Odată cu mutarea capitalei fostului județ Ialomița de la Urziceni la Călărași, în aprilie 1833, în noua capitală de la Călărași  se mută și Protoieria județului, care avea în subordine toate bisericile din județ și care la rândul ei făcea partea din Mitropolia Ungrovlahiei de la București, care mai cuprindea, în afara Capitalei, județele Dâmbovița, Ilfov, Muscel, Prahova, Teleorman și Vlașca.

Începând cu 3 iunie 1923 și până la 25 februarie 1950, bisericile din fostul județ Ialomița trec în subordinea Episcopiei de Constanța, înființată pe 10 martie 1923. Cel care a condus cel mai mult eparhia de la Constanța și care a făcut numeroase vizite în multe din localitățile ce intră astăzi în componența județului Călărași a fost episcopul Gherontie Nicolau, care a ocupat scaunul episcopal între 4 februarie 1926 și 1 ianuarie 1942.

În cei aproape 16 ani de păstorire, Preasfinţitul Gherontie a realizat multe fapte de seamă în Eparhia pe care a condus-o, între care enumerăm: ocuparea tuturor parohiilor vacante, înfiinţarea Societăţii Eparhiale ,,Ortodoxia’’, înfiinţarea Şcolii de Cântăreţi, cercului religios şi asociaţiei, toate purtând numele „Gherontie Episcopul”, înfiinţarea fabricii de lumânări, etc. În anul 1941 spre sfârşitul activităţii pastorale a Episcopului Gherontie erau evidenţiate lucrările de seamă pe care le-a făcut dealungul păstoririi sale: s-au întemeiat 3 mănăstiri(printre care și Mănăstirea de la Dervent), s-au zidit circa 40 de biserici şi 60 de case parohiale, s-a restaurat Catedrala episcopală avariată foarte serios în urma bombardamentelor din timpul Primului Război Mondial – turle, acoperiş, tencuieli interioare, uşi, ferestre, inclusiv pictura bisericii, s-a înfiinţat o frumoasă bibliotecă, s-a dat avânt misionarismului, s-au reorganizat protoieriile, devenind un liturghisitor desăvârşit şi apreciat de toată lumea bisericească, un adevărat ,,Ctitor de osteneli!’’.

În fostul județ Ialomița episcopul Gherontie a făcut numeroase vizite misionare, aflându-se la Călărași în multe rânduri  la invitația autorităților locale și în mod deosebit a lui Eugen Cialâc, de care l-a legat o sinceră prietenie și în al cărui ziar “Pământul” a publicat mai multe articole de fond.

            Vizitele sale efectuate în localitățile fostului județ Ialomița erau consemnate, cu lux de amănunte, în Revista “Tomis – revistă eparhială de Constanța”. Într-o asemenea consemnare, cea referitoare la vizita din zilele de 28-31 mai 1927, găsim numeroase date cu valoare istorică despre unele localități ce intră astăzi în componența județului Călărași. Redau mai jos, , pentru cititorii blogului meu o sinteză a vizitei, realizată cu sprijinul prietenului meu, pr. Adrian Lucian Scărlătescu din Urziceni. Pentru cei interesați, fac precizarea că materialul în întregime poate fi citit în numărul editat pentru lunile iulie-august 1927, p. 16-42.

Itinerariul din anul 1927 în partea de sud a Județului Ialomița începe în hotarele Protoieriei Călărași, chiar din Călărași (pe care-l mai vizitase și în 1926), cu automobilul de la București, în seara zilei de 28 mai 1927, însoțit de doi diaconi ai Episcopiei și de Pr. Iconom O. Dugăișescu, protopop de Durostor.

            Duminică, 29 mai 1927, a slujit Sfânta Liturghie în sobor, La Catedrala orașului Călărași – Biserica Sfântul Nicolae, cu cei doi diaconi, clerul Catedralei și alți preoți din Călărași. Răspunsurile au fost date de corul Catedralei dirijat de profesorul Popărăscu.

            În aceeași zi, la palatul Prefecturii/administrativ, preasfințitul părinte a săvârșit Taina Sfântului Botez familiei de mozaici Boni (Rafael s-a renumit Constantin iar Fatma s-a renumit Elena), urmată de Taina Sfintei Cununii a celor nou botezați.

            La orele 16, părintele episcop s-a deplasat cu un automobil al prefecturii către Mircea Vodă, unde a fost întâmpinat de 12 flăcăi călări, în costume naționale, încinși cu panglici tricolore și cu stegulețe în mâini, precum și mulțime de credincioși. În fiecare sat poporul întâmpina și saluta pe înaltul oaspete, alături de școlari și învățători care intonau cântece religioase. Satele care fuseseră împroprietărite erau deosebite ca înfățișare față de cele încă neîmproprietărite. Mircea Vodă era o filială a Parohiei Călărașii Vechi, propusă spre a fi parohie de sine stătătoare. Acolo slujea părintele septuagenar Ștefan Giripescu, singurul grămătic din județ, hirotonit la Silistra.

            La Călărașii Vechi, parohie de 280 familii, dintre care doar una singură în concubinaj, este întâmpinat de popor și Părintele Paroh Pompiliu Predovici. Preasfințitul se afla a treia oară la Călărașii vechi, acolo sfințise biserica și apoi o redeschisese. Părintele paroh de aici nu avea epitaful pe sfânta masă, care trebuia ținut până în ziua Înălțării Domnului.

            La Cuza Vodă, înaltul oaspete este întâmpinat de Părintele Paroh Econom stavrofor Tiberiu Mihail, care într-o cuvântare-raport face istoricul localității: sat înființat în 1899, cu școală și biserică; 405 familii ortodoxe din care 350 înstărite; toți cu ogorul lor prin împroprietărire; în 1919 cu 35 de elevi la școală iar în 1925 cu 250 de școlari; se strângeau fonduri pentru o clopotniță și un monument al eroilor.

            La Ceacu, Preotul Paroh Econom Gheorghe Marinescu spune preasfințitului că păstorește de 49 de ani în parohia sa cu 350 de familii ortodoxe, cu 1380 de suflete.

            Luni, 30 mai 1927, la ora 9 a venit de la Călărași însuși prefectul care l-a însoțit pe episcop până la sfârșitul itinerariului.

La Cacomeanca, doi creștini încredințează câte o jalbă nu protopopului ci direct preasfințitului. Părintele Paroh, Constantinescu R. Constantin, cu un potir oxidat în partea de jos a interiorului, cuvântează precizând că are 482 de familii ortodoxe, cu 2500 de suflete care s-au hotărât să facă reparație bisericii. Prima petiție se referea la dorința unui credincios, conform unui obicei din Ialomița, ca el și numai el, în schimbul unei sume de bani, să aibă monopol pe aducerea pâinii pentru Paști și împărțirea ei enoriașilor, ceea ce contravenea dreptului fiecărui creștin de a aduce ofrande.

            La Cuneștii noi sătenii constituiseră un comitet pentru construcția biserici și, pentru început, ridicaseră o clopotniță din patru furci și un clopot. Preasfințitul a discutat cu primarul încurajându-l pentru a-și da concursul la ridicarea lăcașului de cult.

            La Cuneștii Vechi, cu biserica din mijlocul satului, veche, căzută pe jumătate, cu acoperișul sprijinit în proptele și peretele căzut, cu icoane înșirate pe o laviță, preasfințitul a dispus ca această ruină, fără importanță istorică, să fie dărâmată iar materialul bun din ea să fie întrebuințat pentru o capelă în cimitir.

            La Rasa, cu o biserică mică, veche, de pe la 1830, cu o tâmplă frumos sculptată, având crucea de la molenii deasupra ușilor împărătești, din cauza micii înălțimi a lăcașului de cult. Se presupunea că acea cruce provenea de la o biserică ridicată de Mihai Viteazu și că una asemănătoare se afla în paraclisul Mitropoliei (azi Patriarhiei). Parohul, Părintele Marcu Ionescu, a cerut episcopului să vină pentru a le sfinții temelia viitoarei biserici.

            În apropiere, filiala Bogata, cu biserica ruinată, fără sfânt antimis, cu sfinte vase vechi, praf, cu buruieni și tufe în curte și garduri cedate de bătrânețe. Primirea a fost făcută de Părintele Protopop Dimitrie Dobre care propunea Bogata ca parohie aparte sau o parohie împreună cu Smârdanul. Preasfințitul le promite un preot dacă sătenii se îngrijeau de o casă parohială și plata clericului, căci statul încă nu putea da nici un ajutor.

            La Smârdan, o filie care depindea de Ciocănești, cu un preot de seamă, Părintele Vasile R. Popescu, student la teologie, cu reverenda îngrijită, bun cântăreț, aștepta în biserică cu un epitrahil lucrat cu fir de aur și frumoase broderii de mătase. Biserica fusese sfințită în urmă cu cinci ani iar parohul din 1925, găsind-o în lucru, finalizase lucrările. Aici preasfințitul a promis enoriașilor că le va transforma filia în parohie, dacă îndeplinesc condițiile cerute de legi.

            La Ciocănești Mărgineni, cu o biserică mare și frumoasă, dar cu bolta de la Pantocrator cu temelia căzută, bucuria primirii unui ierarh a fost cu atât mai mare cu cât de 100 de ani nu mai trecuse un episcop pe acolo.

            La Ciocănești Sârbi slujea un preot blând și venerabil, Părintele Radu Dumitrescu, tatăl Părintelului (Vasile) R. Popescu iar biserica era ctitorită de către egumenul Mânăstirii Mihai Vodă, la anul 1857. Delegația episcopală a prânzit chiar în casa Părintelui Vasile și a putut aprecia arta culinară a gospodinei preotese, inclusiv în domeniul dulciurilor iar părintele gazdă a oferit comesenilor chiar șampanie, băutură rară.

            La ora 15 preasfințitul a plecat de la Ciocănești Sârbi, pentru ca să ajungă, la ora 15,30, la Vărăști, cu biserică veche mânăstirească, de la 1836, ridicată de Mânăstirea Viforâta, care avusese acolo moșii întinse. Biserica avea chipurile sfinților de pe pereți numai de cuvioși, cu mantii și camilafce în culori mohorâte. Formalitățile de primire le-a făcut tot Preotul Vasile R. Popescu. Preasfințitul remarcă o oarecare neîngrijire a bisericii și îndeamnă poporul să stăruiască pe lângă cei necununați pentru a primi Taina Sfintei Cununii. La plecare, cere să se copieze textul pisaniei și să se trimită la episcopie.

            La orele 16, delegația ajunge la Dorobanțu, unde este întâmpinată de Preotul Paroh Gheorghe Păunescu, un bătrân cu părul alb. Preasfințitul a-ndemnat femeile din biserică să schimbe pânzeturile vechi și murdare de la icoane.

            La orele 18, preasfințitul ajunge la Boșneagu, filie a Parohiei Ulmu și cu biserică zidită de Banul Grigore Basarab Brâncoveanu, monument istoric, pe care enoriașii voiau s-o repare.

            La Ulmu aștepta multă lume pentru că trebuia pusă piatra fundamentală a unei noi biserici, ceea ce nu s-a mai îndeplinit din cauza orei târzii. Preotul Paroh St. M. Baicu a prezentat situația parohiei cu biserica parohială de la Ulmu și filialele Boșneagu și Chirnogi, cu 775 familii, cu 4400 de suflete, cu școală și bancă populară. Existau două comitete antagonice de construcție a bisericii, probabil din adversități politice. De aceea, episcopul a îndemnat la unire și, la primărie, a încheiat procesul-verbal de constituire a noului Comitet.

            La Răzvani, Parohul Preot D. Panaitescu, suspendat din serviciu în urma unor reclamații justificate, avea Sfântul Agneț nefărâmițat și vreo doi credincioși rătăciți.

            La Lehliu s-a ajuns pe seară târziu la biserica mare cu tencuiala de pe boltă căzută în multe locuri. Bătrânul Preot Barbu Ștefănescu, de 75 de ani, a spus preasfințitului că era fiu al satului, din neam de preot, cu toate fiicele preotese iar fiul anul III la Teologie, deși mai târziu, la masă, avea să susțină că fiul era în Italia, la Drept.  Parohul pusese temelia bisericii la 1893, în 1894 o sfințise iar în 1925 începuse să strângă fonduri pentru reparații, împreună cu directorul școlii primare, Georgescu. Nemții devastaseră totul în război, astfel încât preotul fusese nevoit să procure alte veșminte, sfeșnice, epitaf iar enoriașii promiseseră un policandru și altele. După obișnuita și cuvenita cuvântare a episcopului, acum despre cinstirea icoanelor, la ora 10, delegația a ieșit din biserică după care a cinat la reședința plășii – casa fratelui Părintelui Ștefănescu și s-a cazat la diferite familii în comună.

            Marți, 31 mai 1927, la ora 9,30 delegația a plecat și a ajuns la ora 10 la Ștefănești, o parohie păstorită de un colaborator al revistei Tomis, Părintele Mihai Rădulescu, care nu avea la biserică Sfântul Chivot pentru Sfânta Împărtășanie. În raportul său preotul a menționat că păstorea de 12 ani, plecaseră 60 de familii în București, avea un comitet pentru refacerea bisericii și nici un episcop nu vizitase acea parohie.

 

            Pentru cititorii blogului meu, ca și pentru iubitorii de istorie locală, cele două stabilimente culturale la care am făcut trimitere în titlul acestui material, și care, grație lui Dumnezeu, se păstrează încă,  sunt bine cunoscute, atât în ceea ce privește farmecul lor arhitectural de odinioară, cât, mai ales, datorită faptului că pe scenele lor au urcat cei mai de seamă actori și interpreți ai teatrului și revistei românești de ieri și de astăzi, sau că în sălile lor au conferențiat aproape toți marii scriitori din perioada interbelică, aduși aici de primarul cultural Eugen Cialâc.

În tot ceea ce s-a scris până acum despre edificarea celor două construcții se strecurase o oarecare urmă de nesiguranță în ceea ce privește momentul oficial al dării lor în folosință. Personal am discutat cu prietenul și colegul meu, istoricul Nicolae Țiripan, precum și cu Florin Rădulescu, directorul Muzeului municipal Călărași, despre necesitatea de a clarifica și aceste aspecte, astfel încât în viitoarele abordări monografice datele prezentate să aibă certitudinea unor informații fără drept de tăgadă.

Puținătatea surselor arhivistice care se mai păstrează în fondul documentar al Primăriei Călărași  nu ne-a permis multă vreme să clarificăm acest aspect. Sprijinul noului nostru prieten, pr. Adrian Lucian Scărlătescu de la Urziceni, ne-a ajutat să elucidăm și acest aspect din Istoria Călărașiului.

Dar să o luăm metodic și cronologic. Studiind paginile ziarului “Gazeta Ialomiței”, publicație ce a apărut la Călărași, cu regularitate, în perioada 1895-1916, câteva numere ale ziarului fiind editate sporadic și în anul 1932, am depistat, în numărul din 11 iulie 1904, un articol intitulat O întreită serbare în care se menționa că pe data de 2 iulie 1904, cu prilejul manifestărilor organizate pentru a marca 400 de ani de la trecerea în neființă a marelui domnitor Ștefan cel Mare, la Călărași se inaugura oficial clădirea Cazinoului(Teatrului) din parc. Din același articol mai aflăm că Teatrul din parc s-a construit după planurile inginerului Pelianu, care a fost și supraveghetorul lucrăilor de construcție, lucrări care au durat mai puțin de un an. Spicuim din articolul respectiv:

Vineri, 2 iulie a.c., s-a serbat în acest oraș aniversarea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, Domnitor al Moldovei. Serviciul religios s-a făcut de S. S. Protoiereul N Alexandrescu, asistat de tot clerul din oraș și față fiind autoritățile civile și militare, precum și un numeros public… S-a făcut după aceea o sfeștanie pentru inaugurarea Cazinoului din parc a cărui construcție s-a terminat și care s-a deschis publicului în acea zi, dându-se în antrepriză d-lui D. Ardavani, un bun antreprenor de cafenele. La ora 4 după amiază s-a făcut în acest cazino distribuirea premiilor la școlarii silitori.

După cum este lesne de socotit, anul acesta, la 4 iulie 2019, se împlinesc 115 ani de la darea în folosință a acestui edificiu cultural, care astăzi, în stare avansată de deteriorare, adăpostește depozite  de carte și de publicații ale Bibliotecii județene “Alexandru Odobescu” Călărași, după ce a fost, pe rând, Cazinou, Teatru, Cinematograf, Depozit de sare(!!!) și Sală de lectură.

Teatrul din parc, azi!

Cea de a doua construcție cu destinație teatral-culturală, cunoscută în mentalul colectiv drept Sala Teatrului popular, s-a edificat în perioada 1933-1934, la inițiativa comandantului Regimentului 23 Infanterie de la Călărași. A fost cunoscută în epocă drept Sala(Teatrul) Cercului subofițerilor Călărași, întrucât fondurile necesare clădirii au provenit din subscripție publică, cei mai mulți contributori fiind subofițerii și ofițerii celor 3 regimente de la Călărași(23 Infanterie, 5 Călărași și 20 Artilerie).

Chiar dacă nu avem încă date sigure despre proiectantul și constructorul clădirii, știm astăzi cu siguranță că ea a fost finalizată în noiembrie 1934.  Iată ce consemna, în acest sens, gazeta locală „Biruința”, din 11 noiembrie 1934:

Desigur că sunt foarte mulți, chiar din Călărași, care nu știu de această măreață clădire ce s-a ridicat în centrul orașului și sunt și alții care deși știu, n-au avut cel puțin curiozitatea să o viziteze. Un străin, și mai ales din cei cunoscători, ar rămâne foarte impresionat cum liniștitul și retrasul port de pe malul Borcei a avut norocul să devină proprietarul unui edificiu pe cât de occidental, pe atât de superior din punctul de vedere al scopului pentru care a fost creat. Ca unul ce am avut ocazia să fiu martor  zi de zi la ridicarea localului de teatru al subofițerilor am rămas profund mișcat… de satisfacția și mulțumirea ce o citești în ochii tuturor acum la terminarea Cercului… Toate acestea se datoresc d-lui colonel Traian Niculescu, comandantul Regimentului 23 Infanterie, al cărui nume se leagă de Călărași pentru totdeauna.

Clădirea Cercului subofițerilor a fost inaugurată oficial duminică, 17 februarie 1935, când pe scena noului edificiu cultural călărășean Teatrul Național din București, în frunte cu marea artistă Marioara Voiculescu, a susținut un spectacol cu piesa “Făcliile” de M. Bataille, după cum se menționa în paginile ziarului local “Biruința” din 17 februarie 1935.

Așa arată astăzi clădirea Tatrului popular!

O coincidență fericită face ca tot în acest an, în noiembrie 2019, să se împlinească 85 de ani de la finalizarea acestei construcții, un motiv pentru Centrul cultural județean Călărași, în administrarea căruia se află astăzi clădirea în cauză, să organizeze o manifestare care să marcheze rolul pe care l-a avut instituția Cercului subofițerilor și mai apoi Teatrului popular la Călărași.

 

            După cum am anunțat public la Simpozionul ocazionat de aniversarea a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române, împreună cu colegul și prietenul meu, Nicolae Țiripan, am purces la realizarea unui proiect istoric care se va concretiza în publicarea unui volum documentar intitulat Familia regală a României și meleagurile călărășene, carte ce va fi editată sub egida Universității populare Petre V. Haneș Călărași și a cărei lansare oficială va avea loc pe 10 mai 2019. În consecință, atât eu, cât și Nicu Țiripan, ne-am afundat serios în studierea cu atenție atât a consemnărilor oficiale din monitoarele vremii, cât și a paginilor îngălbenite de vreme ale ziarelor care au apărut la Călărași de la 1875 și până la abdicarea forțată a regelui Mihai de la 30 decembrie 1947. Numai că în urmă cu două zile, atunci când m-am așezat în fața calculatorului să răsfoiesc gazetele călărășene de altădată, arhivate în format digital și oferite cu mare generozitate de pr. Adrian Lucian Scărlătescu din Urziceni, un iubitor al meleagurilor și al oamenilor Bărăganului, tocmai atunci când gândurile îmi fugeau spre bălăceala politică de la noi, atenția mi-a fost captată de un articol dintr-un ziar local, publicat în urmă cu aproape 87 de ani, pe care cititindu-l am avut impresia că este scris zilele acestea de un vestit gazetar de pe Dâmbovița. Articolul în cauză se numește PSIHOLOGIA OMULUI POLITIC și a fost publicat în ziarul călărășean Fierul Roșu, din 3 noiembrie 1932, sub semnătura lui Constantin Chiriac, patronul ziarului respectiv.

Redau, mai jos,  pasaje semnificative din articolul în cauză, lăsându-vă pe dumneavoastră, cititorii mei, să apreciați dacă există sau nu similitudini între oamenii politici de ieri și de azi.

“Din contactul de toate zilele cu oamenii politici și cu partidele, cine a putut fi sincer cu el însuși să observe cu oarecare atenție acțiunile și viața intimă a acestora, a putut constata că sub masca fiecăruia dintre ei – cu foarte mici excepții – se ascunde un cimpanzeu cu dresaj îndelungat.

La cei mai mulți se observă o inteligență meschină de geambaș, o ipocrizie scârboasă care scoate din când în când la iveală un suflet găunos, ulcerat, hemoroizat și văduvit de orice sentimente frumoase. Cu șira spinării flexibilă ca un gumilastic, își prostituează conștiința, bătându-și joc de adevăr… Dacă n-ar fi convenționalismul ticălos care ne împiedică a privi ca în oglindă și a demasca toate scăderile lor sufletești, până și cel mai de rând și neînsemnat muritor s-ar îngrozi de enormele zăcăminte de noroi și murdărie ce se ascund în sufletul lor…

Fiecare, la rândul său, se găsește în situația de valet al unui șef, de multe ori pervers sau neghiob în toată accepțiunea cuvântului, descoperindu-se, din când în când, într-o sărmană înfățișare de mic intrigant bizantin, șmecher ridicol de cafenea, precupeț de vorbe late și inspirator de oribile cancanuri fără sens și fără rost.

Mare în patimi și mic la suflet – vorba poetului – omul politic niciodată nu spune ceea ce gândește, păstrează și acoperă cu o netăgăduită prudență toate defectele și slăbiciunile celor atașați de presupusul lor suflet… Laș și pervers, omul politic se prostituează în toate ocaziile, mai abitir ca un mercenar sau o cocotă profesionistă.

El n-are curajul răspunderii nici cât un biet scrib mărunt de provincie… Însușirile sufletești ale omului politic își au obârșia mai curând în hazna decât în salon, căci putând înfrânge sentimentul de scârbă, acoperindu-l cu vorbe catifelate, individul se arată celor mai fini observatori așa cum e de fapt: comic, pervers și mediocru până la dezgust…

Toată ființa lui este falsificată. Persoana fastuos înțolită nu-i decât un stârv în care se adăpostește un imens și grețos putregai sufletesc. Că vor mai fi politicieni și de altă structură, se prea poate, dar aceștia sunt numai rătăciți – mai rari decât perlele negre – care nu contează în viața partidelor. Viața politică a acestei țări, de la război încoace, a fost invadată, pe rând, de către toate partidele. Cetățeanul conștient și setos de dreptate și adevăr și-a făcut convingerea că toate nenorocirile ce s-au abătut asupra lui nu se datoresc decât oamenilor politici și partidelor politice – aceste moașe de rea credință care l-au adus în sapă de lemn. Azi perdeaua e ridicată!

Țara se găsește la grea strâmtoare și poporul întreg își dă seama că autorii dezastrului nu sunt decât politicienii mari și mici care i-au supt toată vlaga. Fără avere și fără titluri, toți aceștia ar fi înfundat cârciumile, cafenelele ori pușcăriile… Poporul a prins a se desmetici, descifrând cu oarecare siguranță activitatea nefastă a acestora în treburile publice și sperăm să-i trimită cât  mai curând la locul firesc potrivit temperamentului și virtuților, în vacanță definitivă! “