Călărășenii care intenționează să ajungă la Balcic sau la Varna, aleg, de regulă, distanța cea mai scurtă și intră în Bulgaria pe la Silistra. În drum spre destinația lor  finală trec obligatoriu prin orașul Dobrici, fost Tolbuhin, rebotezat de bulgari prin anii ’90.  De fapt, orașul a fost înființat prin secolul al XVI-lea de către Hacioğlu Pazarcik, pe ruinele unei așezări mai vechi pe care turcii, în expansiunea lor balcanică, o trecuseră prin foc și sabie. De la numele acestui întemeietor, localitatea s-a numit Bazargic, până în anul 1878, când Bulgaria este recunoscută ca stat autonom și orășelul amplasat la jumătatea distanței dintre Silistra și Varna  devine Dobrici. După Pacea de la București din agust 1913 Cadrilaterul este încorporat Regatului României. Din respect pentru tradiția locală și pentru faptul că marea majoritate a orașului o constituiau turcii, autoritățile românești rebotează orașul după numele întemeietorului său: Bazargic.

Chiar dacă în timpul administrației românești(1913-1940) orașul se modernizează și apar numeroase clădiri administrative și obiective economico-sociale noi, Bazargicul își păstrează și în această vreme aspectul său pitoresc de oraș oriental.

Prezentăm, mai jos, însoțite de imagini de epocă, o frumoasă descriere a Bazargicului preluată din revista “Realitatea ilustrată” din 15 august 1939.

În Bazargic nu există tramvai sau taxi. De multe ori, nefiind trăsuri, te mulţumeşti să o iei apostoleşte. De la gară, un boulevard destul de lung şi prost întreţinut te conduce în centru. Natural. Te aştepţi la un “centru”puţin stilat, un centru care să facă faţă lucrurilor. Deloc. O moschee veche şi cocoşată străpunge cerul albastru cu turnul ei. În plin centru e o baie comunală cu amestec de mănăstire. Mulţumit de faptul că bazargicenii au dat loc de frunte curăţeniei, mai trec cu vederea; dar baia aceasta datează de vreo 600 de ani şi tot primitivă e. N’are duş, n’are cazane, doar câteva pietre încălzite pe care te culci şi câţiva inşi care aruncă cu apă pe tine. Baia a fost construită de turci…

Centrul Bazargicului se mărgineşte la o întretăiere de mai multe străzi, fără nici o importanţă. Şi totuşi Bazargicul e un oraş frumos. Frumos nu prin luxul şi noua arhitectură adoptată, ci prin farmecul oriental, încă nepierdut. Viaţa de veselie şi amor se reduce la vizitarea câtorva restaurante, care în timpul verii îţi servesc băutură caldă. La Bazargic fiind lipsă de apă, e normal să nu fie nici gheaţă…

O lume cosmopolită îmbogăţeşte populaţia acestui oraş. Turci, bulgari, tătari, ruşi, armeni, prea puţini evrei şi peste 50% români.Totuşi, spre seară, strada îţi pare o babilonie. Nu înţelegi nimic. Însoţit de câţiva reprezentanţi ai condeiului din localitate, am început să fac cunoştinţă cu oraşul Bazargic. Prima dată e prea puţin atrăgător, stil oriental, dar mai târziu îţi devine simpatico. Iar seara – pe la ora 8 – am început să-i simt farmecul. În Bazargic, pe strada principală ce duce la grădină, te poţi aştepta să întâlneşti pe stradă de la cuconiţa cea mai cochetă şi mai stilată, până la bătrânul turc ce-şi duce oile şi purceluşii la apă…

Viaţa acestui oraş, care-i o învâlmăşeală de orientalism şi de occidentalism, îţi prilejuieşte momente de distracţiune. Cele 2-3 localuri din centru cu lumea cea mai selectă îţi oferă o bere rece şi un şpriţ cumsecade mai ales, seara când începe să cânte orchestra rusească, iar Lola, simpatica diseusă, apare pe scenă. Restaurantul “Central” e singurul refugiu, unde Iordache, simpaticul chelner, ştie ce să servească. Dar oraşul – la periferie – avea aspectul că plânge. Vaietul acela turcesc, casele de pământ joase, viaţa dezordonată, dădea impresia că e în veşnic doliu. Bazargicul plânge. Bazargicul – la “Central” – râde.

Anul trecut s-au împlinit 90 de ani de la trecerea în neființă a Regelui Ferdinand I, cel loial, Întregitorul de neam și țară, așa cum a fost el cunoscut de generaţia care a pregătit şi a participat la războiul întregirii, și la acțiunile patriotice de  înfăptuire a marelui ideal naţional: Făurirea României Mari.  Dincolo de unele slăbiciuni manifestate pe perioada celor 13 ani de domnie(1914-1927), Regele Ferdinand I a fost un simbol de loialitate. Tot ceea ce a întreprins din momentul când a păşit pe teritoriul acestei ţări, s-a subordonat misiunii pe care şi-o asumase în calitate de prinţ moştenitor, iar după septembrie 1914, ca rege al României, preocupându-se să conducă țara spre realizarea obiectivului de unitate națională pe care știa că românii și-l doresc de secole.

Ferdinand I a fost iubit de popor, alături de consoarta sa Regina Maria. Multe municipalități, mai ales din teritoriile venite de curând la Patria Mamă, au luat inițiativa de a-i recunoaște meritele și de a-i cinsti memoria prin ridicarea unor statui care să-l înfățișeze în calitatea sa de rege al tuturor românilor.

Soclu statuii ridicat în toamna anului 1938

Printre primele provincii noi în care a fost cinstită memoria  Regelui Ferdinand s-a înscris și Cadrileterul. Astfel, la mai puțin de patru luni de la moartea regelui, în curtea Regimentului 40 Infanterie din Bazargic, capitala județului Caliacra,  pe 8 noiembrie 1927 se dezvelea o statuie a Regelui Ferdinand  de 3,5 m, care-l reprezenta pe suveran în uniformă militară. Realizată de sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad, statuia a costat 80.000 de lei, adunați prin subscripție publică, printre donatori regăsindu-se și primele familii de coloniști armâni care se stabiliseră recent în județul Caliacra.

Nici silistrenii nu vor rămâne mai prejos și, la inițiativa fostului prefect Tașcu Pucerea și a profesorului Pericle Papahagi se va constitui un Comitet de inițiativă pentru ridicarea unei impresionante statui a Regelui Ferdinand care urma să fie amplasată chiar în centrul orașului, în fața Geamiei Bairachlă, cel mai mare monument de cult musulman existent  în întreg Cadrilaterul.

Monumentul înainte de inaugurare

Comitetul local de iniţiativă s-a reunit în prima sa ședință la 6 mai 1938 şi a decis ca la 10 mai 1938 să pună piatra de temelie a viitorului simbol al cinstirii memoriei Regelui Ferdinand. Totodată s-a deschis o listă de subscripție publică, Primăria Silistra și Prefectura de Durostor fiind cei mai mari contributori. Comanda realizării statuii a fost lansată către același sculptor Ion Dimitriu Bârlad, care face o deplasare la Silistra și împreună cu membrii comitetului de inițiativă stabilesc locul amplasării și ridicarea soclului, sarcina ce râmănea în responsabilitatea municipalității Silistra.

Foarte hotărâți, silistrenii se pun pe treabă și în toamnă soclul era gata. Sculptorul Dimitriu Bârlad reușește și el să termine mulajul care se toarnă apoi în bronz. În aprilie 1939 statuia de 3 m, care-l înfățișa pe regele Ferdinand în poziția în picioare, sosea la Silistra. Este pusă rapid pe soclu, placat cu marmură, și se fac pregătirile oficiale pentru desvelirea statuii și sfințirea monumentului, eveniment care are loc pe 18 iunie 1939. La ceremonie a participat ministrul Propagandei, Eugen Titeanu, precum și alte numeroase persoane oficiale din capitală, de la Constanța, Bazargic și județul Durostor.

O imagine de ansamblu a monumentului

Ecourile acțiunii patriotice  de la Silistra au trecut repede munții, fiind salutată și de românii din Ardeal. Iată ce scria despre evenimentul de la Silistra ziarul “Unirea Poporului” din 25 iunie 1939, care apărea la Blaj, în inima Transilvaniei: Duminica trecută orașul Silistra din Dobrogea a îmbrăcat haină de mare sărbătoare. S-a dezvelit în această zi statuia ridicată marelui Rege Ferdinand I, făuritorul României de azi. Din toate părțile Dobrogei și ale Ținutului Mării au venit la această sărbătoare numeroase delegații de săteni și coloniști.

Evenimentele din luna septembrie 1940 au impus României pierderea celor două judeţe dobrogene, Durostor și Caliacra. În condiţiile evacuării s-a reuşit demontarea statuii lui Ferdinand I, care a fost transportată la Cernavodă. Edilii oraşului au făcut demersuri ca să le fie repartizată definitiv, dar Ministerul Cultelor şi Artelor a preferat repartizarea lucrării la Călăraşi, întrucât și Primăria de aici, condusă de Eugen Cialâc, solicitase acest lucru. Așa se face că în toamna anului statuia Regelui Ferdinand este adusă la Călărași. Încep discuțiile privind locul în care urma să fie amplasată, printre propuneri alfându-se și actuala Piață Centrală a orașului. Se fac și demersurile administrative necesare, numai că în iunie 1941 România intră în război și problema ampasării la Călărași a statuii lui Ferdinand rămâne în suspans. Ceea ce a urmat după război este lesne de imaginat. Comuniștii au dat la topit, împreună cu alte statui din bronz, și statuia Regelui Ferdinand.

A trebuit să treacă foarte mulți ani până când fostul primar Nicolae Dragu avea să amplaseze în Parcul municipal, pe Aleea voievozilor, un bust al Regelui Ferdinad I.

Statuia Regelui Ferdinand de la Călărași

Turtucaia(actualmente Tutrakan – în Republica Bulgaria) este o localitate de pe malul drept al Dunării, situată  în fața Olteniței, care este legată începând din antichitate de istoria meleagurilor călărășene. Aici romanii ridicaseră încă din secolul I î. d. Hr. un oraș fortificat numit Transmarisca, iar Constantin cel Mare își așezase ctitoria sa Constantiniana Dafne pe malul stâng, pentru ca împreună, cele două cetăți să supravegheze și să controleze circulația pe Dunăre.

Mai târziu, în evul mediu, unii domnitori trec pe la Oltenița(atestată documentar la 13 aprilie 1515) și Turtucaia în drumul lor către și de la Istanbul, acolo unde erau chemați la ordine de către sultanii Înaltei Porți. Așa procedează și Constantin Vodă Brâncoveanu, care în anul 1703, când se întorcea de la Istanbul, trecea Dunărea pe la Turtucaia către Oltenița și de aici la reședința sa de vară de la Obilești(Valea Argovei).

Nu întâmplător domnitorii români treceau pe la Turtucaia. Ei știau faptul că aici exista o comunitate importantă de români, care, așa cum o mărturisesc documentele vremii, își întemeiaseră propria școală cu predare în limba română încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, școală care a funcționat fără întrerupere până la încorporarea Cadrilaterului la Regatul României, în urma Păcii de la București din august 1913.

Devenită parte componentă a statului român, arondată județului Durostor, cu reședința la Silistra, Turtucaia avea să fie cunoscută în anii interbelici ca o localitate pitorească, în care realizările administrației românești coexistau cu tradițiile orașului turcesc de altădată.

O interesantă descriere a orașului Turtucaia din anul 1935 am întâlnit pe blogul De ieri, de azi care reproduce un articol din revista “Realitatea ilustrată” din 11 decembrie 1935, intitulat Orașul pictorilor.

Pentru cititorii blogului meu am selectat câteva pasaje interesante din articolul mai sus menționat.

„Pe când vaporaşul nostru se apropia de dealurile Turtucăii apăru, pe neaşteptate, întreaga panoramă a oraşului: case şi căsuţe cu ceardacuri ciudate, acoperite cu țiglă roşcată, pierdute discret în verdeaţa pomilor. De departe, idilicele locuinţe par un fel de jucării suprapuse, etajate anume pe coline, amintind priveliştea peisagiilor japoneze. Ți s’ar părea că eşti în apropiere de Tokio, dacă ochii n’ar prinde, dintr’o dată turnurile bizantine ale bisericuței creştine şi cele două minarete cu cerdac şi vârfuri ascuțite, profilându-se pe cer…

 „Turtucaia româneasca este  singurul loc din Europa unde se mai pot vedea azi cadâne cu şalvari şi mahomedani cu fes si turban. În preajma debarcaderului, pe mal, se zăreşte, în neorânduială, nişte ferărie veche, mâncată de rugină. E aproape să fie înghițită de fluviu; cu tot aspectul ei monstruos, grămada de blocuri de oțel groase cât un perete, unele întregi, altele sparte, trântite la întâmplare, pare să fie o amestecătura netrebnică. Când apele cresc, aceste triste și sinistre simboluri dispar sub valuri. În schimb, atenția este atrasă de cele trei mori de apă, mori patriarhale, cari înveselesc priveliştea, întruchipând – prin contrast – belşugul şi buna înţelegere dintre oameni. Pe străzile patriarhale ale Turtucăii cadânele care se îndreapta agale spre moschee cu fața acoperită  „cu un fel de față de masă trasă peste cap”. Acestea sunt cele sărace. Femeile din mica burghezie sau cele mai de rang, poartă un costum întreg, cu fustă, purtând şalvarii pe dedesupt. Fusta are două foi: una se lasă în jos, iar pe cealaltă o ridică peste cap, de la brâu. Le plac grozav papucii coloraţi şi de multe ori se înghesuesc în faţa vre-unei prăvălii, unde se vede această încălţăminte prinsă grămadă pe nişte scânduri aşezate vertical.

Deşi se spune că turcii sunt indolenţi, totuşi i-am văzut muncind din greu, tăind cu hărnicie lemne, cărând saci şi alte greutăţi enorme în spinare, pe urcuşurile Turtucăii. Pe de altă parte, unii stau ore întregi nemişcaţi prin faţa vreunei prăvălii, hibernează mai ales prin cafenele. Casele vechi pitoreşti din Turtucaia au un fel de etaj, într’un colţ, cu un cerdac frânt. Dedesubt, la parter, se văd două uşi: una dă în cafenea, unde intră bătrânii, cu turban şi fes, aşezându-se pe o laviţă lată turcească, cu tavanul peste cap. A doua uşă tot la stradă, în rând cu uşa cafenelii, dă în pivniţa casei. De altfel să nu ne mire prea mult – ciudăţenia acestei arhitecturi. Chiar în Bucureşti, pe Calea Moşilor spre Moşi şi în alte părţi, am văzut uşi la trotoar, cari dau în pivniţa casei. Cum strada a devenit cu timpul un important centru comercial, aceste pivniţe au fost transformate în prăvălii…

Administraţia Ţurtucaii şi-a propus să modernizeze localitatea dându-i aspectul unui oraş obișnuit. Multe case, străzi întregi pitoreşti, iubite de pictorii noştri, au şi fost dărâmate. Grădina cu monumentul turcesc a devenit depozit de lemne. A fost doborâtă la pământ şi una dintre cele două moschee, rămânând în picioare doar minaretul ei. Turnul a devenit un loc favorit de joc pentru copii, care se suie veseli şi sgomotosi în cerdacul circular şi de acolo strigă : „Alah! Alah!”, încercând să imite pe bătrânul muezin care a plecat nu de mult la Adrianopol. Pe malul Dunării a fost dărâmată o stradă întreagă…

Vizitatorii bucureşteni nu prind de obicei aceste aprecieri, puţin măgulitoare, deoarece ei preferă cafeneaua „Kîuciuc-Capşa”, dintr’un pavilion de scânduri, pe unde nu vin turci, dar care are faima de-a servi o cafea extraordinară. Nu este vară, în care oraşul să nu fie vizitat de pictori bucureşteni. Aproape nu e pictor român, care să nu fi trecut prin Turtucaia. Maestrul Artacchino, unul dintre cei îndrăgostiţi de portul dunărean, ne spunea:

– Să-i sugeraţi primarului din Turtucaia ideea că oraşul nou să-l construiască pe malul Dunării încolo. Are loc destul în faţa Olteniţei. Să lase în pace oraşul vechi, care are un farmec deosebit, fiind un punct de atracţie pentru artişti, pictori şi alţi vizitatori. S’ar putea întemeia aci o frumoasă staţie climaterică. Odată cu banalizarea oraşului, vor fi goniţi toţi vizitatorii. În loc să se desfiinţeze monumentele istorice ar trebui, dimpotrivă, reconstruită moscheea, păstrându-se diferitele colţuri pitoreşti ale vechiului oraş turcesc. De asemeni ar trebui făcute înlesniri simpaticei populaţii mahomedane care, plecând, ia cu dânsa mare parte din farmecul acestei bijuterii de pe malul bătrânului Danubiu.”

Charles-Angelique de Talleyrand-Perigord s-a născut la Paris, pe 8 noiembrie 1821, fiind nepot de fiu vitreg al celebrului revoluționar și om politic francez Charles-Maurice de Talleyrand, unul din colaboratorii apropiați ai lui Napoleon I.

Charles-Angelique va intra de tânăr în diplomație, în care calitate, după Congresul de pace de la Paris din anul 1856, va fi numit comisar și trimis special al împăratului Napoleon al III-lea în Principatele Române pentru a supraveghea modul de desfășurare a lucrărilor divanurilor ad-hoc din Muntenia și Moldova, care erau chemate să hotărască în problema Unirii celor două principate române.

Prestația lui în Principate este apreciată la Paris, motiv pentru care împăratul Napoleon III,  în anul 1860 îl decorează cu Legiunea de onoare și îl numește ambasador extraordinar pe lângă Casa de Savoia din Italia unificată. Urmează alte două numiri la ambasadele Franței din Berlin(1863) și Sankt Petersburg(1864-1869).

Charles-Angelique de Talleyrand-Perigord trecea în lumea celor drepți la 29 februarie 1896.

În calitatea sa de comisar al Guvernului Franței, însărcinat cu supravegherea desfășurării activității divanurilor ad-hoc din Muntenia și Moldova,  Charles-Angelique de Talleyrand-Perigord pleca din Paris în martie 1857, cu destinația Istanbul, urmând ca de acolo, tot cu vaporul, să ajungă la Constanța și de aici, cu poștalionul, să facă drumul până la București.

Dar așa cum îi scria într-un Raport din 25 martie 1857, trimis din București contelui Walewski – ministrul de externe al lui Napoleon III, din cauza vremii nefavorabile este obligat să acosteze în portul Balcik și de aici să ia poștalionul prin Imperiul otoman până la Silistra, unde ajunge în după-amiaza zilei de 24 martie 1857. Iată ce spunea Talleyrand, în continuare, în Raportul la care am făcut referire:

“La ora 16,00 după-amiază am trecut Dunărea, undeva mai sus de Călărași… La Călărași, guvernatorul valah(de fapt administratorul județului Ialomița – nota ns.) mi-a pregătit cea mai strălucitoare primire. Caleștile trimise să mă întâmpine,  escortate de dorobanți și precedate de un pluton de lăncieri, m-au condus la Prefectură, pusă la dispoziția mea, unde toate trupele mă așteptau cu armele pregătite pentru onor. Alți soldați aveau torțe aprinse care  făceau un frumos joc de lumini. M-a întâmpinat la Călărași prințul Grigore Ghica, venit să-mi spună bun-venit în numele Caimacamului de la București. Cu acest prilej mi-a înmânat o scrisoare din partea Consulatului francez de la București.”

Talleyrand înoptează la Călărași și a doua zi pleacă spre București, unde avea să redacteze raportul către contele Walewski, din care am extras pasajul de mai sus.

După finalizarea lucrărilor divanurilor ad-hoc  comisarul Charles-Angelique de Talleyrand-Perigord trimitea ultimul său raport despre misiunea din Principatele Române. Și de data aceasta avea să reafirme că la Călărași, ca și în alte orașe pe care le vizitase, românii îl primiseră cu mare căldură și toți, în unanimitate, își exprimaseră dorința lor nestrămutată de a se uni într-o singură țară, ceea ce avea să se înfăptuiască în timpul lui Alexandru Ioan Cuza.

În noiembrie 1994 eram șeful Inspectoratului județean pentru cultură de la Călărași, funcție în care fusesem numit cu 5 ani în urmă. La sugestia și cu sprijinul scriitorului călărășean Ion Anghel Mânăstire, care pe atunci ocupa o funcție importantă în redacția Revistei Pentru Patrie, editată de Ministerul de Interne, l-am invitat să facă o vizită la Călărași pe poetul Marin Sorescu, care îndeplinea și funcția de minsitru al Culturii și, administrativ, era șeful meu direct.

Răposatul Marin Sorescu, un om de o simplitate și modestie ieșite din comun, a dat curs invitației noastre și a promis că vine la Călărași. Am organizat un program minimal, împreună cu Inspectoratul școlar județean, grație sprijinului primit de doi intelectuali de excepție care se aflau în fruntea acestei instituții: Nicolae Barzache – inspector școlar general și Stela Anghel – inspector școlar general adjunct.

Toate detaliile fiind puse la punct, pe 15 noiembrie 1994 Marin Sorescu sosește la Călărași. Dar nu vine singur, ci însoțit de alte trei mari personalități de excepție ale neamului românesc: președintele Academiei Române – criticul literar Eugen Simion, sscriitorul și povestitorul Mirecea Sântimbreanu și marele poet basarabean Grigore  Vieru. Nici nu se putea un careu de ași mai valoros ca acesta: Sorescu-Simion-Sântâmbreanu-Vieru.

După primiri protocolare la  Inspectoratul județean pentru cultură  și la Inspectoratul școlar județean, începând cu ora 13,00, la Sala de festivități a Prefecturii județene, neîncăpătoare față de cei care doriseră să vadă acest careu de ași autentic, a avut loc un adevărat regal cutural. Bagheta a aparținut academicianului Eugen Simion care, cu alese cuvinte, a prezentat auditoriului pe cei trei invitați. Cuvintele rostite  de Marin Sorescu, dar mai ales  de  Grigore Vieru, au electrizat sala și la solicitarea publică, cei doi mari poeți ai neamului românesc au recitat din creațiile lor. O emoție deosebită a creat în rândul celor peste 200 de cadre didactice prezente în sală poemul În limba ta, rostit cu lacrimi în ochi de regretatul Grigore Vieru. Mie, la prezidiu, mi se făcuse pielea de găină. Și astăzi, când scriu aceste rânduri, am aceeași senzație și mă copleșesc semnificațiile acestor versuri:

În aceeași limbă / Toată lumea plânge,

În aceeași limbă / Râde un pământ.

Ci doar în limba ta / Durerea poți s-o mângâi,

Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt.

În limba ta / Ți-e dor de mama,

Și vinul e mai vin, / Și prânzul e mai prânz.

Și doar în limba ta / Poți râde singur,

Și doar în limba ta / Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți / Nici plânge și nici râde,

Când nu poți mângâia / Și nici cânta,

Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în față,

Tu taci atuncea / Tot în limba ta.

Seara, în foaierul Hotelului Călărași, la o întâlnire de suflet, au fost schimbate impresii, cei patru invitați rămânând plăcut impresionați atât de ceea ce au văzut aici, cât mai ales de modul în care au fost primiți. Grigore Vieru și-a amintit cu mare plăcere de o carte poștală trimisă de la Călărași, pe 1 decembrie 1989, înainte de prăbușirea comunismului, despre care spunea că a fost scrisă de participanții la o întâlnire cu un alt mare poet al neamului românesc: Ioan Alexandru. Eu, care știam despre ce este vorba, l-am provocat să dea mai multe detalii. Atunci Grigore Vieru îmi replică: “Stai puțin, tinere. Nu am venit la voi cu mâna goală.” Și a scos, dintr-o mapă hărtănită, cartea poștală cu imagini din Călărași trimisă de noi după întâlnirea cu Ioan Alexandru(despre acest episod într-o altă postare), citindu-ne semnatarii: “Ioan Alexandru, Pavel Șușară, Nicolae Drăghici, Vasile Colțea, Constantin Tudor…” Se oprește din citit și, ridicând ochii spre mine, mă întreabă: „Ești  dumneata?” Nu am mai avut cuvinte, dar am reușit să dau afirmativ din cap. M-a privit atunci cu multă simpatie și a mai adăugat doar atât: „Mare curaj ați mai avut!”

În noiembrie 1994 eram șeful Inspectoratului județean pentru cultură de la Călărași, funcție în care fusesem numit cu 5 ani în urmă. La sugestia și cu sprijinul scriitorului călărășean Ion Anghel Mânăstire, care pe atunci ocupa o funcție importantă în redacția Revistei Pentru Patrie, editată de Ministerul de Interne, l-am invitat să facă o vizită la Călărași pe poetul Marin Sorescu, care îndeplinea și funcția de minsitru al Culturii și, administrativ, era șeful meu direct.

Răposatul Marin Sorescu, un om de o simplitate și modestie ieșite din comun, a dat curs invitației noastre și a promis că vine la Călărași. Am organizat un program minimal, împreună cu Inspectoratul școlar județean, grație sprijinului primit de doi intelectuali de excepție care se aflau în fruntea acestei instituții: Nicolae Barzache – inspector școlar general și Stela Anghel – inspector școlar general adjunct.

Toate detaliile fiind puse la punct, pe 15 noiembrie 1994 Marin Sorescu sosește la Călărași. Dar nu vine singur, ci însoțit de alte trei mari personalități de excepție ale neamului românesc: președintele Academiei Române – criticul literar Eugen Simion, sscriitorul și povestitorul Mirecea Sântimbreanu și marele poet basarabean Grigore  Vieru. Nici nu se putea un careu de ași mai valoros ca acesta: Sorescu-Simion-Sântâmbreanu-Vieru.

După primiri protocolare la  Inspectoratul județean pentru cultură  și la Inspectoratul școlar județean, începând cu ora 13,00, la Sala de festivități a Prefecturii județene, neîncăpătoare față de cei care doriseră să vadă acest careu de ași autentic, a avut loc un adevărat regal cutural. Bagheta a aparținut academicianului Eugen Simion care, cu alese cuvinte, a prezentat auditoriului pe cei trei invitați. Cuvintele rostite  de Marin Sorescu, dar mai ales  de  Grigore Vieru, au electrizat sala și la solicitarea publică, cei doi mari poeți ai neamului românesc au recitat din creațiile lor. O emoție deosebită a creat în rândul celor peste 200 de cadre didactice prezente în sală poemul În limba ta, rostit cu lacrimi în ochi de regretatul George Vieru. Mie, la prezidiu, mi se făcuse pielea de găină. Și astăzi, când scriu aceste rânduri, am aceeași senzație și mă copleșesc semnificațiile acestor versuri:

În aceeași limbă / Toată lumea plânge,

În aceeași limbă / Râde un pământ.

Ci doar în limba ta / Durerea poți s-o mângâi,

Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt.

În limba ta / Ți-e dor de mama,

Și vinul e mai vin, / Și prânzul e mai prânz.

Și doar în limba ta / Poți râde singur,

Și doar în limba ta / Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți / Nici plânge și nici râde,

Când nu poți mângâia / Și nici cânta,

Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în față,

Tu taci atuncea / Tot în limba ta.

Seara, în foaierul Hotelului Călărași, la o întâlnire de suflet, au fost schimbate impresii, cei patru invitați rămânând plăcut impresionați atât de ceea ce au văzut aici, cât mai ales de modul în care au fost primiți. Grigore Vieru și-a amintit cu mare plăcere de o carte poștală trimisă de la Călărași, pe 1 decembrie 1989, înainte de prăbușirea comunismului, despre care spunea că a fost scrisă de participanții la o întâlnire cu un alt mare poet al neamului românesc: Ioan Alexandru. Eu, care știam despre ce este vorba, l-am provocat să dea mai multe detalii. Atunci George Vieru îmi replică: “Stai puțin, tinere. Nu am venit la voi cu mâna goală.” Și a scos, dintr-o mapă hărtănită, cartea poștală cu imagini din Călărași trimisă de noi după întâlnirea cu Ioan Alexandru(despre acest episod într-o altă postare), citindu-ne semnatarii: “Ioan Alexandru, Pavel Șușară, Nicolae Drăghici, Vasile Colțea, Constantin Tudor…” Se oprește din citit și, ridicând ochii spre mine, mă întreabă: „Ești  dumneata?” Nu am mai avut cuvinte, dar am reușit să dau afirmativ din cap. M-a privit atunci cu multă simpatie și a mai adăugat doar atât: „Mare curaj ați mai avut!”

Este cunoscut faptul că unele din cele mai importante bătălii desfășurate în timpul Războiul ruso-turc din anii 1853-1854 au fost cele de la Oltenița și Silistra. Asediul Silistrei de către trupele rusești, cantonate în apropierea Călărașiului, începe pe 10 aprilie 1854 printr-un puternic bombardament.  Pe 28 mai 1854, Arab Tabia, una dintre fortificațiile Silistrei, este luată cu asalt de trupele rusești și, deși victoria era iminentă, este sunată retragerea. Pe 8-9 iunie 1854, cand toate pregătirile pentru asaltul final erau terminate, comandantul suprem al armatelor ruse, feldmareșalul Ivan Feodorovici Paskevici, ordona ridicarea asediului. Pe 13 iunie, garnizoana otomană din Silistra atacă trupele rusești ce se retrăgeau pe malul stâng al Dunării, obținând victoria. Trupele rusești se retrag și din Călărași,  locul lor fiind luat de trupele otomane care vor fi încartiruite în apropierea orașului.

          Acesta este contextul istoric în care, în iulie 1854, doctorul american James Oscar Noyes  – angajat de generalissimul Osman Pașa ca medic  pentru trupele turcești antrenate  în luptele cu rușii la Dunăre, în drum spre Silistra, poposește la Călărași, lăsându-ne o foarte interesantă descriere despre oraș, din care aflăm date deosebit de prețioase: populație, aspect general, viața comercială ș.a.

          După terminarea ostilităților și încheierea păcii în anul 1856 în așa-numitul Război al Crimeiei, americanul James Oscar Noyes  se reîntoarce în Statele Unite, unde în anul 1858 publică volumul Roumania: The Border Land of the Christian and the Turk.

Din această lucrare, așa cum a fost ea tradusă în cel de al VI-lea volum al seriei noi a colecției Călători străini despre țările române, am extras pasajele pe care le publicăm mai jos:

Imagine de luptă din Războiul Crimeiei

 “Ahmet Pașa era în tabară lângă Călărași. După imensul număr de vite și oi taiate pentru a hrăni 30 000 de soldați și după murdăria în toate cele a otomanilor, exceptând propria persoană și îmbrăcămintea, organele mele olfactive mi-au anunțat apropierea de tabară, încă  înainte de a vedea corturile verzi ale nizamilor(turcilor – nota ns.). Totuși, curând le-am văzut, departe, întinse în lungi șiruri pitorești. Dupa ele, orașul Calarasi și larga mlaștină mărginind malul stâng al Dunarii și dealurile Bulgariei conturându-se în catifelate tonuri de gri, la distanță.

Drumul <spre Călărași> ducea direct prin tabăra otomană…Unele trupe erau trecute în revistă, altele taiau animale sau trebăluiau în jurul focurilor de tabară iar altele, stând în grupuri, pe iarbă, fumau pipe lungi și-și îndulceau greutățile războiului cu naivele recitaluri ale orientalilor….

Imediat dupa bariera Călărașilor – un oraș românesc murdar de 5 000 de locuitori  – am observat lungile bordeie sau, mai degrabă, tranșee acoperite, în care fuseseră încartiruite trupele rusești în iarna trecută. Surugiul m-a lasat în plină strada. Lăsându-mi bagajul la pravălia unui evreu care, din fericire, vorbea nemțește, am pornit să-mi pun în ordine pașaportul pentru Silistra, unde speram să mă îndrept înainte de căderea nopții. Dar, cu toate acestea, ore prețioase au fost pierdute alergând de la comandantul militar la poliție si de la cea din urmă la Carantină. Pe șeful instituției menționate în urmă, fără a cărui semnătura era imposibil să traversez Dunărea, nu 1-am putut găsi acasă și  obținând o descriere a sa, am început să-lcaut pe străzi.

În timp ce hoinăream prin oraș, era aproape să cad într-o groapă din pământ ce nu era pazită, pe care, la început, am crezut-o a fi un puț,  dar am descoperit că era intrarea într-o imensă sală subterană folosită ca depozit pentru grâne. Hambare ca acesta sunt obișnuite în Țara Românească, ba chiar peste tot în răsărit.

Am vizitat, de asemenea, mormântul generalului Schilder(Karl Andreevici Schilder, general aghiotant rus și  un bun inginer. În 1834 a făcut proiectul unui submarin. În campania Dunarii din anul 1854 a proiectat planurile fortificațiilor liniilor inaintate ale armatei ruse din fața Silistrei. Pe când inspecta tranșeele, pe 1 iunie 1854, este rănit grav de o grenadă turcească  și va muri peste cateva zile, fiind înmormântat în curtea Biserici Sf. Nicolae – nota ns.) care a fost, cu desăvârsire, cel mai capabil bărbat din armata rusă în principate și s-a sacrificat în fața fortificatiilor Silistrei. Doarme lângă o mică biserică ortodoxa. Doi sau trei soldați români, îmbrăcați rusește, stăteau de gardă în apropiere.

Biserica Sf. Nicolae  în curtea căreia a fost înmormântat generalul Schilder

Cu multă greutate 1-am găsit, în sfârșit, pe ofițerul Carantinei, care se bucura în tihnă de ciubucul său în fața unui han turcesc, atât de nepăsător ca și când nu s-ar fi auzit vreodată de ciumă si holeră. Era o mostră perfectă a oficialităților guvernamentale din răsărit….

M-am întors la hanul valah pe străzi aglomerate de ofițeri și soldați din tabăra vecină, ce umblau hai-hui. La han îmi puteau oferi cina, dar nu și cazare. Aceeași odaie servea de bucătărie și de sufragerie. Zugrăveala este un lux necunoscut la Călărași. În locul meselor și scaunelor erau bănci primitive, aranjate de-a lungul a două forme ce semănau cu acelea care îmi amintesc de prima hrana spirituală primită în vechea școală de țară(celebra pedeapsă  cu nuia în timp ce elevii neascultători  erau așezați cu fața în jos pe o banca de lemn – nota ns.). În locul consultării unei liste de bucate, trebuia doar să mă uit într-un șir de oale largi de aramă ce fierbeau pe un foc de cărbuni și să-mi aleg din ce vreau să-mi compun masa. Feluri diferite de carne și vegetale erau amestecate și condimentate pentru a produce varietatea râvnita de gustul românesc. Singur ardeiul roșu părea sa fie un ingredient comun. Bucătarul era și hangiu și ajutor de bucatar și distribuitor de rachiu. Am comandat să-mi fie umplut un blid dintr-una din crătiți, iar conținutul ei, un compromis incert între solid și fluid, cu o bucată de pâine spartană, a constituit masa mea de seară.

Nu mă așteptam la desfătarea unui pat pentru săptămânile ce vor veni și disperasem căutând o cameră sau un adăpost de orice fel când, un negustor grec din Galați s-a oferit, cu generozitate, să-și împartă camera cu mine. Am mers la un han din imprejurimi unde ne-au fost servite pipe și cafele a la turque….

Fiind imposibil să obțin o căruță care să mă ducă la Dunare, m-am târguit pentru un drum  cu un evreu care mergea la debarcader, cu un transport de mere din Călărași. A promis să fie gata la ora zece și a avut grijă să-și ceară piaștrii cu anticipație. Dar orele treceau unele după altele, iar evreul, agitându-se și tânguindu-se, încărca mere în căruța sa mizerabilă, până când nu a mai rămas spațiu pentru un loc.

M-am hotărât să pornesc pe jos și să-mi las bagajul la israelit, când colonelul Bent a venit din București. Îl întâlnisem adesea în București. Era în drum  spre Constantinopol cu depeșe de la Omer Pașa și mi-a oferit un loc în furgonul său acoperit. A fost obținut un schimb de cai  de la stația de poștă și o oră mai tarziu eram pe malul stâng al Dunării.”

În cărțile scrise până acum despre istoria orașului Călărași, precum și în articolele publicate în presa locală sau presa de specialitate, s-au făcut referiri și la consemnările unor călători străini care au poposit și pe meleagurile călărășene. Aceste relatări despre Călărași încep de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și se înmulțesc în prima jumătate a secolului următor. Dar, de regulă, aceste consemnări sunt sumare și nu surprind decât aspecte marginale ale urbei de pe Borcea.

Recent, am depistat un text mai elaborat despre Călărași, reprodus integral mai jos,  care descrie o vizită făcută la Călărași, în zilele de 13-14 septembrie 1835, de către consulul general al Franței la București și Iași, Adrien Louis Cochelet. Textul, eleborat chiar de către consul, a fost publicat la Paris în anul 1835 sub titlul Itineraire des Principaute de Valachie et de Moldavie, material preluat și tradus în volumul III al colecției Călători străini despre țările române.

“Am plecat din București în ziua de 13 septembrie 1835 la opt ceasuri dimineața, luând drumul Brăilei prin Călărași. De această dată aveam o trăsură ușoară dar solidă, capabilă să reziste la viteza călătoriei. Un vechi și credincios arnăut(soldat – nota ns.) al consulatului, albanezul Iane(foarte probabil armân – nota ns.), mă acompania. Stătea pe capra trăsurei, înarmat cu pușca sa lungă și frumos împodobită cu incrustații, pe care o ținea între genunchi, întotdeauna gata să intervină; avea la centură două pistoale și un iatagan. Mă puteam încrede deplin în el. Niciodată vreun servitor european nu și-a vegheat stăpănul cu mai multă credință ca acest om din Albania, viteaz, devotat și curajos. Am trecut repede prin stațiile(de poștă, acolo unde, de regulă, se schimbau caii-nota ns.): Tânganu, Drumul Scurt(Sărulești – nota ns.), Obilești(Valea Argovei – nota ns.), Bărăganul(Mihai Viteazul – nota ns.), Coadele(Independența – nota ns.), unde nu găseai nimic interesant și am sosit în Călărași la ora 4.

Arnăut de la începutul secolului al XIX-lea

Călărași este reședința unui ispravnic sau prefect(Călărașiul devenise  la 18 aprilie 1833, capitala-orașul de reședință al județului Ialomița – nota ns.). Era un tîrguleț compus dintr-o singură stradă, ce aparținea unei mănăstiri(mănăstirea și Spitalul Colțea din București – nota ns.). Singura sa importanță era că se afla în fața Silistrei, cetate turcească încă ocupată de două batalioane rusești de artilerie și 200 de cazaci (Silistra fusese ocupată de trupele rusești după Războiul ruso-turc din anii 1828-1829 încheiat cu Pac ea de la Adrianopole – nota ns.). Această ocupație avea să se sfârșească în curând.

L-am rugat pe Domn(Alexandru Ghica, domn al Țării Românești între anii 1834-1842, care a vizitat Călărașiul în două rânduri, în 1834 și 1837) să mă scutească pe drum de plictiseala primirilor oficiale; dar nu m-am putut sustrage ospitalității binevoitoare a românilor, care profită de ocazii pentru a le face străinilor o primire bună și mai ales unui consul. Ispravnicul(prefectul de județ de mai tîrziu – nota ns.) m-a găzduit la unul dintre cei doi arendași ai Călărașilor, care mi-a oferit pentru noapte o cameră mică, dar curată, unde am dormit pe un pat foarte bun, după ce am cinat minunat.

La Călărași este un stabiliment de carantină foarte bine întreținut(Carantina se afla pe locul unde s-a construit în anul 1897 Casarma Pompierilor, local în care astăzi funcționează Arhivele Naționale – nota ns.), care s-ar mai putea mări. 150 de soldați din miliția română, chipeși și bine instruiți, erau încazarmați la locuitori, care se plângeau că nu aveau decât două încăperi, pentru el și familia sa. Ispravnicul, care știa că sunt un fost prefect se arătă îngrijorat de aceasta; îmi vorbi despre un spital pentru miliție(care s-a și realizat – nota ns.) și de alte proiecte; am discutat despre administrație ca niște vechi colegi și în fine m-a rugat pentru a interveni pe lângă domn în favoarea județului său, ceea ce i-am și promis. Am observat câteva clădiri noi. Se începuse a se folosi olanele pentru acoperișuri. În sfârșit se simțea o mișcare spre progres.

Cu poștalionul prin Bărăgan

A doua zi la orele șase dimineața eram în trăsură. Zece cai înhămați erau gata. Lângă ei doi surugii, cu căciulile în mâini, așteptau respectuos ordinul de plecare. Când Iane l-a dat și-au făcut cruce, au sărit sprinteni pe caii fără scări și fără șei și au pornit ca vântul, îndemnându-i cu gura și cu mâna.”

Întâmplător mi-a căzut în mână o boșură intitulată prețios Povestea Dunării călărășene,  în care, cu surprindere am regăsit pasaje întregi copiate, fără ghilimele, din cartea mea Județul Călărași – Studiu istorico-etnografic, apărută la Editura Agora din Călărași în anul 2010. Din pagina de titlu aflăm că ne aflăm în fața unei publicații “realizată de Consiliul județean Călărași în cadrul Proiectului Valorificarea și conservarea tradițiilor pescărești pe maulul Dunării Călărășene, proiect finanțat prin POP 2007-2013. Cod proiect RO 41 201113 07 04 0632.” Anul publicării: 2014. Din presa locală am aflat că eleborarea textului broșurii respective ar fi fost realizată, pe bază de contract, de o firmă de consultanță din București, suma încastă de firma respectivă fiind mai mult decât considerabilă.

Ceea ce mă deranjează, și este foarte grav din punctul de vedere al reglementărilor legale care protejează dreptul de autor, este faptul că deși există o Bibliografie la finalul broșurii respective, lucrarea mea, citată mai sus, nu este menționată, deși sunt trecut în acea listă bibliografică cu alte două lucrări(Isoria orașului Călărași și Călărașii în literatura română). Tot din presa locală am  înțeles că broșura respectivă, a fost tipărită într-un tiraj de 3000 de exemplare(!!!), dar a fost retrasă rapid din spațiul public ca urmare a unor constatări de nelegalitate făcute de Curtea de conturi.

Dar să vedem, concret, în ce constă furtul intelectual pe care îl reclam în spațiul public.

Iată textul din subcapitoul Pescuitul publicat și asumat de mine în anul 2010:

Condițiile fizico-geografice de care dispune zona județului Călărași, au favorizat, încă din cele mai vechi timpuri, existența unei faune ihtiologice de o mare bogăție și varietate, care a constituit dintotdeauna o însemnată sursă de hrană pentru autohtoni. De-a lungul Dunării și a brațului Borcea, arheologii au descoperit numeroase harpoane făcute din corn de cerb sau din os, care datează încă din mezolitic și dovedesc o specializare clară a locuitorilor așezărilor din zonă. Informațiile arheologice aveau să fie confirmate mai târziu de alte surse documentare. Astfel, conform afirmațiilor lui Arrian, în anul 355 î.d.Hr., locuitorii din satele de pe malul stâng al Dunării își construiseră bărci monoxile și ,,se foloseau de ele pentru pescuitul în fluviu”, iar Claudius Aelianus, în prima jumătate a secolului III d.Hr., scrie, referitor la tehnica pescuitului somnului din Dunăre: ,,Dacă omului îi stă la îndemână o pereche de cai, folosește caii. El duce pe umeri jugul, merge acolo unde socotește că este bine să se așeze și crede că e loc prielnic de pescuit. Leagă de mijlocul jugului capătul unei funii trainice și foarte potrivită pentru tras, punând nutreț din belșug boilor sau cailor. În partea cealaltă leagă de funie o undiță puternică și grozav de ascuțită. Înfige în ea un plămân de taur și o aruncă somnului din Istru, momindu-l cu o mâncare foarte plăcută. Când simte carnea de taur, peștele pornește îndată s-o prindă. Deschide gura mare și fără să simtă e străpuns de undița pe care am amintit-o. Dorind să scape de nenorocirea ce l-a copleșit, smucește în jos și scutură funia cât poate de tare. Pescarul bagă de seamă. El mână boii sau caii. Peștele e biruit și e tras pe țărm.”

Și în secolele următoare pescuitul este, pentru mulți din locuitorii așezărilor călărășene, o îndeletnicire importantă, peștele fiind marea bogăție a bălților, lacurilor și apelor curgătoare din această parte a țării. În evul mediu, toate mânăstirile mari și mici din Țara Românească obținuseră de la Mircea cel Bătrân și urmașii acestuia stăpânirea bălților și pescăriilor de la Dunăre. Mânăstirea Cozia avea bălțile de la ,,Săpatul până la gura Ialomiței”, balta Mamino și gârla Săltava. Mânăstirea Radu Vodă, controla vămile de pește de la Cornățel(Mânăstirea de azi) și Chiselet.

Și acum să vedem cum sunt plagiat în broșura în cauză:

Istoria a consemnat din cele mai vechi timpuri, condițiile fizico-geografice favorizând existența unei faune ihtiologice de o mare bogăție și varietate, care a făcut din pescuit o ocupație străveche și o sursă importantă de hrană pentru locuitorii de pe malurile Dunării.

În acest sens, cercetările arheologice au scos la iveală de-a lungul Dunării și brațului Borcea, numeroase harpoane făcute de corn de cerb sau din os, care datează din mezolitic și dovedesc că pescuitul era una din ocupațiile de bază ale locuitorilor din această zonă.

Această preocupare este scoasă în evidență și de mărturiile documentare. Astfel, conform afirmațiilor lui Arrian, în anul 335 î.e.n. Alexandru Macedon, în expediția întreprinsă la nord de Dunăre…în bărci indigene din trunchiuri de copaci scobite… întrucât riveranii Istrului “se folosesc de ele pentru pescuitul în fluviu”, iar Claudius Aelianus,  în prima jumătate a secolului III d.Hr., scrie, referitor la tehnica pescuitului somnului din Dunăre: ,,Dacă omului îi stă la îndemână o pereche de cai, folosește caii. El duce pe umeri jugul, merge acolo unde socotește că este bine să se așeze și crede că e loc prielnic de pescuit. Leagă de mijlocul jugului capătul unei funii trainice și foarte potrivită pentru tras, punând nutreț din belșug boilor sau cailor. În partea cealaltă leagă de funie o undiță puternică și grozav de ascuțită. Înfige în ea un plămân de taur și o aruncă somnului din Istru, momindu-l cu o mâncare foarte plăcută. Când simte carnea de taur, peștele pornește îndată s-o prindă. Deschide gura mare și fără să simtă e străpuns de undița pe care am amintit-o. Dorind să scape de nenorocirea ce l-a copleșit, smucește în jos și scutură funia cât poate de tare. Pescarul bagă de seamă. El mână boii sau caii. Peștele e biruit și e tras pe țărm.”

Dacă în epocile vechi dreptul la pescuit s-a regăsit în obiciul pământului, în evul mediu, mănăstirile care aveau proprietăți în zonă au ajuns stăpâne peste peste bălțile și pescăriile de la Dunăre. Astfel, mănăstirea Cozia avea bălțile de la “Săpatul până la gura Ialomiței, balta Mamino și gârla Săltava.” Mănăstirea Radu Vodă din București, “controla vămile pește de la Cornățel(astăzi Mănăstirea) și Chiselet.”

Și exemplele pot continua!

NOTĂ: Textele plagiate sunt bolduite și subliniate.