Arhivele lunare: Ianuarie 2018

PRIN CADRILATERUL ROMÂNESC DE ALTĂDATĂ(II)

Bazargic-04-W

Călărășenii care intenționează să ajungă la Balcic sau la Varna, aleg, de regulă, distanța cea mai scurtă și intră în Bulgaria pe la Silistra. În drum spre destinația lor  finală trec obligatoriu prin orașul Dobrici, fost Tolbuhin, rebotezat de bulgari prin anii ’90.  De fapt, orașul a fost înființat prin secolul al XVI-lea de către Hacioğlu Pazarcik, pe ruinele unei așezări mai vechi pe care turcii, în expansiunea lor balcanică, o trecuseră prin foc și sabie. De la numele acestui întemeietor, localitatea s-a numit Bazargic, până în anul 1878, când Bulgaria este recunoscută ca stat autonom și orășelul amplasat la jumătatea distanței dintre Silistra și Varna  devine Dobrici. După Pacea de la București din agust 1913 Cadrilaterul este încorporat Regatului României. Din respect pentru tradiția locală și pentru faptul că marea majoritate a orașului o constituiau turcii, autoritățile românești rebotează orașul după numele întemeietorului său: Bazargic.

original_Old_Dobrich_37

Chiar dacă în timpul administrației românești(1913-1940) orașul se modernizează și apar numeroase clădiri administrative și obiective economico-sociale noi, Bazargicul își păstrează și în această vreme aspectul său pitoresc de oraș oriental.

Prezentăm, mai jos, însoțite de imagini de epocă, o frumoasă descriere a Bazargicului preluată din revista “Realitatea ilustrată” din 15 august 1939.

În Bazargic nu există tramvai sau taxi. De multe ori, nefiind trăsuri, te mulţumeşti să o iei apostoleşte. De la gară, un boulevard destul de lung şi prost întreţinut te conduce în centru. Natural. Te aştepţi la un “centru”puţin stilat, un centru care să facă faţă lucrurilor. Deloc. O moschee veche şi cocoşată străpunge cerul albastru cu turnul ei. În plin centru e o baie comunală cu amestec de mănăstire. Mulţumit de faptul că bazargicenii au dat loc de frunte curăţeniei, mai trec cu vederea; dar baia aceasta datează de vreo 600 de ani şi tot primitivă e. N’are duş, n’are cazane, doar câteva pietre încălzite pe care te culci şi câţiva inşi care aruncă cu apă pe tine. Baia a fost construită de turci…

original_Old_Dobrich_32

Centrul Bazargicului se mărgineşte la o întretăiere de mai multe străzi, fără nici o importanţă. Şi totuşi Bazargicul e un oraş frumos. Frumos nu prin luxul şi noua arhitectură adoptată, ci prin farmecul oriental, încă nepierdut. Viaţa de veselie şi amor se reduce la vizitarea câtorva restaurante, care în timpul verii îţi servesc băutură caldă. La Bazargic fiind lipsă de apă, e normal să nu fie nici gheaţă…

original_Old_Dobrich_56

O lume cosmopolită îmbogăţeşte populaţia acestui oraş. Turci, bulgari, tătari, ruşi, armeni, prea puţini evrei şi peste 50% români.Totuşi, spre seară, strada îţi pare o babilonie. Nu înţelegi nimic. Însoţit de câţiva reprezentanţi ai condeiului din localitate, am început să fac cunoştinţă cu oraşul Bazargic. Prima dată e prea puţin atrăgător, stil oriental, dar mai târziu îţi devine simpatico. Iar seara – pe la ora 8 – am început să-i simt farmecul. În Bazargic, pe strada principală ce duce la grădină, te poţi aştepta să întâlneşti pe stradă de la cuconiţa cea mai cochetă şi mai stilată, până la bătrânul turc ce-şi duce oile şi purceluşii la apă…

original_Old_Dobrich_28

Viaţa acestui oraş, care-i o învâlmăşeală de orientalism şi de occidentalism, îţi prilejuieşte momente de distracţiune. Cele 2-3 localuri din centru cu lumea cea mai selectă îţi oferă o bere rece şi un şpriţ cumsecade mai ales, seara când începe să cânte orchestra rusească, iar Lola, simpatica diseusă, apare pe scenă. Restaurantul “Central” e singurul refugiu, unde Iordache, simpaticul chelner, ştie ce să servească. Dar oraşul – la periferie – avea aspectul că plânge. Vaietul acela turcesc, casele de pământ joase, viaţa dezordonată, dădea impresia că e în veşnic doliu. Bazargicul plânge. Bazargicul – la “Central” – râde.

original_Old_Dobrich_12

POVESTEA STATUII REGELUI FERDINAND I DE LA SILISTRA

1365066411

Anul trecut s-au împlinit 90 de ani de la trecerea în neființă a Regelui Ferdinand I, cel loial, Întregitorul de neam și țară, așa cum a fost el cunoscut de generaţia care a pregătit şi a participat la războiul întregirii, și la acțiunile patriotice de  înfăptuire a marelui ideal naţional: Făurirea României Mari.  Dincolo de unele slăbiciuni manifestate pe perioada celor 13 ani de domnie(1914-1927), Regele Ferdinand I a fost un simbol de loialitate. Tot ceea ce a întreprins din momentul când a păşit pe teritoriul acestei ţări, s-a subordonat misiunii pe care şi-o asumase în calitate de prinţ moştenitor, iar după septembrie 1914, ca rege al României, preocupându-se să conducă țara spre realizarea obiectivului de unitate națională pe care știa că românii și-l doresc de secole.

Ferdinand I a fost iubit de popor, alături de consoarta sa Regina Maria. Multe municipalități, mai ales din teritoriile venite de curând la Patria Mamă, au luat inițiativa de a-i recunoaște meritele și de a-i cinsti memoria prin ridicarea unor statui care să-l înfățișeze în calitatea sa de rege al tuturor românilor.

091514

Soclu statuii ridicat în toamna anului 1938

Printre primele provincii noi în care a fost cinstită memoria  Regelui Ferdinand s-a înscris și Cadrileterul. Astfel, la mai puțin de patru luni de la moartea regelui, în curtea Regimentului 40 Infanterie din Bazargic, capitala județului Caliacra,  pe 8 noiembrie 1927 se dezvelea o statuie a Regelui Ferdinand  de 3,5 m, care-l reprezenta pe suveran în uniformă militară. Realizată de sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad, statuia a costat 80.000 de lei, adunați prin subscripție publică, printre donatori regăsindu-se și primele familii de coloniști armâni care se stabiliseră recent în județul Caliacra.

Nici silistrenii nu vor rămâne mai prejos și, la inițiativa fostului prefect Tașcu Pucerea și a profesorului Pericle Papahagi se va constitui un Comitet de inițiativă pentru ridicarea unei impresionante statui a Regelui Ferdinand care urma să fie amplasată chiar în centrul orașului, în fața Geamiei Bairachlă, cel mai mare monument de cult musulman existent  în întreg Cadrilaterul.

878788

Monumentul înainte de inaugurare

Comitetul local de iniţiativă s-a reunit în prima sa ședință la 6 mai 1938 şi a decis ca la 10 mai 1938 să pună piatra de temelie a viitorului simbol al cinstirii memoriei Regelui Ferdinand. Totodată s-a deschis o listă de subscripție publică, Primăria Silistra și Prefectura de Durostor fiind cei mai mari contributori. Comanda realizării statuii a fost lansată către același sculptor Ion Dimitriu Bârlad, care face o deplasare la Silistra și împreună cu membrii comitetului de inițiativă stabilesc locul amplasării și ridicarea soclului, sarcina ce râmănea în responsabilitatea municipalității Silistra.

Foarte hotărâți, silistrenii se pun pe treabă și în toamnă soclul era gata. Sculptorul Dimitriu Bârlad reușește și el să termine mulajul care se toarnă apoi în bronz. În aprilie 1939 statuia de 3 m, care-l înfățișa pe regele Ferdinand în poziția în picioare, sosea la Silistra. Este pusă rapid pe soclu, placat cu marmură, și se fac pregătirile oficiale pentru desvelirea statuii și sfințirea monumentului, eveniment care are loc pe 18 iunie 1939. La ceremonie a participat ministrul Propagandei, Eugen Titeanu, precum și alte numeroase persoane oficiale din capitală, de la Constanța, Bazargic și județul Durostor.

091117

O imagine de ansamblu a monumentului

Ecourile acțiunii patriotice  de la Silistra au trecut repede munții, fiind salutată și de românii din Ardeal. Iată ce scria despre evenimentul de la Silistra ziarul “Unirea Poporului” din 25 iunie 1939, care apărea la Blaj, în inima Transilvaniei: Duminica trecută orașul Silistra din Dobrogea a îmbrăcat haină de mare sărbătoare. S-a dezvelit în această zi statuia ridicată marelui Rege Ferdinand I, făuritorul României de azi. Din toate părțile Dobrogei și ale Ținutului Mării au venit la această sărbătoare numeroase delegații de săteni și coloniști.

Evenimentele din luna septembrie 1940 au impus României pierderea celor două judeţe dobrogene, Durostor și Caliacra. În condiţiile evacuării s-a reuşit demontarea statuii lui Ferdinand I, care a fost transportată la Cernavodă. Edilii oraşului au făcut demersuri ca să le fie repartizată definitiv, dar Ministerul Cultelor şi Artelor a preferat repartizarea lucrării la Călăraşi, întrucât și Primăria de aici, condusă de Eugen Cialâc, solicitase acest lucru. Așa se face că în toamna anului statuia Regelui Ferdinand este adusă la Călărași. Încep discuțiile privind locul în care urma să fie amplasată, printre propuneri alfându-se și actuala Piață Centrală a orașului. Se fac și demersurile administrative necesare, numai că în iunie 1941 România intră în război și problema ampasării la Călărași a statuii lui Ferdinand rămâne în suspans. Ceea ce a urmat după război este lesne de imaginat. Comuniștii au dat la topit, împreună cu alte statui din bronz, și statuia Regelui Ferdinand.

A trebuit să treacă foarte mulți ani până când fostul primar Nicolae Dragu avea să amplaseze în Parcul municipal, pe Aleea voievozilor, un bust al Regelui Ferdinad I.

9159690

Statuia Regelui Ferdinand de la Călărași

TURTUCAIA – ORAȘUL PICTORILOR

88c548b0cc55088e98cbcbe7248481ca-7915606-1000_1000_11

Turtucaia(actualmente Tutrakan – în Republica Bulgaria) este o localitate de pe malul drept al Dunării, situată  în fața Olteniței, care este legată începând din antichitate de istoria meleagurilor călărășene. Aici romanii ridicaseră încă din secolul I î. d. Hr. un oraș fortificat numit Transmarisca, iar Constantin cel Mare își așezase ctitoria sa Constantiniana Dafne pe malul stâng, pentru ca împreună, cele două cetăți să supravegheze și să controleze circulația pe Dunăre.

Mai târziu, în evul mediu, unii domnitori trec pe la Oltenița(atestată documentar la 13 aprilie 1515) și Turtucaia în drumul lor către și de la Istanbul, acolo unde erau chemați la ordine de către sultanii Înaltei Porți. Așa procedează și Constantin Vodă Brâncoveanu, care în anul 1703, când se întorcea de la Istanbul, trecea Dunărea pe la Turtucaia către Oltenița și de aici la reședința sa de vară de la Obilești(Valea Argovei).

Nu întâmplător domnitorii români treceau pe la Turtucaia. Ei știau faptul că aici exista o comunitate importantă de români, care, așa cum o mărturisesc documentele vremii, își întemeiaseră propria școală cu predare în limba română încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, școală care a funcționat fără întrerupere până la încorporarea Cadrilaterului la Regatul României, în urma Păcii de la București din august 1913.

cl_152_Scoala_din_Turtucaia

Devenită parte componentă a statului român, arondată județului Durostor, cu reședința la Silistra, Turtucaia avea să fie cunoscută în anii interbelici ca o localitate pitorească, în care realizările administrației românești coexistau cu tradițiile orașului turcesc de altădată.

O interesantă descriere a orașului Turtucaia din anul 1935 am întâlnit pe blogul De ieri, de azi care reproduce un articol din revista “Realitatea ilustrată” din 11 decembrie 1935, intitulat Orașul pictorilor.

Pentru cititorii blogului meu am selectat câteva pasaje interesante din articolul mai sus menționat.

„Pe când vaporaşul nostru se apropia de dealurile Turtucăii apăru, pe neaşteptate, întreaga panoramă a oraşului: case şi căsuţe cu ceardacuri ciudate, acoperite cu țiglă roşcată, pierdute discret în verdeaţa pomilor. De departe, idilicele locuinţe par un fel de jucării suprapuse, etajate anume pe coline, amintind priveliştea peisagiilor japoneze. Ți s’ar părea că eşti în apropiere de Tokio, dacă ochii n’ar prinde, dintr’o dată turnurile bizantine ale bisericuței creştine şi cele două minarete cu cerdac şi vârfuri ascuțite, profilându-se pe cer…

c2ee06c1b5b0b6288ddf67fbb0e3c783

 „Turtucaia româneasca este  singurul loc din Europa unde se mai pot vedea azi cadâne cu şalvari şi mahomedani cu fes si turban. În preajma debarcaderului, pe mal, se zăreşte, în neorânduială, nişte ferărie veche, mâncată de rugină. E aproape să fie înghițită de fluviu; cu tot aspectul ei monstruos, grămada de blocuri de oțel groase cât un perete, unele întregi, altele sparte, trântite la întâmplare, pare să fie o amestecătura netrebnică. Când apele cresc, aceste triste și sinistre simboluri dispar sub valuri. În schimb, atenția este atrasă de cele trei mori de apă, mori patriarhale, cari înveselesc priveliştea, întruchipând – prin contrast – belşugul şi buna înţelegere dintre oameni. Pe străzile patriarhale ale Turtucăii cadânele care se îndreapta agale spre moschee cu fața acoperită  „cu un fel de față de masă trasă peste cap”. Acestea sunt cele sărace. Femeile din mica burghezie sau cele mai de rang, poartă un costum întreg, cu fustă, purtând şalvarii pe dedesupt. Fusta are două foi: una se lasă în jos, iar pe cealaltă o ridică peste cap, de la brâu. Le plac grozav papucii coloraţi şi de multe ori se înghesuesc în faţa vre-unei prăvălii, unde se vede această încălţăminte prinsă grămadă pe nişte scânduri aşezate vertical.

Turtucaia

Deşi se spune că turcii sunt indolenţi, totuşi i-am văzut muncind din greu, tăind cu hărnicie lemne, cărând saci şi alte greutăţi enorme în spinare, pe urcuşurile Turtucăii. Pe de altă parte, unii stau ore întregi nemişcaţi prin faţa vreunei prăvălii, hibernează mai ales prin cafenele. Casele vechi pitoreşti din Turtucaia au un fel de etaj, într’un colţ, cu un cerdac frânt. Dedesubt, la parter, se văd două uşi: una dă în cafenea, unde intră bătrânii, cu turban şi fes, aşezându-se pe o laviţă lată turcească, cu tavanul peste cap. A doua uşă tot la stradă, în rând cu uşa cafenelii, dă în pivniţa casei. De altfel să nu ne mire prea mult – ciudăţenia acestei arhitecturi. Chiar în Bucureşti, pe Calea Moşilor spre Moşi şi în alte părţi, am văzut uşi la trotoar, cari dau în pivniţa casei. Cum strada a devenit cu timpul un important centru comercial, aceste pivniţe au fost transformate în prăvălii…

Administraţia Ţurtucaii şi-a propus să modernizeze localitatea dându-i aspectul unui oraş obișnuit. Multe case, străzi întregi pitoreşti, iubite de pictorii noştri, au şi fost dărâmate. Grădina cu monumentul turcesc a devenit depozit de lemne. A fost doborâtă la pământ şi una dintre cele două moschee, rămânând în picioare doar minaretul ei. Turnul a devenit un loc favorit de joc pentru copii, care se suie veseli şi sgomotosi în cerdacul circular şi de acolo strigă : „Alah! Alah!”, încercând să imite pe bătrânul muezin care a plecat nu de mult la Adrianopol. Pe malul Dunării a fost dărâmată o stradă întreagă…

Turtucaia 1913

Vizitatorii bucureşteni nu prind de obicei aceste aprecieri, puţin măgulitoare, deoarece ei preferă cafeneaua „Kîuciuc-Capşa”, dintr’un pavilion de scânduri, pe unde nu vin turci, dar care are faima de-a servi o cafea extraordinară. Nu este vară, în care oraşul să nu fie vizitat de pictori bucureşteni. Aproape nu e pictor român, care să nu fi trecut prin Turtucaia. Maestrul Artacchino, unul dintre cei îndrăgostiţi de portul dunărean, ne spunea:

– Să-i sugeraţi primarului din Turtucaia ideea că oraşul nou să-l construiască pe malul Dunării încolo. Are loc destul în faţa Olteniţei. Să lase în pace oraşul vechi, care are un farmec deosebit, fiind un punct de atracţie pentru artişti, pictori şi alţi vizitatori. S’ar putea întemeia aci o frumoasă staţie climaterică. Odată cu banalizarea oraşului, vor fi goniţi toţi vizitatorii. În loc să se desfiinţeze monumentele istorice ar trebui, dimpotrivă, reconstruită moscheea, păstrându-se diferitele colţuri pitoreşti ale vechiului oraş turcesc. De asemeni ar trebui făcute înlesniri simpaticei populaţii mahomedane care, plecând, ia cu dânsa mare parte din farmecul acestei bijuterii de pe malul bătrânului Danubiu.”

631173927900602053103825-164727-700_700 (2)

24 MARTIE 1857. BARONUL DE TALLEYRAND SOSEȘTE LA CĂLĂRAȘI

Talleyrand_Perigord,_Charles_Angelique

Charles-Angelique de Talleyrand-Perigord s-a născut la Paris, pe 8 noiembrie 1821, fiind nepot de fiu vitreg al celebrului revoluționar și om politic francez Charles-Maurice de Talleyrand, unul din colaboratorii apropiați ai lui Napoleon I.

Charles-Angelique va intra de tânăr în diplomație, în care calitate, după Congresul de pace de la Paris din anul 1856, va fi numit comisar și trimis special al împăratului Napoleon al III-lea în Principatele Române pentru a supraveghea modul de desfășurare a lucrărilor divanurilor ad-hoc din Muntenia și Moldova, care erau chemate să hotărască în problema Unirii celor două principate române.

Prestația lui în Principate este apreciată la Paris, motiv pentru care împăratul Napoleon III,  în anul 1860 îl decorează cu Legiunea de onoare și îl numește ambasador extraordinar pe lângă Casa de Savoia din Italia unificată. Urmează alte două numiri la ambasadele Franței din Berlin(1863) și Sankt Petersburg(1864-1869).

Charles-Angelique de Talleyrand-Perigord trecea în lumea celor drepți la 29 februarie 1896.

În calitatea sa de comisar al Guvernului Franței, însărcinat cu supravegherea desfășurării activității divanurilor ad-hoc din Muntenia și Moldova,  Charles-Angelique de Talleyrand-Perigord pleca din Paris în martie 1857, cu destinația Istanbul, urmând ca de acolo, tot cu vaporul, să ajungă la Constanța și de aici, cu poștalionul, să facă drumul până la București.

Dar așa cum îi scria într-un Raport din 25 martie 1857, trimis din București contelui Walewski – ministrul de externe al lui Napoleon III, din cauza vremii nefavorabile este obligat să acosteze în portul Balcik și de aici să ia poștalionul prin Imperiul otoman până la Silistra, unde ajunge în după-amiaza zilei de 24 martie 1857. Iată ce spunea Talleyrand, în continuare, în Raportul la care am făcut referire:

La ora 16,00 după-amiază am trecut Dunărea, undeva mai sus de Călărași… La Călărași, guvernatorul valah(de fapt administratorul județului Ialomița – nota ns.) mi-a pregătit cea mai strălucitoare primire. Caleștile trimise să mă întâmpine,  escortate de dorobanți și precedate de un pluton de lăncieri, m-au condus la Prefectură, pusă la dispoziția mea, unde toate trupele mă așteptau cu armele pregătite pentru onor. Alți soldați aveau torțe aprinse care  făceau un frumos joc de lumini. M-a întâmpinat la Călărași prințul Grigore Ghica, venit să-mi spună bun-venit în numele Caimacamului de la București. Cu acest prilej mi-a înmânat o scrisoare din partea Consulatului francez de la București.”

Talleyrand înoptează la Călărași și a doua zi pleacă spre București, unde avea să redacteze raportul către contele Walewski, din care am extras pasajul de mai sus.

După finalizarea lucrărilor divanurilor ad-hoc  comisarul Charles-Angelique de Talleyrand-Perigord trimitea ultimul său raport despre misiunea din Principatele Române. Și de data aceasta avea să reafirme că la Călărași, ca și în alte orașe pe care le vizitase, românii îl primiseră cu mare căldură și toți, în unanimitate, își exprimaseră dorința lor nestrămutată de a se uni într-o singură țară, ceea ce avea să se înfăptuiască în timpul lui Alexandru Ioan Cuza.

Amintiri… Amintiri… 15 NOIEMBRIE 1994. CAREU DE AȘI LA CĂLĂRAȘI

 

Scan0014

În noiembrie 1994 eram șeful Inspectoratului județean pentru cultură de la Călărași, funcție în care fusesem numit cu 5 ani în urmă. La sugestia și cu sprijinul scriitorului călărășean Ion Anghel Mânăstire, care pe atunci ocupa o funcție importantă în redacția Revistei Pentru Patrie, editată de Ministerul de Interne, l-am invitat să facă o vizită la Călărași pe poetul Marin Sorescu, care îndeplinea și funcția de minsitru al Culturii și, administrativ, era șeful meu direct.

Răposatul Marin Sorescu, un om de o simplitate și modestie ieșite din comun, a dat curs invitației noastre și a promis că vine la Călărași. Am organizat un program minimal, împreună cu Inspectoratul școlar județean, grație sprijinului primit de doi intelectuali de excepție care se aflau în fruntea acestei instituții: Nicolae Barzache – inspector școlar general și Stela Anghel – inspector școlar general adjunct.

Toate detaliile fiind puse la punct, pe 15 noiembrie 1994 Marin Sorescu sosește la Călărași. Dar nu vine singur, ci însoțit de alte trei mari personalități de excepție ale neamului românesc: președintele Academiei Române – criticul literar Eugen Simion, sscriitorul și povestitorul Mirecea Sântimbreanu și marele poet basarabean Grigore  Vieru. Nici nu se putea un careu de ași mai valoros ca acesta: Sorescu-Simion-Sântâmbreanu-Vieru.

După primiri protocolare la  Inspectoratul județean pentru cultură  și la Inspectoratul școlar județean, începând cu ora 13,00, la Sala de festivități a Prefecturii județene, neîncăpătoare față de cei care doriseră să vadă acest careu de ași autentic, a avut loc un adevărat regal cutural. Bagheta a aparținut academicianului Eugen Simion care, cu alese cuvinte, a prezentat auditoriului pe cei trei invitați. Cuvintele rostite  de Marin Sorescu, dar mai ales  de  Grigore Vieru, au electrizat sala și la solicitarea publică, cei doi mari poeți ai neamului românesc au recitat din creațiile lor. O emoție deosebită a creat în rândul celor peste 200 de cadre didactice prezente în sală poemul În limba ta, rostit cu lacrimi în ochi de regretatul Grigore Vieru. Mie, la prezidiu, mi se făcuse pielea de găină. Și astăzi, când scriu aceste rânduri, am aceeași senzație și mă copleșesc semnificațiile acestor versuri:

În aceeași limbă / Toată lumea plânge,

În aceeași limbă / Râde un pământ.

Ci doar în limba ta / Durerea poți s-o mângâi,

Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt.

În limba ta / Ți-e dor de mama,

Și vinul e mai vin, / Și prânzul e mai prânz.

Și doar în limba ta / Poți râde singur,

Și doar în limba ta / Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți / Nici plânge și nici râde,

Când nu poți mângâia / Și nici cânta,

Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în față,

Tu taci atuncea / Tot în limba ta.

Seara, în foaierul Hotelului Călărași, la o întâlnire de suflet, au fost schimbate impresii, cei patru invitați rămânând plăcut impresionați atât de ceea ce au văzut aici, cât mai ales de modul în care au fost primiți. Grigore Vieru și-a amintit cu mare plăcere de o carte poștală trimisă de la Călărași, pe 1 decembrie 1989, înainte de prăbușirea comunismului, despre care spunea că a fost scrisă de participanții la o întâlnire cu un alt mare poet al neamului românesc: Ioan Alexandru. Eu, care știam despre ce este vorba, l-am provocat să dea mai multe detalii. Atunci Grigore Vieru îmi replică: “Stai puțin, tinere. Nu am venit la voi cu mâna goală.” Și a scos, dintr-o mapă hărtănită, cartea poștală cu imagini din Călărași trimisă de noi după întâlnirea cu Ioan Alexandru(despre acest episod într-o altă postare), citindu-ne semnatarii: “Ioan Alexandru, Pavel Șușară, Nicolae Drăghici, Vasile Colțea, Constantin Tudor…” Se oprește din citit și, ridicând ochii spre mine, mă întreabă: „Ești  dumneata?” Nu am mai avut cuvinte, dar am reușit să dau afirmativ din cap. M-a privit atunci cu multă simpatie și a mai adăugat doar atât: „Mare curaj ați mai avut!”

Amintiri… Amintiri… 15 NOIEMBRIE 1994. CAREU DE AȘI LA CĂLĂRAȘI

 

Scan0014

În noiembrie 1994 eram șeful Inspectoratului județean pentru cultură de la Călărași, funcție în care fusesem numit cu 5 ani în urmă. La sugestia și cu sprijinul scriitorului călărășean Ion Anghel Mânăstire, care pe atunci ocupa o funcție importantă în redacția Revistei Pentru Patrie, editată de Ministerul de Interne, l-am invitat să facă o vizită la Călărași pe poetul Marin Sorescu, care îndeplinea și funcția de minsitru al Culturii și, administrativ, era șeful meu direct.

Răposatul Marin Sorescu, un om de o simplitate și modestie ieșite din comun, a dat curs invitației noastre și a promis că vine la Călărași. Am organizat un program minimal, împreună cu Inspectoratul școlar județean, grație sprijinului primit de doi intelectuali de excepție care se aflau în fruntea acestei instituții: Nicolae Barzache – inspector școlar general și Stela Anghel – inspector școlar general adjunct.

Toate detaliile fiind puse la punct, pe 15 noiembrie 1994 Marin Sorescu sosește la Călărași. Dar nu vine singur, ci însoțit de alte trei mari personalități de excepție ale neamului românesc: președintele Academiei Române – criticul literar Eugen Simion, sscriitorul și povestitorul Mirecea Sântimbreanu și marele poet basarabean Grigore  Vieru. Nici nu se putea un careu de ași mai valoros ca acesta: Sorescu-Simion-Sântâmbreanu-Vieru.

După primiri protocolare la  Inspectoratul județean pentru cultură  și la Inspectoratul școlar județean, începând cu ora 13,00, la Sala de festivități a Prefecturii județene, neîncăpătoare față de cei care doriseră să vadă acest careu de ași autentic, a avut loc un adevărat regal cutural. Bagheta a aparținut academicianului Eugen Simion care, cu alese cuvinte, a prezentat auditoriului pe cei trei invitați. Cuvintele rostite  de Marin Sorescu, dar mai ales  de  Grigore Vieru, au electrizat sala și la solicitarea publică, cei doi mari poeți ai neamului românesc au recitat din creațiile lor. O emoție deosebită a creat în rândul celor peste 200 de cadre didactice prezente în sală poemul În limba ta, rostit cu lacrimi în ochi de regretatul George Vieru. Mie, la prezidiu, mi se făcuse pielea de găină. Și astăzi, când scriu aceste rânduri, am aceeași senzație și mă copleșesc semnificațiile acestor versuri:

În aceeași limbă / Toată lumea plânge,

În aceeași limbă / Râde un pământ.

Ci doar în limba ta / Durerea poți s-o mângâi,

Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt.

În limba ta / Ți-e dor de mama,

Și vinul e mai vin, / Și prânzul e mai prânz.

Și doar în limba ta / Poți râde singur,

Și doar în limba ta / Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți / Nici plânge și nici râde,

Când nu poți mângâia / Și nici cânta,

Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în față,

Tu taci atuncea / Tot în limba ta.

Seara, în foaierul Hotelului Călărași, la o întâlnire de suflet, au fost schimbate impresii, cei patru invitați rămânând plăcut impresionați atât de ceea ce au văzut aici, cât mai ales de modul în care au fost primiți. Grigore Vieru și-a amintit cu mare plăcere de o carte poștală trimisă de la Călărași, pe 1 decembrie 1989, înainte de prăbușirea comunismului, despre care spunea că a fost scrisă de participanții la o întâlnire cu un alt mare poet al neamului românesc: Ioan Alexandru. Eu, care știam despre ce este vorba, l-am provocat să dea mai multe detalii. Atunci George Vieru îmi replică: “Stai puțin, tinere. Nu am venit la voi cu mâna goală.” Și a scos, dintr-o mapă hărtănită, cartea poștală cu imagini din Călărași trimisă de noi după întâlnirea cu Ioan Alexandru(despre acest episod într-o altă postare), citindu-ne semnatarii: “Ioan Alexandru, Pavel Șușară, Nicolae Drăghici, Vasile Colțea, Constantin Tudor…” Se oprește din citit și, ridicând ochii spre mine, mă întreabă: „Ești  dumneata?” Nu am mai avut cuvinte, dar am reușit să dau afirmativ din cap. M-a privit atunci cu multă simpatie și a mai adăugat doar atât: „Mare curaj ați mai avut!”

DOCUMENTE CĂLĂRĂȘENE DIN VREMEA LUI CUZA VODĂ

 

        Unirea Țării Românești cu Moldova, înfăptuită la 24 ianuarie 1859 prin dubla alegere ca domn al Moldovei și al Munteniei a lui Alexandru Ioan Cuza, reprezintă actul politic care stă la baza României moderne și a formării națiunii române. Împrejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei țări române – Moldova,Transilvania și   Țara Românească. România Mare, care avea să adune în interiorul aceleeași unități statale pe toți românii din istoricul teritoriu carpato-danubiano-pontic, va deveni realitate în urmă cu aproape 100 de ani, la 1 Decembrie 1918. Dar piatra de temelie o puseseră revoluționari pașoptiști prin Unirea cea Mică de la 24 ianuarie 1859.

          După înfăptuirea istorică a românilor de la 24 ianuarie 1859, a urmat o perioadă de profunde transformări profunde în societatea românească concretizate prin secularizarea averilor mănăstirești, emanciparea și împroprietărirea țărănimii, modernizarea administrației publice și instituirea învățământului public și obligatoriu pentru primele patru clase.

          Toate aceste reforme întreprinse de Cuza Vodă, cu sprijinul celor care s-au aflat în jurul lui,  nu au fost primite cu simpatie de înaltul cler și de clasele sociale înstărite, dar s-au bucurat, în schimb, de susținerea păturilor largi de la orașe și sate.

          Aceste manifestări de simpatie față de Alexandru Ioan Cuza și față de măsurile de modernizare a tânărului stat român inițiate de domnitor le vom regăsi și printre călărășeni.

Din volumul de documente privind Istoria orașului Călărași(1541-1949), volum pe care îl pregătesc pentru tipar împreună cu Nicolae Țiripan, public pentru cititorii blogului meu documentele de mai jos:

I

1863 decembrie 10, Bucureşti. Scrisoarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza  către municipalitatea oraşului Ştirbei ca răspuns la darul trimis de locuitorii oraşului.

                                Domnilor,

            Am primit eşarpa ce locuitorii oraşului Ştirbei şi ai judeţului Ialomiţa, mi-au prezentat prin D-voastră. Dovezile de patriotică râvnă ce pururea am avut din partea conjudeţenilor D-voastră, mă fac a depune un deosebit preţ la acest nou semn al devotamentului lor către Tronul României Unite şi către persoana mea.

            Vă însărcinez dar, Domnilor, a le arăta toată recunoştinţa mea. Dacă în faţa deselor probe de afecţiune ce primesc din deosebite părţi ale Ţării, regretez ceva, este că grelele împrejurări nedeslipite de epoca de tranziţiune prin care trecem, m-au împiedicat până acum, de a realiza toate acele îmbunătăţiri ce inima mea doreşte pentru România în general şi pentru judeţul D-voastră în particular. Sperez că cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu concursul Românilor, aceste greutăţi vor fi la finitul lor şi că aşa totuşi vom isbuti de a întemeia prosperitatea iubitei noastre patrii.

            Primiţi, Domnilor, asigurarea Domneştii Mele afecţiuni.

                                                 Alecsandru Ioan.

                                                                                            Bucureşti, 10 Dec. 1863.

             D-lui Petrache Stănescu, preşedintele municipalităţii oraşului Ştirbei.

             D-lui Scarlat Doicescu, membru al aceleiaşi municipalităţi.

Pământul, nr. 85-88 din 25 decembrie 1934, p. 11

II

                   1864 ianuarie 9, Slobozia. Adresa subprefecturii plasei Ialomiţa către Sfatul comunei Slobozia prin care face cunoscută iniţiativa municipalităţii oraşului Ştirbei (Călăraşi) de a oferi domnitorului Alexandru Ioan Cuza un tun.

              Principatele Unite Române

             Subprefectura plăşii Ialomiţa

                Nr. 40, 1864 ianuarie 9

                                                    Sfatului comunei Slobozia

                                                             Domnilor,

              Onoru municipalitatea oraşului Ştirbeiu, după cum se vede din jurnalul primit în copie pe lângă ord<inul> D<omnului> pref<ect>  No. 16.373, spre semnu de vie mulţumire şi recunoştinţă către Măria Sa Domnitorul şi Onor Camera Legiuitoare pentru marele şi patrioticul actu săvârşit în ziua de 13 decembrie prin secularizarea averilor mânăstirilor zise închinate, au hotărâtu să înfiinţeze unu tunu cu toate ale lui.

               Subsemnatul, comunicând Dv. aceasta, vi se scrie să deschideţi o listă de subscriere pentru formarea acelui tun şi să faceţi apelu tuturor locuitorilor acei comune şi altor persoane locuitoare acolo spre a se subscrie fiecare în listă cu bani ce va voi fiecare să-i primiţi Dv.

Subprefect,

(ss) indescifrabil

Arh. Naţ. Ialomiţa, fond Primăria Slobozia, dosar 25/1864, f. 4, original.

III

       1864 mai 21, Călăraşi. Telegrama unui grup de locuitori ai oraşului Ştirbei (Călăraşi), adresată domnitorului Alexandru Ioan Cuza, referitoare la modul în care a fost primită lovitura de stat.

                                Staţia Bucureşti ,

T E L E G R A M A

Prezentată la Călăraşi în 21/5 1864 – 4 ore după amiază

Sosită la Bucureşti în 21/5 1864 – 4 ore 3 minute după amiază

Măriei sale domnului stăpânitor, Bucureşti

Măria Ta,

              Ferice este naţiunea al cărei cap este convins despre iubirea ce ea îi conservă şi nutreşte, ferice suntem şi noi ca fii ai naţiunii române care vă iubeşte din toate forţele sale şi care în orice moment este gata a vă oferi tot concursul ei. Această  convicţiune ce, ca români, de mult timp am dorit şi vedem că o aveţi, se manifestă prin patrioticul act din 2 mai curent al Măriei voastre. Îl citirăm cu lacrimi de bucurie şi ne consacrăm lui, căci e just, e binefăcător şi pentru care prin el văzurăm o bunătate exemplară, ce vă conduse a în treba pe popor, de voieşte să treacă în timp, ce de secole mulţi din capii ţării uitaseră a fi părinţii poporului român.

               Mulţumim Măriei tale de patritismul şi paterna îngrijire pentru care datărăţi probe în mai multe rânduri ţării. Să trăieşti măria ta spre a face paginile istoriei românilor multe şi magnifice, să trăiască Augusta doamnă, să trăiască guvernul Măriei tale, să trăiască naţiunea română.

               Urmează adeziunea celor mai jos semnaţi.

               Adeziune:

               Subsemnaţii funcţionari publici ai şcolilor primare din oraşul Ştirbei.

               Prin acest act dăm deplina noastră adeziune Decretului măriei sale domnului României, Alexandru Ioan I, din 2 mai nr. 517, precum şi anexatului Statut dezvoltător convenţiunei şi Aşezământului electoral şi tot concursul alesului nostru şi guvernului spre rezolvarea noii reforme.

               Corpul institutorilor al şcolilor primare din oraşul Ştirbei de băieţi şi fete:        Răducan Mitran, Ioan Brădescu, George Perieţeanu, Crina Mărgăritescu, Dimitrie Mărgăritescu, Preot Nica.

       Arh. Naţ. Galaţi, Colecţia de documente „V.A. Urechia”, nr. 3560, copie.