Ne aflăm deja în atmosfera mirifică specifică sărbătorilor de iarnă. Dintre obiceiurile calendaristice cele mai răspândite şi mai spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt de bună seamă ciclurile legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea anului. Din păcate astăzi, în multe din localitățile urbane  din România, inclusiv  în cele din Câmpia Bărăganului, obiceiurile tradiționale ocazionate de Sărbătoarea Crăciunului și de întâmpinarea Noului An s-au transformat în chiciuri artistice fiind mai degrabă acte mascate de cerșătorie publică. În ultimii ani se constată totuși un reviriment și în acest domeniu, grație  implicării directe  a  oamenilor școlii și a unor preoți care pregătesc cu profesionalism colective de elevi și de tineri în al căror repertoriu sunt incluse colinde și cântece laice și religioase ce se cântau altădată prin satele românești. Lor și tuturor celor care iubesc tradițiile acestor locuri le sunt dedicate rândurile de față.

Din punct de vedere religios, Crăciunul, cea mai veche sărbătoare a omenirii, semnifică nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, trimis pe Pământ să ajute oamenii să devină mai buni, mai credincioși, mai îngăduitori și responsabili, mai toleranți și răbdători. În satele din Bărăgan,  înainte de Crăciun, preotul umbla cu icoana din casă în casă, pentru a vesti Nașterea Domnului. Aceasta este o practică extrem de veche și este, de fapt, o vizită pe care preotul o face credincioșilor săi. Preotul poartă cu el o icoană care înfățișează scena nașterii Mântuitorului și fiecare casă și gospodărie este sfințită, credincioșilor dându-li-se icoana ca să fie sărutată.

Un alt obicei premergător sărbătorilor Crăciunului întânit în satele din Bărăganul călărășean este sacrificarea porcului de Ignat. Obiceiul sacrificării porcului de Ignat, pe 20 decembrie, încă se mai practică pe acolo unde gospodarii cresc porci în propriile curți, pentru ca la Sărbătorile de iarnă sa aibă carne proaspată din care să-și prepare tradiționalele mâncăruri românești: tobă, piftie, caltaboși, afumătură și cârnați. Conform tradiției, după tranșarea și sortarea cărnii, gazda pregătește afară, aproape de locul sacrificării porcului, o masă mare, pentru toți oamenii care au ajutat la tăierea porcului. Felul de mâncare, tradițional numit „pomana porcului”, este obținut prin prăjirea, într-un ceaun mare, de tuci, a bucaților de carne tăiate din toate parțile porcului sacrificat: bucăți de mușchi, ficat, slănina, coastă, falcă. Și ca totul să fie cum se cuvine, gazda oferă și câteva păhăruțe serioase de țuică fiartă!

            Împodobitul bradului. Tradiția împodobirii bradului și a casei cu crenguțe de brad este un obicei preluat pe la jumătatea mileniului trecut de la triburile germanice, bradul simbolizând prin forma sa triunghiulara Sfânta Treime, iar podoabele cu care bradul este împodobit semnificând cunoașterea și bogăția, asemeni pomului sacru din Grădina Edenului, în care se găseau merele-fructele cunoașterii.  Bradul, împodobit în vechime cu fructe, flori, nuci poleite, lumânărele și panglici, simboliza pomul vieții, arborele fertilizator, de bun augur. Simbolul bradului se regăsește în foarte multe piese de artă populară precum covoarele, ștergarele și iile. În zilele noastre împodobirea bradului de Crăciun a devenit una dintre cele mai iubite datini atât în mediul rural cât și urban, odată cu așteptarea în seara de Ajun a lui Moș Crăciun. În povestirile părinților noștri, de cele mai multe ori bradul era adus de Moș Crăciun, atunci când copiii dormeau. Beteala, globulețele colorate ce sclipesc în lumina lumânărilor și a luminițelor colorate ce dau parcă viață bradului, steaua vestitoare a Nașterii Domnului Iisus cocoțată în vârful bradului, îngerașii care ne îndeamnă să trăim emoțiile Nașterii Pruncului Sfânt, toate ne anunță Seara cea Mare. După zilele de Crăciun, bradul rămâne ca decorațiune de sezon, ca motiv de mândrie (mai ales pentru gospodinele cochete din ziua de azi) sau pentru că nu se îndură să-l arunce prea repede. Oricum, în cele mai multe din casele românilor din Bărăgan există obiceiul ca bradul să fie aruncat (ars în foc spre distracția copiilor) înainte de Bobotează. În acel moment nostalgia pomului de Crăciun este alungată spre a se face loc Noului An în deplinul sens al cuvântului.

Colindele  sunt cele mai importante obiceiuri care se practică și azi în zona etnoculturală a Dunării de Jos și brațului Borcea, începând din ajunul Crăciului, și până în ziua de Anul Nou. Din categoria acestora amintim: colindele de Moș Ajun, colindele de Crăciun, Steaua, Irozii, Brezaia, Plugușorul, Vasilca, Sorcova, Seara Sfântului Vasile.

Fără a intra în amănunte, întrucât colindele amintite mai sus sunt specifice aproape întregului areal românesc, ele întâlnindu-se, fără excepție, în toate localitățile călărășene, subliniem doar valoarea deosebită a acestora, care ocupă un loc aparte, prin tematica complexă, bogată și diversă, precum și prin minunata poezie populară pe care o cuprind.

Colindele (bine păstrate în sate ca Unirea, Borcea, Călărașii Vechi, Ciocănești, Ulmu, Lupșanu, Lehliu-sat, Vlad Țepeș, Chirnogi, Chiselet, Radovanu ș.a.), însoțesc unele jocuri mimice (brezaie, capra, căluțul) sau sunt comunicate direct de grupurile de colindători. Tematica acestor colinde îmbracă aspectele laice cu cele religioase și abordează principalele domenii ale vieții satului (viața social-economică a gospodăriei, puterea și frumusețea tinerilor, eroismul și iubirea, văzute în perspectiva viitoarelor căsătorii). Analiza temelor și a motivelor vehiculate în repertoriul colindelor din spațiul călărășean ne dezvăluie sensuri care pledează pentru originalitatea și autenticitatea acestora. Așa sunt, spre exemplu, motivele tematice care ilustrează bărbăția tinerilor (incluzând aici străvechiul obicei al încurării cailor, precum și evidențierea probelor de vitejie și a întrecerii dintre călăreți sau dintre cai și șoim), motivul alegerii tânărului oștean ca domn, ideea luptei dintre bine și rău( excepțional pusă în valoare în colindul ,,Leul”) motivul cererii de zestre ( din ciclul colindelor de logodnă și nuntă) etc. De asemenea, reținem și valoarea pronunțat moral-religioasă a unor colinde, evidențiindu-se perenitatea unor norme și reguli de conviețuire socială și de conduită nescrise, dar respectate de întreaga colectivitate sătească.

Nu putem încheia aceste scurte considerații teoretice, fără a aminti valoarea de excepție a Plugușorului, Plugul mare și într-o variantă remarcabilă, a ,,Plugului cu păpușoi”, întrucât prin conținutul lor tematic, care variază de la o localitate la alta, constituie o importantă sursă de cunoaștere a vieții sociale specifice comunităților rurale. Prin datele istorico-etnografice pe care le oferă, plugușorul conține elemente pe baza cărora se pot recunoaște străvechi tehnici agro-pastorale, relațiile sociale dintre membrii colectivităților sătești, unitatea etnoculturală a poporului român.

Din punct de vedere al modului de desfășurare, obiceiul de ,,a colinda” înseamnă de fapt a merge din casă în casă cu diferite urări. La colindat participă tot satul tradițional, deși efectiv colindă doar copiii și flăcăii în cete, bărbații, până la o anumită vârstă, mai nou și fetele, rar de tot femeile și uneori și fete și flăcăi împreună. Gazda casei colindate era întrebată întotdeauna dacă primește colinde.Celor care nu primeau colinda li se strigau strigături batjocoritoare. Se cânta întâi o colindă la ușă sau la fereastră, iar apoi, la cererea gospodarului, se intra în casă, unde se cânta ,,colinda cea mare”. Steaua, Irozii și Vasilca se cântau totdeauna numai în casă. Colindătorii erau răsplătiți cu daruri tradiționale.

În ceea ce privește obiceiul  ,,Vasilca”, acesta este un obicei practicat de Anul Nou, care oferă, totodată, şi o semnificaţie tăierii porcului la români. Ceremonialul acestui obicei, „Vasilca”, cuprinde mai multe secvenţe semnificative: expunerea divinităţii (capul porcului) gătită cu inele, cercei, brăţări, mărgele, flori şi uneori şi o basma, în faţa ferestrei sau în casa colindată; colinda cântată care narează viaţa Vasilcii în Raiul din pădurile de fag şi de stejar; coborârea în vale pentru a bea apă, moartea violentă şi incinerarea corpului; judecarea Vasilcii de un juriu în care apar bătrânul Crăciun şi Maica Precesta;  urarea „La mulţi ani!” şi primirea darului.   O sursă documentară din anul 1927 ne descrie astfel acest obicei practicat în satele de pe Borcea și Dunăre: ,, Vasilca e un cap de porc împodobit și așezat pe o tavă. Căpățâna porcului se împodobește în așa fel încât să reprezinte a păpușă, se pun mărgele, cercei și pe tava pe care este așezată se pune grâu. Înainte cu trei zile sau patru zile de Sf. Vasile se umblă cu Vasilca mai mult pe la cei bogați. Colindătorii stau în mijlocul casei, iar tava se pune pe masă. Se zice că Vasilca are darul de a aduce sănătate în casă”. Vasilca se numea de fapt Siva, dar prin contopirea cu Vasile (ziua în care are loc ceremonialul) a rezultat Vasilca. Acest zeu, Siva, al Panteonului românesc, sacrificat prin substituire la solstiţiul de iarnă, este identificat cu marele zeu indian Shiva, care în Panteonul hindus poartă grija Universului, întruchipare a eternei energii cosmice. Substitutul zeului este capul porcului jertfit la Ignat, care se împodobeşte şi va servi în ritualul din noaptea de Anul Nou.

Spațiul nu ne permite să publicăm textele unor colinde locale.  Oricum, iubitorii de colinde   pot  găsi texte autentice în anexele lucrării mele Județul Călărași. Studiu istorico-etnografic, publicată la Editura Agora din Călărași, în anul 2010. Aici vom reproduce  textul unui plugușor cules din com. Lupșanu.

Aho, aho, copii si frați,
Stați puțin și nu mânați,
Lângă boi v-alaturați
Și cuvântul mi-ascultați.
Mâine anul se înoiește,
Plugușorul se pornește
Și incepe a ura,
Pe la case a colinda.
Iarna-i grea, omătu-i mare,
Semne bune anul are.
Semne bune de belșug,
Pentru brazda de sub plug.
Plugușor cu patru boi,
Ia mai mânați măi flăcăi! Hăi, hăi…
S-a sculat mai an,
Bădica Traian,
Și-a-ncalecat
Pe-un cal învățat,
Cu șaua de aur,
Cu nume de Graur,
Cu frâu de mătasă,
Împletit în șase,
Cât vița de groasă.
El în scări s-a ridicat,
Peste câmpuri s-a uitat,
Să aleaga-un loc curat,
De arat și semănat.
Și-a pornit într-o joi,
Cu un plug cu doispreceze boi.
Boi boureni,
În coada codălbeni,
În frunte țintăței.
Ia mai mânați, măi flăcăi! Hăi, hăi…
Cu luna, cu săptamâna,
Își umplu cu aur mana.
Si el vru sa vadă
De-i dete Dumnezeu roadă.
Era-n spic cât vrabia,
Era-nalt cât trestia.
Ia mai mânați, măi flăcăi! Hăi, hăi…
Traian iute s-a întors
Și din grajd alt cal a scos.
Un alt cal mai năzdravan,
Cum îi place lui Traian,
Negru ca corbul,
Iute ca focul,
De nu-l prinde locul.
Cu potcoave de argint,
Ce dă sporul la fugit.
Traian iute-a-ncălecat,
La Tighina – apucat
Si oțel a cumpărat,
Ca să facă seceri mari,
Pentru secerătorii tari.
Și-altele mai mititele,
Pentru fete ocheșele
Și neveste tinerele.
Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mândre lui Traian,
Asfel să dea și la voi
Ca s-avem parte și noi.
Să vă fie casa, casă;
Să vă fie masa, masă;
Tot cu mesele întinse
Și făcliile aprinse.
Și la anul să trăiți,
Să vă găsim înfloriți,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogată
De toate-ndestulată.
De urat, am mai ura,
Dar mă tem ca va-nsera,
Pe-aici, pe la dumneavoastră,
Departe de casa noastră.
Și ne-așteaptă și-alte case,
Cu bucate mai gustoase,
Cu pâine caldă pufoasă,
Cu vinul de viță-aleasă,
De aici,din Bărăgan,
LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI!

 

                Pentru noi, cei de azi, ni se pare firesc să folosim Internetul pentru a transmite orice fel de informație dintr-un capăt al lumii în celălalt. Și este normal să fie așa pentru că, privind acest aspect din punct de vedere istoric, încă din cele mai îndepărtate timpuri, începând cu constituirea primelor formaţiuni umane, oamenii au simţit nevoia de a comunica între ei, ceea ce a dus la găsirea unor modalităţi specifice prin care să-și facă cunoscute mesajele. La început au folosit focul, după un anumit cod, pentru ca odată cu apariţia scrisului să se ușureze mult sistemul de comunicare. Calul era singurul şi cel mai rapid mijloc de transport, mesajele parcurgând sute sau mii de kilometri, purtătorii acestora trecând prin primejdii de moarte uneori.

Denumirea de poştă, derivă din latinescul „ponere”, care înseamnă „releuri aşezate din distanţă în distanţă pe drumurile pe care treceau curierii statului”, iar existenţa serviciului poştal este cunoscută încă din antichitate. În Egipt şi Persia au existat din cele mai vechi timpuri releuri de curieri pedeştri şi călăreţi care transportau corespondenţa şi ordinele regale.

În teritoriul carpato-danubiano-pontic, în vremea dinaintea cuceririi Daciei, erau folosite drumurile naturale aflate de-a lungul cursurilor de apă, iar după cucerire a fost construită o reţea de drumuri şi a fost introdus sistemul poştal organizat aşa cum era în restul Imperiului Roman.

Odată cu formarea primelor voivodate româneşti a fost necesară o mai strânsă legătură cu vecinii, comunicarea făcându-se prin curieri în slujba exclusivă a stăpânirii. Curierii se numeau „călăraşi“ sau „lipcani“, iar dezvoltarea sistemului a dus la apariţia „olacului“(poștalion) şi a „calului de olac“, locuitorii satelor având obligaţia să întreţină nişte cai care să poată în orice moment să fie de schimb pentru călăreţii care duceau depeşe. Întreținerea drumurilor de poștă cădea în sarcina negustorilor sau a proprietarilor de moșii, ei înșiși mulțumiți de faptul că se aflau în calea numeroșilor călători care frecventau drumurile de poștă.

În sec. al XVI-lea poşta a trecut sub autoritatea marelui postelnic, dar nu a cunoscut mari modificări până la mijlocul sec. al XVII-lea când au fost introduse relee poştale(stațiile de poștă, aflate din 20 în 20 de kilometri, dotate cu locuri de repaos pentru călători și cu cai de rezervă pentru poștalioane). Domnitorii fanarioți Constantin Mavrocordat (1741-1742) în Moldova și  Alexandru Ipsilati (1774-1782) în Ţara Românească sprijină poşta luând o seamă de cheltuieli în sarcina cârmuirii. Începând cu anul 1795, domnitorul Alexandru Moruzi a hotărât să dea în antrepriză serviciul de poștă, dispunând, în același timp, măsuri de reparare a drumurilor de poștă și a podurilor și podețelor de pe traseele cele mai importante.

Călărașiul, al cărui nume este legat direct de serviciile de curierat asigurate de vechii “călărași ștafetari”, care duceau corespondența domnitorilor munteni la Constantinopol, prin Silistra, a fost favorizat din acest punct de vedere, constituind un adevărat punct nodal pe drumurile de poștă din Bărăgan. Astfel, exista un drum de poștă principal care lega Bucureștiul cu Călărașii pe “Drumul Sării”, cu stații de poștă la Tânganu, Drumul Sării(Sărulești),  Oblilești(Valea Argovei), Bărăganul(Mihai Viteazul) și Coadele(Independența de mai târziu). Un al dolilea drum care traversa Bărăganul pleca de la Călărași spre Buzău, prin Zlota(stație de poștă situată pe locul satului Drajna de astăzi) și Slobozia, iar un al treilea drum de poștă strabătea malul Borcei și al Dunării de la Călărași și până la Brăila, prin Șocariciu, Ludești, Făcăeni, Gura Ialomiței, Bertești, Rama și Frumușica. Un alt drum important de poștă lega Bucureștiul de Oltenița, cu stații de poștă la Negoești și Orăști.

            Șeful unei linii de poștă se numea căpitan de poștă. Pompei Samarian ne spune că la 1834 căpitan de poștă la Călărași era Matache Stoicescu, iar la 1837 postelnicul Ioan Rădache. Tot de la Pompei Samarian aflăm și numele unor arendași ai liniilor de poștă din Bărăgan. Astfel, la licitația din anul 1835, linia de poștă București-Călărași, pe “Drumul Sării”, cale de 6 poște, a fost arendată de paharnicul Ioan Roset, care se obliga să asigure stațiile de poștă de pe traseu cu cel puțin 144 de cai. În 1848, linia de poștă Bucurețti-Călărași era luată în arendă de către paharnicul Nicolai Alexandrescu.

În afară de cai și buna întreținere a stațiilor de poștă, arendașii mai erau obligați să asigure și surugii(cei care conduceau efectiv căruțele de poștă sau diligențele de mai tîrziu). Acest lucru a făcut ca în jurul stațiilor de poștă să se înfiripe mici sate de surugii, care ulterior s-au constituit în așezări rurale importante din Câmpia Bărăganului. Pentru fostul județ Ialomița, documentele vremii înregistrează 14 asemenea sate care s-au constituit în jurul stațiilor de poștă.

            Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată și de multe reorganizări ale serviciilor de poștă care au urmărit atât creșterea confortului deplasării cât și a vitezei de deplasare pe liniile de poștă. Astfel, în 1852, în Muntenia se introduc diligențele, în locul mai vechilor căruțe de lemn. După cum consemnează Constantin Minescu, în a sa Istorie a poștelor române, “trăsura ce va face transportul diligenței va fi pe arcuri englezești și întocmai cum se obișnuiește în celelalte părți ale Europei, cu 10 locuri înăuntru și unul lângă conductor.”

Drumurile de poștă din Bărăgan au fost transitate de-a lungul timpului de numeroși călători străini care au lăsat în consemnările lor numeroase aspecte referitoare la modul în care se făcea o călătorie pe drumul de poștă de la București la Călărași. Pentru exemplificare vom folosi ceea ce a scris în anul 1854 americanul James Oscar Noyes: “Călărași se află la șspte poște românești de București… Drumul se întinde peste o câmpie lată sau, mai degrabă, o succesiune de platouri ridicate cu câteva picioare unul față de altul…Cu greu era de văzut un pom sau un tufiș… Drumul este în stare naturală, dar neîmblânzitul surugiu a lăsat repede în urmă distanța unei singure poște. Strigătele sale prelungite indicau faptul că edificiul singuratic din câmpie, din fața noastră, este stația de poștă… Biletul meu de drum a fost vizat și, în același timp am savurat, pentru câteva minute, o pipă de satisfacție… Am gonit înainte impetuos și am zburat prin două sau trei sate românești… Nici o descriere nu poate da o idee asupra unui sat românesc, locuit de cea mai săracă clasă de țărani. Aici animale și ființe umane se bucură împreună de adăpost, mâncare, trai și plăceri de societate – omul și natura fiind în cele mai familiare raporturi… Am mers înainte. În sfârșit am ajuns la cea de a patra stație de poștă… Surugiul alesese de la poștă caiii cei mai iuți. Promisesem un bacșis gras așa că viteza cu care zburam pe câmpie era atât de mare încât minuscula căruță părea că abia atinge pîmântul…Sclipirea strălucitoare a unui fulger ne-a dezvăluit izolata stație de poștă. Am ajuns la ea fără mare dificultate și am fost primiți. Poșta era dintre acele case românești cu chirie, de soi mai bun… După ce m-am împărtășit dintr-o ceașcă de cafea turcească, cu pâine neagră, m-am așezat într-o nouă căruță, și curând am rulat peste câmpul moale, aproape la fel de repede și de ușor cum se mișcă un vagon de tren pe o șină netedă… Într-o oră am ajuns la următoarea stație… Gazda era un boier român cu trăsături puternice de roman, care, din fericire, vorbea nemțește; soția sa, o încântătoare femeiușcă, la fel de naturală și înfloritoare ca proaspetele flori presărate pe câmpie… În ceea ce privește inteligența și confortul familial, gazda mea, Jian Bibescu, făcea parte din clasa românească mai bună. După masa noastră, zâmbitoarea sa nevestică,  a adus pipe și cafea. În folosința acestor desfătări orientale, românii au adoptat manierele turcilor… Jian Bibescu a hotărât să mă însoțească până la stația următoare… La câteva mile de Dunăre ținutul devine oarecum accidentat. De pe o culme joasă am văzut fluviul. Armata lui Ahmet Pașa era în tabără lângă Călărași.”  

Stație de poștă din Bărăgan

                Cu toate că după 1886, odată cu darea în folosință a căii ferate Călărași-București, transporturile poștale și de călători se vor muta pe drumul de fier, vechile drumuri de poștă din Bărăgan își vor menține importanța încă multă vreme, pe traseul lor edificându-se, mai târziu, rețeaua de drumuri naționale care brăzdează azi Câmpia Bărăganului.

           Cu toate că  vaccinul antiholeric, descoperit de dr. Ion Cantacuzino în urmă cu mai bine de 100 de ani, a salvat atunci de la decimare armata română contaminată în urma campaniei din Bulgaria în cel de al doilea război balcanic, epidemia de holeră a mai secerat încă câteva milioane de oameni. Și astăzi, din păcate, epidemia de holeră este prezentă în multe locuri din lume unde face încă multe victime. Holera este o boală infecțioasă bacteriană foarte gravă, care afectează în mod deosebit intestinul subțire. Boala se manifestă prin tulburări digestive ca o diareegravă, vomitări excesive, care duc la o deshidratare rapidă a bolnavului (exicose), prin pierdere de electroliți (substanțe minerale).

            În decursul istoriei și spațiul carpato-danubuano-pontic, aflat în apropierea Orientului, a fost afectat în repetate rânduri de holeră și oamenii de aici și-au plătit și ei “tributul” bacilului holeric. Cele mai afectate au fost regiunile de la Dunăre, aflate la graniță cu Imperiul Otoman, de unde au pătruns cele mai multe dintre epidemiile de holeră care au afectat localitățile locuite de români.

Călărașiul, locul prin care treceau multe din misiunile dinspre și către Turcia, a fost afectat în repetate rânduri de epidemiile de holeră și ciumă, care au secerat mii de vieți și despre care stau mărtuirie documentele vremii. Noi ne vom opri doar asupra Epidemiei de holeră din vara anului 1893. Izbucnită inițial în portul Brăila, unde a fost adusă de marinari turci, și răspândită mai apoi în zonă de lucrătorii care munceau pe șantierele podurile de peste Dunăre de la Fetești și Cernavodă, epidemia de holeră din 1893 a fost semnalată, începând cu luna august și la Călărași, unde  a făcut victime și a creat mari probleme locuitorilor din așezarea de la cotul Borcei.

Iată cum a fost prezentat acest episod într-un Raport al medicului Iacob Felix, directorul general al Serviciului Sanitar din subordinea Ministerului de Interne:

“Călărașii, oraș cu 8200 de locuitori, situat pe malul stâng al Borcei…, nu putea să râmână mult timp imun. Lucrătorii fugari de la Podul Cernavodă-Ftești au adus boala la Călărași.. Unul, bulgarul Arso Stincov, a venut chiar pe calea ferată bolnav în orașul Călărași la 3 august, cu doi tovarăși, și până la izolarea lor, au avut ocazia a mai infecta în orașul Călărași și alte persoane… Boala a fost comunicată altor persoane prin contact direct… După două zile, la 5 august,  se constată al doilea bolnav de holeră, Mitu Cristea, sacagiu cu locuința în str. Independenței… Al treilea caz se constată în seara zilei de 5 august în partea vestică a orașului, în Volna, la sacagiul Pavel Ștefan. Al patrulea bolnav a fost Nicolae Măcelaru, muncitor din Volna…

Dr. Iacob Felix

            De la 12 august înainte, boala apare în diferite părți ale orașului, în cazuri singuratice. Se părea că măsurile de izolare și dezinfectare sunt bine executate, până la 16 august, când boala s-a ivit pe strada Plevna, din Volna, locuită de țigani, aglomerați în case necurate, rău hrăniți, care au tăinuit boala și au înlesnit astfel lățirea și formarea unui adevărat focar al holerei. Într-o singură zi, pe 18 august, s-au îmbolnăvit în strada Plevnei 6 țigani și doi români.

            Subsemnatul, am mers dar în persoană la Călărași pentru a prescrie administrației locale măsuri eficace pentru oprirea lățirei bolii. De atunci ea a început a scădea succesiv, până la 9 septembrie, când epidemia s-a stins.”

            Despre măsurile întreprinse de administrația locală pentru prevenirea efectelor epidemiei de holeră ce afectase orașul, vorbește și primarul P. Demetrescu în Raportul său despre Starea orașului Călărași în anul 1893.

  “În faţa flagelului de holeră ce ne ameninţa şi a ordinelor telegrafice ce primeam din partea d-lui ministru de interne, am luat cu toţii cele mai severe măsuri pentru construirea spitalului holeric pe locul comunei, înzestrându-l cu tot mobilierul necesar şi oameni de serviciu, aşa că personalul medical a fost la înălţimea misiunii sale, combătând cu furie flagelul, care după câtva timp a încetat fără a face multe victime în oraş, merit ce se datoreşte activităţii dlor Dimitrescu – Brăila şi Pîcleanu.

Tratarea bolnavilor de holeră

             Cheltuielile făcute cu instalarea şi montarea spitalului s-au plătit integral din creditul ce ne-a fost acordat prin Înaltul Decret nr. 3267 din 1892, iar la neajungere s-a recurs la art. extraordinar şi numai la fondurile proprii ale comunei, fără a mai avea nevoie de alte împrumuturi, după cum am văzut că au făcut multe comune unde a bântuit epidemia.

             Oricât de multă bunăvoinţă aş fi avut eu cât şi dvs. domnilor consilieri, ne era imposibil în acest scurt timp a face îmbunătăţiri de care oraşul are absolută necesitate în faţa acestei epidemii; căci toată atenţiunea noastră a fost îndreptată asupra măsurilor de salubritate, înfiinţând în acest scop pe lângă serviciul de curăţenie şi două cotigi care ridică zilnic gunoaiele de prin curţile orăşenilor.

             S-au curăţit apoi latrinele din oraş cu maşina şi oamenii comunei şi, văzând că acest sistem de curăţenie nu este suficient, am angajat doi oameni particulari cu instrumentele lor care în tot timpul verii au curăţat latrinele.

              S-au luat măsuri de dezinfectarea caselor contaminate, singurul mijloc propus de consiliul medical spre a înlătura epidemia sau a nu lua proporţiuni mari.

              S-au închis parte din locurile virane cu spesele comunei, unde se aruncau diferite murdării.

              Apă de băut, fiindcă se lua din Ezer, am construit o podişcă pe malul stâng al Borcei de unde sacagii aduceau o apă mai bună de băut, aceasta după dispoziţia d-lui dr. Felix.”

Informații despre holera de la Călărași apar și în paginile presei centrale. Astfel, cotidianul “Adevărul” din 6 august 1893 consemna: “De ieri și  până azi dimineață sunt 6 bolnavi și 3 morți. Starea bolnavilor inspiră numeroase îngrijorări.”

Aveau dreptate cei de la „Adevărul” când vorbeau de faptul că epidemia de holeră provoca îngrijorări printre localnici. Din raportul medicului Iacob Felix avem și date exacte despre efectele epidemiei de holeră de la Călărași, de la declanșarea ei, pe 3 august 1893 și până la stingerea ei, în 9 septembrie 1893. Dar iată ce consemnează dr. Felix în raportul său:

“Peste tot s-au îmbolnăvit de holeră la Călărași 32 persoane, din care 11 s-au vindecat și 21 au murit. 16 au fost în cură la Lazaret(spitalul holeric de care vorbea primarul Demetrescu – nota ns.) și 16 au fost izolați în locuințele lor. După naționalitate, din aceste 32 de persoane au fost:

            -Români, 15 bolnavi, din care au murit 12;

            -Bulgari, 9 bolnavi, din care au murit 3;

            -Țigani, 8 bolnavi, din care au murit 6.”

 

Despre fenomenul haiduciei istoricii și literații s-au pronunțat în mod diferit de-a lungul vremii. În timp ce pe istorici i-au interesat cauzele și modul de acțiune al adevăraților haiduci, care nu trebuie sub nici o formă confundați cu hoții de la drumul mare, literații au abordat mai ales modul în care acțiunile haiducești și personajele reprezentative din lumea haiduciei au fost reliefate în literatura populară sau cultă.

O analiză istorică a fenomenului reliefează faptul că haiducia a fost specifică mai ales Balcanilor, extinsă, apoi, prin intermediul românilor, până în Maramureș, Bucovina și Basarabia. Miezul fenomenului era întâlnit de o parte și de alta a Dunării, adica în Muntenia și Dobrogea, Bulgaria și Serbia. Pe seama haiducilor, poporul a pus nenumărate legende, unele chiar fantastice. De obicei, în aceste legende, multe în versuri, haiducii îi jefuiesc pe cei bogați, îndeosebi pe boieri, pe turci și pe fanarioți, și îi ajută pe cei săraci cu o parte din pradă. Adăpostul lor preferat era codrul, care pe vremuri nu acoperea doar munții si dealurile, ci și largi zone de câmpie, cum era celebrul Codru al Vlasiei. La fel de căutate erau și zonele mlăștinoase și împădurite de la Dunăre, Blata Ialomiței și Balta Brăilei constuind, la rândul lor, locuri preferate de haiducii din Muntenia și Bărăgan. Acolo, poterele nu se prea încumetau să intre, nici măcar iarna, printre copacii desfrunziți, căci unii haiduci se ascundeau în inima codrului sau în locuri numai de ei știute.

Considerați periculoși de către unii și eroi de către alții, haiducii români au fost dintotdeauna înconjurați de o aură de mister și de admirație care, așa cum este firesc, a condus la nașterea unor legende demne de a fi spuse sau cântate cu patos în jurul focului ori pe prispa casei. Corbea, Toma Alimoş, Miu Zglobiu, Radu Anghel, Pintea Viteazul, Codrian, Iancu Jianu sunt doar câţiva dintr-un şir lung de haiduci care i-au apărat pe nevoiaşi, încercând să ia de la bogaţi şi să dea celor săraci. Nu-i de mirare că oamenii i-au iubit şi încă îşi amintesc de ei în cântece şi poveşti. Puțini știu însă că însuși academicianul Petrache Poenaru, creatorul tricolorului și al primului ziar românesc și inventatorul stiloului a fost haiduc în tinerețe și pandur în oastea lui Tudor din Vladimiri!

Petrache Poenaru

Bălțile Dunării și Bărăganul au avut figurile lor de haiduci, despre care au povestit bătrânii satelor sau au scris învățătorii din școlile de altădată în lucrările lor de grade didactice, unele, îngălbenite de vreme, mai păstrându-se și astăzi prin arhive.

Informații despre un asemenea personaj gasim și în scrierile din tinerețe ale călărășencei Florența Albu, poetă și prozatoare în a cărei operă un loc aparte îl ocupă Câmpia Bărăganului, botezată de scriitoare “Câmpia soarelui”, nume pe care îl dă și primului ei volum de proză, publicat în anul 1962. Născută în zi cu rezonanța istorică, la 1 decembrie 1934, în satul Floroaica, com. Vâlcelele, Florența Albu urmează cursurile primare și gimnaziale în localitatea natală. După absolvirea cursurilor liceale se va înscrie la Facultatea de filologie a Universității din București, pe care o va absolvi cu diplomă de licență în vara anului 1957. A lucrat ca redactor la ziarul “Scânteia Tineretului”(1963-1964) și mai apoi, timp de 30 de ani(1965-1995) la Revista “Viața Românească”. A publicat 23 de volume de poezie, proză scurtă și reportaj. A încetat din viață la București, pe 3 februarie 2000 și a fost înmormântată în cimitirul din satul Gruiu, orașul Budești, județul Călărași.

Florența Albu

În volumul “Câmpia Soarelui”, publicat la Editura Tineretului din București, în anul 1962, Florența Albu ne spune povestea haiducului Stancu Lupu de la Drumul Subțire.

Aproape de bostana noastră era Drumul Subțire. Șerpuia printre porumbiștile înfricoșător de înalte, șerpuia subțire, cât un fir de argint viu. Tata mare ne vorbea de Ganea, de Terente, haiducul bălților, de Stancu Lupu.

Cândva au trecut pe Drumul Subțire, în tropot țăcănit, scăpărător de copite, haiducii ostroavelor; veneau dinspre sohaturile ciobanilor și herghelegiilor și mergeau spre Dunăre, hăt departe, până unde se-mbuca pământul cu cerul! Dar mai des ca toți a trecut pe-aici Stancu Lupu, haiduc vestit al Bărăganului. Mergea cu căciula pe ureche, în trapul ne-nfricoșat al calului și cânta:”Foaie verde bob năut/Bine mamă m-ai făcut/M-ai scăldat în foi de nuc/Și m-ai făcut un pui de lup./M-ai scăldat c-un pui de drac/Să viu la ciocoi de hac./Fir-ați voi să fiți ciocoi,/O să dea potera-n voi,/Să vedem ce-ați lucrat voi.”

Se-nveselea bunicul, când ne povestea de pățania boierului Nan. Aflase Stancu Lupu că boierul Nan a dat de bani. și i-a trimis o scrisoare, așa cum făcea de câte ori auzea că un boier are punga prea plină. “Boier Nan, în noaptea asta să știi că te calc. Să faci rost de atâția bani și să ne vedem cu bine.”Boierul Nan a vrut să fie mai hoț ca haiducul. S-a dus la Călărași, s-a plâns și-a cerut ajutoare, să-l prindă pe Stancu. Atunci nu erau jandarmi. Pentru pază erau călărăși cu schimbul. A plecat boier Nan cu zece călărăși după el.

Cu soldat de pază la poartă și cu alții în casă, s-a culcat boierul fără grijă. Pe la noaptea jumătate a venit și Stancu, după cum sta scris în cartea lui. N-a mai zis sentinela nici “pâs”. Stancu Lupu nu i-a cerut decât să-l ducă în odaia de culcare a boierului, fără să le dea de veste soldaților, care așteptau semnul înțeles. Stancu Lupu a intrat binișor la boier și l-a scuturat de umăr:

-Boier Nan!

 – Hm…

-Am venit după cum ne-am înțeles. Ai pregătit banii?.

Boierul a sărit speriat, dar n-a avut curajul să țipe după ajutor. Stancu Lupu avea pistol în mână și cuțit la brâu. A scotocit sub saltea și i-a întins punga, cu mâna jumătate, jeluindu-se:

-Mai păsuiește-mă, Stancule, că-s vremuri grele. Grâul nu mai are preț ca înainte, pământul se împuținează!

Stancu s-a hlizit a mare veselie, când a auzit ruga spășită. A ieșit și pe-aici ți-e drumul.

Se mai ducea la ciobanii – stăpâni peste turme de oi – la văcari și herghelegii. Aceaștia aveau sute de capete de vite, mii de oi. Acum începea averea lor să prindă cheag. Și le spunea:

-Bre, nea cutare, să-mi dai atâtea oi, atâtea vaci. Îți dau atâta pe ele – și-i da cât să plătească un corn de vacă și-o coadă de oaie. Dacă nu mi le dai cu atât, la noapte îți fur mai multe. Și nea cutare da tot ce-i cerea Stancu Lupu.

Și noaptea auzea omul sărac ciocănit în pragul bordeiului.

-Mâine să te duci în baltă, în ostrovul cutare, la omul cutare. Îi dai înscrisul ăsta de la mine și are să-ți dea un bou să faci pereche cu cel care-l mai ai pentru plug; sau să iei o vacă, să ai ce le da copiilor să mănânce.

Pleca Stancu Lupu. Se ducea fluierând pe Drmul Subțire. Copitele cailor mărunțeau tăcerea și luna. Și se ducea departe, departe, până unde se-mbuca pământul cu cerul, să-și vadă de-ale lui și de-ale altora!

Post scriptum. Povestea lui Stancu Lupu circulase în tot Băraganul. Cunoscutul gazetar din Urziceni, Nicolae Thomescu-Baciu, director-proprietar al Revistei „Bărăganul”, editată la București, face referiri la Stancu Lupu în cunoscutele sale Amintiri ialomițene.(Vezi recentele apariții din anul 2016 de la Editura Helis din Slobozia, datorate neobositului răscolitor prin presa de altă dată, pr. Adrian Lucian SCĂRLĂTESCU din Urziceni: Aminitiri ialomițene. Poveștile Urziceniului 1830-1940 și Amintiri ialomițene. Zapcii. Roman de moravuri ușoare.)

Redăm, mai jos, Povestea lui Stancu Lupu din  Aminitiri ialomițene. Poveștile Urziceniului 1830-1940.

ÎNTR-O NOAPTE DE CRĂCIUN

CONTRABANDISTUL DE TUTUN

(Povestea lui Stancu Lupu)

Era într-o noapte de Crăciun. Vântul șuiera cu furie, învălmășind peste căsuțele satului pulberea de zăpadă ce venea în răstimpuri ca niște nori groșu de fum.

Pe uliți nici țipenie de om. Totul era în tăcere și în întuneric. Numai la o căsuță din marginea satului se vedea prin fereastra zăbreluită o licărire de lumină produsă de feștila unei gazornițe de tinichea așezată într-un colț după pervazul ferestrei din fața casei.

Deși trecuse de miezul nopții încă nu porniseră cetele de colindători cu „Bună dimineața la Moș Ajun” sau „Neața luș”.

Gerul era groaznic. O caraulă, păzitor de sat, care dormita sub adăpostul unui gard de nuiele, fu deșteptat de un zgomot ce îi veni la urechi dinspre partea unde căsuța din marginea satului părea îngropată pe jumătate în nămeții de zăpadă care părea că nici gând nu are să mai ostieze.

– Nu pot, omule, zău, nu pot.

– Mătușă, nu mă lăsa, te rog, scapă-mă.

– Fugi omule, fugi de aici, ce vrei să dau de belea?

– Scapă-mă mătușă Leancă! Scapă-mă, căci altfel mă prind blestemații.

– Cum să te scap, bre? Cum să te scap? Vrei să audă Toma?

– Aibi milă, mătușă, căci altfel cad în mâinile lor.

– Nu am ce să-ți fac Stancule, crede-mă daică. Fugi de te pitește și tu în fundul oborului, după șira de paie.

– Să știi mătușă că dacă mă prind spurcații, vă dau de gât.

– Vai de mine, Stancule, dar d-ăștia mi-ai fost?

– Lele? Ai să vezi.

Și Stancu al Neculii al Lupului, din satul Bozianca, după moșia Paicului, care aparținea de Comuna Gârbovi, situată la marginea județului, hotar cu ținutul Buzăului, în întunericul acestei nopți de Crăciun, pe o viforniță de foc, fugărit de caraulele din sat, căci îl simțiseră de cu seară, profitând de cunoștințele femeii lui Toma al Baciului, care avea casa la marginea din crivăț a satului, se opintea prin ușa coșarului de vite, târând după el un cal negru pe a cărui spinare atârnau de oblâncul șeii doi saci în greutate de peste 40 de ocale, plini de buruiana dracului, în timp ce femeia, înglotând prin nămeții de zăpadă și urmărindu-și mosa(fi)rul venit pe neașteptate în puterea nopții, se opri la ușa coșarului, opunându-se amenințărilor lui și începu să se văicărească:

– Ce faci Stancule? Ce faci daică? Ne dai de belea, vai de mine, pușcăria ne mănâncă oasele la toți.

– Taci lele, nu mă mai amărî și dumneata. Lasă pe mine, să iasă luna, să mai ostoiască pustia asta de vreme. Nu ai nici o teamă, căci dacă vor îndrăzni vreunul să se apropie de mine, știu eu să le fac de petrecanie.

Și scoțând de la oblâncul șeii o măciucă scurtă de rădăcină de păducel, o vârî pân’ la cot pe mâneca zăbunului cu care era îmbrăcat, în timp ce biata femeie își făcea din când în când semnul sfintei cruci, zicând:

– Maica Domnului, ferește-ne de năpaste și de toate relele. Și, adresându-se contrabandistului, îi zise:

– Vai de mine omule, mă dai de belea, tu știi că el nu e acasă. Hei… hei, dacă ar fi fost el acasă, apoi el îți făcea vânt și te petrecea până la șanțul dintre arături ori până la Movila lui Ogaru.

– Nu ai grijă, lele, nu ai grijă și nici o teamă. Eu sunt om în toată firea. Nu aveți să pățiți nimic, mai ales că știe și Nea Dumitru Bojoc, ajutorul de primar, căci de la el am cumpărat marfa… și apoi și… Moș Preda, cumnatul lui.

– Bună dimineața la Moș Ajun,

Ne dați ori nu ne dați… se auziră mai multe glasuri de colindători la fereastra odăii unde

gazornița de tinichea își licărea încă lumina iar femeia în picioare lângă sobă își frământa mintea cum să scape de contrabandistul îndeajuns de cunoscut celor de la primărie.

– Câți sunteți măi băieți, întrebă femeia din casă, care umplându-și poala șorțului cu un ciur de colaci calzi, de curând scoși din vatra sobei, ieși în tinda casei și printre deschizătura ușii, întinzând mâna dreaptă, începu să numere:

– Na, ție unul, ție unul, ție unul și așa până ce bolindeții din șorț se terminară, când unul din cârd îi zise:

– Dar mie nu mi-ai dat mătușă!

– Na și ție maică, zise femeia, întinzând ultimul colac ce-i mai rămăsese în șorț și, închizând ușa, trase zăvorul pe dinăuntru.

Afară viforul se întețea din ce în ce, vremea trecea. În depărtare, pe ulițele satului, glasurile răgușite ale colindătorilor care înotau prin troienii de zăpadă se auzeau ca în ecou, pe când din când în când lătratul a câte unui câine care nu își găsise culcușul la șira de paie, urla în prelung, în timp ce femeia, obosită de treburile zilei, ațipise pe pătucul de lângă soba de lut.

O ciocănitură în geam o făcu să tresară. Ascultă ea atentă și așteptă pe cineva să vorbească. Nu știa ce să creadă. O fi el? își zise în sine, gândindu-se la soțul său, care de o săptămână de zile plecase ca chirigiu cu căruța la București, pentru a aduce marfă de

sărbători lui Jupân Ștefan, băiatul preotesei venit din Ploiești și care deschisese o prăvălie în centrul satului sau, gândi ea, o fi Stancu, care poate o anunță că pleacă.

Și tot frământându-se în gândirea ei, auzi din nou o ciocănitură în geam când desluși bombănind o voce răgușită:

– Lele! Lele! Deschide!

– Cine-i acolo? întrebă femeia înmărmurită.

– Eu, lele, eu, Stancu. Deschide că am înghețat. Dă-mi drumul să intru ca să mă mai încălzesc puțin.

– Nu se poate omule. Nu se poate. Dacă vine cineva? Dacă vine el sau caraula? Ce am să mă fac?

– Nu mai ai nici o grijă. Am aranjat eu și cu Dumitru Bojoc și cu Moș Preda și cu Ghiță Bordei, șeful caraulelor.

– Oi fi aranjat tu, dar eu nu-ți dau drumul.

– Am înghețat de frig, lele, dă-mi drumul.

– Ba eu nu.

– Nu vrei? … am să-ți arăt eu ție.

– Ce ești nebun, Stancule?

– Nebun hai? Ai să vezi tu.

– Haideți mai repede, mă. Veniți pe aici că e cărare, se auziră mai multe voci, în timp ce contrabandistul o zbughi pitulat pe lângă o polată din dosul caselor.

– Bună dimineața la Moș Ajun,

Ne dați ori nu ne dați… se auziră glasurile mai multor copii care se urcaseră pe prispa casei la fereastra unde gazornița se zbătea să-și dea ultima suflare.

– Câți sunteți maică? răsună vocea femeii din casă, care simțea că parcă i se ridicase o piatră de pe inimă.

– Cinci, mătușă, cinci. Și, trăgând zăvorul de la ușă, adresându-se copiilor aproape

înghețați, le zise:

– Haide, veniți înăuntru.

Și femeia, încă sub impresia fricii produsă de înjurăturile contrabandistului, lăsă să intre în casă pe cei cinci copii, aproape înghețați de frig, pe care îi invită să se apropie de soba caldă, pentru a se mai dezmorți și gândind în mintea ei a mai întârzia plecarea acestora cu colinda, în speranța că se va face ziuă sau va sosi bărbatul, fapt ce ar face să descurajeze pe contrabandist de a-și mai face apariția la fereastră și a insista să-i dea drumul în casă.

Se lumina de ziuă. În depărtare se auzea tot mai des cântecul cocoșilor, prevestitorii dimineții. Se îngâna ziua cu noaptea iar cei cinci copilași care se așezaseră jos împrejurul sobei, obosiți de umbletul din timpul nopții, adormiseră cu toții, pe când femeia care luase loc pe marginea patului ațipise și ea rezemată de brâul sobei.

Când corul prevestitorilor dimineții se întețise, femeia se trezi atrasă de un zgomot produs în curtea casei. Își aruncă ochii pe geam, unde văzu pe Stancu, înfășurat în mantaua-i de dimie, cu o glugă țuguiată pe cap, ieșind din curte, călare pe cal iar la oblâncul șeii, în ambele părți, atât la gât cât și la crupele calului, patru saci încărcați doldora cu tutun, bălăbăneau în mers, atingând în greutatea lor troienii de zăpadă în care calul se scufunda și se poticnea la orice călcătură.

– Bo(g)daproste Ție Doamne, îngână femeia făcând semnul crucii. Mulțumescu-ți Maica Domnului că m-ai scăpat de hoț.

Se făcuse de-a binele ziuă, viscolul încetase dar când femeia se duse în coșarul vitelor, mare-i fu mirarea când observă că din corlata de tutun lipseau douăzeci de șiruri, alese din cel mai bun și frumos tutun, pe care desigur contrabandistul în răzbunarea lui le luase fără nici o plată.

– Ptiu!… bătu-te-ar mânia lui Dumnezeu, Stancule. D-ăștia mi-ai fost? se văită biata femeie, în timp ce copiii deșteptați din casă ieșeau în curte iar o altă ceată de colindători intrând pe poarta caselor strigau:

– Bună dimineața la Moș Ajun! Ne dați ori nu ne dați…