Arhive pe categorii: articole

O istorie a Călărașiului în imagini fotografice de ieri și de azi(IV). PORTUL CĂLĂRAȘI, CĂPITĂNIA PORTULUI, GARA FLUVIALĂ ȘI GARA CFR DIN PORT

 

Portul Călărași. În lucrarea sa intitulată Istoria orașului Călărași de la origini până la anul 1852, publicată la București în anul 1931 doctorul Pompei Samarian scria: „În ceea ce privește felul în care trăiau oamenii de aici, după 1700 condițiile încep să se schimbe din cauza Silistrei, care devenise un centru de primă importanță pentru turci… Aceste împrejurări fac din Călărași un centru comercial cu schelă(port) la Borcea, care atrage o lume specială, lumea negustorilor”. Prin schela de la Borcea, folosindu-se ambarcațiuni ușoare, plecau cerealele din Bărăgan spre Silistra și de acolo mai departe, la Istanbul, știut fiind că până la Tratatul de la Adrianopol din anul 1829 principatele danubiene nu puteau face schimburi comerciale cu alte state, cu excepția Turciei.

O dezvoltare deosebită se va produce în domeniul schimburilor comerciale odată cu aplicarea Regulamentelor Organice, care schimbare în bine se va constata și la Călărași, mai ales după investirea sa drept capitală a județului Ialomița. Cerealele din județ sunt aduse de țărani cu carele la schela de la Călărași, iar de aici, cu ambarcațiuni ușoare se cobora până la Brăila, care în această perioadă devine cel mai important port la Dunărea fluvială.

După emanciparea orașului, la 24 septembrie 1852, activitatea de schimburi comerciale prin schela amenajată pe malul Borcii crește și încep să apară primele construcții de tip portuar care să faciliteze ancorarea la mal a vaselor. Este vorba de o construcţie de bârne dispuse transversal şi susţinute de piloni adânc înfipţi în pământ. Acestea formau un chei la care trăgeau direct ambarcațiuni mici cu vele care erau apoi încărcate cu cereale, lemne de foc și pește uscat de la Pescăriile aflate la Gura Ezerului.

o prima fotoO primă fotografie a portului cu ambarcațiuni cu vele

Odată cu proclamarea Independenței de stat, la 9 mai 1877, interesul autorităților vremii pentru această zonă crește, mai ales că la discuțiile din timpul Congresului de pace din anul 1878 se dorea ca împreună cu Dobrogea de Nord la regatul român să fie alipită și o regiune din jurul orașului Silistra. La Berlin s-a vorbit pentru prima dată de construirea unui pod peste Dunăre, care să unească Silistra cu Călărașiul prin punctul Chiciu. Ideea avea să fie preluată și de Ministerul Lucrărilor Publice de la București, care, pe 23 decembrie 1878, comunica acest fapt Prefecturii de la Călărași, aducându-i la cunoștință și faptul că inspectorul Marcovici fusese însărcinat cu studierea problemei. Dar întrucât Silistra rămăsese Bulgariei autonome, problema a fost abandonată. În schimb, prin Decretul domnesc nr. 706 din 21 martie 1879 se înființează, oficial, Portul Călărași și încep lucrările de dragare a Gurii brațului Borcea care să permită acostarea în port și a vaselor de un tonaj mai mare. Se elaborează un complex de măsuri tehnice, care vizau amenajarea corespunzătoare a malului stâng al Dunării. Se construiește astfel cheiul înalt de lemn, de 91 m și cheiul jos de lemn, lung de 222 m. În amonte, spre Pescăriile de la Gura Ezerului, se amenajează un chei natural de pământ și se consolidează malul.

Cheiul inaltCheiul înal de lemn și cheiul jos de lemn

O fotoO fotografie focută de Boni&rose și pusă în circulație de Paraschiv G. Tiliucă

Un alt moment important pentru dezvoltarea Portului Călărași și a activității portuare l-a reprezentat darea în folosință a liniei CFR Slobozia-Călărași, cu punct terminus Stația CFR din Port. Pe 17 noiembrie 1886, primul tren ajungea în Stația CFR din Port. De aici înainte, zeci de mii de tone de cereale din satele din Bărăgan amplasate pe noile linii de cale ferată construite de statul român vor ajunge în Portul Călărași și de aici, mai departe spre Brăila sau în amonte spre Austria și Germania. Cantități importante vor sosi și terestru, carele țăranilor alimentând numeroasele magazii de cereale din Călărași, de unde, mai apoi, grâul, secara, orzul și porumbul ajungeau în port fiind încărcate pe șlepuri și vapoare de hamalii din port, cel mai numeros și cel mai important detașament de lucrători de până la instalarea regimului comunist.

HamaliHamali în Portul Călărași

Pentru a avea o imagine reală a mișcării comerciale ce se efectua prin Portul Călărași, prezentăm două situații statistice, prima de la sfârșitul secolului al XIX-lea și alta din perioada interbelică. În acest sens, „Dicționarul geografic al județului Ialomița” din anul 1897, vorbind despre orașul Călărași, menționa: „Mișcarea comercială în oraș este vie, căci se vând zilnic pentru export mari cantități de cereale și multe vite, ce sunt aduse pe calea ferată și cu carele și se transportă  în  vase plutitoare de diferite capacități pe Borcea și de aici pe Dunăre.” Astfel, numai în anul 1888 se exportaseră 19369600 kg grâu, 8895000 kg secară, 12989100 kg porumb și 15900900 kg orz. Apogeul activității comerciale din Portul Călărași avea să fie atins în perioada anilor 1933-1936, când în Austria, Germania, Cehoslovacia, Ungaria și Iugoslavia s-au exportat următoarele cantități de cereale: 1933 – 2155 vagoane; 1934 – 6171 vagoane; 1935 – 7231 vagoane; 1936 – 7377 vagoane.

Carte postalaCarte poștală pusă în circulație de Editura Ștefan Gheorghiu

În primii ani ai regimului comunist activitatea comercială din port se menține, importante cantități de cereale luînd drumul acum, atât pe apă, cât și vagonabil, către imensa Uniune Sovietică pentru plata datoriilor de război. Până în anul 1958 această acțiune a fost supravegheată direct de consilierii ruși, prezenți la Călărași și pentru care se construiseră primele două blocuri din oraș, cel de lângă Resataurantul “Intim” și cel dinspre Parcul Central, în apropierea Teatrului Popular

Din păcate, în ultimii ani, activitatea din Portul Călărași s-a diminuat substanțial, astăzi aspectul din zonă devenind dezolant, linia de cale ferată construită în anul 1886 fiind abandonată iar cele două macarale de tip portuar, care mai descarcă ceva nisip și pietriș, parcă plâng după vremurile când chiar aveau ce face în port. Și cheiurile de acostare s-au degradat, astăzi ambarcațiunile care mai opresc în ceea ce încă se mai numește Portul Călărași, făcând eforturi pentru a sta ancorate la mal.

Imagine (2)Imagine din portul de azi

Căpitănia Portului. Prin același Decret domnesc nr. 706 din 21 martie 1879 se înființa și Căpitănia Portului Călărași. De-a lungul existenței sale de aproape 140 de ani, această instituție a statului român s-a preocupat de buna organizare a activităţilor portuare și de siguranța circulației fluviale în zona de competență. Inițial a fost subordonată Ministerului Afacerilor Străine, apoi la Ministerul Aerului și Marinei (în anii interbelici) și ulterior la Ministerul Transporturilor – PCA (Porturi și Comunicații pe Apă), apoi DTN (Departamentul Transporturilor Navale), ISNC (Inspectoratul de Stat al Navigației Civile). În prezent, mai exact din anul 2002, prin Regulamentul de organizare şi funcţionare al Autorităţii Navale Române, s-au înființat căpităniile zonale, ca organe teritoriale operative, fără personalte juridică, aflate în subordinea aparatului central al ANR.  Căpitănia portului Călărași este arondată Căpităniei zonale Giurgiu.

De la înființare și până în anul 1907, Căpitănia Portului Călărași nu a vut un local propriu. Despre construcția acestuia s-a mai scris în monografii și în spațiul public, menționându-se că a fost construită la începutul secolului al XX-lea după planurile ing. Anghel Saligny. Cercetări recente efectuate de noi asupra unor fotografii de epocă, pe care le-am coroborat cu mai multe izvoare istoriografice, ne permit să afirmăm următoarele: Construcția Căpităniei Portului Călărași a fost făcută după planurile ing. Saligny, care a adaptat planurile folosite pentru ridicarea Complexului portuar din insula Ramadan de la Giurgiu, lucrări care fuseseră finalizate în anul 1905.

GiurgiuCalarasi

                      Giurgiu                                                                    Călărași

Nu știm cine a fost constructorul, dar Căpitănia de la Călărași era dată în folosință în anul 1907, așa cum reiese dintr-o carte poștală pe care o reproducem mai jos.

Carte postalaCarte poștală pusă în circulație în 1907. Căpitănia exista, nu însă și Gara fluvială

O alta fotoO altă fotografie din 1913

Este clar că localul Căpităniei Călărași a fost realizat din fonduri publice. Nu știm însă prin ce manevre a ajuns să fie vândută, deoarece astăzi se află în proprietate privată și într-o stare avansată de deteriorare, cum puteți constata dintr-o fotografie realizată de noi recent. Și dacă ne mai poate surprinde ceva astăzi, vă rog să priviți actualul sediu al Căpităniei Portului Călărași, instituție publică multă vreme reprezentativă pentru istoria acestor meleaguri!

AsaAșa arată astăzi fostul local al Căpităniei portului!

 Si asa (2)Și așa arată astăzi noul sediu al Căpităniei Portului Călărași!

Gara Fluvială. Nu avem nicio îndoială că și Gara fluvială din Portul Călărași a fost realizată după planurile aceluiași ing. Anghel Saligny, întrucât asemănarea cu Gara fluvială a Complexului portuar Ramadan-Giurgiu este mai mult decât izbitoare, așa cum puteți constata din imaginile de mai jos.

GiurgiuCalarasi

                          Giurgiu                                                                      Călărași

Singura diferență este faptul că dacă cea de la Giurgiu era gata în anul 1905, cea de la Călărași a fost dată în folosință în anul 1913, după încorporarea Cadrilaterului la regatul României și când au fost instituite curse regulate de pasageri pe ruta Călărași-Silistra. Pe această rută a circulat în anii interbelici celebrul vas cu zbaturi BORCEA, primul vapor de pasageri construit într-un șantier naval din România(la Drobeta-Turnu Severin).

Vasul BorceaVasul BORCEA la sosire în Portul Călărași

După cel de al doilea război mondial și până prin anii ’80, din Gara fluvială de la Călărași au mai plecat vapoare de pasageri pe ruta Călărași-Ostrov, mulți ani ruta fiind deservită de vasul “Ungheni”. Astăzi  fostul local al Gării fluviale arată astfel cum a fost surprins de mine într-o fotografie realizată cu o săptămână în urmă. Nu știm însă dacă și această clădire a fost privatizată sau nu.

Fosta garaFosta Gară fluvială azi

Gara CFR din Port. Odată cu inaugurarea liniei de cale ferată Slobozia-Călărași Port, aici, la punctul terminus, a fost înființată așa numita Stație CFR Călărași Port, care a funcționat până prin anii ’80. Chiar dacă în primii trei ani, până la construirea Gării Călărași-Sud, aici în port soseau și călători, un local de gară propriu-zis a fost construit în anul 1913 și ridicarea lui este legată tot de încorporarea Cadrilarerului.

Statia CFR

Stația CFR din Port

Odată Gara dată în folosință, își reiau cursele și trenurile de călători, care culegeau pasagerii din Cadrilater sosiți în Gara fluvială cu Vaporul “Borcea”. Cum arăta Gara CFR din port ne spune Marin Giurcă, cel care a trăit acele vremuri(textul este luat după o postare a lui Nicu Țiripan):” Clădirea acestei gări, cu un singur nivel şi un peron larg, aerisit şi încărcat cu mari ghivece din marmură în care se lăfăiau plante ornamentale, imita un decor de operetă, aici la geana Borcei. De aici plecau trenurile, aici se întorceau trenurile, iar plecările şi sosirile lor erau sincronizate cu sosirile şi plecările vapoarelor care făceau legătura dintre Dobrogea de sud şi restul ţării, prin Călăraşi… Ignorându-se interesele individului, în anii dictaturii a fost desfiinţată staţia Călăraşi – Port, iar clădirea ei şi-a uitat utilitatea socială şi farmecul ei de operetă, devenind un economat de unde marinarii îşi cumpărau conserve şi ţigări, apoi s-a transformat în magazie, depozit de materiale, loc pentru diverse şedinţe şi mai târziu nu ştiu ce a mai ajuns.” Ce a ajuns astăzi fosta Gară CFR din Port, vedeți în ultima fotografie postată și care a fost realizată de subsemnatul tot acum o săptămână!

fosta

Fosta Gară din Port astăzi!

 

 

 

 

 

 

 

O ISTORIE A CĂLĂRAȘIULUI ÎN IMAGINI FOTOGRAFICE DE IERI ȘI DE AZI(III)

 

SPITALUL JUDEȚEAN CĂLĂRAȘI

190 de ani de activitate spitalicească la Călărași

130 de ani de la inaugurarea primului local construit pentru Spitalul județean Călărași

                Poziția sa de localitate de margine a Țării Românești, a adus deseori multe necazuri Călărașiului, generate, printre altele, de desele războaie ruso-turce purtate prin partea locului, care dincolo de distrugerile materiale aduceau și molimele care seceraseră multe vieți prin Imperiul Otoman.

În acest context apar și primele informații despre existența unui spital la Călărași. Astfel, neobositul cercetător al istoriei medicinei și în aceeași măsură a istoriei Călărașiului, dr. Pompei Samarian, menționează că a găsit un document din 28 octombrie 1828, în care se menționa că printre cheltuielile județului pe acel an se prevăzuse suma de 430 lei, “I pac la meremetul(reparatul-nota ns.) Spitalului ot Călărași” .

Având în vedere această informație, în anul 1978 autoritățile locale de la Călărași au apelat la mine, care pe atunci eram arhivist la Filiala Ialomița a Arhivelor Statului, pentru a le aduce de la București documentul respectiv întrucât intenționau să marcheze cei 150 de ani de activitate spitalicească la Călărași. Din cercetările efectuate de subsemnatul a rezultat că documentul în cauză nu se mai păstra. În schimb, am găsit un alt document, din 19 martie 1829, care întărea faptul că la Călărași exista un spital care funcționa. Iată documentul respectiv: “Socoteala pieilor. 8796,60 lei de la spitalul ot Călărași, după socoteala șătrarului Panait, îngrijitorul spitalului, de la vitele ce s-au cumpărat și s-au dat în trebuințele bolnavilor, care bani s-au poprit de însuși în cheltuielile spițerilor de acolo.” Deși informația lui Samarian se confirmase, s-a luat decizia marcării momentului în anul 1979 prin organizarea unor ample manifestări dedicate aniversării a 150 de ani de activitate spitalicească la Călărași. Manifestările au avut loc în noul local al Spitalului, a cărui recepție  fusese efctuată pe 10 decembrie 1977. Pentru a marca evenimentul, împreună cu prof. Dinu Gheorghe, am publicat o lucrare monografică intitulată “Spitalul Călărași – 150 de ani de activitate(1829-1979)”, care sintetiza și ducea mai departe  Istoria Spitalului din Călărași între 1852 și 1917, realizată și publicată de dr. Pompei Samarian.

COPERTA

Coperta lucrării apărută în 1979 sub egida Comitetului municipal PCR Călărași

Noi am considerat și atunci și  considerăm și astăzi ca fiind   corectă afirmația lui Pompei Samarian. Deci Iată-ne, așadar, la 190 de ani de activtate spitalicească la Călărași, chiar azi, pe 10 noiembrie 2018, întrucât 28 octombrie pe stil vechi înseamnă 10 noiembrie pe stil nou!. S-ar cuveni, poate, o nouă monografie a Spitalului călărășean. În ce ne privește și în economia spațiului virtual, fără să abuzăm de răbdarea prietenilor noștri, cititorii, vom prezenta, punctual, cele mai importante momente din Istoria celor 190 de ani de activitate spitalicească la Călărași.

-din toamna anului 1829 avem atestată și existența primului doctor, anume Patrice sau Patrichie, “doctor urban din târgul Călărași”:

-din anul 1834 avem la Călărași și un “Spital orășenesc” , instalat în casele lui Ceauș Trandafir și ai cărui bolnavi erau îngrijiți de doctorul Carantinei locale, înființată în noiembrie 1784 de domnitorul Mihail Șuțu și pentru care, în 1832, se construiește un local imens pe locul unde în 1897 se va ridica Casarma pompierilor. Pentru personalul Carantinei se va construi un local separat, amplasat pe drumul spre Chiciu, în apropierea Gurii Jirlaului, unde va funcționa Spitalul județean între anii 1856-1888, când se va muta în localul pavilionar ridicat între anii 1887-1888, iar în localul astfel eliberat se va instala Arestul preventiv al județului;

-la 1843 este menționat un “spital veneric”, înfințat în baza Jurnalului Sfatului Administrativ al Țării Românești din 21 august 1843. În anul 1846 documentele vremii amintesc faptul că acest spital funcționa în casele lui Catinca Urziceanu;

-întrucât  spitalele venerice fuseseră  desființate în timpul evenimentelor revoluționare de la 1848, din dispoziția domnitorului Barbu Știrbei aceste spitale se reînființează, ceea ce se întâmplă și la Călărași când Spitalul veneric se instalează, pe 18 aprilie 1852, în localul cazarmei de cavalerie(pe locul actualului Gimnaziu “Carol I”);

-în 1852 se înființează o Farmacie a orașului, care continua astfel tradiția primei spițerii locale, cea a evreului Frederic Gaudi, deschisă în anul 1832;

-Mutat în localul personalului Carantinei, aproape de malul Ezerului, prin Ofisul domnesc nr. 75 din 27 august 1856, fostul spital veneric devine Spitalul județean Călărași;

-24 martie 1864 dr. Abeles va fi numit la conducerea Spitalului județean de la Călărași, funcție pe care o va deține până la finalul vieții, pe 21 aprile 1887;

-de numele dr. Abeles sunt legate eforturile pentru construirea unui spital modern la Călărași. Astfel, deși el se stinsese, la 23 iulie 1887 se punea piatra de temelie la edificiul noului local al spitalului, pe un teren în suprafață de 4800 de m.p. donat municipalității Călărași de fostul ocârmuitor de județ, Filip Lenș. Planurile spitalului, de tip pavilionar, sunt realizate de același arhitect prahovean, Ioan N. Socolescu, care cu un an în urmă proiectase Palatul comunal(Primăria veche – actualul sediu al Muzeului municipal), iar construirea propriu zisă i-a fost încredințată lui Giuseppe D. Ciconi, cel care avea să mai ridice la Călărași Prefectura județului,  Școala nr. 2 de fete și Casarma Pompierilor. Fondurile necesare pentru construirea spitalului au fost asigurate de județ;

-Noua clădire a spitalului județean s-a realizat în timp record, astfel că la începutul anului 1888, medicii, asitentele și infirmierele  părăseau fosta clădire a personalului Carantinei, care, așa cum afirmă Aureliu Ursescu în al său Anuar din anul 1906, avea să devină Arestul județului. Clădirea respectivă a rezistat pănă după 1970, când a fost demolată și în locul ei s-a construit primul corp al actualului Spital județean de urgență; Clădirea spitalului pavilionar, dată în folosință în anul 1888, a stat în picioare peste 90 de ani, până în 1978-1979, când a fost demolată și în locul ei s-a ridicat aripa nouă a actualului Spital județean de urgență;

-la 24 iulie 1912, dr. Pompei Samarian devine director al Spitalului județean Călărași, funcție pe care o  ocupă până la pensionarea lui, la 5 aprilie 1939. În această perioadă spitalul s-a dezvoltat și modernizat. În 1932 se înființează Secția de radiologie și fizioterapie, al cărei prim șef de secție avea să fie medicul radiolog Leonida Boca. În anul 1936 se înființeză laboratorul complex de analize al cărei șef de secție, pentru aproape 40 de ani, a fost dr. Elena Ionescu.

POMPEI SAMARIAN

Dr. Pompei Samarian. Actualul Spital județean de urgență partă numele dr. Samarian. Și Școala  sanitară postliceală de 3 ani, din subordinea ISJ Călărași, poartă de asemenea numele dr. Pompei Samarian

-În timpul ocupației străine din 1916-1918, spitalul este transformat în spital militar pentru trupele germane de ocupație. Pentru populația civilă se improvizase un fel de spital într-un imobil aflat pe str. Dobrogei, colț cu str. București, asistența medicală fiind asigurată de către medicul pensionar dr. Alexescu;

-În anul 1951, pe structura fostului Spital județean se înființează Spitalul unificat Călărași, în a cărui subordine se aflau următoarele unități sanitare: Policlinica orășenească(care funcționa într-un local naționalizat amplasat pe str. 6 Martie, vis a vis de fostul Cinema Flacăra. A se vedea fotografia de mai jos), Policlinica școlară, Dispensarul TBC(instalat în fostul Hotel Petculescu, recent naționalizat. A se vedea fotografiile de mai jos), dispensarul materno-infantil, cirumscripțiile sanitar-urbane I,II și III, precum și punctele medicale din întreprinderi. Acum spitalului i se adaugă și localul Secției de boli infecțioase inaugurat în decembrie 1952(A se vedea fotografia de mai jos).Tot cu acest prilej este numit și noul director al Spitalului, în persoana tânărului dr. Gherasim Nicolau-șeful secției de chirurgie. Dr. Gherasim Nicolau a ocupat această funcție până la pensionarea sa în anul 1975, fiind înlocuit de dr. Petre Trușcă;

-în anul 1952, în subordinea Spitalului, a fost înființată o Școală de asistente medicale care a funcționat până în anul 1968, având sediul pe str. Gheorghe Gheorghiu Dej, nu departe de fosta Casă de cultură “A. Toma”. Localul a fost demolat după 1977;

GHERASIM NICOLAU

Dr. Gherasim Nicoalu. O stradă din municipiul Călărași poartă numele dr. Gherasim Nicolau

-între anii 1975-1977, pe locul fostului Arest al orașului și unde funcționase Spitalul județean între anii 1856-1888, se construiește un Spital modern, cu o capacitate de 400 de paturi. Localul a fost inaugurat pe 10 decembrie 1977;

– odată cu înființarea județului Călărași, în ianuarie 1981, spitalul de la Călărași redevine Spital județean. În acest context,  între anii 1981-1985, pe locul fostului Spital pavilionar, a Băii comunale și a Maternității construite în anul 1954 se ridică o noua aripă a Spitalului călărășean, cu o capacitate de încă 400 de paturi;

-pe 27 martie 2002, aflându-se la Călărași, într-o analiză a situației sanitare din județ, dr. Daniela Bartoș, ministrul Sănătății la acea vreme, la propunerea prefectului de județ și a directorului Direcției sanitare județene, a hotârât transformarea spitalului de la Călărași în Spital județean de urgență, emițându-se și ordinul de ministru în acest sens;

-din iulie 2010, Spitalul județean de urgență de la Călărași, botezat, mai apoi, Spitalul județean de urgență dr. Pompei Samarian Călărași, intră în subordinea Consiliului Județean Călărași.

“Condimentăm” textul nostru cu câteva fotografii de ieri și de azi.

souvenir

O primă imagine a Spitalului din anul 1901, alături de alte clădiri reprezentative: Palatul comunal; Palatul adminstrativ și de justiție; Gimnaziul Știrbei Vodă și Biserica Alexe

8bd4b57f9d04f8e7ae1999416fb16f25-7915606-1000_1000 (2)

Fotografie din 1906 realizată în Atelierul fotografic local “Rose@Boni”

37412544_706661532999195_3761112022272442368_n (2)

O fotografie a Spitalului Pavilionar ridicat în anii 1887-1888 din Colecția Filialei Călărași a Arhivelor Naționale

spital (2)

În această clădire a funcționat Laboratorul de analize al dr. Elena Ionescu

received_330294467760035 (1)

Aici a funcționat Dispensarul TBC din 1951 până în 1956. Din acest motiv, când clădirea a redevenit hotel și la parter s-a înființat un restaurant, localnicii l-au botezat DOI PLĂMÂNI

IMG_20181109_115332

Ultimul local în care a funcționat Dispensarul TBC Călărași

facebook_1541858352070 (2)

Localul unde a funcționat Policlinica orășenească din 1951 până în 1978, dată după care devine local al Casei de cultură până în 1984.

IMG-20181110-WA0002

  1. Echipa Secției Chirurgie a dr. Gherasim Nicolau. Printre medici, dr. Vasiliu și dr. Dobrescu

IMG_20181109_113546

Localul Secției Boli infecțioase

16586906_1810720169195144_6309220232870194267_o

Localul construit în anii 1975-1977 pe locul fostului Arest preventiv

IMG_20181109_113230

Policlinica nr. 1, devenită ulterior Ambulatoriu integrat

IMG_20181109_113828 (1)

Corpul B al Spitalului județean construit în anii 1981-1985 pe locul fostului Spital pavilionar, a Băii comunale și a Maternității

IMG_20181109_111538

Policlinica nr. 2, ridicată în anii 1982-1983, astăzi sediu de cabinete medicale individuale

IMG_20181109_112950

Actualul Spital județean de urgență dr. Pompei Samarian Călărași

Post scriptum: Multumesc în mod deosebit domnului dr. Eugen Nicolau de la Spitalul Malaxa din București pentru numeroaselor fotografii privind activitatea medicală de la Călărași pe care mi le-a pus la dispoziție cu multă amabilitate. Aceleași mulțumiri lui Florin Rădulescu pentru singura fotografie color a fostului Hotel Parc publicată de mine pentru prima data în spațiul public.

O istorie a Călărașiului în imagini fotografice de ieri și de azi(II)

  1. Clădiri reprezentative

PALATUL ADMINISTRATIV ŞI JUDECĂTORESC

 

Din punct de vedere administrativ teritoriul care intră astăzi în componența municipiului Călărași a făcut parte din fostul județ Ialomița, județ atestat documentar  în anul 1470, când avea reședința la Orașul de Floci, pe malul Dunării, locul în care avea să se nască Mihai Viteazu în anul 1558, ca fiu al Teodorei, “văduva și frumoasa negustoreasă”, cum o numea cronicarul Radu Popescu. Aici, la Orașul de Floci, avea să rămână capitala fostului județ Ialomița, până după războiul ruso-turc din anii 1769-1774, când localitatea va fi pustiită, locuitorii săi refugiindu-se în localitățile din jur. În aceste condiții în anul 1775, domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti hotărăște mutarea capitalei fostului județ Ialomița la Urziceni, un tărgușor aflat în apropierea Bucureștiului, unde se și instalează ispravnicul de județ, cel care conducea județul în numele domnitorului și era responsabil și de judecarea unor cauze, în numele domnitorului, precum și de strângerea dărilor datorate domniei.

Odată cu aplicarea Regulementului Organic în Muntenia, la 13 iulie 1831, la Urziceni se înființează Ocârmuirea de județ, condusă de un ocârmuitor, care avea cam aceleași atribuții ca prefectul de mai târziu. Aceleași prevederi regulamentare înființau în capitalele de județ tribunalele județene și polițiile județene, instituții moderne care se ocupau de asigurarea ordinii publice și de înfăptuirea justiției la nivel local.

La 14 aprilie 1833, guvernatorul rus Kiseleff hotărăște mutarea capitalei fostului județ Ialomița de la Urziceni la Călărași, calitate pe care Călărașiul o păstrează până în anul 1950, când se înființează regiunile pe teritoriile administrative ale fostelor județe, astfel că în perioada 1950-1952 Călărașiul este capitala Regiunii Ialomița. După septembrie 1952 și până în februarie 1968, când se reînființează județele, Călărașiul este investit drept reședință a Raionului Călărași, care făcea parte din marea Regiunea București.

800px-Kiseleff

Generalul Kiseleff, Împuternicitul Rusiei, în calitate de Putere protectoare pentru Principatele Danubiene

Consecință a Hotărârii adoptată de Kiseleff în aprilie 1833, sediile ocârmuirii de județ, tribunalului județean și poliției județene se stabilesc în Călărași. Dar târgușorul Călărași, dezvoltat pe moșia Spitalului Colțea din București și investit acum cu calitatea de oraș reședință de județ nu dispunea de clădiri publice de nici un fel, iar casele mai acătării erau încă ocupate de trupele rusești stabilite aici pentru a ține sub observare mișcările trupelor turcești din jurul Silistrei. În aceste condiții greu s-au găsit sedii atât pentru Ocârmuire, cât și pentru Tribunal și Poliție. Iată ce scrie în acest sens Pompei Samarian: “După multă trudă s-a hotărât să se ia casa în care era comandirul străjii pământești, maiorul Filipescu, casa proprietății, în care sta arendașul Grigore Poenaru… și casa în care era cafeneaua unuia Ștefan Vasiliu.”

Cum spațiile erau insuficiente, ocârmuitorul Dimitrie Polizu, primul ocârmuitor care a funcționat la Călărași până în 1836, trimite o  adresă autorităților centrale de la București prin care solicita sprijin financiar pentru ridicarea la Călărași a unei clădiri în care să funcționeze instituțiile județului. Vor urma și alte intervenții scrise, rămase însă fără rezultat, situație în care atât Ocârmuirea(Prefectura din 1864), Tribunalul, Poliția cât și alte instituții județene, înființate după aplicarea Legii comunale din 1864, vor funcționa multă vreme în spații închiriate.

Această situație a durat până la 1891, când pe 19 iulie se perfectează formalitățile legale prin care Primăria Călărași vindea Prefecturii județului un teren de 26.999 m.p., identificat pe planul orașului drept Piața Carol I, “cu obligaţiunea pentru judeţ ca pe locul vândut să construiască Palatul Administrativ şi Judecătoresc, a face grădină publică pe locul ce ar rămânea neocupat cu facerea Palatului.”

Prefectura Călărași cu sprijinul Ministerului de Interne face apel în anul 1894 la vestitul arhitect mehedințean Alexandru Săvulescu, nimeni altul decât cel de pe ale cărui planuri a fost ridicat în anul 1900 Palatul Poștei din București, actualul sediu al Muzeului Național de Istorie, pentru a face planurile Palatului administrativ și judecătoresc de la Călărași, precum și a Casei prefectului, care urma să facă parte din același ansamblu arhitectural. Cum arhitectul știa că orașul Călărași se dezvoltase pe o fostă proprietate a Spitalului Colțea din București, a ținut ca o parte din arhitectura exterioară a Palatului de la Călărași să reproducă elemente arhitecturale ale clădirii Spitalului Colțea, după cum avea să remarce și marele nostru istoric Nicolae Iorga în anul 1910, când făcea prima deplasare la Călărași.

Spitalul ColteaPrefectura Călărași

Spitalul Colțea din București                                   Palatul Prefecturii Călărași

Licitația de constrire a Palatului de la Călărași este adjudecată de antreprenorul italian Giuseppe D. Ciconi, devenit ulterior călărășean prin căsătorie. Pe data de 11 iunie 1895, începeau oficial lucrările de construcție a Palatului administrativ și judecătoresc, precum și a Casei prefectului, aceasta din urmă fiind finalizată deja în octombrie 1896, Palatul fiind dat în folosință mai târziu, pe 21 ianuarie 1898.

Proiectată în stil neoclasic, clădirea era compusă din demisol parțial, parter și etaj, având în totalitate 58 de camere. De o frumusețe deosebită erau Sala mare de judecată, cu ornamente interioare și lampadare din cleștar, intrarea principală cu holul, scările de acces la etaj și loggia.

Holul Palatului

Holul Palatului

Clădirea a fost reabilitată în mai multe rânduri. O primă lucrare importantă a avut loc în anii 1957-1958, când s-au introdus ancorajele de oțel pentru consolidarea rezistenței. Afectată serios de cutremurul din martie 1977, partea de sud, în care funcționa Tribunalul și Sala mare de ședințe au fost reabilitate până în anul 1980. Acum s-a refăcut stucatura originală a clădirii și s-a aplicat o foiță de aur, conform planurilor originale, care din păcate azi nu se mai păstrează. O ultimă lucrare de consolidare și reabilitare a fost începută în anul 2005, în baza unui grant în valoare de 2 milioane de dolari, acordat de Banca Mondială, lucrări nefinalizate, din păcate.

De la darea în folosință și până astăzi, în Palatul administrativ și judecătoresc au funcționat următoarele instituții și organizații:

-Prefectura județului Ialomița(1898-1949)

-Comitetul provizoriu al județului Ialomița(1949-1950)

-Sfatul popular al Regiunii Ialomița(1950-1952)

-Sfatul popular al raionului Călărași(1952-1968)

-Consiliul popular al municipiului Călărași(1968-1981)

-Comitetul municipal PCR Călărași(1968-1981)

-Consiliul popular al județului Călărași(februarie 1981-22 decembrie 1989)

-Primăria județului Călărași(27 decembrie 1989 – martie 1990

-Prefectura județului Călărași(martie 1990 – prezent)

-Consiliul județean Călărași(martie 1992 – noiembrie 1997)

-Tribunalul județului Ialomița(1898-1950)

-Tribunalul Regiunii Ialomița(1950-1952)

-Tribunalul raionului Călărași(1952-1968)

-Tribunalul județului Ialomița(1967-1977). După cutremurul din 1977 sediul Tribunalului județului Ialomița se mută într-o clădire de pe str. Pompieri, unde funcționase un Dispensar stomatologic. Clădirea era lângă fostul Restaurant Pausania(vezi fotografia de mai jos). Din 1979 sediul Tribunalului Ialomița se mută la Slobozia, unde se finalizaseră lucrările de construcție ale unui sediu nou.

-Judecătoria Călărași(1951-1977).

În Casa Prefectului, după 1949, au funcționat următoarele instituții:

-Casa Pionierilor Călărași(1949-1980)

-Comitetul județean UTC Călărași(1981-1989)

-Institutul FORDOC(1993-2013)

-Compartiment al Agenției de dezvoltare Sud Muntenia(2013-în prezent)

În final, prezentăm câteva fotografii de epocă al Palatului administrativ și judecătoresc și ale Casei Prefectului.

souvenir

Viena 1901. Vedere a Palatului administrativ, alături de Palatul comunal, Gimnaziul Știrbei, Spitalul județean și Biserica Alexe

Tiliucă 1907 dupa Rose&Boni

Fotografie din 1907 realizată de Depozitul de tutun Tiliucă din Călărași după fotografia călărășenilor Rose și Boni

Palat 1909 Șaraga București

Vedere din Foișorul Casarmei Pompierilor difuzată de Editura Șaraga din București

palat_06 1916 Maer&Stern Bucuresti

Carte poștală din anul 1916 pusă în circulație de Maer&Stern București

Palat 1927, Ștefan Gheorghiu Călărași

Carte poștală din 1927 editată de Ștefan Gheorghiu Călărași

Palat 1935 Sandu Vlad

  1. Palatul administrativ. Carte poștală pusă în circulație de Depozitul de tutun Sandu Vlad

Palat 1947 Prefectura

Fotografie din 1947

Sfat polular raional 1957

Sediu al Sfatului popular raional. 1957

Consiuliul popular municipalSediu al Consiliului popular municipal și al Comitetului municipal PCR

Sediu al Consiliului popular județean (2)

Sediu al Consiliului popular județean Călărași și al Comitetului județean PCR Călărași

Palatul Prefecturii azi

Azi. Sediu al Instituției Prefectului

396143_10150918603373668_60999859_n (2)

Casa Prefectului construită în 1896

IMG_20181106_105502

Sediu al Institutului Fordoc!1993-2013)

IMG_20181106_105309

Fosta Casă a Prefectului astăzi!

Post scriptum: Mulțumesc prietenilor mei, istoricul Nicolae Țiripan și lui Florin Rădulescu-directorul Muzeului municipal Călărași pentru informațiile și imaginile fotografice din Colecția Marius Popescu-Călărași, oferite cu multă generozitate întru  sprijinirea acestui proiect virtual.

APEL CĂTRE CĂLĂRĂȘENI  Fac pe această cale un Apel prietenesc la toți cei care dețin fotografii de ieri și de azi din Călărași, reprezentând clădiri sau aspecte din diferite domenii de activitate(economie-cultură-sport-personalități) să mi le trimită în format digital(scanate sau fotocopiate), la următoarea adresă de mail: constantintudor.cl@gmail.com. Intenționez să realizez în spațiul virtual o FOTOTECĂ TEMATICĂ  A CĂLĂRAȘIULUI, o provocare la care vă rog să-mi fiți părtași.  Toate numele celor care-mi vor trimite fotografii în format digital vor fi menționate atunci când voi publica fotografiile respective. Vă mulțumesc anticipat!

O istorie a Călărașiului în imagini fotografice de ieri și de azi(I)

 

CLĂDIRI REPREZENTATIVE

Palatul comunal Călărași(Primăria Călărași)

                Pe teritoriul administrativ al municipiului Călărași, așa cum este el delimtat astăzi, descoperirile arheologice și mărturiile documentare atestă faptul că din neolitic și până la formarea statului național român, rezultat al Unirii celei mici de la 24 ianuarie 1859, aici, la cotul Borcei s-au constituit și dezvoltat două așezări omenești: una în zona centrală de astăzi, consolidată în jurul Bisericii Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei, de unde avea să-și tragă și numele de Lichirești; cea de a doua așezare la care am făcut referire, amplasată în aval de Lichirești, pe un canal natural al Borcei, astăzi înghițit de apele brațului Dunării, adică acolo unde Borcea, după cum se spunea în popor, “se despărțea în doi craci”, motiv pentru care satul respectiv va apărea documentele medievale sub numele de Crăceni sau Crăciani. Cele două așezări rurale aveau să fie amintite în documentele vremii la 1541, satul Crăciani și 1595(Legătura lui Mihai Viteazul), satul Lichirești. Ulterior, cele două așezări de la cotul Borcei aveau să-și schimbe numele: Lichireștii devine Călărași, după 1780, denumire care fusese preluată de la călărașii ștafetari așezați în zonă, iar satul Crăceni va deveni Măgureni, împrumutând numele de la boierii care deveniseră proprietari ai locului pe care se dezvoltase satul. În istoria lor, cele două așezări limitrofe vor avea o evoluție apropiată, ceea ce va face ca după 1860 Măgurenii să se alipească Călărașiului, devenit oraș liber din 24 septembrie 1852. Aceeași soartă avea să o aibă și o altă localitate rurală, înființată aici în 1895. Mă refer la comuna Mircea Vodă, devenită și ea cartier al Călărașiului după 1950.

                În ceea ce privește statutul juridic al celor două așezări medievale  de la cotul Borcei, documentele vremii le încadrează în categoria satelor dezvoltate pe moșii boierești, ceea ce nu le dădea dreptul la desemnarea unor organisme de autoconducere, ca în cazul satelor de oameni liberi care erau conduse de Sfatul celor buni și bătrâni, după Legea nescrisă a pământului.

                În cazul Lichireștiului(Călărașiul de mai târziu), un document din 1 mai 1734  îl menționează ca târg, ceea ce era un indiciu că satul începuse sa aibă o oarecare mișcare comercială, mai ales după mutarea aici, cu trei ani în urmă, a tradiționalului Târg de toamnă(Bâlci) organizată de Sfânta Maria Mică. Cu toate acestea, cel care hotăra asupra celor mai importante probleme ale comunității locale era arendașul moșiei, împuternicit de Spitalul Colțea, proprietar al moșiei.

Mult mai târziu, după 18 aprilie 1833, când guvernatorul Kiseleff hotărăște mutarea capitalei județului Ialomița de la Urziceni la Călărași, principalele probleme ale locuitorilor din capitala de județ vor fi date în seama unei Comisii locale care va dispune și de un buget propriu, comisie ce funcționa în baza prevederilor Regulamentului Organic. Cea dintâi comisie a Călărașiului, în calitatea sa de oraș reședintă de județ, dar care se afla pe o moșie privată, a fost aleasă la 1 noiembrie 1833 și era alcătuită din Răducan Ceaușescu și logofătul Tănase Patentarul, ca membrii aleși, arendașul Grigore Poenaru, ca reprezentant al Spitalului Colțea – proprietarul moșiei, postelnicul Chiriac Gheorghiu, starostele patentarilor(meseriașilor) și doi reprezentanți ai locuitorilor de rând: Dumitru Stoicu și Pană Băcan. Fără să știm exact dacă această comisie, primul organ deliberativ al Călărașiului, a avut un sediu propriu, ea a funcționat până la 24 septembrie 1852, când Călărașiul, devenit localitate liberă, își schimbă și numele în Orașul Știrbei și obține și dreptul de a avea “magistrat”, ceea ce în termeni moderni ar însemna primar și consiliu local.

În urma primelor alegeri organizate în Orașul Știrbei(după 1881 se va reveni la numele de Călărași, fără să existe un document oficial care să consfințească acest lucru), la 24 februarie 1853 era confirmată componența Magistraturii locale, prezident(primar) fiind desemnat Ioan Vasiliu. După Unirea Principatelor, magistraturile își schimbă denumirea în consilii municipale. În acest context, la 9 iunie 1862, prin decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Petre Stănescu este confirmat ca președinte al Consiliului municipal al Orașului Știrbei.

Legea comunală din 1864 stabilește că localitățile urbane  din România erau conduse de un consiliu local, format din consilieri aleși prin vot de cetățenii cu drept de vot și de un primar desemnat prin vot indirect de către consilierii aleși din rândul acestora. La 17 august 1864 este desemnat primul primar modern din Istoria Călărașiului, în persoana aceluiași Ioan Vasiliu, primul magistrat(primar) al Călărașiului, în calitatea sa de oraș liber.

Neavând un local propriu, Primăria Călărași a funcționat, până la ianuarie 1888, în diferite clădiri particulare închiriate, dată la care se va muta în localul Palatului comunal, construit în anii 1886-1887, după planurile vestitului arhitect prahovean Ion N. Socolescu, dintr-un împrumut de 100.000 lei contractat de primărie de la Casa de Economii și Consemnațiuni.

Amplasat în apropierea Bisericii Sf. Nicolae, pe locul fostului Han Central al orașului, Palatul comunal este o construcție realizată în stil neoclasic. La intrare, patru coloane dorice sprijină un balcon stil, pe fundalul căruia distingem alte patru coloane dorice realizate în relief. Interiorul localului impresionează prin luminozitatea pe care o oferă cele două holuri largi, precum și prin masivitatea ușilor și ferestrelor.

În această locație Primăria Călărași a funcționat   până în anul  1948, când, urmare a aplicării primelor Constituții comuniste din anii 1948 și 1952 devine Sfat popular până în 1965, dată de la care, conform Constituției adoptate în august 1965, își schimbă numele în Consiliu popular orășenesc. Din aprilie 1968, consecință a noii împărțiri administrativ-teritoriale care readuce județele în România, Călărașiul devine municipiu iar noul Consiliu local municipal își va muta sediul în Palatul administrativ și de justiție(actuala Prefectură), în locul Sfatului popular raional care se desființase. De menționat că în perioada 1952-aprilie 1968, localul Palatului comunal a funcționat și Comitetul orășenesc PMR(PCR, din august 1965).

După mutarea Consiliului local municipal în Palatul administrativ județean în localul din fosta str. Gheorghe Gheorgiu Dej a funcționat, până în ianuarie 1981, Biblioteca municipală. Odată cu înființarea județului Călărași, la 23 ianuarie 1981, Consiliul local municipal va reveni în localul Palatului comunal. Rebotezată Primărie, după evenimentele din Decembrie 1989, instituția reprezentativă a municipiului Călărași va funcționa în localul propriu construit în anii 1886-1887 până la 19 aprilie 2013, când se mută în noul local din Palatul administrativ și de cultură Barbu Știrbei. În baza unei hotărâri a Consiliului local din mai 2013, în fostul local al Palatului comunal se înființa Muzeul municipal Călărași, instituție care-și deschidea porțile la 19 septembrie 2014.

Iată în continuare, cu explicațiile de rigoare, câteva fotografii reprezentative ale Palatului comunal construit în anii 1886-1887. De asemenea, prezentăm două imagini adnotate și a actualelor sedii în care funcționează Primăria Călărași.

PRIMARIA 2

Carte poștală din 1901, tipărită la Viena, în care apare pentru prima dată imaginea Palatului comunal, alături de Palatul administrativ județean, Gimnaziul Știrbei Vodă, fostul Spital județean, Biserica Alexe și o imagine reprezentativă de pe strada Știrbei Vodă la început de secol XX

PRIMARIA 3

O imagine din anul 1906  realizată de Atelierul fotografic Rose și Boni din localitate. De remarcat lângă localul Primăriei Cazinoul lui Tiliucă, proprietar al unui Depozit de tutun, el însuși editor al mai multor cărți poștale cu imagini din Călărași.

PRIMARIA 4

Primăria Călărași în anul 1916 – carte poștală editată de Librăria V. R. Brăcăcescu din localitate

PRIMARIA 5

O carte poștală realizată de Librăria Socec&comp. SA Călărași și pusă în circulație în anul 1929

PRIMARIA 6

Sediu al Sfatului popular orășenesc(a se vedea fosta stemă a României după frontispiciu)

PRIMARIA 7

Fotografie din 1982 – Sediu Comitetului municipal PCR și al Consiliului local municipal

PRIMARIA 8

Înainte de mutarea în noul sediu

PRIMARIA 9

Noul sediu al Primăriei, inaugurat la 19 aprilie 2013

PRIMARIA 10

Sediul din str. Progresul amenajat în fostul local al Bancii Naționale și inaugurat la 27 decembrie 2008. Aici funcționează Serviciul de evidență a populației, Colegiul medicilor și Universitatea populară Petre V. Haneș

PRIMARIA 11

Muzeul municipal Călărași, inaugurat la 19 septembrie 2014

Post scriptum: Mulțumesc prietenilor mei, istoricul Nicolae Țiripan și lui Florin Rădulescu-directorul Muzeului municipal Călărași pentru informațiile și imaginile fotografice din Colecția Marius Popescu-Călărași, oferite cu multă generozitate întru  sprijinirea acestui proiect virtual.

APEL CĂTRE CĂLĂRĂȘENI  Fac pe această cale un Apel prietenesc la toți cei care dețin fotografii de ieri și de azi din Călărași, reprezentând clădiri sau aspecte din diferite domenii de activitate(economie-cultură-sport-personalități) să mi le trimită în format digital(scanate sau fotocopiate), la următoarea adresă de mail: constantintudor.cl@gmail.com. Intenționez să realizez în spațiul virtual o FOTOTECĂ TEMATICĂ  A CĂLĂRAȘIULUI, o provocare la care vă rog să-mi fiți părtași.  Toate numele celor care-mi vor trimite fotografii în format digital vor fi menționate atunci când voi publica fotografiile respective. Vă mulțumesc anticipat!

 

 

 

 

 

 

Restituiri. CEVA DESPRE EDILITATEA ORAȘULUI

 

După cum s-a mai scris în spațiul virtual, în urmă cu 85 de ani notabilitățile vremii organizau la Călărași ample manifestări culturale dedicate CENTENARULUI ORAȘULUI CĂLĂRAȘI. Era marcată astfel curgerea a 100 de ani de la momentul 14 aprilie 1833, atunci când, din rațiuni strategico-militare, generalul rus Kiseleff hotăra, prin Ofisul(Ordinul) nr. 73, mutarea capitalei fostului județ Ialomița de la Urziceni la Călărași. Momentul marca și ridicarea rangului Călărașiului de la târg, la oraș reședință de județ, unde urmau să funcționeze Ocârmuirea(Prefectura) județului, Tribunalul județean și Poliția de reședință.

Principalul animator la aniversării Centenarului Călărașiului a fost Eugen Cialâc,  ziarul acestuia, “Pământul”, care apărea la Călărași din 1 iulie 1932, dedicând evenimentului numerele 39-42/8 septembrie 1933. Printre numeroasele materiale publicate atunci s-a aflat și cel intitulat CEVA DESPRE EDILITATEA ORAȘULUI, apărut sub semnătura ing. N. Săndulescu, șeful Serviciului tehnic al Primăriei și un bun cunoscător al aspectelor tehnico-edilitare ale orașului.

Având în vedere valoarea documentară a articlului publicat în ziarul “Pământul” din 8 septembrie 1933, material care cuprinde multe informații veridice și interesante despre evoluția edilitară a orașului nostru de suflet, redăm mari pasaje din acest articol, postarea noastră având loc  în contextul evenimentelor organizate în acest week-end de către Primăria Călărași în cadrul ZILELOR MUNICIPIULUI CĂLĂRAȘI.

Dar iată ce scria ing. Săndulescu în paginile ziarului „ Pământul” din 8 septembrie 1933:

          „Nu știu dacă  acum 100  de ani putea fi vorba de lucrări edilitare în târgul Călărași, când în bugetul său pe anul 1833, se prevedea la cheltuieli suma de 2000 de lei vechi pentru așternere de nisip pe ulița principală a târgului spre a o lipsi de noroaie și când la 1846 iluminatul se făcea cu patru felinare, la 1848 cu șase și la 1849 cu douăsprezece.

          Prima lucrare de pavage se execută în oraș la 1840, când comuna a cheltuit în acest scop suma de lei 3744.

          O lucrare importantă din punct de vedere edilitar este ridicarea planului orașului și întocmirea planului de aliniere, făcute de inginerul Scarlat Popovici în anul 1852, plan care se găsește în arhiva Primăriei.

          În acest plan se vede înfățișarea de atunci a orașului, precum și alinierea propusă de d. ing. Scarlat Popovici.

Orașul era grupat în jurul bisericii catedrale de astăzi, cu o stradă principală – ce coincide cu actuala stradă Știrbei Vodă – și alte câteva străzi înguste și întortochiate. Pe planul său de aliniere ing. Popovici a trasat străzi drepte, paralele și perpendiculare, după sistemul quadratic – cel mai apreciat pe atunci de urbaniști – cu piețe regulate, și edilii orașului au aplicat cu sfințenie acest plan, datorită cărui fapt avem astăzi înfățișarea actuală a orașului.

          Pe atunci clădiri publice nu existau; câteva case particulare doar, între care pot cita: casele pitarului Grigore Poenaru, pe locul unde este astăzi Hotel Unirea(azi pe amplasamentul respectiv se află Direcția de patrimoniu a Consiliului județean – nota ns.); casele Ioniță Bordeanu, astăzi casa căp. Corivan; casa Hagi Tănase Țoncovici care există și astăzi pe Bulevard(casa respectivă a fost demolată după cutremurul din 1977 și aici a funcționat prima școlală de fete din oraș – nota ns.); Hanul Iancu Grădișteanu, azi proprietatea D. Mateescu(actuala clădire proprietate a călărășanului Stelian Papazi, fost sediu al Comisariatului militar și al Tribunalului județean – nota ns.)

Din anul 1880 s-a început construirea de edificii publice și s-a continuat până în timpul de față.  Astfel: Cazarma Reg. 23 Inf., începută în 1880, continuată în 1891, 1893, 1896 și 1897; Spitalul construit în 1897; Arestul preventiv în 1889(pe locul acestor ultime două imobile se află astăzi Spitalul județean de urgență – nota ns.); Cazarma Reg. 5 Cavalerie în 1892, continuată în 1893, 1895 și 1896; Palatul administrativ și de justiție în 1895; Școala de arte și meserii 1904(pe amplasamentul acesteia astăzi funcționează sediul 2 al Primăriei, Camera de comerț, Direcția de statistică, Ecoaqua și Palatul fiscal – nota ns.) etc., etc.

22218184_1640212146010323_6917432950872842551_o (2)

Calarașiul la începutul anilor ’30

          Dăm mai la vale, câteva date statistice care interesează în primul ordin:

          Întinderea: Orașul Călărași ocupă împreună cu noile cartiere – înființate în 1927 prin împriprietărirea demobilizaților – o suprafață de 200 hectare.

          Populațiunea: după ultima numărătoare peste 15.000 locuitori, a căror densitate este de un locuitor pe 133 m. p., raport întrecând cu de 6,5 ori raportul practic admisibil pentru ca un oraș să poată fi înzestrat cu lucrările edilitare necesare.

          Structura: Orașul este, după cum am mai spus, construit după sistemul quadratic, cu străzi drepte paralele și perpendiculare, cu lărgimi suficiente.

          Pavagele: s-au executat pe fiecare an potrivit mijloacelor de care a dispus comuna, dar cea mai mare parte a fost executată în anul 1895.

          Străzile: Orașul este străbătut în lung și în lat de 60 de străzi cu o lungime totală de 36.436 m., ocupând o suprafață de 49 ha 1272 m. p. Din această suprafață se află până în prezent: 28 ha.4154 m. p.  acoperite cu pavaje, trotoare și șoseluiri, iar 20 ha. 7128 m. p.  în stare de drumuri naturale. Valoarea totală a pavajelor existente este de circa 60 de milioane lei, iar pentru a se acoperi și restul ar mai fi necesare cam 40 milioane lei.

          Piețele: o piață publică în fața Bisericii catedrale pe care este așezat monumentul eroilor și care servește la solemnități.

          O piață de circulație prevăzută în planul orașului la intersecția strazilor Sloboziei cu Bv. Ferdinand(actualul Bv. Republicii – nota ns.) în care converg 5 străzi. Până în prezent nu sunt executate lucrările necesare pentru trasarea și amenajarea acestei piețe.

          Pentru piețe de alimente sunt rezervate 3 locuri:

          Piața centrală Știrbei Vodă la intersecția str. Știrbei Vodă cu Dobrogea; piața Mihai Viteazul la intersecția str. Slobozia cu str. Mihai Viteazul(actuala 13 Decembrie – nota ns.), Bv. Ferdinand și str. Rahovei(actualul parc din fața restaurantului Intim – nota ns.) și piața din Cartierul A , rezervată pentru cartierele A și D din partea de apus a orașului(zona Farfuria și zona actualului Liceu agricol – nota ns.). Hale pentru vânzarea de alimente în aceste piețe nu sunt construite, decât în piața Mihai Viteazul(câteva compartimente) iar în Piața Știrbei Vodă sunt în proiect de executare lucrări importante pentru Hala centrală.

          Parcuri și grădini publice: Între Bv. Traian(atualul 1 Mai – nota ns.), cheiul de la Borcea, str. Dobrogei și str. Valter Mărăcineanu se află Parcul comunal al orașului. Acest parc s-a format pe un teren de umplutură a unei băltoace ce exista înainte.(asanarea locului și amenajarea parcului s-au realizat în anii 1902-1906, aici construindu-se și Teatrul comunal, devenit, mai apoi, Cinematograful Victoria – nota ns.).

          Alimentarea cu apă: Până în anul 1907, alimentarea cu apă a orașului se făcea de sacagii, care distribuiau apa în oraș, așa cum o luau din Borcea. În 1907 se înzestrează orașul cu o instalațiune de pompare, filtrare și distribuire prin conducte, instalațiune care este în serviciu și astăzi. A fost calculată pentru un debit maxim de 70 m. cubi pe oră, debit care la 1907 satisfăcea nevoile de atunci ale orașului. Energia necesară pentru cele două pompe o procurau două motoare orizontale cu benzină. Din 1929 energia o furnizează uzina electrică…

          Iluminatul: Până în 1914 orașul era iluminat cu petrol. În 1914 primăria construiește instalația cu două unități electrogene de câte 2 x 78 kw. În anul 1927 s-a mai adăugat încă o unitate de 188 kw, astfel că în prezent uzina dispune de o energie electrică de 334 kw…

          Abatoare: Tăierea vitelor pentru alimentarea piețelor se face în trei pavilioane, așezate pe malul stâng al Borcii, din care unul din zidărie de cărămidă și două din scânduri…

          Canalizare, nu are orașul decât pe str. Sloboziei, un canal subteran tubular și care nu deservește decât această stradă, celelelte străzi servindu-se de rigole.

          Salubritate: Orașul fiind așezat pe malul Borcii și în imediata vecinătate a bălților din valea Dunării, lipsit de canalizare,  de salubritate, hale, de abator corespunzător, de un serviciu modern de curățenie…, se găsește în condițiuni de salubritate cu totul dăunătoare sănătății. Paludismul și tuberculoza sunt maladiile care dau un procent de mortalitate așa de mare, încât orașul Călărași în privința aceasta este clasificat al doilea din țară…

          Dacă facem o comparație între starea de acum 100 de ani și cea de astăzi a orașului, vedem că atunci nu exista nici o urmă de pavage, iar astăzi acestea acoperă o suprafață de 28 ½ hectare, atunci erau 4 felinare cu feștilă, iar acum sunt 500 de lămpi electrice – putem spera că lipsurile de care ne plângem astăzi vor fi completate cu prisosință până la serbarea bicentenarului orașului!”

         

24 septembrie 1852: DOMNITORUL BARBU ȘTIRBEI VINE LA CĂLĂRAȘI ȘI ADUCE CU EL HRISOVUL DE ELIBERARE A ORAȘULUI

 

Revoluția de la 1848 a avut la Călărași în centrul atenției, pe lângă problemele generale comune întregii țări, și problema dezrobirii și eliberării orașului, care se împletea strâns cu noțiunile de libertate și emancipare a clăcașilor, cuprinse în Proclamația de la Islaz. Când, la 20 iunie, într-o atmosferă de puternică însuflețire, întreg orașul se aduna în sunetele clopotelor pe terenul din fața cancelariei administrației, din sute de piepturi „s-au văzut cele mai mari strigături de bucurie, de frăție și dragoste, când s-au turnat și câteva toasturi în sănătatea libertății și dezrobirii orașului”. Dezrobire este termenul revoluționar care a prins aici cel mai mult și nu întâmplător. Îl vom întâlni de aici înainte în toate cererile făcute Eforiei ca și în lucrările preliminare eliberării orașului.

Dar nici de această dată călărășenii n-au avut succes, ceea ce nu i-a descurajat însă, ei adresându-se lui Barbu Știrbei, instalat ca domn la București după înăbușirea revoluției din 1848. În urma poruncii dată de domnitorul Barbu Știrbei, la 26 august 1849, Eforia spitalelor civile înainta un „Raport la domnie”, prin care scotea în evidență că „este de obște cunoscut câtă înlesnire și înflorire se poate da unui oraș cu dezrobirea și slobozirea drepturilor proprietărești. La acel scop acționând locuitorii de pe moșia Călărași a spitalului Colțea unde se află și schelă, s-au arătat prin mai multe reclamații către stăpânire, cerând ca ori prin schimb, sau prin cumpărare de stânjeni vadrați să li se dea o vatră mărginită din această moșie. La a cărora cerere însă până acum nu s-a dat nici un rezultat”. Exprimând convingerea că prin eliberarea Călărașului, Epitropia Colțea n-ar fi păgubită, primind în schimb o mare sumă de bani pe care ar putea să o învestească într-o altă proprietate, Eforia „supuind plecat această împrejurare la înalta chibzuință a Măriei Voastre, se roagă ca să binevoiți a da luminată poruncă de urmare”.

Într-adevăr, în noiembrie 1849, domnitorul răspundea acestui raport: „Cunoaștem că acest oraș de se va face slobod, va înflori cu atât mai mult și mai iute, cu cât are o poziție foarte favorabilă pentru comerț. De aceea poruncim a se trimite îndată la fața locului un inginer care să ridice cu cea mai mare exactitate planul orașului Călărași”. În urma acestei rezoluții, Eforia spitalelor civile se conforma și la sfârșitul lui noiembrie făcea cunoscut Ocârmuirii județului Ialomița că a fost desemnat inginerul Scarlat Popovici pentru ridicarea planului. Acesta vine la Călărași, în februarie 1850, și începe să lucreze la elaborarea planului, care creea străzi drepte, paralele, întretăiate de altele, formându-se dreptunghiuri mari, parcelate în loturi de către 200 de stânjeni pătrați, cu 4 piețe și un bulevard. Acest plan este trimis spre aprobare Eforiei spitalelor civile, la 5 aprilie 1850. Luând în dezbatere planul întocmit de Popovici, Eforia va întocmi „un jurnal”, la 16 mai 1850, prin care se stabileau următoarele:

  1. Orașul va fi de 541 locuri de casă de câte 200 de stânjeni fiecare, care vor fi împărțite în trei clase.
  2. Se prevedeau, de asemenea, 544 de pogoane pentru islaz.
  3. Locuitorii trebuiau să-și ridice casele în termen de 3 ani.
  4. Din vânzarea locurilor de casă, Epitropia trebuia să primească o sumă de 545.000 lei.

Jurnalul este înaintat spre aprobare domnitorului, care va pune pe el următoarea rezoluție: „Atunci când un oraș devine slobod nu se mărginește numai la 541 locuri de casă, prin urmare, trebuind a se osebi cel puțin 1200 de pogoane”. Se mai cerea Eforiei să ia și „Statutul orașului Alexandria” pentru a-l studia în vederea adaptării lui la condițiile orașului Călărași. Rezoluția era înaintată în copie Eforiei spitalelor civile, spre conformare, de către Departamentul Trebilor Bisericești, prilej pentru a cere „neîntârziat punere în aplicare a dorințelor locuitorilor întregului oraș”.

Ocârmuirea cerea, la 7 decembrie 1850, Comisiei orașului să treacă la „această mântuitoare și frumoasă punere la cale…îndemnând pe locuitori a se arăta doritori la cumpărarea locurilor…spre a scăpa odată de clăcuire, bucurându-se de dreptul unui proprietar și a se înflori orașul”. În urma apelului lansat către populație, comisia raporta ocârmuirii, la 11 decembrie 1850, că „numai în soroc de două zile s-au prescris 240 de locuri”, dar erau mulți doritori și prin satele plășilor, rugând în acest sens să se trimită notă și subocârmuirilor pentru a găsi doritori care să se înscrie la cumpărarea de locuri.

La 24 februarie 1851, Eforia spitalelor raporta domnitorului Barbu Știrbei că a primit deja din partea negustorilor din Călărași o listă pentru 419 locuri. Se menționa, cu acest prilej, că s-a întocmit un plan pentru 853 case. Totalul suprafeței puse la dispoziția locuitorilor se ridica astfel la 1008 pogoane.

Nemulțumit de faptul că nu se procedase la îmbunătățirile recomandate anterior, prin rezoluția domnească din 2 iunie 1850, Barbu Știrbei menționează: „Chipul ce ni se propune nu poate aduce decât un șir de învălmășeli necurmate. De aceea cerem 2000 pogoane a se despărți cu movili jur împrejur pentru vatra orașului și islaz”. Rezoluția este trimisă, la 4 martie 1851, Departamentului credinței spre executare.

Așa se face că la 2 mai 1851 inginerul Popovici este trimis iarăși la Călărași pentru a efectua parcelarea locurilor conform noii rezoluții a domnitorului și instrucțiunilor primite de la Eforia spitalelor civile, care, la punctul 7, prevedeau în mod expres: „Atunci orașul se va socoti înființat slobod și prin urmare cumpărătorii au să se bucure de dreptul slobozeniei pe locurile ce au cumpărat, când se va aduna un capital de 250.000 lei”. Era o nouă condiție care să ducă la tergiversarea lucrărilor de eliberare a orașului, pentru că Eforia era convinsă că acea sumă nu se va putea strânge decât cu foarte mare greutate, timp în care Epitropia Colțea putea pretinde în continuare drepturile de stăpân al moșiei. De altfel, și noua Comisie a Emancipării, alcătuită din Ioniță Păltineanu, Ioan Vasiliu, Constantin Stanciu și având ca „prezident” pe cârmuitorul Iorgu Lenș, constata, la 9 mai 1851, că suma cerută este greu de strâns, deoarece „cei mai mulți neguțători hălăduitori aici mai toți se găsesc cu capitalurile împrăștiate în mărfuri și negoțuri”. Sugera totuși Eforiei să facă publică eliberarea orașului, în tot principatul, căci așa „s-ar mai găsi doritori și prin alte județe și s-ar ușura strângerea sumei”.

Cert este că în luna mai 1851 încep a fi depuse primele sume în contul locurilor cumpărate. Printre primii cumpărători s-au aflat Dumitru Ene, Ilie Ioniță, Marin Voicu, toți din Călărașii Vechi, preotul Nicolae din Rasa, Ivan Brătianu din Ceacu ș.a. La 1 iunie 1851, inginerul Scarlat Popovici raporta Eforiei spitalelor civile că a terminat lucrările privitoare la deliminarea vetrei orașului, în care sens a întocmit o „carte de alegere a ocolului orașului Călărași însoțită de un plan”, pe care a depus-o, spre păstrare, la arhiva orașului.

La 28 iulie 1851, Barbu Știrbei se hotărăște să vină personal la Călărași pentru a se convinge de mersul lucrărilor și de necazurile populației, ca și pentru a urgenta eliberarea orașului. Primit cu toate onorurile cuvenite unui asemenea moment, domnitorul s-a convins de mizeriile ce îndurau locuitorii din cauza situării orașului pe o moșie particulară, care înțelegea să-și exploateze târgul cât mai mult pentru a obține maximum de profit. Având în vedere poziția deosebit de favorabilă a orașului pentru practicarea unui comerț liber și înfloritor, decide urgentarea lucrărilor de eliberare a Călărașiului.

Cum suma pentru răscumpărare se aduna greu, sfârșitul anului 1851 găsea Călărașiul tot în faza lucrărilor preliminare eliberării. La 25 ianuarie 1852, Comisia emancipării cerea Eforiei spitalelor civile urgenta aprobare a eliberării, întrucât mulți dintre negustorii orașului se oferiseră să subscrie pentru strângerea sumei de 250.000 lei, cerută de Epitropia Colțea. Printre cei care au împrumutat orașul cu sume între 1000 și 20.000 lei se numără cârmuitorul Iorgu Lenș, care primea la 3 martie 1852, mulțumirile Eforiei pentru cei 20.000 lei oferiți în ajutorul acelora care nu putuseră să-și răscumpere locurile primite. Ulterior și alți negustori se vor oferi să ajute pe cei nevoiași cu diferite sume. Astfel, Drăgan Ghețu și Răducan Ceaușescu ofereau câte 10.000 lei iar Drăgan Anghel oferea 5.000 lei. S-au strâns astfel 53.825 lei, care se adăugau celor 61.500 lei adunați din vânzarea loturilor, și întreaga sumă era înaintată, la 16 iunie 1852, de către Comisia Emancipării, Eforiei spitalelor civile.

La 24 iunie 1852, la Eforie se depuseseră în întregime cei 250.000 lei ceruți ca avans de Epitropia Colțea. Ca atare, în ședința care a avut loc la acea dată, membrii Eforiei, luând cunoștință de faptul că suma cerută inițial fusese achitată, au încheiat un „act” în care se arăta, printre altele: „Mulți dintre locuitorii după moșia Călărași a spitalului Colțea, precum și din alte părți ale principatului, și-au arătat către cinstita Eforie a spitalelor, cât și de-a dreptul către Măria Sa, Prea Înălțatul nostru Domn, dorința de a întocmi un oraș slobod pe partea ce s-ar osebi din această moșie”. După ce se menționa că s-a întocmit deja planul orașului și s-au stabilit prețurile celor trei categorii de terenuri ce urmau să se vândă către locuitori, se remarca, în final: „Acum această Comisie înfățișând dovadă că au numărat pe seama sa spitalului Colțea,, la Casa Centrală, suma de lei 250.000, Eforia declară: 1) acel ocol de loc de pogoane 1714 ½ ce s-au osebit din trupul moției Călărași, precum și orașul după dânsul de acum înainte sunt slobozi, bucurându-se acesta din urmă de toate drepturile ce au și celelalte orașe slobode din Principat”. Urma ca acest act să fie întărit prin hrisov domnesc, ceea ce se va întâmpla, în septembrie același an.

IMG_20180906_171033

Hrisovul lui Barbu Știrbei din 24 septembrie 1852, publicat în Monitorul Oficial al Țării Românești, din 27 februarie 1853

În semn de recunoștință pentru domnitorul Barbu Știrbei, care a susținut lupta de eliberare a orașului, fruntașii Călărașiului i-au cerut, la începutul lui iulie 1852, să accepte ca orașul eliberat să poarte denumirea de Știrbei. Domnitorul a primit cu bucurie propunerea și a fixat sosirea sa în oraș pentru a citi hrisovul domnesc, în luna septembrie 1852, călărășenii începând deja pregătirile în vederea proclamării oficiale a eliberării orașului.

IMG_20180903_124621

Statuia domnitorului Barbu Știrbei din incinta Prefecturii Călărași, ridicată în aprilie 2003, din inițiativa prefectului județului(Constantin TUDOR) și a primarului municipiului Călărași(Mirel Daniel ȚUȚUIANU)

Așa se face că pe 24 septembrie 1852, Călărașiul, împodobit sărbătorește, primea pe domnitorul Barbu Știrbei, care aducea cu el înaltul hrisov domnesc ce consfințea eliberarea orașului de sub stăpânirea spitalului Colțea. Apreciind faptul că pentru eliberarea orașului, locuitorii săi au făcut cereri de nenumărate ori și arătând importanța eliberării, domnitorul hotărăște emanciparea Călărașiului, care, de acum în colo, se va numi Orașul Știrbei. Ca să nu existe nici un fel de dubii, hrisovul stabilește și întinderea vetrei orașului. Cele 1714 pogoane sunt bine delimitate prin puncte topografice, conform ultimului plan al orașului. După ce se stabilesc și condițiile ce trebuiesc respectate în vederea distribuirii de loturi, în hrisov se urează noului oraș „înmulțire și înflorire întru toate”. După ce secretarul noii magistraturi (primării), I. Stoiachide, a dat citire hrisovului, în oraș au avut loc mari serbări populare care au cinstit așa cum se cuvenea împlinirea dorinței celei mai arzătoare a tuturor locuitorilor pentru care luptaseră aproape 20 de ani. S-a construit, cu acest prilej, un pavilion la marginea orașului cu 33 semicercuri înfrunzite, care împodobeau drumul și un arc de triumf. Casele frumos amenajate erau luminate feeric. La Ocârmuire era o stea mare, pentru iluminarea căreia s-au folosit nu mai puțin de 350 ulcele umplute cu seu și feștile. În total s-au cheltuit „în solemnități și ceremonii” prilejuite de eliberarea orașului, peste 3713 lei.

 

Pentru cititorii blogului meu, iubitori ai Istoriei orașului Călărași, public în finalul acestui material Hrisovul domnitorului Barbu Știrbei din 24 septembrie 1852 privind eliberarea orașului și decizia ca acesta să se numească pe viitor ORAȘUL ȘTIRBEI. Acest document oficial a fost publicat în  Buletinul Oficial al Șării Românești din 27 februarie 1853. Precizez că deși am cercetat cu atenție multe materiale de arhivă, nu am găsit un document de valoarea juridică a Hrisovului lui Barbu Știrbei prin care orașul nostru să redevină la denumirea de Călărași. Acest lucru s-a făcut tacit și a devenit realitate evidentă după anul 1884 când numele oficial al orașului s-a translatat către Gimnaziul Știrbei Vodă, atât locuitorii, cât și oficialitățile folosind pe mai departe apelativul Călărași pentru urbea de pe Borcea.

Dar iată cum arăta textul documentului:

                                                                  NOI

                                              BARBU DIMITRIE ŞTIRBEI

                   cu mila lui  Dumnezeu domn stăpânitor a toată Ţara Românească

 

            Târgul Călăraşi, a cărui vatră făcea parte din moşia spitalului Colţea, fiind de mult cunoscut că, cu a sa importantă poziţie pentru comerţ, ar putea deveni un oraş înfloritor, dacă s-ar libera de piedicile ce-i aduc la a sa dezvoltare îndatoririle proprietăreşti ale pământului său, în multe rânduri s-au făcut de a se emancipa acest târg şi totdeauna oblăduirile după vremi au manifestat dorinţa de a îndeplini această trebuinţă.

            Având dar noi în vedere şi dorind cu osebire a favora cât prin putinţă asemenea mijloc de dezvoltare a oraşelor, mai ales a celor ce prin a lor poziţie promit înaintare, am chemat bunăvoinţa Eforiei Spitalelor şi am avut mulţumirea a vedea sprijinită a noastră dorinţă prin zelul şi pătrunderea cu care zisa Eforie a îmbrăţişat scopul ce ne-am propus pentru îmbunătăţirea acestui oraş.

             Spre acest sfârşit, luând noi în băgare de seamă raporturile Departamentului Credinţei de la 2 septembrie anul 1849 şi de la 2 iunie anul 1850, însoţite de ale Eforiei spitalelor, cu data de la 27 august 1849 şi de la 22 mai 1850, prin care ni se arată mijloacele chibzuite pentru emanciparea oraşului Călăraşi şi pentru despăgubirea proprietăţii spitaliceşti; osebindu-se adică un ocol din trupul moşiei spitaliceşti, din care ocol o parte să se destine pentru raionul oraşului sau islazul său, iar altă parte să se hotărască pentru vatra oraşului, care vatră împărţindu-se în trei clase de deosebite preţuri, să se vândă cu stânjenul şi cu banii ce se vor strânge din această vânzare să se cumpere vr-un acaret  pe seama spitalelor, spre a lor despăgubire; Am cerut să se deosebească din trupul moşiei Călăraşi, pentru noul oraşu un ocol cu îndestulă întindere şi cu hotare bine precizate, încât să nu se aducă nici o piedică la dezvoltarea acestui oraşu; Şi după ce prin raporturile Departamentului Credinţei de la 26 februarie şi 30 mai 1851, însoţite de ale Eforiei spitalelor de la 24 februarie şi 20 mai din acelaşi an, ni s-a supus plan arătător de întocmirea noului oraş, precum şi chibzuire ca emanciparea lui să se socotească săvârşită, după ce se va aduna din vânzarea locurilor o sumă de 250.000 lei, am aprobat prin rezoluţia noastră de la 15 aprilie 1851 atât planul de întocmire a noului oraşu, cât şi chibzuirea ce ni s-a supus pentru a lui emancipare şi am poruncit a proceda în vânzarea locurilor.

             În sfârşit acum, după ce prin raportul Departamentului Credinţei de la 25 iunie, însoţit de al Eforiei spitalelor de la 29 iunie a anului curgător, ni se supune în cunoştinţă că s-a adunat în casa Eforiei spitalelor prefixata sumă de 250.000 lei  şi că prin urmare condiţia emancipării oraşului se află îndeplinită.

            Noi, văzând actul de liberare ce sloboade Eforia spitalului, cu data de la 29 iunie al anului curgător, subt iscălitura membrilor ei, d-lor vornicul Costandin Herăscu, logofătul beizadea Scarlat Grigorie Ghica şi doctorul Apostol Arsache, înaintat nouă pe lângă sus-citatele raporturi ale Departamentului Credinţei de la 25 şi al Eforiei spitalelor de la 29 iunie anul curent;

             Văzând adeverirea ce dă Departamentul Dreptăţii, în urma cercetărilor şi constatărilor ce a făcut despre validitatea titlurilor de stăpânire a moşiei Călăraşi, ce-i zice şi Lichireşti, că este adică dreaptă proprietate a spitalului Colţii;

             Declarăm, printr-acest Domnescu al nostru Hrisovu, cu desăvârşire emancipat noul oraşu ce se întocmeşte în locul târgului Călăraşi, având a fi acesta totdeauna reşedinţă de Cârmuire a judeţului Ialomiţa şi a se bucura de toate drepturile ce au şi celelalte oraşe ale Principatului.

             Totdeodată, luând în băgare de seamă voia ce ni s-a cerut prin prezisele raporturi de a se da noului oraş numele de Ştirbeiu, al familiei noastre, primim cu atât mai multă plăcere să poarte acest oraşu numele nostru, cu cât ne bucurăm a-l vedea că ia în zilele Domniei Noastre o nouă condiţie de prosperitate. Iar întinderea ocolului şi condiţiile întocmirii noului oraş sunt cele următoare:

                                Întinderea ocolului general al oraşului Ştirbeiu

              Pentru acest ocol s-a ridicat plan într-adins prin care se arată că toată întinderea oraşului Ştirbeiu este de una mie şapte sute patrusprezece pogoane, no::1714, şi periferia se hotărăşte, despre răsărit şi apus, prin liniile de hotar ale mărginii moşii A, B, în întindere de una mie şapte sute şaptezeci stânjeni, No: 1770 şi C, D, în întindere de una mie cinci sute treizeci stânjeni No: 1320, care trece prin movila( L ) din drumul viilor, numită a lui State şi prin movila ( F )  din drumul poştei, numită a Ceairului, şi care amândouă aceste movile se văd pe planul moşiei din anul 1842, însemnate cu No: 9 şi 25.

                                Condiţiile întocmirii acestui oraşu

             Pentru vatra oraşului Ştirbeiu s-a osebit deocamdată, din sus-arătatul ocol, o întindere de 229,392 stânjini cvadraţi care fac una sută şaptezeci şi şapte pogoane No. 177, şi alcătuindu-se osebit plan de regularea acestui oraşu, s-au ales pentru locuri de vânzare 157,784 stânjini pătraţi, afară de uliţi, pieţi şi locuri rezervate pentru clădiri publice, care cuprind 71,608 stânjini cvadraţi.

             Aceşti 157, 784 stânjini pătraţi s-au împărţit în trei clase şi anume:clasa întâi care pe plan s-a însemnat cu văpsea roşie, cuprinde stânjini pătraţi treizeci şi şase mii şase sute şaizeci şi patru No: 36.664; clasa a doua, însemnată pe plan cu văpsea albastră, stânjini pătraţi cincizeci şi trei mii două sute No: 53.200; clasa a treia, însemnată cu văpsea galbenă, stânjini pătraţi şaizeci şi şapte mii nouă sute douăzeci No: 67.920;

             hotărându-se şi preţul lor, câte şase lei stânjinul pătrat de clasa întâi, cinci lei de cla sa a doua şi patru lei de clasa a treia.

          Iar pogoane una mie cinci sute treizeci şi şapte No: 1537 rămân pentru raionul oraşului, având a sluji drept islaz al comunităţii sale, cum şi pentru a se da cu vremea mai multă  întindere vetrei oraşului, după cum trebuinţa va cere, fără a fi nimeni volnic a face vr-o altă întrebuinţare acestui loc în niciun chip.

             Cu vânzarea locurilor ce a rămas nevândute din vatra oraşului Ştirbeiu şi sunt pe seama Eforii Spitalelor, însărcinăm pe magistratul acestui oraş ca, dimpreună cu Epitropul orânduit din partea sus zisei Eforii, să îngrijească a se osebi, prin inginerul oraşului, locurile pe faţa pământului cu toată precizia cerută, întocmai precum în plan se cuprinde; a pune pietre la colţurile fiecărui loc ca să nu mijlocească în nici o vreme vre-o nedumerire sau vălmăşeală despre hotare şi a se da la mâna fiecărui cumpărător actul vânzării cu cuprindere de descrierea locului, prin măsurătoarea laturilor lui şi prin însemnarea direcţiei acestora spre cele patru puncte cardinale.

             Magistratul împreună cu împuternicitul Eforii Spitalelor rămân îndatoraţi ca, la fiecare şase luni, să trimită acelei Eforii lista de locurile vândute, precum şi banii adunaţi din acea vânzare, având a urma cu acest chip până la desăvârşita desfacere a locurilor ce alcătuiesc vatra acestui oraşu.

              Pe aceste temeiuri, spre paza şi veşnica statornicire celor preurmate şi aşezate, Noi dăm Oraşului Ştirbeiu acest Hrisovu, întăritu cu a Noastră Domnească Iscălitură şi Pecete şi urându-i înmulţire şi înflorire întru toate, poruncim ca pe lângă acest Hrisovu, alăturându-se sus zisul act al Eforiei Spitalelor, să se dea în original în păstrarea Magistratului acestui oraşu, împreună şi cele două planuri, adică cel general al ocolului şi cel particular al vetrei oraşului Ştirbeiu, iar copii după acestea adeverite de Departamentul Dreptăţii să se depue la Arhiva Statului.  

              Dat la anul de la Hristos una mie opt sute cincizeci şi doi Septembrie 24. Iar al Domniei Noastre al patrulea, în Capitala Bucureşti a Principatului Românescu.

 

                        Urmează iscălitura Măriei Sale,

 

 Şeful Departamentului Dreptăţii:  M. Arghiropolu

 

                                  Trecut în condică şi procitită,

                                   Şeful secţiei 1-iu, Ştefan Burke

      No: 9

     Al condicii de hrisoave

 

24 septembrie 1852: CĂLĂRAȘIUL DEVINE ORAȘ LIBER(I)

 

După cum am arătat într-o postare anterioară, la 13 martie 1681 spătarul Mihai Cantacuzino, unul din cei 6 fii ai marelui postelnic,  eruditul Constantin Cantacuzino, a cumpărat moșia Lichireștilor cu sat cu tot, moșie pe care mai apoi, foarte probabil în primii ani ai secolului al XVIII-lea, o donează mănăstirii Colțea din București, ca sursă de venit pentru întreținerea Spitalului Colțea, primul spital din Capitală, construit din banii spătarului Cantacuzino și inaugurat la 14 decembrie 1704.

220px-1862_-_Aman_-_Portretul_marelui_spătar_Mihail_Cantacuzino

Spătarul Mihai Cantacuzino

O situație aparte o avea satul Lichirești(Călărași, după 1700), ai cărui locuitori nu erau proprietari pe terenul pe care își ridicaseră casele și acareturile gospodărești. Proprietar al acestor terenuri devenise Spitalul Colțea din București, călărășenii fiind obligați să plătească annual pentru locul pe care-și construiseră casele o taxă anuală, numită în epocă taxă de embatic, un fel de taxă de concesiune de astăzi.

Dar această situație afecta și dezvoltarea economică a Călărașiului, aflată la începutul secolului al XIX-lea în faza incipientă. Astfel se explică faptul că deși după 1833, odată cu stabilirea la Călărași a reședinței județului Ialomița, în oraș vin, printre alții și persoane cu posibilități materiale, îndeosebi negustori, doar o mică parte se hotărăsc să se stabilească definitiv aici. Cei mai mulți făceau afaceri după care părăseau orașul, neîndrăznind să rămână într-un târg situat pe o moșie particulară, fără nici o perspectivă de viitor.

Locuitorii nu s-au împăcat niciodată cu situația în care doreau să-i țină arendașii, încercând diferite forme de nesupunere la pretențiile proprietărești. Era, în ultimă instanță, un mod de exprimare fățișă a dorinței de eliberare de sub dependența stăpânului feudal. Deși din punct de vedere social locuitorii Călărașiului formau o masă eterogenă (de la plugari clăcași, până la negustori și boiernașii bogați), ei s-au remarcat în lupta cu proprietatea ca o masă compactă, ceea ce, așa cum se cunoaște până acum, se întâmpla foarte rar.

 

Avântul ce-l luase între timp campania de înființare pe linia Dunării a noilor orașe ( Brăila, Giurgiu, Turnu), ridicate pe ruinele vechilor raiale turcești, a stimulat lupta de eliberare a Călărașiului. Obligația de a încheia periodic diferite învoieli pentru îndeplinirea obligațiilor clăcăsești, constituia pentru călărășeni o piedică în dezvoltarea economică și socială a orașului lor.

Forma principală prin care locuitorii orașului Călărași și-au manifestat dorința lor de a se elibera de sub stăpânirea spitalului Colțea a fost calea jalbelor adresate fie către ocârmuire, fie către Eforia spitalelor civile. În fața insuccesului repetat, ei se vor adresa direct domnitorului. Primele documente despre eforturile călărășenilor, în sensul emacipării, datează din 1833, după ce Călărașiul devenise capitală de județ. Când, la 1 noiembrie 1833, Comisia orașului își intra în atribuțiuni, cu prilejul întocmirii proiectului de buget se menționa, printre altele: „Iar pentru alte îmbunătățiri îndemnăm a zice, că atât venitul târgului fiind neasemănat îmbunătățirilor, cât și mijloacelor orășenilor încă foarte înapoiate s-ar nădăjdui atunci o plăcută îmbunătățire, când s-ar mai adăuga vrun venit prea mic acestei înfrumusețări din exportațiile ce se urmează prin această schelă, sau s -ar preface acest oraș în domeniu al statului, în care atunci poate înainta la uneltiri neguțătorești”. Este o formă puțin estompată de a cere direct emanciparea orașului. Dar dorința membrilor comisiei va rămâne doar consemnată în arhivele ocârmuirii, fără să ajungă în fața Eforiei spitalelor civile, care avea acum în subordine și Spitalul Colțea.

 

Convinși fiind de avantajele pe care le-ar oferi dezvoltării orașului eliberarea lui, la 25 februarie 1836, mai mulți locuitori adresau o jalbă Ocârmuirii județului Ialomița: „Cerând noi, hălăduitorii acestui târg slobozirea de sub proprietate ori prin răscumpărare, sau, nefiind alt mijloc, prin legiuitul embatic pentru totdeauna”. În continuare, semnatarii invocau exemplul altor orașe dunărene, deja emancipate, și care începuseră să se dezvolte și să înflorească. Conștienți de piedicile ce le-ar putea întâmpina din partea Epitropiei spitalului Colțea, cereau ajutorul ocârmuirii, „care de aproape cunoaște greutățile noastre ce le-am încercat de mai nainte vreme prin cele propietărești îndatoriri”. Pentru a satisface pretențiile stăpânului moșiei se arată: „Hotărârea noastră este de a ne vinde orice om avea să răscumpărăm locul acesta pe care locuim, cu un adaus de un alt loc ce este chibzuit pentru întinderea orașului”. La 5 mai 1836 ocârmuirea anexa această jalbă unui raport pe care îl înainta Departamentului Treburilor din Lăuntru și în care se specifica că locuitorii acestui târg ”cer îmbunătățirea soartei lor pentru a putea trece la civilizație, bazată pe dezvoltarea comercială a orașului”. Departamentul a înaintat jalba Eforiei spitalelor civile cu indicația de a cerceta îndeaproape posibilitățile emancipării orașului.

 

Dar în urma consultării pe care Eforia a avut-o cu Epitropia spitalului Colțea(forul de conducere al spitalului de la acea vreme), Departamentul primea, la 8 iunie 1836, răspunsul că era necesar mai întâi trimiterea la Călărași a unui inginer topograf care să măsoare locurile și să ridice un plan de sistematizare a orașului. Întrucât acest lucru necesita cheltuieli suplimentare pe care Epitropia nu le putea susține, problema rămânea practic nerezolvată. Era desigur vorba numai de un pretext pentru a se respinge cererea. În fața acestei situații, călărășenii cer să li se dea cu embatic cel puțin locurile cu prăvălii, amenințând că în cazul respingerii vor „sparge orașul” și se vor muta la Brăila. De teamă, Departamentul din Lăuntru a intervenit pe lângă Eforie, cerându-i să ia cel puțin o măsură temporară pentru a-i domoli pe locuitori.

 

Imediat după 1833 s-au stabilit în Călărași și locuitorii veniți din Silistra și satele din jur. În jalba pe care aceștia o adresau domnitorului, la 6 iunie 1836, își exprimau speranța „că micul oraș Călărași de azi se va face, dacă nu cu mult mai mare decât Brăila cel puțin cât dânsa prin mulțimea de locuitori noi”. Cu alt prilej, aceiași petiționari arătau că au aflat de la orășenii Călărașilor „că voiește a lua ființă pomenitul oraș cu întreaga statornicie moștenitoare fără embatic”.

 

Doi ani mai târziu, la 6 februarie 1838, cetățenii orașului se adresează cu o nouă jalbă Epitropiei Colțea cerând să li se vândă 400 pogoane din moșie pentru a-și putea ridica noi gospodării. Și cu acest prilej semnatarii cer răscupărarea locurilor pe care erau așezați. Petiția este pusă în discuția Comisiunii Finanțiale a Obșteștei Adunării, care, după dezbateri aprinse, propunea: „orașul Călărași, potrivit cu cererea și voința orășenilor, să li se înlesnească voia de a se răscumpăra; căci după o asemenea măsură întocmindu-se și acolo oraș cu magistrat, este și spre folosul obștesc”. Epitropia n-a ținut însă seama de această propunere, fiindu-i teamă că va pierde veniturile mari care proveneau din încasarea embaticului și a celorlalte taxe asupra activității comerciale. Ca și la 1836 răspundea evaziv că orașul nu se putea întinde fără rost, fiind nevoie de ridicarea unui plan al orașului. Invocând acceași lipsă de bani, Epitropia refuza și de această dată să satisfacă cererile călărășenilor. Nici intervenția domnitorului Alexandru Ghica, același care primise în anul 1834 cu plăcere propunerea ca noul oraș eliberat să-i poarte numele, și nici cea a Departamentului din Lăuntru, nu reușesc să determine Epitropia Spitalului Colțea să dea curs solicitărilor cetățenilor Călărașiului. În fața acestor refuzuri repetate, călărășenii au început să nu mai țină seama de pretențiile stăpânului moșiei, construind locuințe fără aprobare. Astfel, în 1840 arendașul Constantin Ionescu se adresa Ocârmuirii județului cerând intervenția acesteia în soluționarea conflictelor ce se iviseră între el și orășenii care, „refuză plata embaticului și mă amenință chiar cu bătaia”.

Ocârmuirea s-a eschivat în primă instanță, dar în urma intervenției Departamentului din Lăuntru, sesizat de Epitropie, se vedea nevoită să raporteze: „hălăduitorii nu mai pot suporta abuzurile arendașului, care le cerea fel de fel de obligații și le îngreuna activitatea comercială”. Pentru aplanarea conflictului, Departamentul recomanda Eforiei spitalelor civile(un fel de minister al spitalelor) să ceară deplasarea la Călărași a epitropului spitalului Colțea pentru a cerceta la fața locului necazurile locuitorilor. Epitropia nu s-a supus însă acestui ordin. Mai mult, printr-o adresă din 8 august 1841, cerea Ocârmuirii de Ialomița să ajute arendașul în strângerea dărilor pe care locuitorii le datorau proprietății conform legiuirilor regulametare.

 

Văzând modul în care Epitropia înțelege să le rezolve plângerile, locuitorii amenință și mai puternic că vor pleca de pe moșie, lăsând-o nelucrată, „dacă nu se are în vedere voința noastră de a ne elibera prin răscumpărare sau schimb de sub datoriile proprietărești”. La 23 iunie 1845, Eforia spitalelor civile primea o nouă jalbă a călărășenilor, semnată de data aceasta de peste 30 de locuitori, de la negustorii bogați, până la țăranul clăcaș, reliefându-se faptul că acum se impunea mai mult ca oricând eliberarea orașului, deoarece o capitală de județ ca să se poată dezvolta și afirma în viața județului și a țării trebuia să fie un oraș liber. Se solicită intervenția Eforiei pe lângă spitalul Colțea, cerând să se trimită de urgență și un inginer hotarnic care să treacă la ridicarea planului orașului. În fața acestor insistențe, Eforia spitalelor civile soma, la 11 martie 1847, Epitropia Colțea să satisfacă cererea călărășenilor și să trimită un inginer hotarnic pentru a face planul târgului. Aceleași vechi motive invocate de Epitropie (lipsa fondurilor), stârnesc protestul cetățenilor orașului, care amenință direct: „Ne considerăm liberați de datoriile proprietărești atât cât inginerul hotarnic cerut nu vine la Călărași”. În fața acestei alternative, Epitropia Colțea s-a văzut nevoită să aprobe vânzarea terenurilor cerute și ridicarea planului noului oraș. Lucrul a fost amânat însă și datorită izbucnirii evenimentelor revoluționare din primăvara și vara anului 1848.