Arhive pe categorii: articole

CĂLĂRAȘI – 425. 30 IUNIE 1845. INVENTATORUL STILOULUI, PETRACHE POENARU, VIZITEAZĂ CĂLĂRAȘIUL

 

În baza art. 306 din Regulamentul Organic pentru Muntenia, se hotărăște înființarea de școli naționale(publice) în orașele reședință de județ. Se puneau astfel bazele unui învățământ public de stat, cu obligativitatea pentru autoritățile locale de a include în buget sumele necesare pentru construcția și întreținerea unor asemenea școli. În acest sens, Eforia Școlilor naționale, organismul central de la București în sarcina căruia se afla coordonarea și  monitorizarea activității din școlile publice județene, a publicat, în septembrie 1833, Regulamentul Școalelor Publice, care detalia problemele de ordin organizatoric și structural al școlilor și a fixat orientarea și principiile de bază ale învățământului conform Regulamentelor Organice.

Întrucât  Călărașiul devenise reședința județului Ialomița, Eforia Școlilor solicită Ocârmuirii județului, cu adresa 368, din 12 octombrie 1833, să găsească un local în care să se instaleze Școala județului. Acestui demers îi răspunde Ocărmuirea de la Călărași, cu adresa nr. 5360, din 6 noiembrie 1833: ”Cu cinste primindu-se la Ocârmuire adresul cinstitei Eforii de supt nr. 368, s-au văzut cele coprinzătoare a se găsi o încăpere pentru şcoala naţională asupra căreia cu cinste să răspunde că asemenea încăpere precum se cere aici în Călăraşi nu se află, că este ştiut căci mai toate încăperile orăşanilor sunt numai cu câte o odaie şi osebit o alta mai mică, ce se numeşte tindă, care şi acelea sunt coprinse de cvartiruri ostăşeşti fără să fie una slobodă. Erau slobode două odăi ale bisericii, una mai mare şi alta mai mică, însă nu după ceruta mărime, dar până în primăvara viitoare se puteau întrebuinţa într-această lucrare, apoi şi acestea s-au coprins acum de smătritele magazii de aici din Călăraşi. Şi precum se arată, nemaifiind nici o casă slobodă, nu rămâne alta decât să fie îngăduială până în primăvară când se va pregăti şcoala ce acum să lucrează. Iar mobilele ce sunt trebuincioase la şcoală nefiind cunoscute ocârmuirii, să binevoiască cinstita Eforie a le da în cunoştinţă ocârmuirii spre a se îndatora orăşanii din vreme să le pregătească.”

În aceste condiții, încă din primul buget întocmit de Comisia oraşului Călăraşi în noiembrie 1833 se prevăzuse suma de 4500 de lei “să se facă o școală pentru învățătura copiilor, care școală, cu îndemnare și ajutorul Ocârmuirii și a polcovnicului Grigore, arendaș, sau și pus în lucrare.”

            Construcția fusese începută pe un loc pe care Epitropia Spitalului Colțea din București, proprietarul moșiei Lichirești îl donase Ocârmuirii județului pentru „acea încăpere de școală.” Actul de donație va fi consfințit prin Jurnalul Epitropiei Spitalului Colțea, încheiat  la 20 decembrie 1834. Documentul la care am făcut referire, mai preciza că terenul respectiv se afla pe malul Borcei, în apropierea uliței principale a târgului, „încă doisprezece stânjeni în lat și optsprezece stânjeni în lung… care loc, spre pomenire atât a ctitorilor ce au făcut danie această moşie la spital, cât şi altor ajutători la întocmirea şi facerea acestui lucru folositor obştii şi plăcut atât lui Dumnezeu cât şi oamenilor, să fie apărat de plata embatichiu ce plătesc alţii, rămâiind nesupărat în veci.”

Școala națională

                   Extras din Planul orașului Călărași în care este identificat localul Școlii publice construite la Călărași. Pe același amplasament s-a ridicat Școala de băieți nr. 2, pe locul respectiv aflându-se azi Blocul cu CEC-ul, de pe fosta stradă Scânteia

Deși clădirea școlii era gata din vara anului 1836, datorită faptului că nu avea încă mobilierul adecvat începerii cursurilor, Eforia Școlilor va trimite un profesor pentru Școala națională de la Călărași deabia pe 1 septembrie 1837, în persoana lui Ion Gherasim Gorjanu, fost, până la cea dată, profesor la Școala din Văleni de Munte. Școala, care fusese înființată și funcționa ca școală publică cu dublă funcționalitate(asigura instruirea copiilor de vârstă școlară după o programă națională, dar asigura și pregătirea și perfecționarea viitorilor învățători de la sate) a funcționat până la Revoluția din 1848, fiind redeschisă la 1 ianuarie 1851, dată de la care documentele înregistrează a funcționare continuă, școala publică respectivă  devenind, peste ani, Gimnaziul „Carol I” de astăzi.

Școala publică de la Călărași a fost vizitată de numeroase oficialități ale vremii. Astfel, cu prilejul examenului de sfârșit de an de la 30 iunie 1845 orașul de pe Borcea este vizitat de Petrache Poenaru, conducătorul Eforiei Școlilor de la acea vreme(un fel de ministru al Educației), nimeni altul decât inventatorul stiloului de astăzi.

Petrache Poenaru s-a născut pe 10 ianuarie 1799, la Benești, jud. Vâlcea. A fost secretarul personal al lui Tudor Vladimirescu, la insistențele căruia pleacă să studieze la Viena și Paris. La Paris își brevetează inventarea stiloului, sub numele Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală. Dar întrucât nu a putut să-și multiplice în serie invenția, titlul de inventator al stiloului a fost atribuit lui Lewis Edson Waterman. Este primul român care a călătorit cu trenul tractat de  locomotiva cu abur(27 octombrie 1831, pe traseul Liverpool-Manchester). A fost unul dintre organizatorii învățământului național românesc, pe care l-a și condus între 1831-1848. A participat la Revoluția de la 1848, a susținut ideea Unirii Principatelor Române și a fost unul dintre apropiații lui Alexandru Ioan Cuza. Este co-fondatorul Școlii de poduri și șosele(actuala Universitate de Construcții din București). Membru titular al Academiei Române, se stinge din viață în București, la 2 octombrie 1875.

petrache

       Petrache Poenaru, inventatorul stiloului

Pe 30 iunie 1845, însoțit de aproape toate personalitățile locale(serdar Teodor Arion, sluger Spirache Cojescu, pitar Al. Manu, pitar Ioan Burdeanu, pitar Ion Periețeanu, Răducan Ceaușescu, Scarlat Doicescu, Minea Ioan, Hagi Tănase Țoncovici, Ioan Vasiliu, Iordan Opran și mulți alții. În total la examenul din 30 iunie 1845 au asistat 52 de călărășeni din categoria fruntașilor localității. Toți au semnat, alături de Petrache Poenaru, pe documentul ce s-a întocmit cu acest prilej), Petrache Poenaru  participă la examinarea elevilor, declarându-se extrem de mulțumit.

Documentul oficial care s-a încheiat după examinarea elevilor și care poartă și semnătura lui Petrache Poenaru, avea să consemneze: “Și auzind noi, toată orășeneasca adunare, ezacte și deslușitoare răspunsuri de la școlari patrusprezece, cât și de la candidații de învățători ce se cercetau față cu noi la citire și scriere frumoasă, la declinații și conjugări, la catehism, la cele patru lucrări aritmetice cu numere întregi și completite, la regula de trei, de dobânzi și tovărășii și la geografie și istoria Țării Românești și din care peste 25 având lămurită știință la aceste învățături merită a fi învățători, mărturisim a noastră mare mulțumire dumnealui mai sus numitului domn profesor(Grigore Constantinescu – nota ns.), pentru sârguință și osârdie pe care a împărtășit-o tinerimii…”

            CĂLĂRAȘI – 425. LICHIREȘTI,  PROPRIETATE A SPITALULUI COLȚEA DIN BUCUREȘTI

 

Atestat documentar la 1595, satul Lichirești, în jurul căruia se va dezvolta ulterior, târgul și orașul Călărași, își trage numele, așa cum afirma Pompei Samarian, de la hramul primului lăcaș de cult creștin-ortodox, ridicat aici cu mult înainte de atestarea sa documentară. Este vorba de actuala Biserică catedrală care a avut dintotdeauna hramul “Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei”. De aici, de la Biserica Lichiei, își vor lua numele localnicii, care se vor numi lichireșteni, iar așezarea Lichirești.

După cum se poate constata din documentul postat în articolul  anterior, la momentul aplicării Legăturii lui Mihai Viteazul, satul Lichirești făcea parte din categoria localităților rurale boierești și aparținea postelnicului Dragul de la Slătioara(postelnicul era dregătorul cel mai apropriat de persoana voievodului, putând intra în iatacul domnesc chiar și nechemat. Treptat a dobândit sarcina de a introduce la domnitor soliile și pe cei veniți în audiență. Era ultimul membru al sfatului domnesc.)

Nu se păstrează documente referitoare la momentul la care localitatea medievală de la cotul Borcei a ajuns în posesia unui dregător de la Curtea domnească, dar foarte probabil că acest lucru s-a întâmplat după ce Mircea cel Bătrân a început seria daniilor către mânăstiri și boierii ce ocupau funcții dregătorești la Curte. Cum satele grupate în jurul marilor bălţi de la Dunăre și de pe brațul Borcea aduceau mari beneficii, nu numai în peşte ci şi în valoarea terenurilor agricole din vecinătatea lor, este firesc ca marii boieri să-și fi dorit să intre în posesia acestora. Așa se face că atât Crăcenii cât și Lichirești, împreună cu alte 21 de sate aflate pe Borcea vor intra toate în posesia unor boieri sau mânăstiri, aici neîntâlnindu-se sate de moșneni(oameni liberi), așa cum se întâmpla cu satele din centrul fostului județ Ialomița.

În numeroase situații daniile anumitor domnitori erau revocate de alți domnitori, în funcție de interese de moment, motiv pentru care întâlnim multe cazuri de reconfirmare a stăpânirii asupra satelor, a rumânilor din sate(denumirea istorică a țăranilor dependenți din satele domnești, boierești și mânăstirești), precum și a terenurilor din câmp și din baltă, majoritatea hrisoavelor domneşti de epocă fiind acte de întărirea daniilor şi doar un număr restrâns reprezentând actele de danie propriu-zisă, fapt care explică, pe lângă alte motive, necesitatea hrisoavelor domneşti de întărire pentru împiedicarea revocării sau confiscării.

Dragul postelnic de la Slătioara,  a avut cinci copii, din care pe o fată, Despina, a măritat-o în zilele domniei lui Alexandru Vodă Iliaș (1616-1618), cu Vlad vel logofăt Rudeanu și i-a dat zestre jumătate din moșia Lichirești. Cealaltă jumătate de moșie a rămas celorlalți copii ai Dragului de la Slătioara. Vlad Rudeanu și cu jupâneasa lui Despina au cumpărat de la frații ei și această jumătate de moșie, așa că la 1630 erau stăpâni pe toată moșia Lichirești. În acest timp, la Crăceni, moșia vecină cu Lichirești, era proprietar Ivașcu Drocneanu, vornicul de Băleni, văr bun cu Dragul Postelnic. El stăpânește moșia probabil prin soția lui, Sofia, fiica lui Gheorghe de Măgureni. De altfel, se știe că o Băleancă, după câțiva ani, a dăruit această moșie mănăstirii Radu Vodă din București, când a schimbat și numele din Crăceni în Măgureni. Între cei doi, Vlad Rudeanu și Ivașcu Drocneanu intervine conflictul generat de fuga rumânilor de la Lichirești la Crăceni, conflict rezolvat prin judecata celor 6 boieri, judecată confirmată și întărită prin hrisovul lui Leon Vodă din 12 august 1630.

Vlad Rudeanu moare în anul 1630, satul și moșia Lichirești rămânănd în proprietatea soției sale Despina, căreia, la 2 martie 1631, domnitorul Leon Vodă, îi reîntărește satul Lichirești, cu rumânii de acolo. Peste vreo cinci ani, în 1636, Ivașcu, vornicul de la Crăceni, crezând că poate noul domnitor, Matei Vodă Basarab, îi va fi mai favorabil, ia cu de la sine putere câțiva rumâni de pe moșia Lichirești și-i duse pe moșia lui. Se redeschide astfel judecata dintre Despina Rudeanca, remăritată acum cu Preda Spătaru, și Ivașcu, vornicul de la Crăceni. După cercetarea cauzei, domnitorul Matei Basarab intervine și emite un hrisov la 11 martie 1636 prin care Despina reprimește rumânii fugari, spre a-i ține în bună pace. Peste șapte ani, la 24 octombrie 1643, Matei Basarab emitea un nou hrisov pentru Despina și fiii ei Radu și Vlad întărindu-i dreptul de a lua dijmă de la satul Lichirești, județul Ialomița, din păine, din mălai, din grâu, din stupi, din râmători, din oi, din baltă din zece pești un pește, sau din zece bani un ban.”

24 oct. 1643

Hrisovul lui Matei Basarab din 24 octombrie 1643

Între timp Despina Rudeanu moare și moșia Lichirești trece în stăpânirea fiilor ei, Radu și Vlad, cărora domnitorul Radu Leon le întărește această posesiune prin hrisovul din 3 august 1666. După înstrăinări parțiale ale moșiei, la 16 noiembrie 1677, Lichireștiul are un singur proprietar, în persoana lui Constantin Preotescu, fiul lui Radu Rudeanu, fapt consfințit printr-un  zapis(act de întărire a proprietății) al foștilot prprietari, vornicul Vâlcu și fiul său, postelnicul Vâlcu. Prin acest act oficial, pe care-l publicăm mai jos în facsimil, lui Constantin Preotescu i se certifica dreptul deplin asupra satului și moșiei Lichirești.

16 noiembrie 1677

Zapisul din 16 noiembrie 1677 care confirma proprietatea lui Constantin Preotescu asupra satului și moșiei Lichirești

 Peste numai patru ani, la 13 martie 1681, Constantin Preotescu, vindea satul și moșia Lichirești spătarului Mihai Cantacuzino, nepotul domnitorului Constantin Brâncoveanu.

moșie a spătarului

Zapisul lui Constantin Preotescu prin care satul și moșia Lichirești sunt întărite spătarului Mihai Cantacuzino. Ca martori semnează Vâlcu, mare spătar și Dumitrașcu, mare paharnic

Mihail Cantacuzino (1640-1716), provenea dintr-o veche familie nobiliară cu rădăcini până în Imperiul Bizantin, fiind al șaselea fiu al marelui postelnic Constantin Cantacuzino. A fost spatar si mare stolnic la curtea Țării Românesti și unul dintre primii călători si exploratori romani. În peregrinarile sale, boierul muntean a ajuns în Palestina și în peninsula Sinai. Inspirat de ce văzuse pe meleagurile sfinte avea să înființeze o mânăstire pe care o va numi Sinaia. El este ctitorul Mânăstirii și Spitalului Colțea din București. În curtea spitalului se află și astăzi statuia ctitorului, realizată de sculptorul Karl Stork între anii 1865-1869 din marmură de Carrara.

spatarul

Spătarul Mihail Cantacuzino(1640-1716), proprietar al satului și moșiei Lichirești

Nu s-au păstrat documente din care să reiasă modul în care spătarul Mihai Cantacuzino a administrat moșia de la Lichirești și în ce relații s-a aflat proprietarul cu locuitorii satului. Foarte probabil că că vechile obligații feudale, menționete deja în mai multe hrisoave domnești, s-au menținut, aducându-i spătarului importante venituri din dijma  percepută asupra produselor din câmp și a peștelui din baltă.

De asemenea nu sunt documente care să confirme prezența spătarului Mihai Cantacuzino la Lichirești. Un lucru este însă sigur și anume faptul că spătarul și-a folosit influența pe care a avut-o la curtea lui Constantin Vodă Brâncoveanu și reușește să ridice la rangul de Căpitănie a micuței unități de călărași de margine existentă la Lichirești, ca sat așezat la hotarul țării, spre Dunăre. Astfel, un document din 28 octombrie 1693 menționează un căpitan de călărași, care conducea detașamentul de la Lichirești, aflat până la acea dată în subordinea căpităniei de la Hodivoaia.

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea spătarul Mihai Cantacuzino ridică, la București, mânăstirea Colțea și primul spital din Țara Românească cu un număr de 24 de paturi. Deși există mai multe puncte de vedere în ceea ce privește perioada construirii și dării în folosință a mânăstirii și spitalului Colțea, care variază între anii 1695-1714, sigur în anul 1706 lucrările erau finalizate, așa cum reiese dintr-un document care se păstrează la Biblioteca Academiei și care se numește Condica Frățietății. Iată ce se menționa în documentul respectiv: “Condică sfântă închinată acestei biserici sfinte și cinstite cu numele celor 3 sfinți ierarhi, ridicată din temelie cu cheltuiala prea cinstitului și prea renumitului arhon mare spătar domnului domn Mihail Cantacuzino…” Primul care semna în această condică, la 23 mai 1706, era Mihai Cantacuzino: “Iar eu, ca cel mai mic dintre toți, pentru vecinică pomenire, am pus aici, sub cele scrise , numele meu: Mihail Cantacuzino” 

Gândită ca un așezământ monahal de binefacere, cu o școală slavonească și un spital cu 24 de paturi, pentru întreținerea Mănăstirii Colțea bogatul său ctitor “a înzestrat această mănăstire  cu bune moșii”, după cum consemna în cronica sa banul Mihail Cantacuzino. Alte două documente contemporane, Cartea arhiepiscopului Gavril, patriarhului ecumenic al Constantinopolului, din 18 octombrie 1702 și Cartea patriarhului Samuil al Alexandriei, datată la 15 iunie 1715, amintesc de faptul că spătarul Mihai Cantacuzino a dăruit mînăstirii Colțea din București mai multe moșii ale sale, fără însă să le nominalizeze.

Printre daniile cu care spatarul Mihail Cantacuzino a înzestrat Mănăstirea Colțea s-a aflat și moșia Lichirești, inclusiv satul Lichirești. Nu se știe precis când a fost făcută această donație. Firesc ar fi ca acest eveniment să se fi petrecut la terminarea spitalului Colțea, deci nu mai târziu de 1706, dar acte nu sunt. Oricum, donația trebuie să se fi făcut înainte de moartea spătarului Mihai Cantacuzino, întâmplată la 1716. Deabia la 1722 găsim primul document în care se vorbește de Lichirești, ca proprietate a spitalului Colțea, iar după alți doi ani, la 13 mai 1724, Daniil, mitropolitul Țării Românești, dă o carte de blestem către locuitorii Lichireștiului, prin care încredințează că moșia a fost dăruită de spătarul Mihai Cantacuzino pentru hrana și chiverniseala săracilor din Spitalul Colțea.

25 mai 1722

25 mai 1722. Angajamentul scris al  călărașilor  stabiliți în sat la Lichirești prin care se angajează să efectueze prestațiile datorate Epitropiei mănăstirii Colțea, proprietarul moșiei și satului Lichirești

 

CĂLĂRAȘI – 425. DOCUMENTUL DE ATESTARE DOCUMENTARĂ A MUNICIPIULUI CĂLĂRAȘI

CĂLĂRAȘI – 425

DOCUMENTUL DE ATESTARE DOCUMENTARĂ A MUNICIPIULUI CĂLĂRAȘI

            În acest an municipiul Călărași va sărbători  împlinirea a 425 de ani de atestare documentară, prilej pe care noi îl vom marca prin publicarea, sub egida Muzeului municipiului Călărași, a unui amplu volum intitulat O ISTORIE ILUSTRATĂ A MUNICIPIULUI CĂLĂRAȘI, lucrare care în momentul de față se află în proces de pregătire pentru tipar.

Coperta buna

            Pentru citirorii mei de pe blog, voi prezenta, în avanpremieră, câteva fragmente din volumul la care am făcut referire. Și voi începe, așa cum este firesc, cu prezentarea documentului care atestă existența, la 1595, a localității Lichirești – prima denumire a municipiului Călărași de astăzi.

Una dintre caracteristicile evului mediu românesc a fost aceea că, odată cu constituirea statului feudal Țara Românească, în baza dreptului de stăpânire superioară asupra pământului(dominus eminens), domnitorul, ca stăpân suprem asupra pământului și asupra bălților, își va rezerva dreptul să dăruiască feudalilor, mănăstiri sau boieri, părți din moșiile satelor, ori sate întregi, împreună cu bălțile care le aparțineau. În felul acesta, prin actele de danie sau întărire, cunoaștem și primele atestări documentare a satelor de aici. Documentele păstrate menționează prezența acestor sate în momentul intrării lor în istoria scrisă, fără a constitui aceste documente actul de naștere a acestor sate.  Majoritatea actelor, considerate a fi prima atestare documentară, sunt acte de întărire a unor donații anterioare, ceea ce presupune existența lor mai veche cu două sau trei generații.

În ceea ce privește atestarea documentară a Lichireștiului, așezarea medievală amplasată în zona actualului centru civic al municipiului Călărași, încă din anul 1931, atunci când publica Istoria orașului Călărași de la origini până la anul 1852, Pompei Samarian, care avusese acces la  documentele din arhiva fostei Eforii a Spitalelor Civile din București, stabilea, pe bună dreptate, că atestarea documentară a Călărașiului data de pe vremea domnitorului Mihai Viteazul. Când făcea această afirmație, el se referea la așa numita Legătură de glie, document care din păcate nu se mai păstrează, dar  la care  fac referire multe alte documente emise de domnitorii munteni din prima jumătate a secolului al XVII-lea.  Chiar dacă Legătura lui Mihai  nu s-a mai păstrat până astăzi, marea majoritate a istoricilor români sunt de părere că Mihai Viteazul a luat această măsură în toamna anului 1595,  după Btălia de la Călugăreni din 23 august 1595. Iată pentru care motiv noi considerăm că în anul 2020 municipiul Călărași aniversează 425 de ani de la prima sa atestare documentară.

Pentru a stabili atestarea documentară a Călărașiului la 1595, Pompei Samarian publica, în anexa  cărții sale Istoria orașului Călărași de la origini până la anul 1852, două documente, unul din 25 iulie 1630 și cel de al doilea din 1 august 1630, documente care se referă la soluționare unui litigiu apărut apărut între satele mărginașe Lichirești și Crăceni în ceea ce privește situația unor rumâni din Lichirești care-și părăsiseră satul  și se stabiliseră la Crăceni pe la anul 1602. Soluția propusă de cei 6 boeri care judecaseră cauza stabilea ca rumânii pe care Legătura lui Mihai Viteazul îi apucase în Lichirești să fie retrocedați lui Vlad, mare logofăt, ginerele lui Dragul de la Slătioara, proprietarul satului și moșiei Lichirești la anul 1595.

Noi am descoperit în fondul documentar al Bibliotecii Academiei Române un alt document, mult mai complet și mai edificator în ceea ce privește atât atestarea documentară a Călărașiului, cât și faptul că satul Lichirești exista cu mult înainte de Legătura lui Mihai Viteazul. Este vorba de un hrisov al domnitorului Leon Tomșa, dat la București pe 12 august 1630, prin care întărea jupanului Vlad, ginerele lui Dragul postelnic, rumânii fugiți la Crăceni și pe care Legătura lui Mihai Viteazul îi prinsese în sat, la Lichirești.

Întrucât documentul în cauză aduce numeroase informații inedite  în ceea ce privește numele rumânilor, precum și aspecte etnice și sociale ale satului Lichirești și face afirmația explicită asupra faptului că  așezarea de la cotul Borcii exista cu mult înainte de Legătura lui Mihai Viteazul, publicăm textul integral al documentului în cauză, cât și un facsimil după originalul deținut de Biblioteca Academiei Române.

“Din mila lui Dumnezeu, Io Leon voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului, răposatului Io Ștefa voevod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele cinstitului dregător al domniei mele jupan Valdul mare logofăt și cu fiii lui, câți i-a dăruit Dumnezeu, ca să-i fie niște vecini în sat la Lichirești, în județul Ialomița, însă din partea lui Ivașco vornicul, anume: Marin cu fiii săi și Dobrin, fratele lui Marin, cu fiii săi și iarăși Dobrin Costandă cu fiii săi și Mușat Cernătescul cu fiii săi și Mihăilă cel lung și Mușat Osiescul cu fiii lui și Neacșul și iarăși Mihăilă cu fiii lui și iarăși din partea lui Muja postelnic, Stoian cu fiii lui și Tudor și Stan cu fiii lor și Florea și Budea și Tăfală cu fiii lor.

Pentru că acești vecini(rumâni – nota ns., adică țărani aserviți care locuiau în satele boierești sau mănăstirești și care lucrau pe moșiile proprietarilor feudali) mai sus-ziși au fost de moștenire ai lui Dragul postelnic, socrul jupanului Vladul mare logofăt din sat de la Lichirești, încă de mai nainte vreme, din zilele altor domni bătrâni.(sublinierea ns.). Iar din zilele răposatului Șerban voievod, pe vremea când s-a bătut cu hanul la gura Teleajănului, atunci s-au risipit vecinii din Lichirești și s-au dus pe ocina jupanului Ivașco vornicul, la Crăceni.

Iar după aceea, când a fost acum, în zilele domniei mele, cinstitul dregător al domniei mele jupan Vladul mare logofăt, împreună cu jupan Ivașco vornic au luat între ei 6 boieri pe răvașe domnești dinaintea domniei mele din Divan, anume: din Blagodești, Ianiu postelnic și din Piersica, Voia și din Herești, Radul postelnic Năsturel și din Doicești, Radul postelnic și din Uscați, Danciul logofăt și din Cornățeni, Socol paharnic, ca să cerceteze și să adeverească pentru acești vecini mai sus-ziși, ai lui Dragul postelnic, care au fost din Lichirești,pe care vecini i-a apucat legătura lui Mihai voievod în sat la Lichirești, să fie pe seama cinstitului dregător al domniei mele, jupan Vladul mare logofăt, ginerele lui Dragul postelnic, iar vecinii pe care i-a apucat legătura lui  Mihai voievod în sat la Crăceni, ei să fie pe seama jupanului Ivașco vornicul. Astfel, întru aceea, cei 6 boieri mai sus-ziși au venit în sat la Lichirești împreună cu Andreiu spătar, fiul jupanului Vladul mare logofăt și împreună cu Gherghi spătar, fiul jupanului Ivașco vornic, de au cercetat și au adunat oameni buni, megieși dimprejurul locului, din sus și din jos. Și au adeverit acești boieri mai sus-ziși din gura lor și încă au și jurat pe sfânta evanghelie că vor spune cu dreptate.

Astfel ei așa au adeverit cu sufletele lor, că pe vecinii lui Dragul postelnic i-a apucat legătura lui Mihai voievod în satul lor, la Lichirești și au tot fost vecini la Lichirești până în zilele lui Șerban voievod, cum este scris mai sus. Astfel acești 6 boieri mai sus-scriși, ei încă așa au judecat și au dat cinstitului dregător al domniei mele jupan Vladul mare logofăt pe acești vecini mai sus-ziși, care sunt scriși pe rând. Iar jupanului Ivașco vornic i-au dat vecinii, anume: Mușat, fratele lui Costea cu fiii săi și Gradea și Babolea cu fiii săi și i-au dat lui Muja postelnic un vecin, anume Radul și au dat mănăstirii Virășul iarăși un vecin, anume Pătru. Și încă acești vecini mai sus-ziși, pe care i-au dat lui Ivașcu vornic și lui Muja și mănăstirii  Virăș, ei au fost toți de moștenire vecini din Lichirești și au venit în Crăceni mai dinainte de legătura lui Mihai voievod. Iar doi vecini, anume Mihăilă, fiul lui Țigulea și Costea, robii, ei așa au adeverit că nu i-a apucat legătura lui Mihai voievod nici în Lichirești, nici în Crăceni, ci în acea vreme au fost robi și au dat să fie în pace de vecinie și de către jupan Vladul logofăt și de Ivașcu vornic și de Muja și de către sfânta mînîstire Virășul. Și am văzut și cartea de judecată și de întocmire a acelor 6 boieri, cum este scris mai sus.

De aceea am dat și domnia mea cinstitului dregător al domniei mele jupan Vladul mare logofăt, ginerele lui Dragul postelnic, ca să-i fie acești vecini mai sus-ziși din Lichirești dedină și ohabă lui și fiilor și nepoților și strănepoților și de nimeni neclintit, după porunca domniei mele.

Iată dar și martori am pus domnia mea: jupan Hriza, mare vornic și jupan Papa, fost mare logofăt și Mușat, mare stolnic și Buzinca, mare comis și Vasile, mare paharnic și jupan Alexandri, mare postelnic. Și ispravnic, jupan Hriza, mare vornic.

Și am scris eu, Dumitru gramatic, în cetatea de scaun București, luna august 12 zile și de la Adam până în cursul anilor, în anul 7138<1630>.

Io Leon voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.”

12 august 1630

Hrisovul lui Leon Tomșa din 12 august 1630

In memoriam LAUREAN MOȚĂȚĂIANU. LA CĂLĂRAȘI SE JOACĂ FOTBAL DE 100 DE ANI!

 

În anul 2010, regretatul Laurean Moțățăianu publica o voluminoasă carte intitulată NOUĂ DECENII DE FOTBAL PE MALUL BORCEI, în fapt o adevărată Enciclopedie a fotbalului călărășean.

Din informații culese de la familia răposatului am aflat că Laurean Moțățăianu continuase munca migăloasă de a aduna informații și fotografii despre fotbalul călărășean, întrucât în acest an intenționa să publice o monografie completă a fotbalului călărășean la aniversarea Centenarului. Din păcate, o boală nemiloasă l-a luat prea repede dintre noi și nu și-a putut duce proiectul la bun sfârșit.

Având în vedere faptul că și eu am adunat în ultimul timp multe informații despre mișcarea sportivă călărășeană, în cadrul căreia fotbalul ocupă un loc aparte, voi puncta în acest material doar câteva date privind evoluția jocului cu balonul rotund aici, pe malul Borcei, și voi publica câteva fotografii, unele necunoscute nici de Laurean Moțățăianu.

Deci, cronologic, evenimentele au avut următoarea desfășurare:

-în anul 1919 frații Votzer, ofițeri ai recent înființatului Regiment 20 artilerie, pun bazele  primei echipe de fotbal din Călărași pe care au botezat-o Ialomița;

-în același an(1919), doi maghiari din Ardeal, care-și efectuau serviciul militar la Călărași, frații Szabo și Albert Naghy, aduceau aici, pe malul Borcei, prima minge adevărată de fotbal;

-la începutul anului 1920, din inițiativa lui Ștefan Soare, se constituia o Asociația sportivă Victoria care avea și o echipă de fotbal;

-anul 1922 avea să aducă și înființarea primei echipe puternice de fotbal. Este vorba de echipa Tricolorul, de fapt o filială a echipei de Divizia A Tricolorul București;

-în toamna anului 1922 cunoscutul călăreț de mai târziu, Felix Țopescu strânge în jurul lui câțiva tineri liceeni și pune bazele echipei Venus;

            –o mai veche asociație sportivă ale cărei rădăcini le găsim la sfârșitul secolului al XIX-lea, m-am referit la Clubul Atletic Ialomițean, își înființează în anul 1924 și o echipă de fotbal care va deveni rivala celor de la Venus și Tricolorul;

-anul 1926 marchează înființarea unei noi echipe locale, Juventus care-l avea ca președinte pe Traian Moisescu și pe Costică Mușat printre jucători;

-în anul 1928, ziaristul Jean Vasiliu va începe să editeze prima revistă care își propunea din start să reflecteze în paginile ei și mișcarea sportivă. Ziarul s-a numit TRIBUA Ziar politic-social-economic-literar și sportiv și a apărut la Călărași până în ianuarie 1932.  Pe parcursul existenței sale gazetărești ziarul publică numeroase informații despre activitatea fotbalistică locală;

-ulterior și alte gazete locale, precum Acțiunea lui Lazăr Belcin(1929-1930), Pământul lui Eugen Cialâc(1932-1944), Biruința lui Nicolae Cristofir(1931-1939) și Năzuința lui Const. G.V. Grigorescu(1935-1939) vor aduce publicului cititor numeroase informații despre mișcarea sportivă locală, în general, și despre fotbal, în special;

-în 1936, după ce Tricolorul promovase în Divizia B, fuzionează cu gruparea Venus și echipa se va numi de aici înainte Tricolor-Venus Călărași;

-în ceea ce privește terenurile de fotbal, în perioada interbelică Călărașiul a beneficit de două asemenea amplasamente, ambele amenajate în apropierea sau în incinta regimentelor militare. Astfel primul teren a fost amenajat în fața Regimentului 20 artilerie, pe locul unde mai târziu s-a construit localul fostului Liceu “Nicolae Bălcescu”. Al doilea teren, dotat și cu gradene, pe care s-au jucat cele mai importante meciuri din anii interbelici, fusese amenajat în incinta Regimentului 23 Infanterie din Cartierul Măgureni;

-la solicitarea cluburilor locale de fotbal, în anul 1936 Primăria  amenajează un stadion dincolo de calea ferată, în dreptul Cimitirului.  După Război, încondițiile în care Regimentul 23 Infanterie se desființează, toate meciurile se vor desfășura aici. Tot aici, pe acest stadion cochet prevăzut cu 1000 de locuri, va juca  și divizionara B, F.C. Călărași, înființată în anul 1946, an care consemna și dispariția echipei Venus Călărași, după o actvitate de aproape un sfert de secol;

-în anul 1946 documentele înregistrează și existența altei echipe de fotbal locale, Voința Călărași care va juca meciuri pe plan local până în 1957, când își încetează activitatea;

-F.C. Călărași în ediția 1948/1949 se clasează pe ultimul loc în Divizia B,  fiind retrogradată în Divizia C, în care nu mai apucă să evolueze în campionatul următor întrucât se autodesființează;

-în perioada anilor 1952-1964 la Călărași ființează mai multe echipe de fotbal: Sportul (1952-1955), Progresul(1954-1957), Olimpia(1955-1959), Unirea(1957-1959),  Voința(reînființată în 1959,  va activa până în 1962) și Energia(1959-1964). Toate aceste echipe vor juca, alternativ, fie în Campionatul raionului Călărași fie în Campinatul regiunii București;

-în anul 1964 se înființează A.S. Celuloza, a cărei echipă de fotbal, care a preluat jucătorii de la Energia Călărași, va juca în Campionatul regional al regiunii București până în anul 1968, când va promova în Divizia C, unde evoluează până la sfârșitul sezonului 1972/1973 când va promova în Divizia B. Meciurile se vor disputa de aici înainte pe noul Stadion din spatele fabricii de confecții, recent inaugurat;

-din campionatul 1978/1979 Celuloza joacă din nou în Divizia C, pentru ca din campionatul următor(1979/1980) să-și schimbe numele în Dunărea Călărași. Cu o echipă din care făceau parte, printre alții, Niculescu, Pană, Filimon, Mihăilă, Sandu, Postelnicu, Bogatu și Catană,  Dunărea promovează în Divizia B începând din sezonul 1981/1982. În divizia B va juca numai trei sezoane, pentru că în ediția 1984/1985 o vom regăsi pe Dunărea în Divizia C;

-campionatul următor, 1985/1986, Dunărea va reveni în Divizia B, dar acum își va schimba și numele, devenind Oțelul Călărași. Se pare că schimbarea numelui nu a fost de bun augur, întrucât după numai un sezon va retrograda în Divizia C. Sub acest nume echipa  a jucat numai doi ani, din sezonul 1987/1988 reînregistrându-se ca Dunărea Călărași, nume sub care va reuși să se claseze pe primul loc și să revină pe cea de a doua scenă a fotbalului românesc începând cu ediția de campionat 1988/1989.

-din păcate, începând cu anul 1989/1990 Dunărea va retrograda iarăși în Divizia C unde va râmăne până la ediția 1992/1993 când, schimbăndu-se sistemul competițional național, cu o ligă națională, două divizii A, o Divizie B cu patru serii și Divizia C organizată la nivel de județ, Dunărea va juca în Divizia B;

-cu Titi Frățilă antrenor, Dunărea promova în Seria I-a a Divizia A, după o victorie obținută dramatic la Buzău, împotriva echipei Faur București;

-începând cu ediția 1998/1999, când se revine la denumirea tradiționala a diviziilor naționale de fotbal(A, B, C), Dunărea retrograda în Divizia C;

-din sezonul 2013/2014 revine în Liga a II-a(fosta Divizie B), pentru ca în sezonul 2015/2016 să ocupe locul I și să piardă barajul de promovare în Liga I cu UTA Arad;

-va promova în Liga I în sezonul 2018/2019, cu Dan Alexa ca antrenor, dar nu va reuși să se mențină în primul eșalon decât un sezon, astfel încât în actualul campionat 2019/2020 Dunărea evoluează din nou în Liga secundă.

ALBUM FOTO

Adresa Club Tricolorul 1923

14 septembrie 1923. Clubul Tricolorul cere Primăriei Călărași permisiunea de a amenaja pentru activități sportive terenul de la Gară din fața Regimentului 20 artilerie

1925 Echipa Venus Calarasi in anul constituirii

Echipa Venus Călărași în anul 1925

22970261762_b77917025c_z

Echipa Juventus Călărași în anul 1926

Stiri Tribuna (2)

1928. Tribuna, primul ziar călărășean cu rubrică sportivă permanentă

1933, Călărași. Eugen Cialîc, „primarul cultural”, alături de membrii echipei „Venus” Călăraşi, pe stadionul Regimentului 23 Infanterie

1933. Primarul Eugen Cialâc în mijlocul fotbaliștilor călărășeni

Tricolorul 1935

Echipa Tricolorul în anul 1935

1936 Fuziunea Venus cu Tricolor

1936. Noua echipă Tricolor – Venus

celuloza-calarasi

1966. Echipa Celuloza pe Stadionul municipal recent inaugurat

P1050381

Câțiva dintre fotbaliștii care au făcut cinste numelui de călărășeni

Dunarea in Liga Na'ionala

Dunărea în Liga Națională!

 

 

 

NICOLAE IORGA DESCRIE CĂLĂRAȘIUL ȘI SILISTRA LA 1904

 

Despre prezența la Călărași a lui Nicolae Iorga s-au scris multe pagini până acum, atât în monografii și lucrări de specialitate, precum și în diverse articole publicate în reviste de istorie sau pe blogurile personale(vezi, spre exemplu, Istoria regăsită, blogul prietenului Nicolae Țiripan). În toate scrierile însă la care am făcut referire se preciza că Nicolae Iorga a venit pentru prima oară la Călărași în septembrie 1910, atunci când a participt la ședința de relansare a activității Filialei locale a Ligii Culturale și când a susținut în Sala Parcului comunal o importantă expunere despre necesitatea Unirii tuturor românilor.

Studiind recent articolele din ziarul călărășean “Deșteptarea Ialomiței”, am găsit în nr. 42 din 24 iunie 1904 un interesant material semnat de Nicolae Iorga și intitulat CĂLĂRAȘI. După lecturarea acestuia am constatat că de fapt era vorba despre un extras din cartea savantului român intitulată “Drumuri și orașe din România”, lucrare care doar ce fusese publicată la București de către editura Minerva.

drumuri-si-orase-din-romania-de-nicolae-iorga-1904-p42822-01 (2)

Articolul în cauză consemnează impresiile lui Nicolae Iorga în urma unei călătorii efectuate la Călărași și Silistra după anul 1900. Din verificările efectuate de noi, vizita respectivă cel mai probabil a avut loc în anul 1903, atunci când Nicolae Iorga revine în București, după o   cercetare de aproape doi ani a  arhivelor de la Budapesta și din Ardeal. Vizita lui la Călărași și la Silistra trebuie văzută și în contextul în care Nicolae Iorga din anul 1903 începe o strănsă colaborare cu Revista tradiționalistă “Sămănătorul” unde va publica mai multe articole ce vor fi apoi incluse în cartea editată în anul 1904 de Editura Minerva.

Redăm, pentru cititorii blogului nostru, câteva pasaje din materialul publicat în ziarul “Deșteptarea Ialomiței” din 24 iunie 1904, lăsându-vă pe dumneavoastră, cititorii mei, să apreciați atât frumusețea literară a descrierii lui Nicolae Iorga, cât și diferențele existente între aspectul edilitar al Călărașiului și al Silistrei la începutul secolului XX.

Un vechi sat și schelă neînsemnată din care Știrbei-Vodă a voit să facă un oraș, un port, o capitală de județ, Călărașii purtară întâi numele domnului întemeietor(Orașul Știrbei – nota ns.), dar după încetarea Domniei acestuia se întoarseră la vechea numire(cea de Călărași – nota ns.). Știrbei Vodă se cheamă astăzi numai o stradă principală și gimnaziul.

Intrarea în Călărași pare să arate că planurile lui Știrbei n-au fost tocmai bine atinse. O șosea se întinde printre case mici, printre magazii de lemn unde se drămăluiesc grânele de țărani care strigă tare numărul banițelor pe care hambarul le primește sau le restituie. În dreapta pleacă încă o ulicioară de sat sărac.

Dar iată, în sfârșit, o clădire mare deasupra căreia stă scrisă o deviză de învățătură – gimnaziul. Apoi ceva mai departe, într-un parc, o alta deosebit de frumoasă: Palatul administrativ, care reproduce liniile micșorate ale uneia din marile spitale bucureștene(Iorga face referire la Spitalul Colțea – nota ns.).

Palat 1927, Ștefan Gheorghiu Călărași

Pe când în lat două lungi străzi înșiră provălii mărunte, Strada Mare se desfășoară largă, cu case dintre care multe au două rânduri și o înfățișare plăcută. Aici și în alte părți ale orășelului oglindesc trecătorului vile gospodărești, despărțite de stradă prin cochete grădini de flori.

E un oraș creat de curând: aceasta o arată sistemul câmpean al străzilor, tăiate fără cruțare față de un trecut cu totul umil.

Capitală de județ, el a primit podoabele de edificii publice ale acestora. Schelă frecventată cum se vede din șlepurile ce așteaptă încă și la această vreme, Călărașii durară prăvăliile multe și înțesate, care sunt o podoabă…

Gândul de a merge la Silistra mă ispitește. Aici au stat acum cinci sute de ani căpitanii lui Mircea Organizatorul, de aici a pornit dominația unor pași care porunceau până la Belgrad, spre apus, iar spre miazănopate și răsărit pănâ la Nistru. Aici se află astăzi unul din orașele însemnate ale Bulgariei, trezite din nou la viață…

Un luntraș grec, venit din Constantinopol și așezat în Călărași, unde o româncă îi dete copil pentru zilele cărunte, oferă pentru călătorie, pe care o face și un vas al Statului român, barca-i solidă și curată de castan. Îl ajută un vâslaș român și altul pe care culoarea feței lui frumoase îl destăinuiește a fi țigan.

Pornim pe apa Borcei, o lată dungă de argint, între maluri joase de lut, acoperite numai pe alocuri de sălcii, ale căror foi albe s-au grămădit în covoare înnoite…

Am ajuns în fluviu. În față se văd înălțimile împădurite, care până la cutare crestătură în dealuri sunt ale Dobrogei noastre, în care se deosebesc pereții albi ai cazărmii din Ostrov. De la crestătură înainte e Bulgaria și tocmai la capăt, în zarea apusului, într-un nor de  fum albăstriu, răsar minaretele Silistrei…

Am ajuns la Silistra. Debarcaderul e un maidan de lut cleios, sămănat cu coceni, cu pae și cu gunoaiele cele mai respingătoare. În stânga se mai pitulează frânturi de ziduri de piatră sau mușuroaie buruenoase care acoperă rămășițe îngropate al acelorași pereți de apărare. Mai încoace sunt case negre de lemn și înaintea unei mici clădiri de piatră așteaptă un jandarm cu șapcă rusească, lampasuri roșii, pe o manta sură. El dă lămuriri în românește și cercetează pașapoartele. Mai departe un fel de magazie cu geamlâc arată prin crucea înfiptă pe fațadă că e o biserică, biserică fără turn și singura care se vede…

facebook_1575619435111

Casă din Silistra la începutul secolului XX

Și acum luntrașul grec… mă duce… prin străzile strâmbe, sămănate neregulat cu bolovani ce frâng picioarele… Pe un mic tăpșan se vede, ce e drept, o mare școală de institutori, cu pereți suri, triști, dar aici se opresc clădirile noi ale noului stat bulgar. Încolo e pretutindeni vechiul trecut turcesc…

Turcul rămâne totuși, prin tipul și îmbrăcămintea sa, stăpân în această cucerire a strămoșilor săi. Turbanele stau la cafenele cu șoproane, ele răsar din cele mai multe căsuțe, ele dau culoare și caracter ulițelor. Copiii aceia cu ochi mari negri, cu sprâncenele arcate, fetițe cu cozile lăsate pe spate care-și înfășoară trupșorul în scurteici colorate și în șalvari solemni, toți acești mititei care-ți aleargă înainte strigând cu o admirabilă îndărătnicie…

facebook_1575619408322

Turci din Silistra la începutul secolului XX

Pornim spre Călărași sub ultima rază a apusului ruginiu care înflăcărează pentru ultima oară apele și apoi se stinge.

Luntrea fuge acum spre noi mânată de vâsle ce despică plescăind apele desăvârșit de liniștite ale Dunării… Sus în cerul adânc e o nesfârșită sclipire de stele…

Călărașii scânteiesc de la început în luminile țărmului. Apoi străzile se desfac în alte șiruri drepte de lumini. Casele par înalte, impunătoare și granitul străzilor largi e de o curățenie exemplară. Din toate se desprinde un spirit de orânduială cochetă, de organizare aleasă.

THEODOR C. MĂNESCU – PRIMUL ZIARIST PROFESIONIST DIN CĂLĂRAȘI

 

În urmă cu aproape 145 de ani, în ianuarie 1875, din inițiativa prefectului I. I. Arion, la Călărași(Orașul Știrbei, cum se chema oficial pe atunci) ieșea de sub tipar prima gazetă locală intitulată IALOMIȚA. Ziarul respectiv, un oficios al Prefecturii, se tipărea la Tipografia județului, o imprimerie modernă pentru acele vremuri, care fusese cumpărată special în acest scop. Din informațiile noastre, se pare că ziarul “Ialomița” s-a tipărit la Călărași până în anul 1888, dată după care Tipografia județului va fi dată în administrarea unor întreprinzători locali(Ioan Georgescu și Constantin I. Șeicărescu) care vor asigura apariția la Călărași a publicațiilor de partid sau independente, al căror număr a crescut de la un an la altul. Fără să considerăm inventarierea noastră foarte exactă, noi am numărat în cei aproape 145 de ani de presă călărășeană peste 250 de publicații editate de structuri politice, administrative, de instituții publice, societăți comerciale, organizații neguvernamentale sau persoane fizice.

Ialomita

Fotocopie  nr. 32/1875 din ziarul Ialomița, primul ziar călărășean

Este adevărat că unele publicații din cele la care am făcut noi referire au fost mai mult sau mai puțin efemere. La fel de adevărat este însă că multe din ziarele și revistele care au apărut sau care continuă să apară la Călărași au fost sau sunt printre publicațiile de vârf ale presei scrise de provincie. Despre cele mai importante din ziarele apărute la Călărași  până în Decembrie 1989, voi realiza scurte recenzii, care vor fi publicate pe blogul meu în anul 2020, în contextul aniversării celor 145 de ani de presă călărășeană.

În același context trebuie să remarc faptul că cele peste 250 de ziare și reviste călărășene n-ar fi putut apărea fără aportul unor ziariști profesioniști sau a unor intelectuali și oameni politici care dincolo de preocupările lor firești au scris în presa locală, unii dintre ei dovedindu-se condeieri de un real talent. Din categoria ziariștilor profesioniști, de ieri și de azi, fără să am pretenția că-i voi aminti pe toți, trebuie să fac referire la următorii: Theodor C. Mănescu – primul ziarist profesionist călărășean, Jean Vasiliu, Nic. Cristofir, Ilie Jugănaru-Albești, Constantin V.G. Grigorescu, Emil Craiu, George Grigorescu, Aurel David, Rodica Simionescu, Gheorghe Frangulea, Mircea Tătăranu, Iulian Talianu, Marius Stroe, Marin Badea, Ana-Maria Gonciu, Octavian Câju, Marius Lotrea. Deși n-au trăit și nu trăiesc din exercitarea profesiunii de ziarist, nu pot să nu-i amintesc aici pe Alexandru Bădulescu, Eugen Cialâc, Lazăr Belcin, Marin Giurcă, Ilie-Ștefan Rădulescu, Pavel Șușară, Nicolae Scăunaș, Vitalie Zvincu, Nicolae Drăghici, Cornel Dumitru, Nicolae Țiripan, Sorin Danciu și, cu voia dumneavoastră, aș încheia  lista cu numele semnatarului acestui articol.

Dar poate cel mai îndreptățit la aduceri aminte este Theodor C. Mănescu, primul ziarist profesionist din Călărași, menționat în acestă calitate în primul Anuar oficial al României din anul 1890, singurul condeier călărășean care și-a permis, ca gazetar de provincie, să intre în polemică cu marele istoric, ziarist și om politic, Nicolae Iorga.

Theodor C. Mănescu(1858-1928) are și cea mai îndelungată activitate de ziarist. El își începe activitatea de jurnalist la Brăila, unde în martie 1886 avea să redacteze gazeta „Lampa” , după cum avea să se consemneze mai târziu într-o gazetă călărășeană. Peste doi ani se întoarce la Călărași și începe colaborarea la primul ziar politic tipărit aici. Este vorba de ziarul “Ialomițeanul”, al cărui prim număr ieșea de sub la  4 septembrie 1888, ca publicație a Grupării junimiste de la Călărași, grupare aflată sub influența Familiei Vineș.

Întrucât “Ialomițeanul” își încetează apariția în decembrie 1895, din anul următor pe Theodor C. Mănescu îl vom găsi ca redactor la primul ziar al Partidului Național Liberal, pe care din august 1895 îl scotea la Călărași fruntașul local Athanasie Stoianescu, cel mai longeviv prefect călărășean din 1833 și până astăzi. Ziarul respectiv se numea “Gazeta Ialomiței” și va deveni marcă înregistrată pe numele lui Theodor C. Mănescu, director-proprietar al ziarului pe care îl editează, ca ziar al Partidului Național Liberal, fără întrerupere, până în februarie 1905 când, din motive financiare, este obligat să îl închidă temporar.

Gazeta IL

Ziarul Gazeta Ialomiței, redactor-proprietar Th. C. Mănescu

Cum Theodor C. Mănescu trăia din activitatea lui gazetărească, în perioada anilor 1907- 1913 îl vom găsi ca redactor la ziarul “Deșteptarea Ialomiței” al cărui proprietar era șeful filialei locale a Partidului Conservator, Mihail Gh. Cantacuzino, fiul celui mai bogat român al tuturor timpurilor, președintele Partidului Conservator și prim-ministru în trei guvernări, Gheorghe Gr. Cantacuzino – Nababul.

Din iunie 1914 și până în ianuarie 1915 va conduce un alt ziar liberal în calitate de redactor șef. Este vorba despre “Viitorul Ialomiței”, ziarul noului șef al liberalilor călărășeni, dr. Constantin Banu, care-i succeda în funcție lui Ion(Iancu) Poenaru Bordea, cel mai longeviv parlamentar călărășean ( a fost, pe rând, senator și deputat ales în colegiile de la Călărași timp de aproape 40 de ani).

Cu banii încasați de la liberali, în mai 1915 va relua apariția ziarului său “Gazeta Ialomiței”, pe care-l va edita până în iunie 1916, fiind singura publicație călărășeană care a mai apărut în acele timpuri tulburi generate de declanșarea primului război mondial.

Theodor C. Mănescu a fost atras de mișcarea cooperatistă, înființând la Călărași, în anul 1905, Cooperativa “Munca”. În 1905 a tipărit volumul “Marea Reformă”, în care susținea introducerea votului universal, exproprierea marilor latifundiari și împroprietărirea țăranilor.

După cum afirma fiul săul, Virgiliu-Athanase Mănescu, și el ziarist, “în toată activitatea lui, Th. C. Mănescu s-a dovedit un autodidact a cărui cultură a uimit pe mulți. El trebuie numărat printre cei dintâi care a pregătit opinia publică pentru marile înfăptuiri de mai târziu: împroprietărirea și votul universal. A luptat de asemenea pentru o reformă largă a învățământului, preconizând totdeauna că el trebuie îndreptat spre o formă practică.”

Th. C. Mănescu (2)

Ziaristul călărășean Theodor C. Mănescu(1858-1928)

Și cum așchia nu sare departe de copac, nepotul său, care i-a purtat numele, Theodor Mănescu(1930-1990), îmbracă și el haina jurnalistului, în 1978 fiind numit redactor-șef adjunct la Revista “Teatrul”. În același timp, Theodor Mănescu a este și un apreciat dramaturg român, o parte din textele sale  fiind puse în scenă de marile teatre europene.

PICTORUL CONSTANTIN PREDELEANU* – AUTORUL PRIMEI CĂRȚI CU INFORMAȚII ISTORICE DESPRE MELEAGURILE CĂLĂRĂȘENE

            De regulă atunci când facem referiri la autorii de altădată care au publicat lucrări referitoare la trecutul istoric al orașului Călărași ne oprim la deja cunoscutul volum al doctorului Pompei Samarian intitulat “Istoria orașului Călărași de la origini și până la anul 1852”. Puțini dintre cititorii mei de pe blog cunosc faptul că încă din anul 1884, la Tipografia Curții Regale din București, vedea lumina tiparului o broșură de 50 de pagini, intitulată “Noțiuni istorice asupra județului Ialomița”, al cărei autor era pictorul călărășean Constantin Predeleanu.

DSCF1561 (2)

            Fără să fie o lucrare de specialitate bazată pe o serioasă documentare istoriografică, broșura în cauză are totuși o valoare aparte, datorită faptului că autorul descrie o serie întreagă de evenimente și fapte istorice pe care le-a cunoscut direct sau, așa cum menționează, le-a aflat de la contemporani de ai lui, persoane aflate la vârste venerabile. În acest context putem afirma că broșura pictorului Predeleanu reprezintă o descriere, uneori detaliată, a unor realități istorice din fostul județ Ialomița de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până în anul editării lucrării, chiar dacă unele afirmații nu sunt confirmate sau sunt contrare informațiilor din documentele vremii.

În ceea ce privește Istoria orașului Călărași și a localităților din jur, Constantin Predeleanu amintește faptul că aici, la cotul Borcii exista satul Lichirești care avea să-și ia numele de Călărași de la stabilirea aici a unei căpitănii de margine a călărașilor ștafetari. El mai precizează și faptul că la terminarea serviciului militar un grup al foștilor călărași ștafetari s-au așezat în apropiere, înființând satul Călărașii Vechi. Interesante sunt și informațiile despre înființarea satului Ceacu, sat înființat de un grup de bulgari veniți de dincolo de Dunăre, conduși de un anume Cecu.

Interesante sunt însă multe informații despre  Călărași și despre locuitorii săi, mulți veniți  de prin satele județului sau din Silistra, după mutarea aici a capitalei județului Ialomița, la 18 aprilie 1833.

În vârstă de aproape 10 ani, Constantin Predeleanu a fost martor ocular la evenimentele revoluționare petrecute la Călărași în vara anului 1848, despre care avea să scrie: “În anul 1848, în timpul revoluțiunii, se distinse între persoanele din localitate pentru eliberare(eliberarea orașului de sub Epitropia Spitalului Colțea-nota ns.): Radu Ceaușescu cu rudele sale, Gheorgiță Opran și cei doi frați Iordan și Ghorghe, iar ca ocârmuitor al Libertății fu adus Dimitrie Ciocârdie în locul lui I. Grădișteanu(care fugi cu evenimentele). Acesta a fost transportat în oraș în trăsură trasă de brațele acelora ce erau pentru liberatate. Proclamațiunea lui Heliade se citi în fața poporului de tânărul Costache Poenaru, băiat inteligent și de multă acțiune… Iar Vasilache Dichisescu, ajutorul ocârmuitorului de Ialomița, cu Alecu Filipescu și cu alți tineri în acest timpu aduse Codicele Regulamentului Organic pe pat funerar în curtea Bisericii Sf. Nicolae, purtat de evreii Mordehai și Haim, în văzul lui Ciocârdie și Ipătescu. Acolo Vasilache Dichisescu citi discursul funebru al Codicelui regulamentului și jidanii cu ciubucurile îi deteră fum, în semn de tâmâiere, și în cele din urmă îi puseră foc…”

            Despre înființarea Cartierului Volna și a Bisericii Sf. Împărați, după emanciparea orașului la 24 septembrie 1852, pictorul Predeleanu menționa: “Partea orașului numită astăzi Volna s-a format prin venirea de prin satele învecinate și stabilirea mai multor familii, precum d-l Dumitru Ene din Călărașii Vechi, Guță Postelnicu, logofătul Ilie Nicolae Mănucianu și alții. Între aceștia se distingea și d-l David Mușetescu, omul care prin alergăturile d-sale contribui la facerea bisericii de astăzi, la care a ajutat și Familia Domnitorului Barbu Știrbei cu suma de 10.000 lei.”

Constantin Predeleanu ne oferă prețioase informații și despre edificarea primelor imobile mai impozante din Călărași, de dinainte de 1884, atât private cât și publice. Referitor la cele private autorul precizează: Dintre familiile stabilite în anii din urmă în oraș și care au construit frumoase case, se disting: familia Alexe Vineș(tatăl lui Vasile Vineș, avocat, doctor în drept la Universitatea Sorbona din Paris și prefect de județ – nota ns.), Iacovache Bădulescu(tatăl lui Alexandru Bădulescu, avocat, prefect, senator și deputat. Casa despre care se face vorbire a fost recent reabilitată, fiind cunoscută de călărășeni sub denumirea de Poșta Veche – nota ns.), Nae Mănescu(deputat și senator, proprietarul fostului Hotel Unirea, demolat după Cutremurul din noiembrie 1940 – nota ns.), Nae S. Maltezeanu(mare proprietar, a cărui casă, construită în anul 1881, este astăzi frumos reabilitată. Este vorba despre clădirea de pe str. Dobrogei unde a funcționat fostul ICSMI – nota ns), Panait Șerbănescu, dr. Petre Degerățeanu și alții. Dintre construcțiile publice este de remarcat localul grandios al Școlii de băieți… Tot în acest timp se mai construi și localul ce servește de cazarmă Regimentului 23 Dorobanți și se proiectă construirea cheiului din port, astăzi terminat. În anul 1882 se construi și localul Școlii de fete… Acest local se ridică din inițiativa și încurajarea făcută de Iancu Poenaru Bordea, care a cedat locul și o sumă de bani, pentru care pe frontispiciul școlii se vede scris: PRIMA FONDATOARE FAMILIA POENARU BORDEA.”

            Numeroase pasaje se referă la familiile de boieri de viță veche existente în satele fostului județ Ialomița. Autorul face de asemenea o minidescriere fizico-geografică a județului, broșura fiind în același timp și prima lucrare scrisă în care se fac precizări asupra costumului popular tradițional din zonă.

Lăsând la o parte unele inexactități, precum și stilul relativ încâlcit al narațiunii istorice, lucrarea pictorului Constantin Predeleanu rămâne importantă pentru cei care vor să cerceteze trecutul istoric al acestor meleaguri binecuvântate de Dumnezeu.

*Referitor la autorul lucrării prezentate de noi, despre Constantin Predeleanu nu există date biografice publicate până în momentul de față. Cercetările întreprinse de mine, mi-au permis să realiz o primă schiță biografică a pictorului Constantin Predeleanu, folosind atât date din broșură, cât și unele informații din diverse articole din ziarele de epocă sau din lucrări publicate.

            Constantin Predelenu s-a născut foarte probabil la Călărași în anul 1839, fiind fiul lui Ion G. Predeleanu, un dascăl știiutor de carte din Predeal care a ajuns la începutul secolului al XIX-lea în fostul sat ialomițean Berlești. Nu se cunosc împrejurările prin care s-a stabilit în Călărași, dar acest fapt s-a petrecut imediat după 1833, când așezarea de pe Borcea a devenit reședință de județ. Aici o cunoaște  o fată din familia magistratului Barbu Slătineanu cu care se căsătorește, din această relație născându-se primul lor copil, Constantin Predeleanu, botezat pe la 1839/1840 de însuși Barbu Slătineanu.

            Constantin Predeleanu urmează la Călărași cursurile primare la Școala Națională de aici, avândul profesor pe Răducan Mitran. În anul 1851 primește o bursă din partea municipalității de la Călărași și este trimis să studieze la Școala de arte și meserii din București, care fusese inaugurată în acel an. Aici deprinde arta picturii murale și de șevalet.

            Se întoarce în Călărași și se dedică picturii, documentele oficiale ale vremii înregistrând-l ca singurul pictor din Călărași. Dedicându-se mai ales picturii bisericilor, strânge repede o avere frumușică, ceea ce îi permite să intre în Colegiul I al alegătorilor și să cocheteze cu politica locală, candidând și fiind ales consilier local în mai multe rânduri, atât din partea Partidului Liberal cât și din partea Conservatorilor. În această calitate l-a cunoscut personal pe Regele Carol I, în octombrie 1890, când Majestatea Sa a vizitat Călărașiul împreună cu prințul moștenitor Ferdinand, ambele capete încoronate felicitându-l pentru calitatea picturilor sale pe care avuseseră ocazia să le admire în București.

            Din păcate astăzi este cunoscută doar o singură pictură care îi este atribuită lui Constantin Predeleanu, întrucât acesta nu își semna operele. Este vorba despre tabloul Domnița Florica, fiica lui Mihai Viteazul, o reproducere după un tablou mai vechi.

Domnita_Florica_fiica_lui_Mihai_Viteazu

            Celibatar convins, Constantin Predeleanu strânge o avere impresionantă pentru acele vremi, alcătuită din mai multe proprietăți imobiliare în Călărași, conturi în bănci și monede de aur. Iată ce scria în acest sens gazeta locală “Deșteptarea Ialomițeidin 24 ianuarie 1908:

„Marți 22 ianuarie, pe la ora 6 seara, a încetat din viață Costache Predeleanu, cunoscutul pictor de biserici din acest oraș, în vârstă de 72 de ani. În locuința lui în care trăia în mizerie s-a găsit o avere( 60.000 lei în hârtie monedă, 10.000 în două bonuri și un săculeț cu fișicuri de aur)… Se crede că averea lui în bani trece de jumătate de milion, căci ar avea și alte sume depuse la consemnații în București…Și în final, redactorul gazetei conchidea: “Vremea nemiloasă, care preface toate, a pus capăt vieții acestui om, care a trăit în pace și în bună armonie cu concetățenii săi, dar care nu s-a folosit nici de viață, nici de averea ce adunase.

            Nu știm ce s-a ales din averea pictorului Predeleanu. Știm însă că broșurica lui, așa cum frumos preciza Pompei Samarian, care a cunoscut și a folosit lucrarea în elaborarea operei sale istorice, va rămâne peste veacuri ca un însemn al existenței sale efemere pe acest pământ.