Arhivele lunare: decembrie 2018

DRUMURI ȘI STAȚII DE POȘTĂ DIN BĂRĂGANUL CĂLĂRĂȘEAN DE ALTĂDATĂ

 

                Pentru noi, cei de azi, ni se pare firesc să folosim Internetul pentru a transmite orice fel de informație dintr-un capăt al lumii în celălalt. Și este normal să fie așa pentru că, privind acest aspect din punct de vedere istoric, încă din cele mai îndepărtate timpuri, începând cu constituirea primelor formaţiuni umane, oamenii au simţit nevoia de a comunica între ei, ceea ce a dus la găsirea unor modalităţi specifice prin care să-și facă cunoscute mesajele. La început au folosit focul, după un anumit cod, pentru ca odată cu apariţia scrisului să se ușureze mult sistemul de comunicare. Calul era singurul şi cel mai rapid mijloc de transport, mesajele parcurgând sute sau mii de kilometri, purtătorii acestora trecând prin primejdii de moarte uneori.

Denumirea de poştă, derivă din latinescul „ponere”, care înseamnă „releuri aşezate din distanţă în distanţă pe drumurile pe care treceau curierii statului”, iar existenţa serviciului poştal este cunoscută încă din antichitate. În Egipt şi Persia au existat din cele mai vechi timpuri releuri de curieri pedeştri şi călăreţi care transportau corespondenţa şi ordinele regale.

În teritoriul carpato-danubiano-pontic, în vremea dinaintea cuceririi Daciei, erau folosite drumurile naturale aflate de-a lungul cursurilor de apă, iar după cucerire a fost construită o reţea de drumuri şi a fost introdus sistemul poştal organizat aşa cum era în restul Imperiului Roman.

Odată cu formarea primelor voivodate româneşti a fost necesară o mai strânsă legătură cu vecinii, comunicarea făcându-se prin curieri în slujba exclusivă a stăpânirii. Curierii se numeau „călăraşi“ sau „lipcani“, iar dezvoltarea sistemului a dus la apariţia „olacului“(poștalion) şi a „calului de olac“, locuitorii satelor având obligaţia să întreţină nişte cai care să poată în orice moment să fie de schimb pentru călăreţii care duceau depeşe. Întreținerea drumurilor de poștă cădea în sarcina negustorilor sau a proprietarilor de moșii, ei înșiși mulțumiți de faptul că se aflau în calea numeroșilor călători care frecventau drumurile de poștă.

În sec. al XVI-lea poşta a trecut sub autoritatea marelui postelnic, dar nu a cunoscut mari modificări până la mijlocul sec. al XVII-lea când au fost introduse relee poştale(stațiile de poștă, aflate din 20 în 20 de kilometri, dotate cu locuri de repaos pentru călători și cu cai de rezervă pentru poștalioane). Domnitorii fanarioți Constantin Mavrocordat (1741-1742) în Moldova și  Alexandru Ipsilati (1774-1782) în Ţara Românească sprijină poşta luând o seamă de cheltuieli în sarcina cârmuirii. Începând cu anul 1795, domnitorul Alexandru Moruzi a hotărât să dea în antrepriză serviciul de poștă, dispunând, în același timp, măsuri de reparare a drumurilor de poștă și a podurilor și podețelor de pe traseele cele mai importante.

Călărașiul, al cărui nume este legat direct de serviciile de curierat asigurate de vechii “călărași ștafetari”, care duceau corespondența domnitorilor munteni la Constantinopol, prin Silistra, a fost favorizat din acest punct de vedere, constituind un adevărat punct nodal pe drumurile de poștă din Bărăgan. Astfel, exista un drum de poștă principal care lega Bucureștiul cu Călărașii pe “Drumul Sării”, cu stații de poștă la Tânganu, Drumul Sării(Sărulești),  Oblilești(Valea Argovei), Bărăganul(Mihai Viteazul) și Coadele(Independența de mai târziu). Un al dolilea drum care traversa Bărăganul pleca de la Călărași spre Buzău, prin Zlota(stație de poștă situată pe locul satului Drajna de astăzi) și Slobozia, iar un al treilea drum de poștă strabătea malul Borcei și al Dunării de la Călărași și până la Brăila, prin Șocariciu, Ludești, Făcăeni, Gura Ialomiței, Bertești, Rama și Frumușica. Un alt drum important de poștă lega Bucureștiul de Oltenița, cu stații de poștă la Negoești și Orăști.

IMG_20181215_134921

            Șeful unei linii de poștă se numea căpitan de poștă. Pompei Samarian ne spune că la 1834 căpitan de poștă la Călărași era Matache Stoicescu, iar la 1837 postelnicul Ioan Rădache. Tot de la Pompei Samarian aflăm și numele unor arendași ai liniilor de poștă din Bărăgan. Astfel, la licitația din anul 1835, linia de poștă București-Călărași, pe “Drumul Sării”, cale de 6 poște, a fost arendată de paharnicul Ioan Roset, care se obliga să asigure stațiile de poștă de pe traseu cu cel puțin 144 de cai. În 1848, linia de poștă Bucurețti-Călărași era luată în arendă de către paharnicul Nicolai Alexandrescu.

În afară de cai și buna întreținere a stațiilor de poștă, arendașii mai erau obligați să asigure și surugii(cei care conduceau efectiv căruțele de poștă sau diligențele de mai tîrziu). Acest lucru a făcut ca în jurul stațiilor de poștă să se înfiripe mici sate de surugii, care ulterior s-au constituit în așezări rurale importante din Câmpia Bărăganului. Pentru fostul județ Ialomița, documentele vremii înregistrează 14 asemenea sate care s-au constituit în jurul stațiilor de poștă.

IMG_20181215_135020

            Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată și de multe reorganizări ale serviciilor de poștă care au urmărit atât creșterea confortului deplasării cât și a vitezei de deplasare pe liniile de poștă. Astfel, în 1852, în Muntenia se introduc diligențele, în locul mai vechilor căruțe de lemn. După cum consemnează Constantin Minescu, în a sa Istorie a poștelor române, “trăsura ce va face transportul diligenței va fi pe arcuri englezești și întocmai cum se obișnuiește în celelalte părți ale Europei, cu 10 locuri înăuntru și unul lângă conductor.”

Drumurile de poștă din Bărăgan au fost transitate de-a lungul timpului de numeroși călători străini care au lăsat în consemnările lor numeroase aspecte referitoare la modul în care se făcea o călătorie pe drumul de poștă de la București la Călărași. Pentru exemplificare vom folosi ceea ce a scris în anul 1854 americanul James Oscar Noyes: Călărași se află la șspte poște românești de București… Drumul se întinde peste o câmpie lată sau, mai degrabă, o succesiune de platouri ridicate cu câteva picioare unul față de altul…Cu greu era de văzut un pom sau un tufiș… Drumul este în stare naturală, dar neîmblânzitul surugiu a lăsat repede în urmă distanța unei singure poște. Strigătele sale prelungite indicau faptul că edificiul singuratic din câmpie, din fața noastră, este stația de poștă… Biletul meu de drum a fost vizat și, în același timp am savurat, pentru câteva minute, o pipă de satisfacție… Am gonit înainte impetuos și am zburat prin două sau trei sate românești… Nici o descriere nu poate da o idee asupra unui sat românesc, locuit de cea mai săracă clasă de țărani. Aici animale și ființe umane se bucură împreună de adăpost, mâncare, trai și plăceri de societate – omul și natura fiind în cele mai familiare raporturi… Am mers înainte. În sfârșit am ajuns la cea de a patra stație de poștă… Surugiul alesese de la poștă caiii cei mai iuți. Promisesem un bacșis gras așa că viteza cu care zburam pe câmpie era atât de mare încât minuscula căruță părea că abia atinge pîmântul…Sclipirea strălucitoare a unui fulger ne-a dezvăluit izolata stație de poștă. Am ajuns la ea fără mare dificultate și am fost primiți. Poșta era dintre acele case românești cu chirie, de soi mai bun… După ce m-am împărtășit dintr-o ceașcă de cafea turcească, cu pâine neagră, m-am așezat într-o nouă căruță, și curând am rulat peste câmpul moale, aproape la fel de repede și de ușor cum se mișcă un vagon de tren pe o șină netedă… Într-o oră am ajuns la următoarea stație… Gazda era un boier român cu trăsături puternice de roman, care, din fericire, vorbea nemțește; soția sa, o încântătoare femeiușcă, la fel de naturală și înfloritoare ca proaspetele flori presărate pe câmpie… În ceea ce privește inteligența și confortul familial, gazda mea, Jian Bibescu, făcea parte din clasa românească mai bună. După masa noastră, zâmbitoarea sa nevestică,  a adus pipe și cafea. În folosința acestor desfătări orientale, românii au adoptat manierele turcilor… Jian Bibescu a hotărât să mă însoțească până la stația următoare… La câteva mile de Dunăre ținutul devine oarecum accidentat. De pe o culme joasă am văzut fluviul. Armata lui Ahmet Pașa era în tabără lângă Călărași.  

IMG_20181215_134812

Stație de poștă din Bărăgan

                Cu toate că după 1886, odată cu darea în folosință a căii ferate Călărași-București, transporturile poștale și de călători se vor muta pe drumul de fier, vechile drumuri de poștă din Bărăgan își vor menține importanța încă multă vreme, pe traseul lor edificându-se, mai târziu, rețeaua de drumuri naționale care brăzdează azi Câmpia Bărăganului.

August 1893. HOLERA FACE RAVAGII LA CĂLĂRAȘI

           Cu toate că  vaccinul antiholeric, descoperit de dr. Ion Cantacuzino în urmă cu mai bine de 100 de ani, a salvat atunci de la decimare armata română contaminată în urma campaniei din Bulgaria în cel de al doilea război balcanic, epidemia de holeră a mai secerat încă câteva milioane de oameni. Și astăzi, din păcate, epidemia de holeră este prezentă în multe locuri din lume unde face încă multe victime. Holera este o boală infecțioasă bacteriană foarte gravă, care afectează în mod deosebit intestinul subțire. Boala se manifestă prin tulburări digestive ca o diareegravă, vomitări excesive, care duc la o deshidratare rapidă a bolnavului (exicose), prin pierdere de electroliți (substanțe minerale).

            În decursul istoriei și spațiul carpato-danubuano-pontic, aflat în apropierea Orientului, a fost afectat în repetate rânduri de holeră și oamenii de aici și-au plătit și ei “tributul” bacilului holeric. Cele mai afectate au fost regiunile de la Dunăre, aflate la graniță cu Imperiul Otoman, de unde au pătruns cele mai multe dintre epidemiile de holeră care au afectat localitățile locuite de români.

Călărașiul, locul prin care treceau multe din misiunile dinspre și către Turcia, a fost afectat în repetate rânduri de epidemiile de holeră și ciumă, care au secerat mii de vieți și despre care stau mărtuirie documentele vremii. Noi ne vom opri doar asupra Epidemiei de holeră din vara anului 1893. Izbucnită inițial în portul Brăila, unde a fost adusă de marinari turci, și răspândită mai apoi în zonă de lucrătorii care munceau pe șantierele podurile de peste Dunăre de la Fetești și Cernavodă, epidemia de holeră din 1893 a fost semnalată, începând cu luna august și la Călărași, unde  a făcut victime și a creat mari probleme locuitorilor din așezarea de la cotul Borcei.

Iată cum a fost prezentat acest episod într-un Raport al medicului Iacob Felix, directorul general al Serviciului Sanitar din subordinea Ministerului de Interne:

Călărașii, oraș cu 8200 de locuitori, situat pe malul stâng al Borcei…, nu putea să râmână mult timp imun. Lucrătorii fugari de la Podul Cernavodă-Ftești au adus boala la Călărași.. Unul, bulgarul Arso Stincov, a venut chiar pe calea ferată bolnav în orașul Călărași la 3 august, cu doi tovarăși, și până la izolarea lor, au avut ocazia a mai infecta în orașul Călărași și alte persoane… Boala a fost comunicată altor persoane prin contact direct… După două zile, la 5 august,  se constată al doilea bolnav de holeră, Mitu Cristea, sacagiu cu locuința în str. Independenței… Al treilea caz se constată în seara zilei de 5 august în partea vestică a orașului, în Volna, la sacagiul Pavel Ștefan. Al patrulea bolnav a fost Nicolae Măcelaru, muncitor din Volna…

Dr._Felix

Dr. Iacob Felix

            De la 12 august înainte, boala apare în diferite părți ale orașului, în cazuri singuratice. Se părea că măsurile de izolare și dezinfectare sunt bine executate, până la 16 august, când boala s-a ivit pe strada Plevna, din Volna, locuită de țigani, aglomerați în case necurate, rău hrăniți, care au tăinuit boala și au înlesnit astfel lățirea și formarea unui adevărat focar al holerei. Într-o singură zi, pe 18 august, s-au îmbolnăvit în strada Plevnei 6 țigani și doi români.

            Subsemnatul, am mers dar în persoană la Călărași pentru a prescrie administrației locale măsuri eficace pentru oprirea lățirei bolii. De atunci ea a început a scădea succesiv, până la 9 septembrie, când epidemia s-a stins.

            Despre măsurile întreprinse de administrația locală pentru prevenirea efectelor epidemiei de holeră ce afectase orașul, vorbește și primarul P. Demetrescu în Raportul său despre Starea orașului Călărași în anul 1893.

  În faţa flagelului de holeră ce ne ameninţa şi a ordinelor telegrafice ce primeam din partea d-lui ministru de interne, am luat cu toţii cele mai severe măsuri pentru construirea spitalului holeric pe locul comunei, înzestrându-l cu tot mobilierul necesar şi oameni de serviciu, aşa că personalul medical a fost la înălţimea misiunii sale, combătând cu furie flagelul, care după câtva timp a încetat fără a face multe victime în oraş, merit ce se datoreşte activităţii dlor Dimitrescu – Brăila şi Pîcleanu.

646x404

Tratarea bolnavilor de holeră

             Cheltuielile făcute cu instalarea şi montarea spitalului s-au plătit integral din creditul ce ne-a fost acordat prin Înaltul Decret nr. 3267 din 1892, iar la neajungere s-a recurs la art. extraordinar şi numai la fondurile proprii ale comunei, fără a mai avea nevoie de alte împrumuturi, după cum am văzut că au făcut multe comune unde a bântuit epidemia.

             Oricât de multă bunăvoinţă aş fi avut eu cât şi dvs. domnilor consilieri, ne era imposibil în acest scurt timp a face îmbunătăţiri de care oraşul are absolută necesitate în faţa acestei epidemii; căci toată atenţiunea noastră a fost îndreptată asupra măsurilor de salubritate, înfiinţând în acest scop pe lângă serviciul de curăţenie şi două cotigi care ridică zilnic gunoaiele de prin curţile orăşenilor.

             S-au curăţit apoi latrinele din oraş cu maşina şi oamenii comunei şi, văzând că acest sistem de curăţenie nu este suficient, am angajat doi oameni particulari cu instrumentele lor care în tot timpul verii au curăţat latrinele.

              S-au luat măsuri de dezinfectarea caselor contaminate, singurul mijloc propus de consiliul medical spre a înlătura epidemia sau a nu lua proporţiuni mari.

              S-au închis parte din locurile virane cu spesele comunei, unde se aruncau diferite murdării.

              Apă de băut, fiindcă se lua din Ezer, am construit o podişcă pe malul stâng al Borcei de unde sacagii aduceau o apă mai bună de băut, aceasta după dispoziţia d-lui dr. Felix.”

Informații despre holera de la Călărași apar și în paginile presei centrale. Astfel, cotidianul “Adevărul” din 6 august 1893 consemna: “De ieri și  până azi dimineață sunt 6 bolnavi și 3 morți. Starea bolnavilor inspiră numeroase îngrijorări.”

Aveau dreptate cei de la „Adevărul” când vorbeau de faptul că epidemia de holeră provoca îngrijorări printre localnici. Din raportul medicului Iacob Felix avem și date exacte despre efectele epidemiei de holeră de la Călărași, de la declanșarea ei, pe 3 august 1893 și până la stingerea ei, în 9 septembrie 1893. Dar iată ce consemnează dr. Felix în raportul său:

Peste tot s-au îmbolnăvit de holeră la Călărași 32 persoane, din care 11 s-au vindecat și 21 au murit. 16 au fost în cură la Lazaret(spitalul holeric de care vorbea primarul Demetrescu – nota ns.) și 16 au fost izolați în locuințele lor. După naționalitate, din aceste 32 de persoane au fost:

            -Români, 15 bolnavi, din care au murit 12;

            -Bulgari, 9 bolnavi, din care au murit 3;

            -Țigani, 8 bolnavi, din care au murit 6.”

Restituiri POVESTEA HAIDUCULUI STANCU LUPU DE LA DRUMUL SUBȚIRE SPUSĂ DE FLORENȚA ALBU

 

Despre fenomenul haiduciei istoricii și literații s-au pronunțat în mod diferit de-a lungul vremii. În timp ce pe istorici i-au interesat cauzele și modul de acțiune al adevăraților haiduci, care nu trebuie sub nici o formă confundați cu hoții de la drumul mare, literații au abordat mai ales modul în care acțiunile haiducești și personajele reprezentative din lumea haiduciei au fost reliefate în literatura populară sau cultă.

O analiză istorică a fenomenului reliefează faptul că haiducia a fost specifică mai ales Balcanilor, extinsă, apoi, prin intermediul românilor, până în Maramureș, Bucovina și Basarabia. Miezul fenomenului era întâlnit de o parte și de alta a Dunării, adica în Muntenia și Dobrogea, Bulgaria și Serbia. Pe seama haiducilor, poporul a pus nenumărate legende, unele chiar fantastice. De obicei, în aceste legende, multe în versuri, haiducii îi jefuiesc pe cei bogați, îndeosebi pe boieri, pe turci și pe fanarioți, și îi ajută pe cei săraci cu o parte din pradă. Adăpostul lor preferat era codrul, care pe vremuri nu acoperea doar munții si dealurile, ci și largi zone de câmpie, cum era celebrul Codru al Vlasiei. La fel de căutate erau și zonele mlăștinoase și împădurite de la Dunăre, Blata Ialomiței și Balta Brăilei constuind, la rândul lor, locuri preferate de haiducii din Muntenia și Bărăgan. Acolo, poterele nu se prea încumetau să intre, nici măcar iarna, printre copacii desfrunziți, căci unii haiduci se ascundeau în inima codrului sau în locuri numai de ei știute.

Considerați periculoși de către unii și eroi de către alții, haiducii români au fost dintotdeauna înconjurați de o aură de mister și de admirație care, așa cum este firesc, a condus la nașterea unor legende demne de a fi spuse sau cântate cu patos în jurul focului ori pe prispa casei. Corbea, Toma Alimoş, Miu Zglobiu, Radu Anghel, Pintea Viteazul, Codrian, Iancu Jianu sunt doar câţiva dintr-un şir lung de haiduci care i-au apărat pe nevoiaşi, încercând să ia de la bogaţi şi să dea celor săraci. Nu-i de mirare că oamenii i-au iubit şi încă îşi amintesc de ei în cântece şi poveşti. Puțini știu însă că însuși academicianul Petrache Poenaru, creatorul tricolorului și al primului ziar românesc și inventatorul stiloului a fost haiduc în tinerețe și pandur în oastea lui Tudor din Vladimiri!

Constantin_Lecca_-_Portretul_lui_Petrache_Poenaru

Petrache Poenaru

Bălțile Dunării și Bărăganul au avut figurile lor de haiduci, despre care au povestit bătrânii satelor sau au scris învățătorii din școlile de altădată în lucrările lor de grade didactice, unele, îngălbenite de vreme, mai păstrându-se și astăzi prin arhive.

Informații despre un asemenea personaj gasim și în scrierile din tinerețe ale călărășencei Florența Albu, poetă și prozatoare în a cărei operă un loc aparte îl ocupă Câmpia Bărăganului, botezată de scriitoare “Câmpia soarelui”, nume pe care îl dă și primului ei volum de proză, publicat în anul 1962. Născută în zi cu rezonanța istorică, la 1 decembrie 1934, în satul Floroaica, com. Vâlcelele, Florența Albu urmează cursurile primare și gimnaziale în localitatea natală. După absolvirea cursurilor liceale se va înscrie la Facultatea de filologie a Universității din București, pe care o va absolvi cu diplomă de licență în vara anului 1957. A lucrat ca redactor la ziarul “Scânteia Tineretului”(1963-1964) și mai apoi, timp de 30 de ani(1965-1995) la Revista “Viața Românească”. A publicat 23 de volume de poezie, proză scurtă și reportaj. A încetat din viață la București, pe 3 februarie 2000 și a fost înmormântată în cimitirul din satul Gruiu, orașul Budești, județul Călărași.

IMG_20181205_185635 (2)

Florența Albu

În volumul “Câmpia Soarelui”, publicat la Editura Tineretului din București, în anul 1962, Florența Albu ne spune povestea haiducului Stancu Lupu de la Drumul Subțire.

Aproape de bostana noastră era Drumul Subțire. Șerpuia printre porumbiștile înfricoșător de înalte, șerpuia subțire, cât un fir de argint viu. Tata mare ne vorbea de Ganea, de Terente, haiducul bălților, de Stancu Lupu.

Cândva au trecut pe Drumul Subțire, în tropot țăcănit, scăpărător de copite, haiducii ostroavelor; veneau dinspre sohaturile ciobanilor și herghelegiilor și mergeau spre Dunăre, hăt departe, până unde se-mbuca pământul cu cerul! Dar mai des ca toți a trecut pe-aici Stancu Lupu, haiduc vestit al Bărăganului. Mergea cu căciula pe ureche, în trapul ne-nfricoșat al calului și cânta:”Foaie verde bob năut/Bine mamă m-ai făcut/M-ai scăldat în foi de nuc/Și m-ai făcut un pui de lup./M-ai scăldat c-un pui de drac/Să viu la ciocoi de hac./Fir-ați voi să fiți ciocoi,/O să dea potera-n voi,/Să vedem ce-ați lucrat voi.

Se-nveselea bunicul, când ne povestea de pățania boierului Nan. Aflase Stancu Lupu că boierul Nan a dat de bani. și i-a trimis o scrisoare, așa cum făcea de câte ori auzea că un boier are punga prea plină. “Boier Nan, în noaptea asta să știi că te calc. Să faci rost de atâția bani și să ne vedem cu bine.”Boierul Nan a vrut să fie mai hoț ca haiducul. S-a dus la Călărași, s-a plâns și-a cerut ajutoare, să-l prindă pe Stancu. Atunci nu erau jandarmi. Pentru pază erau călărăși cu schimbul. A plecat boier Nan cu zece călărăși după el.

Haiducul Stancu Lupu

Cu soldat de pază la poartă și cu alții în casă, s-a culcat boierul fără grijă. Pe la noaptea jumătate a venit și Stancu, după cum sta scris în cartea lui. N-a mai zis sentinela nici “pâs”. Stancu Lupu nu i-a cerut decât să-l ducă în odaia de culcare a boierului, fără să le dea de veste soldaților, care așteptau semnul înțeles. Stancu Lupu a intrat binișor la boier și l-a scuturat de umăr:

-Boier Nan!

 – Hm…

-Am venit după cum ne-am înțeles. Ai pregătit banii?.

Boierul a sărit speriat, dar n-a avut curajul să țipe după ajutor. Stancu Lupu avea pistol în mână și cuțit la brâu. A scotocit sub saltea și i-a întins punga, cu mâna jumătate, jeluindu-se:

-Mai păsuiește-mă, Stancule, că-s vremuri grele. Grâul nu mai are preț ca înainte, pământul se împuținează!

Stancu s-a hlizit a mare veselie, când a auzit ruga spășită. A ieșit și pe-aici ți-e drumul.

Se mai ducea la ciobanii – stăpâni peste turme de oi – la văcari și herghelegii. Aceaștia aveau sute de capete de vite, mii de oi. Acum începea averea lor să prindă cheag. Și le spunea:

-Bre, nea cutare, să-mi dai atâtea oi, atâtea vaci. Îți dau atâta pe ele – și-i da cât să plătească un corn de vacă și-o coadă de oaie. Dacă nu mi le dai cu atât, la noapte îți fur mai multe. Și nea cutare da tot ce-i cerea Stancu Lupu.

Și noaptea auzea omul sărac ciocănit în pragul bordeiului.

-Mâine să te duci în baltă, în ostrovul cutare, la omul cutare. Îi dai înscrisul ăsta de la mine și are să-ți dea un bou să faci pereche cu cel care-l mai ai pentru plug; sau să iei o vacă, să ai ce le da copiilor să mănânce.

Pleca Stancu Lupu. Se ducea fluierând pe Drmul Subțire. Copitele cailor mărunțeau tăcerea și luna. Și se ducea departe, departe, până unde se-mbuca pământul cu cerul, să-și vadă de-ale lui și de-ale altora!