicate obiecte de valoare pe care turcii le transportă la Istanbul, cu 40 de care trase de boi. Mai târziu, între anii 1806 și 1812 au loc în zonă cele două războaie ruso-turce, urmând ca între anii 1853 și 1856 palatul să sufere distrugeri după urma războaielor. De asemenea, sunt informații conform cărora, la 1821, în timpul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, colonelul turc Chehaia Bey a venit de la Turtucaia cu o unitate militară, pentru a interveni în conflict. A stat aici, la palatul părăsit al lui Brâncoveanu, cinci zile. Primind veste că Tudor Vladimirescu a fost omorât la marginea Târgoviştei, colonelul a părăsit palatul, nu înainte de a-i da foc.

Astăzi, despre fostul Palat domnesc de la Obilești stau mărturie, pe lângă informațiile scrise din letopisețele vremii, rezultatele săpăturilor arheologice efectuate în anii 1976-1977 de către o echipă de specialiști ai Muzeului Militar din Capitală, coordonată de dr. Carol Konig. Insula, cu o suprafață de aproximativ 25 de ha, păstrează în pântecele sale amintirile frumoase ale unor vremuri de mult apuse, spunându-ne nouă, celor de azi, că în urmă cu trei secole, au fost momente când Ţara Românească a fost condusă de Constantin Vodă Brâncoveanu de aici, de la Obilești – Valea Argovei!

Lăsatul Secului reprezintă o sărbătoare care marchează ultima zi când se mai poate mânca de dulce, înainte de a începe unul dintre cele patru mari posturi rânduite de Biserica Ortodoxă, Postul Sfintelor Paști. În toate zonele rurale din țară Lăsatul Secului de Paști joacă un rol extrem de important și de acest moment sunt legate numeroase obiceiuri, care diferă de la o regiune la alta.

Obiceiurile de Lăsatul secului  declanșau ciclul de manifestări tradiționale care marcau, pe de o parte, sfârșitul câșlegiului și începutul postului mare pentru Sf. Paști, iar pe de alta, pregătirea oamenilor pentru începerea muncilor de primăvară. În ordinea în care se petrec, în ziua și noaptea de Lăsatul secului, precum și a doua zi dimineață, în satele județului  Călărași întâlnim următoarele obiceiuri: Spălatul vaselor, Iertăciunea, Bătutul halviței, Urlalia, Cucii, Jujăul, Descântatul pomilor, Încuratul cailor

Spălatul vaselor este un obicei întâlnit în aproape toate satele județului. În preziua lăsatului de sec, femeile spălau vasele folosite peste an, punându-le la păstrare, pe perioada postului mare de Paști, înlocuindu-le cu alte vase. După trecerea postului, vasele erau reintroduse în uz. Cei care nu dispuneau de mijloace pentru a cumpăra vase noi, le spălau pe cele vechi cu vrece de săpun pentru a înlătura orice urmă ,, de dulce”, întrucât se considera un mare păcat a nu respecta cu strictețe postul de Paști.

Spălatul vaselor de Lăsatul secului

Iertăciunea. Un obicei străvechi și creștinesc este IERTACIUNEA, ziua iertării. La slujba religioasă din Duminica Lăsatului de sec pentru brânză cei care aveau vreo dușmănie cu cineva îi pupau mâna celor cu care erau certați sau se aflau în dușmănie. Cei mai tineri pupau mâna celor mai în vârstă. Unii apelau și la serviciul preotului că să le citească și să le sfințească iertarea. În ziua de Iertăciune (Lăsată Secului), aceștia mergeau în vizită cu plocon la cei căruia le ceruseră iertare în biserică. Cei citiți de preot nu mai aveau voie să se certe niciodată cu persoana căreia îi ceruse iertăciunea. În fiecare an la Iertăciune actul iertării era reîntărit prin mergerea cu familia sa și cu plocon la familia iertătoare. Era o formă foarte eficientă de menținere a păcii în comunitatea de creștini. Odată iertat erai obligat să dai ajutor celuilalt ori de câteori erai solicitat. Spre exemplu, participau la claca pentru construirea casei, la clăcile de peste an, la ceata de seceriș, la ceata de treieriș, la acțiunile de cărat lemne din pădure. Întrajutorarea era tacită și obligatorie în fața preotului.

Bătutul halviței.  Mulți dintre locuitorii meleagurilor călărășene își amintesc de obiceiul de Batere a halviței, la care  participau atât copiii cât și adolescenții. Se obisnuia ca gazda să lege o bucată de halviță cu o sfoară și începea apoi să o plimbe prin fața copiilor, organizați în echipe de câte doi, având mâinile legate la spate. Fiecare copil sau adolescent încearca să prindă bucata de halviță cu gura, un lucru mai greu decât și-ar închipui mulți. Majoritatea celor care participau la această joacă organizată ajungeau să se murdărească din plin pe față și chiar pe haine. Se spunea că persoana care prindea halvița va avea un an pastoral rodnic. În plus, ca recompensă imediată, primeau bucata de halviță pentru care luptase.

Urlălia. În timp ce în seara de Lăsatul secului în case se petrece, pe străzi, copiii și tinerii aprind focuri mari, în jurul cărora se strâng cete, cete, între care se stabilește un dialog satiric similar ,, strigării peste sat” din alte zone, batjocorindu-se acele fete bătrâne și flăcăii fătălăi care nu au avut curajul să întemeieze familii. Iată un model de strigături de Urlălia, cules de mine din satul Vlad Țepeș: Urlălia măi! /Cine s-a măritat măi? /Ioana a lui Mămăligă nefiartă măi! /Ce i-a dat tac’su de zestre măi?/Doi cotoi în loc de boi/O pisică bălțată în loc de vacă fătată! În unele sate, tăciunii din focurile Urlaliei sunt puşi în cuibarele găinilor pentru sporul ouălor, sănătatea păsărilor. Urlalia se organiza pe fiecare uliță a satului de către bărbații căsătoriți cu participarea copiilor și adolescenților. Lucrurile se petreceau cam așa: Se lua o tiubgă în care se puneau încălțări vechi și paie. Tiubga se lega la capătul unei beldii și i se da foc în strigările de urlalia. Uneori beldia se înălța la colțul unei curți aflate la intersecția ulițelor, în partea opusă ariei cu nutreț și departe de casele locuite sau alte construcții din gospodărie.
În seara de  urlalia femeile bătrâne împărțeau copiilor ouă fierte albe, sare și turtă umplută cu ceapă sau fără umplutură. Urlalia este obicei al geto-dacilor menționat în scrierile anticilor. În ultimii ani, mai ales în unele cartiere din Călărași și Oltenița, se dă foc unor cauciucuri uzate, prilej de a mai face ceva mizerie pe străzile celor două municipii!

Urlalia

Jujăul. Un obicei curios se petrece tot a doua zi după Lăsatul secului. În urmă nu cu mulți  ani se l-am întâlnit și l-am filamat în câteva sate de pe linia Dunării. Este vorba de realizarea, la marginea satului, a unui dispozitiv format din ramuri de copac așezate în forma literei X de care este atârnată o sfoară sub formă de laț. Sătenii aduc aici câinii ,,nevrednici” și pisicile care fac stricăciuni în gospodărie. Animalele sunt prinse în laț după care funia se răsucește până la maxim. Apoi sătenii încep să tragă de cele două ramuri de copac. Se produce desfășurarea rapidă a frânghiei. Animalele sunt învârtite și aruncate la mare distanță. Se spune că după un asemenea episod animalele ori nu se mai întorc în sat, ori se desbară de obiceiurile proaste. În satele din Dobrogea, limitrofe Dunării, acest obicei este întâlnit sub numele de Tărbaca câinilor.

Jujăul

Descântatul pomilor. În prima zi a postului, dis de dimineață, femeile fac foc mic la rădăcina pomilor fructiferi, afumându-i și rostind anumite descântece cu valoare magică pentru a rodi. Se repetă de trei ori cuvintele: ,, Pomule, pomule rod să-mi dai, de nu te tai”.

Curățatul cailor. În ziua de Sf. Toader, la o săptămână după Lăsatul secului, caii sunt scoși din grajduri, după iernat. Sunt țesălați bine, curățați la copite, gătiți cu panglici, după care sunt călăriți prin sat, pentru a se reobișnui cu muncile pe care urmau să le înceapă. Obiceiul a fost preluat din satele de pe Dunăre din Oltenia, unde se păstrează și astăzi, organizându-se adevărate festivaluiri ale cailor de Sf. Toader.

Curățatul cailor 

Cucii. Obiceiul cucilor îl întâlnim în localitățile de pe linia Dunării și a brațului Borcea, dar și în unele sate din Câmpie, unde elementul etnic bulgăresc este apreciabil. Ca obicei, diferă de la sat la sat. Unii sunt mascați în straie femeiești și poartă un bici cu o opincă veche la capătul biciului. Este deasemenea obicei al geților care locuiau între Carpați și Balcani (Hemus), pe ambele maluri ale Dunării inferioare și mijlocii. Bulgarii vin la acest obicei cu o altă tradiție bulgărească care se mai întâlnește pe Volga, în locurile de unde au plecat avarii spre Europa. Nunta cucilor și folosirea unui sidile (în care se strecoară laptele prins pentru a se face brânză) umplute cu cenușă din vatra casei și cu care se lovesc cei întâlniți pe ulita. Acestea sunt considerate adaosuri ale bulgarilor la obiceiurile geto-dacilor. În unele sate de pe malul Dunării cucii bulgărești și cucii valahi se organizează separat. Din păcate existau și încăierări între cete. La români cucii nu intrau în casă ci se manifestau numai pe ulita principală și numai în timpul zilei. După amiază tinerii nu se mai  făceau cuci. La bulgari cucii făceau și o mireasa a cucilor și intrau în case, se așezau la masă și mâncau. Se demascau doar dacă era recunoscuți. Pe Volga, locuitorii de azi au aceste tradiții ca bulgarii dar nu agresează pe nimeni. Cu săculețele cu cenușe din vatra casei se apără de cei ce vor să îi demaște cu forța. Cucii românești au influență și de la romani, care aveau obiceiul FEBRALIA(Tinerii foloseu fîșii de piele  legate în mănuchi cu care erau atinși trecători). Acest obicei a dat numele lunii februarie. Superstițiile legate de cuci sunt multe. Se zicea  că cine  nu primește o lovitura de la cuci acela nu va fi sănătos peste an. Obiceiul a fost răspândit aproape în toate satele județului, cunoscându-se în variante deosebite, cum sunt cucii frumoși din Cuza Vodă sau cucii mici de la Ciocănești. Se consideră că acest obicei este întâlnit mai ales în sudul Dunării și el provine din fondul tracic, fiind legat de anumite ritualuri păgâne. De câțiva ani, la Brănești, în județul Ilfov, unde există o importantă comunitate de bulgari, se organizează “Festivalul cucilor”.

Cucii

Prin anul 1980, când lucram la Biroul de turism pentru tineret, am ajuns pentru prima oară la Balcic. Ca absolvent al Facutății de istorie, și căruia profesorul Gheorghe Dumitrașcu(Dumnezeu să-l odihnească), slobod la gură, îi spusese ceva despre vremurile când acest oraș aparținuse României și unde Regina Maria construise o frumoasă reședință de vară, am încercat să găsesc urmele a ceea ce fusese cândva Balcicul.  Dar nu erau pe atunci prea multe urme  despre vremurile de altădată. Doar în capela Stella Maris, numele sfinților erau în limba română, în rest nu prea găseai semne ale administrației romanești. Ici și colo, câte ceva despre Queen Mary și câțiva bătrâni curajoși care, cu fereală, ne-au răspuns la două-trei întrebări în limba română.

După o bucată bună timp, la începutul anilor ’90, m-am decis să urmez Școala doctorală și să realizez o teză de doctorat cu titlul Administrația românească în Cadrilater(1913-1940), teză pe care am susținut-o cu succes la Universitatea București în anul 1999, avându-l drept conducător științific pe academicianul Dan Berindei. Cu prilejul cercetărilor am reușit să culeg informații deosebit de interesante despre orășelul Balcic, pe care Regina Maria l-a transformat într-o adevărată bijuterie a Coroanei României Mari.

Cei care au fost atrași de la început de frumusețile naturale ale Balcicului și a ale Coastei de Argint au fost, cum era și normal, artiștii plastici, dintre care amintim pe Gheorghe Petrașcu,  Ion Theodorescu-Sion, Ipolit Strâmbu, Iosif Iser și Alexandru Satmary, nimeni altul decât fiul vestitului fotograf al Casei Regale, Carol Popp de Satmary. Pe 3 august 1915, timp de o oră, Regina Maria, împreună cu prințul moștenitor Carol, vizitează pentru prima data Balcicul. După cum menționează istoricul Lucian Boia, într-o recentă  lucrare dedicată Balcicului, “reginei i-a plăcut Balcicul, dar așa cum îi plăceau multe lucruri, n-a avut o tresărire specială. N-a fost dragoste la prima vedere. Să lăsăm atunci lucrurile în voia destinului. Poate cine știe, la a doua vedere…”

            Într-adevăr, peste 9 ani, la 9 octombrie 1924, când Regina Maria revine la Balcic, la insistențele pictorului Alexandru Satmary, se îndrăgostește brusc de un loc superb pe malul mării care aparținea însă altui proprietar. Extaziată de ceea ce i se păruse a fi locul visurilor sale, Regina Maria a exclamat: “Ah! Mi-ar plăcea acest loc! Toată viața mi-am dorit un astfel de loc, imaginându-mi că-l pot găsi doar în Italia, și iată-l aici, la Balcic. Simt că trebuie să am acest loc!…” Regina reușește să cumpere locul pe care va fi ridicată o casă proiectată în stil turcesc de către pictorul Alexandru Satmary, ajutat de arhitectul Emil Guneș. Construcția era gata în vara anului 1926. Regina Maria îi pune și un nume exotic: Tehna Juvah, ceea ce în turcește însemna Cuibul liniștit.   Din momentul inaugurării reședinței de vară a Reginei Maria, începe adevărata operă de renaștere a micuțului oraș portuar de la Marea Neagră, devenit locul predilect în care oamenii de afaceri, oamenii politici, artiști și intelectuali își vor îndrepta pașii în repetate rânduri, construindu-și aici, după modelul reginei Maria, vile de o frumusețe arhitecturală deosebită sau întemeindu-și afaceri în domeniul transportului maritim și turismului.

Poetul și scriitorul Emanoil Bucuța, autorul unei prime realizări monografice despre Balcic, avea să consemneze frumusețea Complexului de construcții și grădini în trepte pe care le realizase Regina Maria la Balcic: “Pânzele de uitare pe care le lăsaseră peste el secolele au căzut. Locul îngust ca o firidă de femeie clasică a Mării, a început să fie săpat după planurile unui pictor, făcut pentru acest rost arhitect… Ziduri puternice de cetate s-au înălţat şi, peste ele, odăile cu tavan jos, pline de aerul sărat și de lumina verde-albastră, turnul visat întâi altfel şi apoi ascuțit în glugă de minaret, ca să se potrivească parcă dorinței musulmanilor de aici, care-i zic Reginei Maria, Sultana, şi mai ales prispele cu troiţe bizantine, scaune de piatră veneţieine, stâlpi dalmatini şi ulcioare şi vase mari de flori, clasice. Întreg peretele malului înalt de 30 ori de 40 de metri a fost căptuşit cu piatra roşie a locului, cu scări şi ganguri, pridvoare şi colţuri de privire, având cerul orizontului înainte, schimbat cu fiecare pas mai sus. De pe ele cad în perdele colorate curmeiele şi agăţătoarele, menite să facă din tot acest deal o singură grădină atârnată.”

Despre înfăptuirile sale de la Balcic, însăşi regina Maria avea să consemneze în paginile revistei “Analele Dobrogei”, Anul IX, vol. II/1928: “Acest colţ era fermecător. Și avusei senzaţia stranie de a-l fi căutat toată viaţa şi de a-l fi găsit în sfârşit. Un loc de vis… Și într-adevăr acest loc de vis deveni al meu… Pe el am construit o casă albă, modestă, cu acoperişul plat, în armonie cu atmosfera orientală dimprejur. Și am numit-o “Tenha Juvah”, ceea ce înseamnă pe turceşte: “Cuibul singuratic”. Una peste alta, am construit grădini mici, în terasă, fiecare purtând numele unei fiinţe iubite: Mircea, Ferdinand, Carol, Elisabeta, Mignon, Nicolae, Ileana, Sandro, Mihai, Petru-Duşan, Helena, George.  Fiecare din grădinile acestea pietruite, sunt pline de flori, grădini de amintiri, în care am semănat dragoste, visuri, nădejdi şi chiar lacrimi… Aici vin când sunt obosită, ca să mă împrospătez cu vlagă când viața mi se pare grea… Poarta mea este întotdeauna deschisă  pentru bună venire. Aici toţi oaspeţii căutători de frumuseţe sunt primiţi bucuros.”

Regina Maria era pasionată de flori şi a reuşit să creeze aici o adevărată grădină botanică, cu 3000 de specii de plante, unele rare, dar şi cu peste 250 de specii de cactuşi, care au transformat locul într-unul unic în Europa Centrală şi de Est. Cele 12 grădini sunt create nu doar pentru frumuseţe, fiecare aranjament şi fiecare plantă reprezintă un simbol. Se remarcă labirintul cretan, cu materialele de construcţie aduse chiar din Insula Creta. Sau Grădina Divină, cu alei pavate cu piatră adusă din Maroc.

Atât de mult a iubit Regina Maria aceste locuri ale Cadrilaterului, încât în testamentul său avea să treacă, ca ultima sa dorinţă, următoarele: “ Am cerut fiului meu, Regele Carol II, ca inima mea să fie adusă şi aşezată în “Stella Maris”, biserica ce am clădit-o la marginea mării… Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş, lângă iubitul meu soţ, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima Mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o pe malul Mării Negre, în Cadrilater.”

Și astăzi, după atâția ani, dacă vizitezi cu ochii deschiși aceste locuri și apelezi și la puțină istorie, fiecare colţişor din vechiul Balcic îți spune o poveste. Și nu trebuie să uiți ca aici era raiul artiştilor interbelici, pe care Regina Maria i-a încurajat şi sprijinit toată viaţa. Și ce mare dreptate are istoricul Lucian Boia atunci când afirma că în ultimii ani, la Balcic “se petrece și un fel de recuperare românească. După ce fusese complet pierdut și dat uitării, printr-o mișcare de balans a istoriei, Balcicul parcă vrea să se reîntoarcă pțin. Se aude din nou vorbindu-se românește, fenomen explicabil, fiindcă cei mai mulți dintre vizitatori sunt români. Pe când Balcicul era românesc, mulți bulgari nu vorbeau românește. Nu-i nimic, învață acum. Cel puțin cei care lucrează în hoteluri, restaurante și magazine cu suveniruri… Regina Maria se bucură de toate onorurile… de onoruri turistice, îndeosebi. A redevenit patroana locurilor. Cel mai modern dintre hoteluri îi poartă numele. Peste tot se vând gadgeturi de tot felul cu chipul ei.”

În anul 1995, când publicam, la Editura Pământul,  cartea Județul Călărași. Istorie – Tradiții – Cultură, scriam în debutul capitolului despre istoria meleagurilor călărășene: “Pământ cu vechi tradiţii în istoria multimilenară a patriei noastre, teritoriul actual al județului Călărași a cunoscut, odată cu scurgerea veacurilor, toate etapele dezvoltării istorice a poporului român.” Îmi întemeiam afirmația pe faptul că dovezile materiale scoase la iveală de săpăturile arheologice sistematice sau întâmplătoare, precum și mărturiile documentare, atestă, pe de o parte, vechimea existenței populației  pe aceste meleaguri, preocupările ei productive, iar pe de altă parte, unitatea și continuitatea în timp și spațiu a locuitorilor de pe malurile Dunării și Borcii, a Argeșului, Mostiștei și Gălățuiului.

Săpăturile arheologice efectuate  începând cu prima jumătate a secolului trecut dovedesc că pe teritoriul judeţului Călăraşi civilizaţia şi cultura materială specific umană datează încă din neoliticul timpuriu, ceea ce face ca meleagurile călărăşene să fie incluse în aria geografică în care s-a desfăşurat procesul de antropogeneză. Una dintre cele mai vechi așezări umane din Muntenia,  atestată arheologic, este cea dezvoltată în urmă cu aproape 6000 de ani  pe insula Grădiștea Ulmilor din fostul lac Boian, zonă aflată astăzi pe teritoriul administrativ al comunei Ciocănești, județul Călărași.

Lacul Boian, cu o suprafață de aproximativ 6000 de ha, a făcut parte din salba de lacuri dunărene Greaca – Boian – Iezerul Călărași, adevărate bijuterii naturale din fosta zonă umedă a Dunării. Din păcate, aceaste trei lacuri, un adevărat paradis faunistic și piscicol, au căzut victimă politicii de dezvoltare extensivă a agriculturii socialiste, fiind îndiguite și desecate la începutul anilor ’60, pe terenul astfel recuperat înființându-se fostele IAS-uri Chirnogi, Ciocănești și Grădiștea.

Pe insula Grădiștea Ulmilor, din mijlocul lacului Boian, în anul 1923, arheologii Al. Vulpe și Vladimir Dumitrescu au început efectuarea unor săpături arheologice sistematice care au pus în evidență existența aici a unei așezări stabile, datate de la sfârșitul mileniului V- începutul mileniului IV î. d. Hr. Mai târziu, în anul 1958, având în vedere perspectiva îndiguirii și desecării lacului Boian, cercetările arheologice de la Grădiștea Ulmilor vor fi reluate și adâncite de o echipă condusă de arheologul Eugen Comșa.  Pe baza studierii materialelor arheologice descoperite pe insulă, istoricii au ajuns la concluzia că se află în fața unor comunități umane cu o viață materială și spirituală avansată pentru acea epocă, botezând-o, din punct de vedere istoric, Cultura Boian. Cercetări ulterioare aveau să confirme faptul că așezări similare au existat și în alte locuri din Bărăgan, amplasate în apropierea  Dunării, Borcii și pe malurile Argeșului, Mostiștei și Gălățuiului. Mai mult, comunități umane cu același caracteristici ale vieții economico-sociale și cu aceleași manifestări cultural-spirituale au ocupat un areal imens, din Nordul Moldovei și Estul Transilvaniei și până la valea râului Marița din Bulgaria.

În ceea ce privește așezarea de la Grădiștea Ulmilor, cercetările arheologice au dovedit că ne aflăm în fața unei așezări stabile, protejată de șanțuri de apărare și compusă din locuințe supraterane, de formă rectangulară, spațioase, construite din paiantă.    Referitor la viața economică concluziile arheologului Eugen Comșa converg spre faptulcă oamenii din așezarea de la Grădiștea Ulmilor încep  să valorifice bogățiile solului din zonă prin exploatarea resurselor și prin practicarea agriculturii. Munca efectuată în comun de toți membrii comunității duce la o împărțire echitabilă a produselor obținute.  Grânele nu erau adunate în depozite colective ci erau împărțite după cules. Munca în comun duce la o proprietate comună asupra  locuințelor, a uneltelor principale, a bărcilor și în special a pământului și apelor, cu toate produsele lor. Ocupațiile practicate de locuitorii așezării de la Grădiștea Ulmilor pot fi împărţite în două categorii: cele privind obţinerea hranei (cultivarea primitivă a plantelor, creşterea animalelor domestice, vânătoarea, pescuitul şi culesul) şi cele privind realizarea uneltelor şi restul ocupaţiilor (prelucrarea silexului, a oaselor, a coarnelor, a lemnului, torsul, împletitul şi olăritul).

Documentările arheologice arată că la culesul grâului erau folosite un fel de seceri compuse dintr-un mâner arcuit, probabil de lemn  (sau mandibule de bovine) cu o despicătură în lungul lui, în care erau fixate segmente de lame de silex. De asemenea au fost găsite resturi de: bovine, ovicaprine, porcine, chiar şi de câini.

O mențiune aparte se cuvine a fi făcută pentru tehnica olăritului, comună tuturor locuitorilor din toate așezările  culturii Boian. Materia primă pentru modelarea vaselor (argila) era scoasă din malurile teraselor din câmpie sau din coastele golaşe ale dealurilor din apropierea aşezărilor. Toată ceramica a fost lucrată cu mâna, eventual cu folosirea, în anumite cazuri, a unor suporturi mici, probabil de piatră ce puteau fi rotite. Ceramica culturii Boian a fost împărţită pe categorii în funcţie de compoziţia pastei (sau tehnica de lucru), formă şi decor. Dintre vasele utilizate de purtătorii culturii Boian putem aminti: borcane (cu corpul bombat, cu pereţii arcuiţi sau bitronconici), castroane, tăviţe de formă rectangulară cu câteva picioruşe înalte şi zvelte, pahare, vasele piriforme, străchini tronconice (cu buza îngroşată, cu faţătă deasupra), capace în formă de calotă sferică, cu partea de deasupra dreaptă şi cea inferioară cilindrică scundă. Decorul este alcătuit din motive realizate prin excizie, asociate adesea cu grupuri de linii incizate.

Ca elemente ale vieții spirituale, putem afirma că locuitorii de la Grădiștea Ulmilor credeau în viața de apoi. Astfel, morții erau înhumați în necropole(cimitire) comune, toți în poziție chircită. Descoperirea necropolei făcută de Eugen Comșa în anul 1958  sugerează că oamenii din așezarea de la Grădiștea Ulmilor aveau grijă să asigure celor decedați un loc comun. După cum oamenii vii aveau nevoie să trăiască în comun, tot așa pentru decedați era asigurat locul comun în apropierea așezării propriu-zise. Obiceiul reflectă credința într-o viață de după moarte, caracterizată prin aceleași necesități ca și ale oamenilor în viață, de aceea în morminte se punea mâncare, unelte, podoabe, sau vase de lut ars.

Ca evoluție istorică, așezarea de la Grădiștea Ulmilor este atestată arheologic până în epoca bronzului, după care se pare că oamenii de aici trec în terasă unde se vor amesteca cu localnicii și vor pune bazele a două dintre cele mai vechi așezări rurale din zonă: Ciocănești și Vărăști.

                Datorăm unor călători transilvăneni numeroase informații privitoare la portul popular și obiceiurile locuitorilor așezărilor din Bărăgan din secolul al XIX-lea. Ion Codru Drăgușanu vizitează, în perioada anilor 1837-1840, satele Cuza Vodă și Tonea, unde participă chiar la o nuntă despre care lasă interesante amintiri, iar dr. Gheorghe Crăiniceanu publică în anul 1895 rezultatele unor cercetări privind portul popular din satele de pe Borcea.

                Mai puțin cunoscute au fost informațiile consemnate de un alt transilvănean care a vizitat satele din Bărăgan prin anii 1881-1883. Este vorba de Nicolae Iuga Tudoran, din Săcele – Brașov, tatăl cunoscutului scriitor, dramaturg și etnograf Victor Tudoran, cel care a publicat, prin anii ’70 caietele cu observații etnografice ale tatălui său, referitoare la modul de viață, tradițiile și obiceiurile folclorice ale locuitorilor satelor din Bărăgan.

                Iată, după cele scrise de Nicolae Iuga Tudoran, cum se desfășura o horă țărănească în acea vreme:

                „Nenea Mușat Găzdaru avea patru fete și nici un băiat. Fetele erau mai mari ca mine. Nenea Mușat era un bun gospodar și înstărit. Cele mai mari se găteau de horă, că era ziua de Drăgaică. Se îmbrăcaseră cu o rochie de lână subțirică, cafenie și cu două vărgi late cam de  două degete, însă roșii sau vinete, după cum au avut gust, pe poale, și cu polca din aceeași stofă. Cămăși din pânză de casă țărănească din bumbac, pe cap o basma din stambă, în diferite culori.

                În picioare purtau niște papuci, cărora le ziceau lătrăi, fiindcă atunci când mergeau plescăiau cu tălpița de picioare. Așa se găteau numai când se duceau la horă și duminica la nunți și alte petreceri, însă numai cele bogate. Cele sărace se duceau în picioarele goale. Vara și iarna, când se duceau în vecini, și cele bogate și cele sărace, se duceau numai în picioarele goale, chiar dacă era zăpadă pe jos, nu aveau nici un habar.

                Ne-am dus și noi să vedem hora. Pe un loc gol era lume adunată în partea dreaptă a drumului. Fete, flăcăi și oameni tineri și bătrâni cu femeile ședeau care pe jos, care pe niște scânduri și priveau la horă. Doi țigani, unul cu vioara și altul cu cobza, cântau flăcăilor un fel de horă, căreia îi ziceau bătuta.

                Flăcăii erau îmbrăcați în cămăși de pânză de casă și izmene, la cei mai înstăriți din bumbac, încinși peste mijloc cu bete făcute de casă, în fel de fel de culori. Cu pălării și mâțe făcute la Brașov, cu flori la pălărie și în picioare cu opinci. Cei mai sărăcuți erau îmbrăcați cu cămăși din pânză  de in sau cânepă, izmene la fel și încinși cu betele peste mijloc, cu pălării tot de mâțe și cu flori la pălării.

                Jocurile lor erau: bătuta, brâul, lezeasca – un fel de sârbă și horă mare, aproape ca Hora Unirii – și altele tot naționale.

                Bătrânii și însurații stăteau roată și priveau la joc. Bătrânii erau îmbrăcați în cămeși de in sau de bumbac cu șalvari – pantaloni cu turul mare – încât puțin nu ajungeau la pământ, garnisiți pe la buzunare cu șireturi negre și jos la glezne strânși pe picior de credeai că sunt puși în niște fuse.”