Arhive pe categorii: articole

Restituiri. CEVA DESPRE EDILITATEA ORAȘULUI

 

După cum s-a mai scris în spațiul virtual, în urmă cu 85 de ani notabilitățile vremii organizau la Călărași ample manifestări culturale dedicate CENTENARULUI ORAȘULUI CĂLĂRAȘI. Era marcată astfel curgerea a 100 de ani de la momentul 14 aprilie 1833, atunci când, din rațiuni strategico-militare, generalul rus Kiseleff hotăra, prin Ofisul(Ordinul) nr. 73, mutarea capitalei fostului județ Ialomița de la Urziceni la Călărași. Momentul marca și ridicarea rangului Călărașiului de la târg, la oraș reședință de județ, unde urmau să funcționeze Ocârmuirea(Prefectura) județului, Tribunalul județean și Poliția de reședință.

Principalul animator la aniversării Centenarului Călărașiului a fost Eugen Cialâc,  ziarul acestuia, “Pământul”, care apărea la Călărași din 1 iulie 1932, dedicând evenimentului numerele 39-42/8 septembrie 1933. Printre numeroasele materiale publicate atunci s-a aflat și cel intitulat CEVA DESPRE EDILITATEA ORAȘULUI, apărut sub semnătura ing. N. Săndulescu, șeful Serviciului tehnic al Primăriei și un bun cunoscător al aspectelor tehnico-edilitare ale orașului.

Având în vedere valoarea documentară a articlului publicat în ziarul “Pământul” din 8 septembrie 1933, material care cuprinde multe informații veridice și interesante despre evoluția edilitară a orașului nostru de suflet, redăm mari pasaje din acest articol, postarea noastră având loc  în contextul evenimentelor organizate în acest week-end de către Primăria Călărași în cadrul ZILELOR MUNICIPIULUI CĂLĂRAȘI.

Dar iată ce scria ing. Săndulescu în paginile ziarului „ Pământul” din 8 septembrie 1933:

          „Nu știu dacă  acum 100  de ani putea fi vorba de lucrări edilitare în târgul Călărași, când în bugetul său pe anul 1833, se prevedea la cheltuieli suma de 2000 de lei vechi pentru așternere de nisip pe ulița principală a târgului spre a o lipsi de noroaie și când la 1846 iluminatul se făcea cu patru felinare, la 1848 cu șase și la 1849 cu douăsprezece.

          Prima lucrare de pavage se execută în oraș la 1840, când comuna a cheltuit în acest scop suma de lei 3744.

          O lucrare importantă din punct de vedere edilitar este ridicarea planului orașului și întocmirea planului de aliniere, făcute de inginerul Scarlat Popovici în anul 1852, plan care se găsește în arhiva Primăriei.

          În acest plan se vede înfățișarea de atunci a orașului, precum și alinierea propusă de d. ing. Scarlat Popovici.

Orașul era grupat în jurul bisericii catedrale de astăzi, cu o stradă principală – ce coincide cu actuala stradă Știrbei Vodă – și alte câteva străzi înguste și întortochiate. Pe planul său de aliniere ing. Popovici a trasat străzi drepte, paralele și perpendiculare, după sistemul quadratic – cel mai apreciat pe atunci de urbaniști – cu piețe regulate, și edilii orașului au aplicat cu sfințenie acest plan, datorită cărui fapt avem astăzi înfățișarea actuală a orașului.

          Pe atunci clădiri publice nu existau; câteva case particulare doar, între care pot cita: casele pitarului Grigore Poenaru, pe locul unde este astăzi Hotel Unirea(azi pe amplasamentul respectiv se află Direcția de patrimoniu a Consiliului județean – nota ns.); casele Ioniță Bordeanu, astăzi casa căp. Corivan; casa Hagi Tănase Țoncovici care există și astăzi pe Bulevard(casa respectivă a fost demolată după cutremurul din 1977 și aici a funcționat prima școlală de fete din oraș – nota ns.); Hanul Iancu Grădișteanu, azi proprietatea D. Mateescu(actuala clădire proprietate a călărășanului Stelian Papazi, fost sediu al Comisariatului militar și al Tribunalului județean – nota ns.)

Din anul 1880 s-a început construirea de edificii publice și s-a continuat până în timpul de față.  Astfel: Cazarma Reg. 23 Inf., începută în 1880, continuată în 1891, 1893, 1896 și 1897; Spitalul construit în 1897; Arestul preventiv în 1889(pe locul acestor ultime două imobile se află astăzi Spitalul județean de urgență – nota ns.); Cazarma Reg. 5 Cavalerie în 1892, continuată în 1893, 1895 și 1896; Palatul administrativ și de justiție în 1895; Școala de arte și meserii 1904(pe amplasamentul acesteia astăzi funcționează sediul 2 al Primăriei, Camera de comerț, Direcția de statistică, Ecoaqua și Palatul fiscal – nota ns.) etc., etc.

22218184_1640212146010323_6917432950872842551_o (2)

Calarașiul la începutul anilor ’30

          Dăm mai la vale, câteva date statistice care interesează în primul ordin:

          Întinderea: Orașul Călărași ocupă împreună cu noile cartiere – înființate în 1927 prin împriprietărirea demobilizaților – o suprafață de 200 hectare.

          Populațiunea: după ultima numărătoare peste 15.000 locuitori, a căror densitate este de un locuitor pe 133 m. p., raport întrecând cu de 6,5 ori raportul practic admisibil pentru ca un oraș să poată fi înzestrat cu lucrările edilitare necesare.

          Structura: Orașul este, după cum am mai spus, construit după sistemul quadratic, cu străzi drepte paralele și perpendiculare, cu lărgimi suficiente.

          Pavagele: s-au executat pe fiecare an potrivit mijloacelor de care a dispus comuna, dar cea mai mare parte a fost executată în anul 1895.

          Străzile: Orașul este străbătut în lung și în lat de 60 de străzi cu o lungime totală de 36.436 m., ocupând o suprafață de 49 ha 1272 m. p. Din această suprafață se află până în prezent: 28 ha.4154 m. p.  acoperite cu pavaje, trotoare și șoseluiri, iar 20 ha. 7128 m. p.  în stare de drumuri naturale. Valoarea totală a pavajelor existente este de circa 60 de milioane lei, iar pentru a se acoperi și restul ar mai fi necesare cam 40 milioane lei.

          Piețele: o piață publică în fața Bisericii catedrale pe care este așezat monumentul eroilor și care servește la solemnități.

          O piață de circulație prevăzută în planul orașului la intersecția strazilor Sloboziei cu Bv. Ferdinand(actualul Bv. Republicii – nota ns.) în care converg 5 străzi. Până în prezent nu sunt executate lucrările necesare pentru trasarea și amenajarea acestei piețe.

          Pentru piețe de alimente sunt rezervate 3 locuri:

          Piața centrală Știrbei Vodă la intersecția str. Știrbei Vodă cu Dobrogea; piața Mihai Viteazul la intersecția str. Slobozia cu str. Mihai Viteazul(actuala 13 Decembrie – nota ns.), Bv. Ferdinand și str. Rahovei(actualul parc din fața restaurantului Intim – nota ns.) și piața din Cartierul A , rezervată pentru cartierele A și D din partea de apus a orașului(zona Farfuria și zona actualului Liceu agricol – nota ns.). Hale pentru vânzarea de alimente în aceste piețe nu sunt construite, decât în piața Mihai Viteazul(câteva compartimente) iar în Piața Știrbei Vodă sunt în proiect de executare lucrări importante pentru Hala centrală.

          Parcuri și grădini publice: Între Bv. Traian(atualul 1 Mai – nota ns.), cheiul de la Borcea, str. Dobrogei și str. Valter Mărăcineanu se află Parcul comunal al orașului. Acest parc s-a format pe un teren de umplutură a unei băltoace ce exista înainte.(asanarea locului și amenajarea parcului s-au realizat în anii 1902-1906, aici construindu-se și Teatrul comunal, devenit, mai apoi, Cinematograful Victoria – nota ns.).

          Alimentarea cu apă: Până în anul 1907, alimentarea cu apă a orașului se făcea de sacagii, care distribuiau apa în oraș, așa cum o luau din Borcea. În 1907 se înzestrează orașul cu o instalațiune de pompare, filtrare și distribuire prin conducte, instalațiune care este în serviciu și astăzi. A fost calculată pentru un debit maxim de 70 m. cubi pe oră, debit care la 1907 satisfăcea nevoile de atunci ale orașului. Energia necesară pentru cele două pompe o procurau două motoare orizontale cu benzină. Din 1929 energia o furnizează uzina electrică…

          Iluminatul: Până în 1914 orașul era iluminat cu petrol. În 1914 primăria construiește instalația cu două unități electrogene de câte 2 x 78 kw. În anul 1927 s-a mai adăugat încă o unitate de 188 kw, astfel că în prezent uzina dispune de o energie electrică de 334 kw…

          Abatoare: Tăierea vitelor pentru alimentarea piețelor se face în trei pavilioane, așezate pe malul stâng al Borcii, din care unul din zidărie de cărămidă și două din scânduri…

          Canalizare, nu are orașul decât pe str. Sloboziei, un canal subteran tubular și care nu deservește decât această stradă, celelelte străzi servindu-se de rigole.

          Salubritate: Orașul fiind așezat pe malul Borcii și în imediata vecinătate a bălților din valea Dunării, lipsit de canalizare,  de salubritate, hale, de abator corespunzător, de un serviciu modern de curățenie…, se găsește în condițiuni de salubritate cu totul dăunătoare sănătății. Paludismul și tuberculoza sunt maladiile care dau un procent de mortalitate așa de mare, încât orașul Călărași în privința aceasta este clasificat al doilea din țară…

          Dacă facem o comparație între starea de acum 100 de ani și cea de astăzi a orașului, vedem că atunci nu exista nici o urmă de pavage, iar astăzi acestea acoperă o suprafață de 28 ½ hectare, atunci erau 4 felinare cu feștilă, iar acum sunt 500 de lămpi electrice – putem spera că lipsurile de care ne plângem astăzi vor fi completate cu prisosință până la serbarea bicentenarului orașului!”

         

24 septembrie 1852: DOMNITORUL BARBU ȘTIRBEI VINE LA CĂLĂRAȘI ȘI ADUCE CU EL HRISOVUL DE ELIBERARE A ORAȘULUI

 

Revoluția de la 1848 a avut la Călărași în centrul atenției, pe lângă problemele generale comune întregii țări, și problema dezrobirii și eliberării orașului, care se împletea strâns cu noțiunile de libertate și emancipare a clăcașilor, cuprinse în Proclamația de la Islaz. Când, la 20 iunie, într-o atmosferă de puternică însuflețire, întreg orașul se aduna în sunetele clopotelor pe terenul din fața cancelariei administrației, din sute de piepturi „s-au văzut cele mai mari strigături de bucurie, de frăție și dragoste, când s-au turnat și câteva toasturi în sănătatea libertății și dezrobirii orașului”. Dezrobire este termenul revoluționar care a prins aici cel mai mult și nu întâmplător. Îl vom întâlni de aici înainte în toate cererile făcute Eforiei ca și în lucrările preliminare eliberării orașului.

Dar nici de această dată călărășenii n-au avut succes, ceea ce nu i-a descurajat însă, ei adresându-se lui Barbu Știrbei, instalat ca domn la București după înăbușirea revoluției din 1848. În urma poruncii dată de domnitorul Barbu Știrbei, la 26 august 1849, Eforia spitalelor civile înainta un „Raport la domnie”, prin care scotea în evidență că „este de obște cunoscut câtă înlesnire și înflorire se poate da unui oraș cu dezrobirea și slobozirea drepturilor proprietărești. La acel scop acționând locuitorii de pe moșia Călărași a spitalului Colțea unde se află și schelă, s-au arătat prin mai multe reclamații către stăpânire, cerând ca ori prin schimb, sau prin cumpărare de stânjeni vadrați să li se dea o vatră mărginită din această moșie. La a cărora cerere însă până acum nu s-a dat nici un rezultat”. Exprimând convingerea că prin eliberarea Călărașului, Epitropia Colțea n-ar fi păgubită, primind în schimb o mare sumă de bani pe care ar putea să o învestească într-o altă proprietate, Eforia „supuind plecat această împrejurare la înalta chibzuință a Măriei Voastre, se roagă ca să binevoiți a da luminată poruncă de urmare”.

Într-adevăr, în noiembrie 1849, domnitorul răspundea acestui raport: „Cunoaștem că acest oraș de se va face slobod, va înflori cu atât mai mult și mai iute, cu cât are o poziție foarte favorabilă pentru comerț. De aceea poruncim a se trimite îndată la fața locului un inginer care să ridice cu cea mai mare exactitate planul orașului Călărași”. În urma acestei rezoluții, Eforia spitalelor civile se conforma și la sfârșitul lui noiembrie făcea cunoscut Ocârmuirii județului Ialomița că a fost desemnat inginerul Scarlat Popovici pentru ridicarea planului. Acesta vine la Călărași, în februarie 1850, și începe să lucreze la elaborarea planului, care creea străzi drepte, paralele, întretăiate de altele, formându-se dreptunghiuri mari, parcelate în loturi de către 200 de stânjeni pătrați, cu 4 piețe și un bulevard. Acest plan este trimis spre aprobare Eforiei spitalelor civile, la 5 aprilie 1850. Luând în dezbatere planul întocmit de Popovici, Eforia va întocmi „un jurnal”, la 16 mai 1850, prin care se stabileau următoarele:

  1. Orașul va fi de 541 locuri de casă de câte 200 de stânjeni fiecare, care vor fi împărțite în trei clase.
  2. Se prevedeau, de asemenea, 544 de pogoane pentru islaz.
  3. Locuitorii trebuiau să-și ridice casele în termen de 3 ani.
  4. Din vânzarea locurilor de casă, Epitropia trebuia să primească o sumă de 545.000 lei.

Jurnalul este înaintat spre aprobare domnitorului, care va pune pe el următoarea rezoluție: „Atunci când un oraș devine slobod nu se mărginește numai la 541 locuri de casă, prin urmare, trebuind a se osebi cel puțin 1200 de pogoane”. Se mai cerea Eforiei să ia și „Statutul orașului Alexandria” pentru a-l studia în vederea adaptării lui la condițiile orașului Călărași. Rezoluția era înaintată în copie Eforiei spitalelor civile, spre conformare, de către Departamentul Trebilor Bisericești, prilej pentru a cere „neîntârziat punere în aplicare a dorințelor locuitorilor întregului oraș”.

Ocârmuirea cerea, la 7 decembrie 1850, Comisiei orașului să treacă la „această mântuitoare și frumoasă punere la cale…îndemnând pe locuitori a se arăta doritori la cumpărarea locurilor…spre a scăpa odată de clăcuire, bucurându-se de dreptul unui proprietar și a se înflori orașul”. În urma apelului lansat către populație, comisia raporta ocârmuirii, la 11 decembrie 1850, că „numai în soroc de două zile s-au prescris 240 de locuri”, dar erau mulți doritori și prin satele plășilor, rugând în acest sens să se trimită notă și subocârmuirilor pentru a găsi doritori care să se înscrie la cumpărarea de locuri.

La 24 februarie 1851, Eforia spitalelor raporta domnitorului Barbu Știrbei că a primit deja din partea negustorilor din Călărași o listă pentru 419 locuri. Se menționa, cu acest prilej, că s-a întocmit un plan pentru 853 case. Totalul suprafeței puse la dispoziția locuitorilor se ridica astfel la 1008 pogoane.

Nemulțumit de faptul că nu se procedase la îmbunătățirile recomandate anterior, prin rezoluția domnească din 2 iunie 1850, Barbu Știrbei menționează: „Chipul ce ni se propune nu poate aduce decât un șir de învălmășeli necurmate. De aceea cerem 2000 pogoane a se despărți cu movili jur împrejur pentru vatra orașului și islaz”. Rezoluția este trimisă, la 4 martie 1851, Departamentului credinței spre executare.

Așa se face că la 2 mai 1851 inginerul Popovici este trimis iarăși la Călărași pentru a efectua parcelarea locurilor conform noii rezoluții a domnitorului și instrucțiunilor primite de la Eforia spitalelor civile, care, la punctul 7, prevedeau în mod expres: „Atunci orașul se va socoti înființat slobod și prin urmare cumpărătorii au să se bucure de dreptul slobozeniei pe locurile ce au cumpărat, când se va aduna un capital de 250.000 lei”. Era o nouă condiție care să ducă la tergiversarea lucrărilor de eliberare a orașului, pentru că Eforia era convinsă că acea sumă nu se va putea strânge decât cu foarte mare greutate, timp în care Epitropia Colțea putea pretinde în continuare drepturile de stăpân al moșiei. De altfel, și noua Comisie a Emancipării, alcătuită din Ioniță Păltineanu, Ioan Vasiliu, Constantin Stanciu și având ca „prezident” pe cârmuitorul Iorgu Lenș, constata, la 9 mai 1851, că suma cerută este greu de strâns, deoarece „cei mai mulți neguțători hălăduitori aici mai toți se găsesc cu capitalurile împrăștiate în mărfuri și negoțuri”. Sugera totuși Eforiei să facă publică eliberarea orașului, în tot principatul, căci așa „s-ar mai găsi doritori și prin alte județe și s-ar ușura strângerea sumei”.

Cert este că în luna mai 1851 încep a fi depuse primele sume în contul locurilor cumpărate. Printre primii cumpărători s-au aflat Dumitru Ene, Ilie Ioniță, Marin Voicu, toți din Călărașii Vechi, preotul Nicolae din Rasa, Ivan Brătianu din Ceacu ș.a. La 1 iunie 1851, inginerul Scarlat Popovici raporta Eforiei spitalelor civile că a terminat lucrările privitoare la deliminarea vetrei orașului, în care sens a întocmit o „carte de alegere a ocolului orașului Călărași însoțită de un plan”, pe care a depus-o, spre păstrare, la arhiva orașului.

La 28 iulie 1851, Barbu Știrbei se hotărăște să vină personal la Călărași pentru a se convinge de mersul lucrărilor și de necazurile populației, ca și pentru a urgenta eliberarea orașului. Primit cu toate onorurile cuvenite unui asemenea moment, domnitorul s-a convins de mizeriile ce îndurau locuitorii din cauza situării orașului pe o moșie particulară, care înțelegea să-și exploateze târgul cât mai mult pentru a obține maximum de profit. Având în vedere poziția deosebit de favorabilă a orașului pentru practicarea unui comerț liber și înfloritor, decide urgentarea lucrărilor de eliberare a Călărașiului.

Cum suma pentru răscumpărare se aduna greu, sfârșitul anului 1851 găsea Călărașiul tot în faza lucrărilor preliminare eliberării. La 25 ianuarie 1852, Comisia emancipării cerea Eforiei spitalelor civile urgenta aprobare a eliberării, întrucât mulți dintre negustorii orașului se oferiseră să subscrie pentru strângerea sumei de 250.000 lei, cerută de Epitropia Colțea. Printre cei care au împrumutat orașul cu sume între 1000 și 20.000 lei se numără cârmuitorul Iorgu Lenș, care primea la 3 martie 1852, mulțumirile Eforiei pentru cei 20.000 lei oferiți în ajutorul acelora care nu putuseră să-și răscumpere locurile primite. Ulterior și alți negustori se vor oferi să ajute pe cei nevoiași cu diferite sume. Astfel, Drăgan Ghețu și Răducan Ceaușescu ofereau câte 10.000 lei iar Drăgan Anghel oferea 5.000 lei. S-au strâns astfel 53.825 lei, care se adăugau celor 61.500 lei adunați din vânzarea loturilor, și întreaga sumă era înaintată, la 16 iunie 1852, de către Comisia Emancipării, Eforiei spitalelor civile.

La 24 iunie 1852, la Eforie se depuseseră în întregime cei 250.000 lei ceruți ca avans de Epitropia Colțea. Ca atare, în ședința care a avut loc la acea dată, membrii Eforiei, luând cunoștință de faptul că suma cerută inițial fusese achitată, au încheiat un „act” în care se arăta, printre altele: „Mulți dintre locuitorii după moșia Călărași a spitalului Colțea, precum și din alte părți ale principatului, și-au arătat către cinstita Eforie a spitalelor, cât și de-a dreptul către Măria Sa, Prea Înălțatul nostru Domn, dorința de a întocmi un oraș slobod pe partea ce s-ar osebi din această moșie”. După ce se menționa că s-a întocmit deja planul orașului și s-au stabilit prețurile celor trei categorii de terenuri ce urmau să se vândă către locuitori, se remarca, în final: „Acum această Comisie înfățișând dovadă că au numărat pe seama sa spitalului Colțea,, la Casa Centrală, suma de lei 250.000, Eforia declară: 1) acel ocol de loc de pogoane 1714 ½ ce s-au osebit din trupul moției Călărași, precum și orașul după dânsul de acum înainte sunt slobozi, bucurându-se acesta din urmă de toate drepturile ce au și celelalte orașe slobode din Principat”. Urma ca acest act să fie întărit prin hrisov domnesc, ceea ce se va întâmpla, în septembrie același an.

IMG_20180906_171033

Hrisovul lui Barbu Știrbei din 24 septembrie 1852, publicat în Monitorul Oficial al Țării Românești, din 27 februarie 1853

În semn de recunoștință pentru domnitorul Barbu Știrbei, care a susținut lupta de eliberare a orașului, fruntașii Călărașiului i-au cerut, la începutul lui iulie 1852, să accepte ca orașul eliberat să poarte denumirea de Știrbei. Domnitorul a primit cu bucurie propunerea și a fixat sosirea sa în oraș pentru a citi hrisovul domnesc, în luna septembrie 1852, călărășenii începând deja pregătirile în vederea proclamării oficiale a eliberării orașului.

IMG_20180903_124621

Statuia domnitorului Barbu Știrbei din incinta Prefecturii Călărași, ridicată în aprilie 2003, din inițiativa prefectului județului(Constantin TUDOR) și a primarului municipiului Călărași(Mirel Daniel ȚUȚUIANU)

Așa se face că pe 24 septembrie 1852, Călărașiul, împodobit sărbătorește, primea pe domnitorul Barbu Știrbei, care aducea cu el înaltul hrisov domnesc ce consfințea eliberarea orașului de sub stăpânirea spitalului Colțea. Apreciind faptul că pentru eliberarea orașului, locuitorii săi au făcut cereri de nenumărate ori și arătând importanța eliberării, domnitorul hotărăște emanciparea Călărașiului, care, de acum în colo, se va numi Orașul Știrbei. Ca să nu existe nici un fel de dubii, hrisovul stabilește și întinderea vetrei orașului. Cele 1714 pogoane sunt bine delimitate prin puncte topografice, conform ultimului plan al orașului. După ce se stabilesc și condițiile ce trebuiesc respectate în vederea distribuirii de loturi, în hrisov se urează noului oraș „înmulțire și înflorire întru toate”. După ce secretarul noii magistraturi (primării), I. Stoiachide, a dat citire hrisovului, în oraș au avut loc mari serbări populare care au cinstit așa cum se cuvenea împlinirea dorinței celei mai arzătoare a tuturor locuitorilor pentru care luptaseră aproape 20 de ani. S-a construit, cu acest prilej, un pavilion la marginea orașului cu 33 semicercuri înfrunzite, care împodobeau drumul și un arc de triumf. Casele frumos amenajate erau luminate feeric. La Ocârmuire era o stea mare, pentru iluminarea căreia s-au folosit nu mai puțin de 350 ulcele umplute cu seu și feștile. În total s-au cheltuit „în solemnități și ceremonii” prilejuite de eliberarea orașului, peste 3713 lei.

 

Pentru cititorii blogului meu, iubitori ai Istoriei orașului Călărași, public în finalul acestui material Hrisovul domnitorului Barbu Știrbei din 24 septembrie 1852 privind eliberarea orașului și decizia ca acesta să se numească pe viitor ORAȘUL ȘTIRBEI. Acest document oficial a fost publicat în  Buletinul Oficial al Șării Românești din 27 februarie 1853. Precizez că deși am cercetat cu atenție multe materiale de arhivă, nu am găsit un document de valoarea juridică a Hrisovului lui Barbu Știrbei prin care orașul nostru să redevină la denumirea de Călărași. Acest lucru s-a făcut tacit și a devenit realitate evidentă după anul 1884 când numele oficial al orașului s-a translatat către Gimnaziul Știrbei Vodă, atât locuitorii, cât și oficialitățile folosind pe mai departe apelativul Călărași pentru urbea de pe Borcea.

Dar iată cum arăta textul documentului:

                                                                  NOI

                                              BARBU DIMITRIE ŞTIRBEI

                   cu mila lui  Dumnezeu domn stăpânitor a toată Ţara Românească

 

            Târgul Călăraşi, a cărui vatră făcea parte din moşia spitalului Colţea, fiind de mult cunoscut că, cu a sa importantă poziţie pentru comerţ, ar putea deveni un oraş înfloritor, dacă s-ar libera de piedicile ce-i aduc la a sa dezvoltare îndatoririle proprietăreşti ale pământului său, în multe rânduri s-au făcut de a se emancipa acest târg şi totdeauna oblăduirile după vremi au manifestat dorinţa de a îndeplini această trebuinţă.

            Având dar noi în vedere şi dorind cu osebire a favora cât prin putinţă asemenea mijloc de dezvoltare a oraşelor, mai ales a celor ce prin a lor poziţie promit înaintare, am chemat bunăvoinţa Eforiei Spitalelor şi am avut mulţumirea a vedea sprijinită a noastră dorinţă prin zelul şi pătrunderea cu care zisa Eforie a îmbrăţişat scopul ce ne-am propus pentru îmbunătăţirea acestui oraş.

             Spre acest sfârşit, luând noi în băgare de seamă raporturile Departamentului Credinţei de la 2 septembrie anul 1849 şi de la 2 iunie anul 1850, însoţite de ale Eforiei spitalelor, cu data de la 27 august 1849 şi de la 22 mai 1850, prin care ni se arată mijloacele chibzuite pentru emanciparea oraşului Călăraşi şi pentru despăgubirea proprietăţii spitaliceşti; osebindu-se adică un ocol din trupul moşiei spitaliceşti, din care ocol o parte să se destine pentru raionul oraşului sau islazul său, iar altă parte să se hotărască pentru vatra oraşului, care vatră împărţindu-se în trei clase de deosebite preţuri, să se vândă cu stânjenul şi cu banii ce se vor strânge din această vânzare să se cumpere vr-un acaret  pe seama spitalelor, spre a lor despăgubire; Am cerut să se deosebească din trupul moşiei Călăraşi, pentru noul oraşu un ocol cu îndestulă întindere şi cu hotare bine precizate, încât să nu se aducă nici o piedică la dezvoltarea acestui oraşu; Şi după ce prin raporturile Departamentului Credinţei de la 26 februarie şi 30 mai 1851, însoţite de ale Eforiei spitalelor de la 24 februarie şi 20 mai din acelaşi an, ni s-a supus plan arătător de întocmirea noului oraş, precum şi chibzuire ca emanciparea lui să se socotească săvârşită, după ce se va aduna din vânzarea locurilor o sumă de 250.000 lei, am aprobat prin rezoluţia noastră de la 15 aprilie 1851 atât planul de întocmire a noului oraşu, cât şi chibzuirea ce ni s-a supus pentru a lui emancipare şi am poruncit a proceda în vânzarea locurilor.

             În sfârşit acum, după ce prin raportul Departamentului Credinţei de la 25 iunie, însoţit de al Eforiei spitalelor de la 29 iunie a anului curgător, ni se supune în cunoştinţă că s-a adunat în casa Eforiei spitalelor prefixata sumă de 250.000 lei  şi că prin urmare condiţia emancipării oraşului se află îndeplinită.

            Noi, văzând actul de liberare ce sloboade Eforia spitalului, cu data de la 29 iunie al anului curgător, subt iscălitura membrilor ei, d-lor vornicul Costandin Herăscu, logofătul beizadea Scarlat Grigorie Ghica şi doctorul Apostol Arsache, înaintat nouă pe lângă sus-citatele raporturi ale Departamentului Credinţei de la 25 şi al Eforiei spitalelor de la 29 iunie anul curent;

             Văzând adeverirea ce dă Departamentul Dreptăţii, în urma cercetărilor şi constatărilor ce a făcut despre validitatea titlurilor de stăpânire a moşiei Călăraşi, ce-i zice şi Lichireşti, că este adică dreaptă proprietate a spitalului Colţii;

             Declarăm, printr-acest Domnescu al nostru Hrisovu, cu desăvârşire emancipat noul oraşu ce se întocmeşte în locul târgului Călăraşi, având a fi acesta totdeauna reşedinţă de Cârmuire a judeţului Ialomiţa şi a se bucura de toate drepturile ce au şi celelalte oraşe ale Principatului.

             Totdeodată, luând în băgare de seamă voia ce ni s-a cerut prin prezisele raporturi de a se da noului oraş numele de Ştirbeiu, al familiei noastre, primim cu atât mai multă plăcere să poarte acest oraşu numele nostru, cu cât ne bucurăm a-l vedea că ia în zilele Domniei Noastre o nouă condiţie de prosperitate. Iar întinderea ocolului şi condiţiile întocmirii noului oraş sunt cele următoare:

                                Întinderea ocolului general al oraşului Ştirbeiu

              Pentru acest ocol s-a ridicat plan într-adins prin care se arată că toată întinderea oraşului Ştirbeiu este de una mie şapte sute patrusprezece pogoane, no::1714, şi periferia se hotărăşte, despre răsărit şi apus, prin liniile de hotar ale mărginii moşii A, B, în întindere de una mie şapte sute şaptezeci stânjeni, No: 1770 şi C, D, în întindere de una mie cinci sute treizeci stânjeni No: 1320, care trece prin movila( L ) din drumul viilor, numită a lui State şi prin movila ( F )  din drumul poştei, numită a Ceairului, şi care amândouă aceste movile se văd pe planul moşiei din anul 1842, însemnate cu No: 9 şi 25.

                                Condiţiile întocmirii acestui oraşu

             Pentru vatra oraşului Ştirbeiu s-a osebit deocamdată, din sus-arătatul ocol, o întindere de 229,392 stânjini cvadraţi care fac una sută şaptezeci şi şapte pogoane No. 177, şi alcătuindu-se osebit plan de regularea acestui oraşu, s-au ales pentru locuri de vânzare 157,784 stânjini pătraţi, afară de uliţi, pieţi şi locuri rezervate pentru clădiri publice, care cuprind 71,608 stânjini cvadraţi.

             Aceşti 157, 784 stânjini pătraţi s-au împărţit în trei clase şi anume:clasa întâi care pe plan s-a însemnat cu văpsea roşie, cuprinde stânjini pătraţi treizeci şi şase mii şase sute şaizeci şi patru No: 36.664; clasa a doua, însemnată pe plan cu văpsea albastră, stânjini pătraţi cincizeci şi trei mii două sute No: 53.200; clasa a treia, însemnată cu văpsea galbenă, stânjini pătraţi şaizeci şi şapte mii nouă sute douăzeci No: 67.920;

             hotărându-se şi preţul lor, câte şase lei stânjinul pătrat de clasa întâi, cinci lei de cla sa a doua şi patru lei de clasa a treia.

          Iar pogoane una mie cinci sute treizeci şi şapte No: 1537 rămân pentru raionul oraşului, având a sluji drept islaz al comunităţii sale, cum şi pentru a se da cu vremea mai multă  întindere vetrei oraşului, după cum trebuinţa va cere, fără a fi nimeni volnic a face vr-o altă întrebuinţare acestui loc în niciun chip.

             Cu vânzarea locurilor ce a rămas nevândute din vatra oraşului Ştirbeiu şi sunt pe seama Eforii Spitalelor, însărcinăm pe magistratul acestui oraş ca, dimpreună cu Epitropul orânduit din partea sus zisei Eforii, să îngrijească a se osebi, prin inginerul oraşului, locurile pe faţa pământului cu toată precizia cerută, întocmai precum în plan se cuprinde; a pune pietre la colţurile fiecărui loc ca să nu mijlocească în nici o vreme vre-o nedumerire sau vălmăşeală despre hotare şi a se da la mâna fiecărui cumpărător actul vânzării cu cuprindere de descrierea locului, prin măsurătoarea laturilor lui şi prin însemnarea direcţiei acestora spre cele patru puncte cardinale.

             Magistratul împreună cu împuternicitul Eforii Spitalelor rămân îndatoraţi ca, la fiecare şase luni, să trimită acelei Eforii lista de locurile vândute, precum şi banii adunaţi din acea vânzare, având a urma cu acest chip până la desăvârşita desfacere a locurilor ce alcătuiesc vatra acestui oraşu.

              Pe aceste temeiuri, spre paza şi veşnica statornicire celor preurmate şi aşezate, Noi dăm Oraşului Ştirbeiu acest Hrisovu, întăritu cu a Noastră Domnească Iscălitură şi Pecete şi urându-i înmulţire şi înflorire întru toate, poruncim ca pe lângă acest Hrisovu, alăturându-se sus zisul act al Eforiei Spitalelor, să se dea în original în păstrarea Magistratului acestui oraşu, împreună şi cele două planuri, adică cel general al ocolului şi cel particular al vetrei oraşului Ştirbeiu, iar copii după acestea adeverite de Departamentul Dreptăţii să se depue la Arhiva Statului.  

              Dat la anul de la Hristos una mie opt sute cincizeci şi doi Septembrie 24. Iar al Domniei Noastre al patrulea, în Capitala Bucureşti a Principatului Românescu.

 

                        Urmează iscălitura Măriei Sale,

 

 Şeful Departamentului Dreptăţii:  M. Arghiropolu

 

                                  Trecut în condică şi procitită,

                                   Şeful secţiei 1-iu, Ştefan Burke

      No: 9

     Al condicii de hrisoave

 

24 septembrie 1852: CĂLĂRAȘIUL DEVINE ORAȘ LIBER(I)

 

După cum am arătat într-o postare anterioară, la 13 martie 1681 spătarul Mihai Cantacuzino, unul din cei 6 fii ai marelui postelnic,  eruditul Constantin Cantacuzino, a cumpărat moșia Lichireștilor cu sat cu tot, moșie pe care mai apoi, foarte probabil în primii ani ai secolului al XVIII-lea, o donează mănăstirii Colțea din București, ca sursă de venit pentru întreținerea Spitalului Colțea, primul spital din Capitală, construit din banii spătarului Cantacuzino și inaugurat la 14 decembrie 1704.

220px-1862_-_Aman_-_Portretul_marelui_spătar_Mihail_Cantacuzino

Spătarul Mihai Cantacuzino

O situație aparte o avea satul Lichirești(Călărași, după 1700), ai cărui locuitori nu erau proprietari pe terenul pe care își ridicaseră casele și acareturile gospodărești. Proprietar al acestor terenuri devenise Spitalul Colțea din București, călărășenii fiind obligați să plătească annual pentru locul pe care-și construiseră casele o taxă anuală, numită în epocă taxă de embatic, un fel de taxă de concesiune de astăzi.

Dar această situație afecta și dezvoltarea economică a Călărașiului, aflată la începutul secolului al XIX-lea în faza incipientă. Astfel se explică faptul că deși după 1833, odată cu stabilirea la Călărași a reședinței județului Ialomița, în oraș vin, printre alții și persoane cu posibilități materiale, îndeosebi negustori, doar o mică parte se hotărăsc să se stabilească definitiv aici. Cei mai mulți făceau afaceri după care părăseau orașul, neîndrăznind să rămână într-un târg situat pe o moșie particulară, fără nici o perspectivă de viitor.

Locuitorii nu s-au împăcat niciodată cu situația în care doreau să-i țină arendașii, încercând diferite forme de nesupunere la pretențiile proprietărești. Era, în ultimă instanță, un mod de exprimare fățișă a dorinței de eliberare de sub dependența stăpânului feudal. Deși din punct de vedere social locuitorii Călărașiului formau o masă eterogenă (de la plugari clăcași, până la negustori și boiernașii bogați), ei s-au remarcat în lupta cu proprietatea ca o masă compactă, ceea ce, așa cum se cunoaște până acum, se întâmpla foarte rar.

 

Avântul ce-l luase între timp campania de înființare pe linia Dunării a noilor orașe ( Brăila, Giurgiu, Turnu), ridicate pe ruinele vechilor raiale turcești, a stimulat lupta de eliberare a Călărașiului. Obligația de a încheia periodic diferite învoieli pentru îndeplinirea obligațiilor clăcăsești, constituia pentru călărășeni o piedică în dezvoltarea economică și socială a orașului lor.

Forma principală prin care locuitorii orașului Călărași și-au manifestat dorința lor de a se elibera de sub stăpânirea spitalului Colțea a fost calea jalbelor adresate fie către ocârmuire, fie către Eforia spitalelor civile. În fața insuccesului repetat, ei se vor adresa direct domnitorului. Primele documente despre eforturile călărășenilor, în sensul emacipării, datează din 1833, după ce Călărașiul devenise capitală de județ. Când, la 1 noiembrie 1833, Comisia orașului își intra în atribuțiuni, cu prilejul întocmirii proiectului de buget se menționa, printre altele: „Iar pentru alte îmbunătățiri îndemnăm a zice, că atât venitul târgului fiind neasemănat îmbunătățirilor, cât și mijloacelor orășenilor încă foarte înapoiate s-ar nădăjdui atunci o plăcută îmbunătățire, când s-ar mai adăuga vrun venit prea mic acestei înfrumusețări din exportațiile ce se urmează prin această schelă, sau s -ar preface acest oraș în domeniu al statului, în care atunci poate înainta la uneltiri neguțătorești”. Este o formă puțin estompată de a cere direct emanciparea orașului. Dar dorința membrilor comisiei va rămâne doar consemnată în arhivele ocârmuirii, fără să ajungă în fața Eforiei spitalelor civile, care avea acum în subordine și Spitalul Colțea.

 

Convinși fiind de avantajele pe care le-ar oferi dezvoltării orașului eliberarea lui, la 25 februarie 1836, mai mulți locuitori adresau o jalbă Ocârmuirii județului Ialomița: „Cerând noi, hălăduitorii acestui târg slobozirea de sub proprietate ori prin răscumpărare, sau, nefiind alt mijloc, prin legiuitul embatic pentru totdeauna”. În continuare, semnatarii invocau exemplul altor orașe dunărene, deja emancipate, și care începuseră să se dezvolte și să înflorească. Conștienți de piedicile ce le-ar putea întâmpina din partea Epitropiei spitalului Colțea, cereau ajutorul ocârmuirii, „care de aproape cunoaște greutățile noastre ce le-am încercat de mai nainte vreme prin cele propietărești îndatoriri”. Pentru a satisface pretențiile stăpânului moșiei se arată: „Hotărârea noastră este de a ne vinde orice om avea să răscumpărăm locul acesta pe care locuim, cu un adaus de un alt loc ce este chibzuit pentru întinderea orașului”. La 5 mai 1836 ocârmuirea anexa această jalbă unui raport pe care îl înainta Departamentului Treburilor din Lăuntru și în care se specifica că locuitorii acestui târg ”cer îmbunătățirea soartei lor pentru a putea trece la civilizație, bazată pe dezvoltarea comercială a orașului”. Departamentul a înaintat jalba Eforiei spitalelor civile cu indicația de a cerceta îndeaproape posibilitățile emancipării orașului.

 

Dar în urma consultării pe care Eforia a avut-o cu Epitropia spitalului Colțea(forul de conducere al spitalului de la acea vreme), Departamentul primea, la 8 iunie 1836, răspunsul că era necesar mai întâi trimiterea la Călărași a unui inginer topograf care să măsoare locurile și să ridice un plan de sistematizare a orașului. Întrucât acest lucru necesita cheltuieli suplimentare pe care Epitropia nu le putea susține, problema rămânea practic nerezolvată. Era desigur vorba numai de un pretext pentru a se respinge cererea. În fața acestei situații, călărășenii cer să li se dea cu embatic cel puțin locurile cu prăvălii, amenințând că în cazul respingerii vor „sparge orașul” și se vor muta la Brăila. De teamă, Departamentul din Lăuntru a intervenit pe lângă Eforie, cerându-i să ia cel puțin o măsură temporară pentru a-i domoli pe locuitori.

 

Imediat după 1833 s-au stabilit în Călărași și locuitorii veniți din Silistra și satele din jur. În jalba pe care aceștia o adresau domnitorului, la 6 iunie 1836, își exprimau speranța „că micul oraș Călărași de azi se va face, dacă nu cu mult mai mare decât Brăila cel puțin cât dânsa prin mulțimea de locuitori noi”. Cu alt prilej, aceiași petiționari arătau că au aflat de la orășenii Călărașilor „că voiește a lua ființă pomenitul oraș cu întreaga statornicie moștenitoare fără embatic”.

 

Doi ani mai târziu, la 6 februarie 1838, cetățenii orașului se adresează cu o nouă jalbă Epitropiei Colțea cerând să li se vândă 400 pogoane din moșie pentru a-și putea ridica noi gospodării. Și cu acest prilej semnatarii cer răscupărarea locurilor pe care erau așezați. Petiția este pusă în discuția Comisiunii Finanțiale a Obșteștei Adunării, care, după dezbateri aprinse, propunea: „orașul Călărași, potrivit cu cererea și voința orășenilor, să li se înlesnească voia de a se răscumpăra; căci după o asemenea măsură întocmindu-se și acolo oraș cu magistrat, este și spre folosul obștesc”. Epitropia n-a ținut însă seama de această propunere, fiindu-i teamă că va pierde veniturile mari care proveneau din încasarea embaticului și a celorlalte taxe asupra activității comerciale. Ca și la 1836 răspundea evaziv că orașul nu se putea întinde fără rost, fiind nevoie de ridicarea unui plan al orașului. Invocând acceași lipsă de bani, Epitropia refuza și de această dată să satisfacă cererile călărășenilor. Nici intervenția domnitorului Alexandru Ghica, același care primise în anul 1834 cu plăcere propunerea ca noul oraș eliberat să-i poarte numele, și nici cea a Departamentului din Lăuntru, nu reușesc să determine Epitropia Spitalului Colțea să dea curs solicitărilor cetățenilor Călărașiului. În fața acestor refuzuri repetate, călărășenii au început să nu mai țină seama de pretențiile stăpânului moșiei, construind locuințe fără aprobare. Astfel, în 1840 arendașul Constantin Ionescu se adresa Ocârmuirii județului cerând intervenția acesteia în soluționarea conflictelor ce se iviseră între el și orășenii care, „refuză plata embaticului și mă amenință chiar cu bătaia”.

Ocârmuirea s-a eschivat în primă instanță, dar în urma intervenției Departamentului din Lăuntru, sesizat de Epitropie, se vedea nevoită să raporteze: „hălăduitorii nu mai pot suporta abuzurile arendașului, care le cerea fel de fel de obligații și le îngreuna activitatea comercială”. Pentru aplanarea conflictului, Departamentul recomanda Eforiei spitalelor civile(un fel de minister al spitalelor) să ceară deplasarea la Călărași a epitropului spitalului Colțea pentru a cerceta la fața locului necazurile locuitorilor. Epitropia nu s-a supus însă acestui ordin. Mai mult, printr-o adresă din 8 august 1841, cerea Ocârmuirii de Ialomița să ajute arendașul în strângerea dărilor pe care locuitorii le datorau proprietății conform legiuirilor regulametare.

 

Văzând modul în care Epitropia înțelege să le rezolve plângerile, locuitorii amenință și mai puternic că vor pleca de pe moșie, lăsând-o nelucrată, „dacă nu se are în vedere voința noastră de a ne elibera prin răscumpărare sau schimb de sub datoriile proprietărești”. La 23 iunie 1845, Eforia spitalelor civile primea o nouă jalbă a călărășenilor, semnată de data aceasta de peste 30 de locuitori, de la negustorii bogați, până la țăranul clăcaș, reliefându-se faptul că acum se impunea mai mult ca oricând eliberarea orașului, deoarece o capitală de județ ca să se poată dezvolta și afirma în viața județului și a țării trebuia să fie un oraș liber. Se solicită intervenția Eforiei pe lângă spitalul Colțea, cerând să se trimită de urgență și un inginer hotarnic care să treacă la ridicarea planului orașului. În fața acestor insistențe, Eforia spitalelor civile soma, la 11 martie 1847, Epitropia Colțea să satisfacă cererea călărășenilor și să trimită un inginer hotarnic pentru a face planul târgului. Aceleași vechi motive invocate de Epitropie (lipsa fondurilor), stârnesc protestul cetățenilor orașului, care amenință direct: „Ne considerăm liberați de datoriile proprietărești atât cât inginerul hotarnic cerut nu vine la Călărași”. În fața acestei alternative, Epitropia Colțea s-a văzut nevoită să aprobe vânzarea terenurilor cerute și ridicarea planului noului oraș. Lucrul a fost amânat însă și datorită izbucnirii evenimentelor revoluționare din primăvara și vara anului 1848.

 

 

LA CĂLĂRAȘI, ATUNCI, ÎN AUGUST 1944

 

Epuizată de pierderile de ordin uman, material și militar, într-un război care nu mai era al ei, România îşi intensificase activităţile diplomatice secrete, tatonând ieşirea din război, guvernul lui Ion Antonescu înmulţind contactele directe cu reprezentanţii Naţiunilor Unite şi cu unele state neutre. După bombardamentul masiv al aviaţiei americane asupra Bucureştiului şi zonei Prahova, Uniunea Sovietică a impus României încheierea unui armistiţiu unilateral (aprilie 1944), dar propunerea a fost respinsă, opinia publică din România privind cu temere o ocupaţie unilaterală sovietică.

Situaţia militară dificilă de pe frontul Iaşi-Chişinău-Tighina şi iminenţa apropierii trupelor sovietice de capitală au grăbit forţele democratice din România să înlăture guvernul antonescian şi să propună încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, având ca reprezentant Uniunea Sovietică. Decizia de a trece la acţiune i-a aparţinut regelui Mihai I, care s-a bucurat de susţinerea Blocului Naţional Democrat (creat în iulie 1944 şi format din Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Social Democrat şi Partidul Comunist Român, acesta din urmă impus de prezenţa armatei sovietice în România).  Lovitura de palat condusă de rege avea ca obiective încheierea imediată a unui armistiţiu cu Aliaţii, retragerea din Axă şi sprijinirea totală a efortului de război aliat, răsturnarea regimului Antonescu şi înlocuirea lui cu un regim democratic.

În după-amiaza zilei de 23 august, regele i-a invitat la palat pe Ion Antonescu şi pe Mihai Antonescu. Pentru că Ion Antonescu a refuzat cererea de a încheia imediat armistiţiul cu Aliaţii, regele a ordonat arestarea celor doi (care au fost preluaţi de către comunişti), ca şi a celorlalţi apropiaţi ai lor. Generalul Constantin Sănătescu a fost numit prim-ministru. Au fost blocate principalele instituţii de stat şi armata a trecut la asedierea obiectivelor de luptă germane; au fost barate căile de acces ale trupelor germane spre Bucureşti.

În seara aceleaşi zile, regele a citit la radio proclamaţia către ţară, în care anunţa ruperea relaţiilor diplomatice cu Germania şi încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. A fost reintrodusă, parţial, Constituţia din 1923 şi au fost promulgate decrete şi legi referitoare la amnistia generală, la desfiinţarea lagărelor de muncă şi la eliberarea deţinuţilor politici. Armata română a început lupta cu trupele germane şi maghiare, reuşind să elibereze două treimi din teritoriul ţării până în septembrie. Ulterior, a contribuit la eliberarea de sub dominaţia nazistă a Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei

După cum se cunoaşte, încă din aceeaşi noapte, trupele române au întors armele împotriva Germaniei naziste, alăturându-se Coaliţiei Naţiunilor Unite. Lupte puternice au avut loc în acele zile fierbinţi în Capitală şi în jurul ei, pe Valea Prahovei, în Dobrogea şi în Câmpia Bărăganului, precum şi în alte zone şi localităţi ale ţării. Chiar a doua zi după declanşarea luptelor, la 24 august 1944, un grup de locuitori şi premilitari din comuna Mircea Vodă (astăzi cartier al municipiului Călăraşi) a atacat o subunitate germană ce apăra un depozit de muniţii. În faţa focului puternic declanşat de premilitarii români, inamicii au reuşit cu greu să se refugieze spre centrul oraşului.

În preajma declanşării acţiunilor  insurecţionale, teritoriul actual al judeţului Călăraşi făcea parte din zona etapelor armatelor germane şi române angajate pe frontul din Moldova. Aici se aflau dislocate aşa-numitele formaţiuni de spate, care asigurau frontul cu hrană, muniţii, carburanţi, materiale de geniu ş.a. Tot aici se mai găseau amplasate numeroase spitale militare, coloane de transport şi aerodromuri pentru formaţiunile grele de aviaţie. De asemenea, în zona Câmpiei Bărăganului se afla, la 23 august 1944, în momentul întoarcerii armelor, Grupul de armate german “Koruck 593”, comandat de generalul Bruckhardt, care avea, potrivit estimărilor vremii, în jur de 5.000 – 6.000 de soldaţi. Situaţia strategică generată de declanşarea acţiunilor armate punea trupele germane din Bărăgan între două focuri: cel al forţelor sovietice aflate în ofensivă pe frontul din Moldova şi cel al trupelor române din cadrul Corpului 2 teritorial, însărcinat cu misiunea de a zdrobi inamicul din estul şi sudul Munteniei.

După unele date, la care am avut acces, rezultă faptul că între 24 – 27 august 1944, în localităţile din jurul Călăraşiului au avut loc numeroase ciocniri între trupele române, ajutate de populaţia civilă şi forţele germane, soldate cu capturarea a peste 1500 de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi germani, ce au fost dezarmaţi şi internaţi în lagărul ce se improvizase în incinta Regimentului 23 infanterie de la Călăraşi. Incidente puternice s-au semnalat şi pe Dunăre şi Braţul Borcea, unde convoaiele navelor de război germane încercau să se refugieze în amonte de Ostrov, pentru a putea acosta pe malul bulgăresc al Dunării.

646x404 (1)

Şi în Zona Olteniţei, trupele române au acţionat cu rapiditate, şi în zilele de 24 şi 25 august, soldaţii din regimentele 1 şi 3 de grăniceri au dezarmat mai mulţi militari germani  la Budeşti şi Olteniţa.  Pe 26 august 1944,  cei 388 de soldaţi germani, 28 de subofiţeri şi 3 ofiţeri care asigurau paza Portului Olteniţa au fost dezarmaţi şi luaţi prizonieri de grănicerii români. Lupte puternice s-au dat în aceste prime zile insurecţionale în pădurile de la Ciornuleasa şi Negoeşti, precum şi la Chiselet, unde pichetul de grăniceri, cu sprijinul populaţiei locale, au anihilat încercarea unor militari germani şi italieni de a trece Dunărea, în Bulgaria.

În zilele de 29 şi 30 august 1944, Călăraşiul a fost ţinta unor importante forţe militare germane care au încercat să pătrundă în oraş cu intenţia de a trece mai departe spre Bulgaria, prin Silistra. Primele schimburi de focuri se produc la 29 august, în jurul orei 17,10. Peste aproximativ o oră, coloana germană comandată de generalul Bruckhardt sosea pe aeroportul oraşului şi cerea permisiunea ca trupele sale să fie lăsate să treacă în Bulgaria. Refuzând o asemenea propunere şi primind ordin de a dezarma şi captura forţele inamice, locotenent-colonelul Constantin Damiescu, comandantul garnizoanei locale, ordona deschiderea focului. Astfel, în noaptea de 29/30 august 1944, la bariera Călăraşiului dinspre Slobozia au loc lupte puternice, soldate în cele din urmă cu victoria trupelor româneşti. Într-un raport al Poliţiei Călăraşi, înaintat prefecturii judeţului, se menţiona: “În noaptea de 29/30 august 1944 au fost dezarmaţi şi făcuţi prizonieri un număr de 3200 ostaşi germani, din care un general, 80 ofiţeri, 100 subofiţeri şi restul trupă. Cu ocazia incidentelor ce au avut loc, sunt 301 morţi si 250 răniţi din armata germană”.

Soldate cu succesul total al forţelor româneşti, luptele desfăşurate în zona Călăraşiului şi Olteniţei au provocat mari pierderi inamicului, statisticile vremii amintind că numai în lagărul de prizonieri de la Călăraşi fuseseră internaţi peste 5000 de germani, ce aveau să fie preluaţi ulterior de soldaţii sovietici care îşi făceau apariţia în oraş pe 1 septembrie 1944.

Publicăm, mai jos, căteva documente de epoca care descriu evenimentele militare petrecute în zona Călărășiului, atunci, în August 1944.

I

                    1944 august 24, Bucureşti. Ordin al Ministerului Afacerilor Interne către Prefectura judeţului Ialomiţa prin care se cere dezarmarea trupelor germane şi menţinerea ordinii în judeţ.

  Continuaţi activitatea administrativă conform legilor în vigoare. În legătură cu poliţia, jandarmii şi comandanţii de garnizoană asiguraţi ordinea interioară în cel mai perfect spirit de dreptate în cadrul ideilor anunţate prin proclamaţia M.S.Regelui.

Aveţi grijă pentru aprovizionarea populaţiei în special a refugiaţilor.

Trupele germane trebuiesc dezarmate de unităţile armatei române şi apoi internate în lagăre.

Orice ezitare sau întârziere atrage sancţiuni grave.

Raportaţi telegrafic cifrat orice eveniment important.

Comunicaţi prezentul ordin Inspectorilor General Ad-tivi, Comandanţilor de Garnizoană, tuturor organelor administrative, poliţiilor şi Legiunei de Jandarmi.

                                 Ministrul Afacerilor Interne

                                   (ss) general Aldea Aurel

II

                     1944 august 25, Călăraşi. Raport al Preturii plăşii Călăraşi adresat Prefecturii judeţului Ialomiţa prin care face cunoscut incidentul ce a avut loc în seara zilei precedente între locuitorii comunei Mircea Vodă şi germanii din localitate.

Astă seară pe la orele 8,30 s-a produs în comuna Mircea Vodă un incident între câţiva nemţi ce aveau în grija lor un mic depozit în acea comună şi care voiau să plece şi între un grup de locuitori şi premilitari în frunte cu şeful de post ce au voit să-i dezarmeze.

În timp ce se schimbau focuri de armă, a venit dinspre Bucureşti o maşină germană care a luat pe nemţi din comună şi a fugit spre Călăraşi.

III

                    1944 august 26, Călăraşi. Extras din Registrul istoric al Căpităniei portului Călăraşi referitor la situaţia militară de pe braţul Borcea.

Cu adresa Căpităniei portului Călăraşi nr. 79 din 26 august 1944 s-a cerut Garnizoanei Călăraşi a se trimite la Gura Borcii de sus, pentru orice eventualitate, în cazul când vasele inamice germane ar încerca să forţeze gura canalului Călăraşi, 4 tunuri antitanc.

S-a cerut telefonic Regimentului infanterie marină de la Roseţi – Ialomiţa a da trupe şi a pune la dispoziţie mijloace de siguranţă pentru bararea canalului Gura Borcii în sus.

De la Feteşti s-a comunicat la ora 21 că trec în sus pe canalul Borcea vase germane de război şi să se ia toate măsurile de siguranţă.

IV

                1944 august 27, Călăraşi. Extras din Registrul istoric al Căpităniei portului Călăraşi referitor la evenimentele petrecute în raza sa de competenţă.

La orele 8,30 pichetul grăniceresc Chiciu comunică telefonic că au trecut spre Olteniţa 27 vase de război germane şi 2 vedete rapide germane.

Cele 2 vedete rapide germane evoluează la Gura Borcii, făcând recunoaştere.

La ora 9,20 s-a telefonat că o vedetă rapidă germană evoluează în faţa pichetului de la Gura Borcii.

La ora 9,30 se telefonează de la Chiciu că cele 2 vedete rapide germane evoluează la Gura Borcii, aşteptând alt convoi de vase de război germane, care se văd urcând spre Silistra.

La ora 9,45 lt. Tone a cerut să i se pună la dispoziţie o şalupă spre a merge la Gura Borcei împreună cu un grup de ostaşi între care şi garda Căpităniei portului. S-a pus la dispoziţie şalupa Delfinul.

La ora 9,50 se telefonează de la centrul de informaţii Călăraşi că de la Feteşti a plecat spre Gura Borcii – Călăraşi un remorcher cu 2 vase cu răniţi.

Locot. Stanciu Marin a trecut la Gura Borcii cu 2 tunuri.

La ora 11 s-a cerut de către Căpitănia Portului Călăraşi Regimentului Infanterie Marină de la Roseţi să trimită la Gura Borcii în sus un batalion de oameni pentru a respinge o eventuală încercare de trecere a inamicului în vederea fixării unui cap de pod, în eventualitate că vasele de război germane oprite la Olteniţa, s-ar întoarce la Călăraşi.

La ora 11,25 remorcherul Alice proprietatea Spiru Dumitru [a primit ordin] să remorcheze bacul Sf. Nicolae şi să pornească spre Roseţi pentru a primi trupa de la Regimentul Infanteriei Marine.

La ora 12,25 se telefonează de la pichetul Chiciu că a trecut primul convoi de vase germane compus din 14 vedete rapide şi 27 vase de război germane iar al doilea convoi din 24 vase de război germane şi 13 vedete rapide se apropie.

La ora 14,20 remorcherul N.F.R. Brâncoveanu a sosit de la Galaţi cu un transport de 30 răniţi şi 2 morţi.

V

                    1944 august 29, Călăraşi. Extras din Registrul istoric al Căpităniei portului Călăraşi referitor la luptele purtate între trupele româneşti şi cele germane.

La ora 14,30 se semnalează că o coloană de 7 vase blindate germane, venind dinspre Buzău cu toată viteza prin Slobozia spre Călăraşi.

La ora 17 a sosit pe terenul de tragere, la 5 km de Călăraşi, o coloană germană. S-a cerut de către autorităţile militare ca această coloană să depună armele, s-a refuzat însă. S-au continuat tratative şi s-a dat termen pînă la ora 1 (noaptea).

La ora 1 (noaptea) trupele noastre, Artileria, Infanteria Marină şi Infanteria au deschis focul asupra coloanei germane. Sunt morţi şi răniţi în rândurile germane, după care s-au predat.

VI

                    1944 august 29, Călăraşi. Raport al Prefecturii judeţului Ialomiţa către Ministerul de Interne prin care semnalează prezenţa unei coloane motorizate germane în apropierea oraşului Călăraşi.

Prefectura judeţului Ialomiţa raportează:

Coloana motorizată şi blindată germană, despre care am raportat telefonic în dimineaţa zilei de azi, se găseşte la 2 km de Călăraşi spre Slobozia.

Este comandată de un general şi are un efectiv de circa 3000 de oameni.

Au trimis la Călăraşi un parlamentar pentru a li se permite trecerea în Bulgaria împreună cu vehiculele şi tot armanentul.

Am raportat situaţia Marelui Stat Major astăzi după amiază şi ni s-a ordonat să procedăm la dezarmarea lor.

În judeţ nu avem însă decât câteva companii adunate din diferite unităţi, deci ne vedem în imposibilitatea de a executa ordinul.

Rugăm stăruitor interveniţi din nou, imediat, pentru a ni se acorda sprijinul aviaţiei.

VII

                    1944 august 29, Bucureşti. Buletin informativ special al Inspectoratului general al Jandarmeriei despre lupta unor coloane militare germane în zona Călăraşi, judeţul Ialomiţa.

Situaţia din judeţul Ialomiţa, la ora actuală, se prezintă în modul următor:

Coloana germană ce a înaintat pe direcţia Slobozia – Ciulniţa se găseşte la circa 4 km de Calaraşi, pe şoseaua Slobozia – Călăraşi, unde germanii au ocupat poziţii de luptă.

Pare că efectivul lor să fie de circa 2-3000 oameni. Comandantul garnizoanei Călăraşi a dus tratative cu coloana germană care cerea să i se aprobe a trece în Bulgaria şi refuză până în prezent a se preda.

Acestei coloane îi face faţă în bune condiţiuni trupele noastre compuse din un regiment infanterie marină, o unitate de trupe combinate din garnizoana Călăraşi, un divizion artilerie şi o companie de poliţie dată de Legiunea jandarmi Ialomiţa.

Situaţia este deci neclarificată pînă în prezent.      

VIII

                    1944 august 29, Călăraşi. Raport al garnizoanei Călăraşi către Marele Stat Major prin care informează despre acţiunile purtate contra unei coloane germane.

Germanii au barat şoselele spre Slobozia şi Olteniţa.

Garnizoana face faţă cu două batalioane.

Comandantul garnizoanei apreciază că are în faţă circa 3000 de oameni.

În ciocnirile care au avut loc în seara zilei au făcut prizonieri: un colonel, un căpitan şi patru locotenenţi.

A eliberat din mâna germanilor un maior, un căpitan şi un locotenent sovietici.

Până în prezent trupele garnizoanei au capturat 60 ofiţeri şi 560 trupă germani.

IX

                    1944 august 30, Călăraşi. Extras din Registrul istoric al Căpităniei portului Călăraşi referitor la evenimentele militare din raza sa de competenţă.

La ora 7 o coloană blindată germană a trecut la punctul Ciocăneşti cu intenţia de a trece în Bulgaria. S-au luat măsuri de împiedicare şi dezarmare de către trupele de grăniceri.

La ora 10,30 coloanele germane se predau. Trec grupuri de prizonieri spre Regimentul 23 Infanterie. S-au luat prizonieri: un general pe nume Burkhardt, 20 ofiţeri şi 5.073 soldaţi.

La ora 16 soseşte în port un convoi format din următoarele vase:

Şlepul Victoria pavilion român

   „       Klaus german

   „       D.D.S.G. 67252 german

   „       Hansdorf german

  „        D.D.S.G. german, cu făină

  „        S.B.D 608 german

  „       cu motor   Avnolf german

Remorcherul sub pavilion francez S.F.H.D. Paris

Remorcherul sub pavilion francez Mistral.

Convoiul a sosit cu răniţi germani: 300 gravi, 400 uşor şi 600 soldaţi germani valizi. S-a procedat la dezarmarea lor.

La 28 august 1944 remorcherul francez Lavoiser a fost minat şi aruncat în aer de germani în apropriere de Piua Pietrii, iar personalul a fost luat de germani.

X

                    1944 august 30, Bucureşti. Buletin informativ al Insepctoratului general al Jandarmeriei despre acţiunile întreprinse de unităţile militare şi detaşamentele de jandarmi împotriva unor grupuri de militari germani în judeţul Ialomiţa.

În împrejurimile oraşului Călăraşi mai sunt lupte cu formaţiuni izolate germane, care continuă a se preda. S-au mai capturat 100 autocamioane cu armament uşor şi au fost făcuţi prizonieri circa 2500 ostaşi germani.

În comuna Cacomeanca au fost dezarmaţi 200 germani, iar în comuna Cuza Vodă un general şi opt ofiţeri din statul său major.

 

UN DOCUMENT CONTEMPORAN DESPRE PAGUBELE SUFERITE DE ORAȘUL CĂLĂRAȘI ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Declanșat la 28 iulie 1914, când Austro-Ungaria declara oficial război Serbiei, în urma asasinării prințului moștenitor Franz Ferdinand în atentatul de la Sarajevo,  și finalizat la 11 noiembrie 1918, prin Armistițiul de la Compiegne, primul război mondial a reprezentat cea mai mare conflgrație mondială cunoscută de omenire până la acel moment, la care au participat  peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni. Peste nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili au murit ca urmare a războiului, iar mii de localități și alte milioane de civili au avut de suferit de pe urma conflictelor militare și stărilor temporare sau definitive de ocupație care au urmat acțiunilor armate.

După cum se cunoaște, România a intrat în război, de partea Antantei(Franța, Anglia și Rusia) la  14/27 august 1916, dar după câteva lupte victorioase generate mai mult de idealul unificării spațiilor locuite de români decât de starea de dotare și instrucție a armatei, România s-a aflat într-o situație delicată, cu mai mult de  jumătate din terioriul vechiului Regat ocupat de armatele bulgare și germane, cu Regele și Guvernul retrase în Moldova la Iași și cu un alt Guvern, condus de Al. Marghiloman, la București, supus unui regim de ocupație germană.

În teritoriul ocupat, din care făcea parte și fostul județ Ialomița, ce avea reședința la Călărași, mai întâi bulgarii și apoi germanii, urmare unor atitudini și comportamente abuzive, dincolo de orice reglementări internaționale, au generat pagube importante atât cetățenilor cât și instituțiilor publice. Deși multe din documentele vremii s-au pierdut, unele fiind chiar distruse de ocupanții bulgari sau germani, noi am mai reușit să depistăm câteva care reliefează pagubele suferite de orașul Călărași și locuitorii săi în timpul regimului de ocupație bulgaro-germană din anii 1916-1918.

Redăm mai jos un Memoriu asupra pagubelor suferite de primărie şi instituţiile pendinte de pe urma armatelor inamice care era trimis Ministerului de Interne de la București de către primăria Călărași, la 21 aprilie 1921.                                           

I.Palatul Primăriei, în care a fost  mai întâi instalat comandantul armatelor bulgare, ocupând sala de consiliu, biroul secretarului, biroul ofiţerului stării civile, casieria comunală şi două camere din parter. După plecarea armatei bulgare, care a stat două luni, au venit armatele germane, au ocupat biroul secretarului, serviciului tehnic, al ofiţerului stării civile şi în parter două camere pentru Poliţia germană.

            În timpul cât au stat au luat instalaţiile de telefoane, de sonerie, parte din instalaţia de iluminat cu electricitate, mobilier şi cercevele de ferestre, cauzând o pagubă care se evaluează la suma de 13.450 lei.

II.Sala Teatrului comunal. Întreaga clădire a fost întrebuinţată în tot timpul ocupaţiei ca sală de mâncare a prizonierilor ce lucrau în port. Stricăciunile cauzate sunt acelea arătate în măsurătoarea şi evoluţia alăturate, urcându-se la suma de lei 21.870, la care va trebui adăugată lipsa de folosinţă a localului pe timp de doi ani, care se evaluează cu suma de lei 10.000 lei – adică câte lei 5000 anual.

10169354_1409429009324264_1653596100706809003_n

 III.Şcoala de fete nr.1 împreună cu locuinţa directoarei. Întregul imobil a fost ocupat de armatele germane şi întrebuinţat ca magazie pentru unelte agricole şi materiale şi unelte de la Căpitănia portului. Stricăciunile cauzate imobilului se urcă la suma de lei 22.401,20 la  care va trebui adăugată şi lipsa de folosinţă a imobilului pe timp de doi ani, adică lei 12.000, socotit a 6000 lei anual.

IV.Şcoala nr.2 băieţi – Întreg imobilul , împreună cu locuinţa directorului au fost utilizate în tot timpul ocupaţiei de armata germană pentru birou al serviciului lor hidraulic. Stricăciunile făcute se evaluează la suma de lei 20.359,90, după cum se vede în alăturata măsurătoare şi evaluare, la care va trebui adăugat lipsa de folosinţă a  imobilului pe timp de doi ani, lei 12.000.

spb_01 (2)

V.Şcoala de fete nr.2. Întregul imobil, cât şi locuinţa directoarei au fost ocupate şi întrebuinţate de armata germană pentru lagăr de prizonieri. Stricăciunile se evaluează la suma de lei 8569, la care se adaugă lei 12.000, lipsa de folosinţă pe doi ani.

scoala de fete f

  VI.Şcoala de băieţi nr.1. Imobilul întreg a fost întrebuinţat timp de un an şi jumătate ca magazie pentru efecte turceşti. Stricăciunile aduse se evaluează la suma de lei 6570, la care se adaugă lei 9000, lipsa de folosinţă pe 1 an.

 VII.Cazarma serviciului de curăţenie. Nu a fost utilizată de armatele de ocupaţie, însă din cauza obligaţiunii ce s-a pus de armata de ocupaţie primăriei de a da foc la gunoaiele ce erau în apropierea grajdurilor şi magaziilor, acestea au luat foc, arzând complet, împreună şi cu multe materiale ce erau depozitate în ele. Paguba adusă de acel incendiu este de lei 67.019, după cum se arată în evaluare.

De asemenea toată împrejmuirea terenului din strada Spitalului a fost distrusă de soldaţii germani pentru foc. Valoarea acestei împrejmuiri este de lei 3000 (trei mii).

VIII.Cazarma serviciului de pompieri. Întreg imobilul a fost ocupat de germani, ca grajduri pentru vitele de la căruţele lor de transport, s-au adus stricăciuni atât imobilului şi instrumentelor de incendiu ale comunei, aducându-le în aşa stare că nu mai pot fi acum utilizate, fără a li se face adăugirile şi reparaţiunile arătate în alăturata evaluare. Valoarea tuturor pagubelor acestui imobil şi a uneltelor de incendiu este de lei 39.551,50, la care va trebui adăugat lipsa de folosinţă lei 8000, pe timp de doi ani.

casarma pompierilor

IX. Oborul de cereale. La oborul de cereale stricăciunile constatate au fost făcute mai mult din partea populaţiunii mărginaşe a oraşului şi din cauză că primăria neputând fi în măsură faţă de organizaţia ce se dăduse de organizaţia militară să poată îngriji de acest imobil. Stricăciunile constatate se evaluează la suma de lei 6436.

X. În Piaţa Mihai Viteazu. Pentru aceleaşi motive arătate mai sus, s-au produs şi stricăciunile de la împrejmuirea acelei pieţe şi a halelor de zarzavaturi, stricăciuni în valoare de lei 2913.

XI. La terenul comunei de pe şoseaua gării, care era arendat şi împrejmuit, toată împrejmuirea de sârmă ghimpată şi de scânduri a fost luată de populaţia mărginaşă a oraşului, pagubă care se evaluează cu suma de 10.500 lei.

  XII. Teren luat pentru a se face cimitir turcesc. Comuna a fost obligată de armatele de ocupaţie să exproprieze cu spesele sale o suprafaţă de 8293 m.p. teren din pogoanele locuitorilor din satul Măgureni pentru a se înfiinţa un cimitir turcesc. Comuna a plătit acel teren locuitorilor cu suma de lei 2487,90.

XIII. De asemenea pentru acelaşi motiv s-a luat comunei o suprafaţă de 3813 m.p. din terenul său de lângă oraş, teren ce valorează suma de lei 1906,50.

XIV. În cimitirul ortodox al oraşului armata de ocupaţie a luat pentru înmormântarea cadavrelor soldaţilor germani o suprafaţă de 960 m.p. în valoare de lei 9600, socotit cu preţul de lei 10 m.p., după cum comuna îl da locuitorilor din oraş.

XV.Uzina de apă. De la Uzina de apă a oraşului în cursul celor doi ani de ocupaţie s-au luat fără nici un ban sau plată, în mod arbitrar, uneltele arătate în evaluaţie şi s-au făcut stricăciuni la clădire şi la împrejmuire, în valoare totală de lei 9030.

De asemenea, din cauză că Administraţia militară germană nu a voit să dea benzină ca combustibil pentru cele două motoare ale uzinei, s-a pus obligaţie comunei să instaleze o locomobilă, pe care a luat-o cu chirie şi să consume solid (cărbuni şi lemn) pentru a putea alimenta oraşul şi armata de ocupaţie.

Din această cauză comuna a fost obligată a face o cheltuială cu plata chiriei locomobilei, cu reparaţiile ei şi cu diferenţa de cost plus a combustibilului solid diferenţă care se urcă la suma de 60.000 lei pentru cei doi ani.

             XVI. Uzina electrică. La uzina electrică nu s-au făcut alte stricăciuni decât că s-a luat instalaţia de telefon, pagubă care se evaluează la suma de lei 700.

             XVII. Reţeaua de iluminat a oraşului cu electricitate. În timpul ocupaţiei reţeaua a suferit multe modificări impuse de capriciul administraţiei germane, care cerea zilnic diferite schimbări pentru ca ofiţerii ce erau cuartiruiţi prin oraş, în casele particularilor să aibă la dispoziţie lumină după pofta fiecăruia din ei. De asemenea soldaţii germani şi gradele inferioare pe la casele unde locuiau, au instalat singuri electricitate cu materiale ce desfăceau şi luau din reţeaua oraşului, iar la plecarea lor din oraş, mare parte le-au luat cu ei. Astfel au lăsat reţeaua în condiţiuni ce nu mai pot satisface necesitatea iluminatului şi mare parte din oraş este acum în întuneric. Pentru reducerea în stare bună necesită o sumă de lei 25134, 50.

             XVIII. Consumul de curent electric. În tot timpul ocupaţiei administraţia germană pentru ofiţerii şi soldaţii săi încuartiruiţi au consumat la discreţie curent electric fără să achite comunei nici un ban, pentru acest curent. De asemenea încărcau acumulatorii materialelor electrice de la bărcile ce circulau pe Dunăre şi Borcea cu curent de la comună. La toate numeroasele lor birouri, cazinouri, popote , etc aveau instalaţii de iluminat şi consumau curent toată noaptea. În evaluaţia alăturată am socotit consumul de curent la clădirile mai importante, unde au fost casele complet ocupate şi unde proprietarii nu pot fi impuşi la plata consumului întrucât ei nu s-au folosit de el. Valoarea totală a curentului consumat este în mod aproximativ de lei 66.765.

             XIX. Consumul de apă. De asemenea armata de ocupaţie a consumat o mare cantitate de apă pentru adăparea cailor la cazărmi, a vitelor ce aveau, pentru  băi, quartiruiri etc. Valoarea aproximativă a apei consumate este de lei 17.000.

            Pe lângă aceste pagube, în timpul ocupaţiei, din ordinul şi pentru armatele germane, comuna a plătit în total suma de lei 364.320 bani 13, pentru transporturi, mobilier, înquartiruiri, etc.

            Afară de aceasta s-a mai plătit şi suma de 600 lei amendă impusă comunei de către autorităţile germane.

          Cu ocazia invaziei armatelor bulgare şi până la instalarea autorităţilor germane s-au ridicat cu forţa de către bulgari 435  viţei de vite, evaluate cu lei 62.250, 45 porci şi 98 boi,vaci şi bivoli, proprietatea comunei, destinaţi pentru tăiere, evaluaţi  în total lei 62.500.

          Tot armatele bulgare au ridicat întregul mobilier de la Judecătoria ocol I Călăraşi, care este proprietatea comunei şi care a fost evaluat  lei 11.940.

10306265_1417645718502593_1076844379199725024_n (2)

                         Preşedintele Comisiunei interimare,

                                   (ss) Gh.Gh. Demetrescu

                                                                                                     Secretar ,

                                                                                              (ss) indescifrabil

10 AUGUST 1913. TRATATUL DE PACE DE LA BUCUREȘTI ȘI PRELUAREA CADRILATERULUI DE CĂTRE REGATUL ROMÂNIEI

Începutul secolului al XX-lea avea să scoată în evidenţă faptul că la Berlin, Congresul din vara anului 1878 nu rezolvase nici pe departe “problema orientală”, măsurile adoptate de Marile Puteri fiind mai degrabă paleative care au întârziat rezolvarea “crizei balcanice”. De altfel şi noile alianţe care se făceau şi se desfăceau după interese de moment între principalii protagonişti ai scenei politice şi militare europene depindeau direct de modul în care Rusia ţaristă, Germania, Austro-Ungaria, Anglia, Italia sau Franţa vedeau noua hartă a Balcanilor după sucombarea “omului bolnav al Europei” – Imperiul otoman. În acest context Bucureştiul este obligat să-şi revizuiască întreaga politică externă, orientată acum spre apărarea intereselor provinciilor româneşti ocupate de Imperiul ţarist şi Imperiul austro-ungar, precum şi ale românilor aflaţi în diaspora sud-dunăreană.

În condițiile declanşării unor conflicte militare în zona Balcanilor, după anul 1910, România a înţeles să-şi declare neutralitatea şi să urmărească foarte atent evoluţia evenimentelor, mai ales după ce, în decembrie 1909, Bulgaria încheiase o convenţie militară secretă cu Rusia, prin care ţarul se angaja să sprijine revendicările teritoriale ale Bulgariei asupra Dobrogei româneşti. Este elocvent, în acest sens, mesajul adresat Corpurilor Legiuitoare de regele Carol I, în şedinţa din 15 noiembrie 1911, după izbucnirea războiului italo-turc pentru Tripolitania: “Situaţia noastră ne-a impus de la sine şi fără anume declarare o neutralitate absolută, care ne dă putinţa a contribui şi noi la împiedicarea oricărei tulburări a păcii în Peninsula Balcanică. Putem privi dar cu linişte şi încredere viitorul”.

Sprijinite de Rusia ţaristă, Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia, aveau să constituie, în vara anului 1912, în urma unor acorduri secrete bilaterale, “Alianţa Balcanică”, al cărei scop declarat era lupta comună împotriva Imperiului otoman în scopul rezolvării pretenţiilor teritoriale, pe care statele balcanice le formulaseră în repetate rânduri.

Încurajat de aliaţii săi balcanici, la 8 octombrie 1912, Muntenegrul declara formal război turcilor, a doua zi declanşând ostilităţile militare. Pe 15 octombrie 1912, Turcia semnează pacea cu Italia, prin care renunţă la Tripolitania, şi îşi recheamă miniştrii de la Sofia şi Belgrad, declarând război celor două ţări balcanice. La rândul ei Grecia declară și ea război Turciei, iar din data de 17 octombrie 1912 luptele în Balcani se generalizează. Începea astfel Primul război balcanic, România declarându-și neutralitatea, “atâta vreme cât nu vor fi modificări teritoriale”, după cum afirma primul ministru Titu Maiorescu.

Deși Turcia este înfrântă și nevoită să ceară pace, evenimentele vor degenera ca urmare a pretențiilor terioriale exagerate ale Bulgariei și cu toate intervențiile Marilor Puteri care, cu excepția Rusiei, nu sprijineau pretențiile teritoriale ale Bulgariei, pe 29 iunie 1913, conflictele militare din Balcani se reaprind, Bulgaria atacând în forță Serbia. Imediat Muntenegru, Grecia și Turcia vor declara și ele război Bulgariei. Pe 9 iulie 1913 România îşi rechema ministrul său acreditat la Sofia, iar a doua zi, pe 10 iulie 1913, declara oficial război Bulgariei, justificându-şi atitudinea prin următoarea notificare făcută Guvernului bulgar: “Guvernul român a prevenit la timp guvernul bulgar că dacă aliaţii balcanici s-ar afla în stare de război, România n-ar putea să păstreze rezerva ce-şi impusese până acum în interesul păcii şi s-ar vedea silită să intre în acţiune. Guvernul bulgar n-a găsit necesar să răspundă acelei comunicări. Dimpotrivă şi din nenorocire războiul a izbucnit mai întâi prin atacuri fără veste bulgăreşti contra trupelor sârbeşti, chiar fără a observa regulele elementare de notificări prealabile, care cel puţin ar fi dat dovadă de respectul convenţiunilor şi uzanţelor internaţionale. În faţa acestei atitudini, guvernul român a dat ordin armatei de a intra în Bulgaria.”

c-11-W

În faţa evidenţelor de pe front, precum şi a celor diplomatice, Bulgaria acceptă ideea unui armistiţiu, urmat de un tratat de pace ce urma să fie discutat şi parafat între ţările creştine beligerante la Bucureşti. Astfel, după o primă întâlnire a unor experţi militari la Niş, în Bulgaria, pentru a purta discuţii privitoare la măsurile militare provizorii în vederea suspendării luptelor, în după amiaza zilei de 29 iulie 1913, la Bucureşti soseau împuterniciţii statelor creştine angrenate în cel de al doilea război balcanic.

Pe 30 iulie 1913, la Bucureşti se deschideau oficial lucrările Conferinţei de pace, desfăşurate sub preşedinţia primului ministru român, Titu Maiorescu. Conferinţa de pace de la Bucureşti era prima consfătuire diplomatică modernă în care statele participante urmau să-şi hotărască soarta fără “contribuţia” Marilor Puteri europene. Într-adevăr, după zece zile de discuţii, în cadrul cărora România a reuşit să tempereze revendicările foştilor aliaţi faţă de Bulgaria şi după mai multe runde de negocieri, delegaţiile ţărilor participante ajung la încheierea unui tratat acceptat şi parafat de toţi, fără să se ceară nici măcar aprobări de principiu din partea Marilor Puteri. Este drept că s-au făcut unele încercări de influenţare a hotărârilor ce urmau să se adopte de către Conferinţă. În acest sens, Al. Marghiloman, ministru român de finanţe şi membru al delegaţiei României, mărturisea, în memoriile sale, că Austro-Ungaria şi Rusia prezentaseră lui Titu Maiorescu două “aide-memoire”, prin care fiecare din cele două mari puteri încercau să propună rezolvări ale unor probleme teritoriale în funcţie de propriile lor interese în zonă. Dar cele două intervenţii vor rămâne fără rezultat, graţie poziţiei ferme a delegaţiei României şi mai ales a lui Titu Maiorescu. a cărui prestaţie a constituit, pe drept cuvânt, apogeul carierei sale politice.

tratat_1913

București, 10 august 1913. Fotografie de grup după semnarea și parafarea Tratatului de Pace

În cercurile diplomatice europene, rezultatele Conferinţei de la Bucureşti, au fost privite diferenţiat. Astfel, dacă Parisul, Berlinul şi Londra agreau modul de rezolvare a diferendelor teritoriale, sir Edward Grey, secretarul de stat britanic la externe afirmând chiar că “Pacea trebuie considerat ă ca definitivă”, împăratul Austro -Ungariei, Franz Joseph se arătase deosebit de iritat de faptul că părerea sa nu fusese ascultată, afirmând: “Puterile Centrale nu pot primi tratatul de la Bucureşti ca un aranjament definitiv al chestiunii balcanice, numai un război general ne va putea duce la o soluţie convenabilă”.

Cu toate acestea, cu mici excepţii, majoritatea părerilor exprimate despre Conferinţa de pace de la Bucureşti au scos în evidenţă că, cel puţin pentru moment, a adoptat acele soluţii care puteau asigura o oarecare stabilitate în zona Balcanilor. Al. Cioranesco scria, la Paris, peste un sfert de veac: “Ar fi într-adevăr dificil să găseşti un al doilea exemplu de tratat atât de moderat, care nu conţine, în afara obiectului pentru care a fost convocat, nici măsuri privind despăgubiri de război, nici avantaje economice şi nici alte mă suri care să fie rezultatul dorinţelor învingătorilor de a trage cât mai multe foloase pe seama celui învins”.  La fel de sugestivă, în acest sens, este şi aprecierea lui Titu Maiorescu din discursul de închidere a Conferinţei, rostit în faţa delega ţ ilor, duminică, 10 august 1913: “Domnilor, ne putem despări cu conştiinţa că ne-am străduit să apărăm interesele statelor pe care le reprezentăm şi cu sentimentul că legăturile personale pe care le-am creat în timpul muncii noastre comune vor fi precursoarele bunelor relaţii care se vor stabili între ţările noastre”.

Încheiat la 10 august 1913, Tratatul de pace de la Bucureşti cuprindea 10 articole şi era semnat de toţi membrii delegaţiilor participante: pentru România – Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, Take Ionescu, C.G. Dissescu, generalul C. Coandă şi colonelul C. Christescu; pentru Grecia – E.K. Venizelos, D. Panas, N. Politis şi căpitanii A. Exadactylos şi C. Pali; pentru Bulgaria – D. Toncev, S. Ivanciov, S. Radev, generalul Ficev şi lt. col. Stanciov; pentru Serbia – Nik. P Pasici, M.G. Ristici, M. Spalaicovici, colonelul Smilanici şi lt. col. D. Calafatovici; pentru Muntenegru – generalul-serdar I. Vukotici şi I. Matanovici.

În baza prevederilor tratatului, Serbia primea partea de nord a Macedoniei(art. III), Grecia lua cea mai mare parte a Macedoniei istorice şi Bulgaria se angaja să renunţe la orice pretenţie asupra insulei Creta(art. V), iar în ceea ce priveşte reglementarea raporturilor dintre Bulgaria şi România, art. II stipula: “Noua graniţă va porni de la Dunăre, din sus de Turtucaia ca să ajungă în Marea Neagră la miazăzi de Ekrene… O comisie mixtă, compusă din reprezentanţii celor două părţi contractante, în număr egal din ambele părţi va fi însărcinată ca, în 15 zile care vor urma după semnarea acestui tratat, să execute la faţa locului traseul noii graniţe, conform stipulaţiilor precedente. Această comisie va prezida la împărţirea proprietăţii imobiliare şi capitalurilor care până acum au aparţinut în comun judeţelor, comunelor sau comuni-tăţilor de locuitori despărţiţi prin noua linie de graniţă”.

Delegaţia României a făcut eforturi ca în textul Tratatului de pace să fie trecute în mod expres şi prevederi referitoare la drepturile şi libertăţile de care urmau să se bucure românii din teritoriile aflate în componenţa statelor participante la Conferinţă. În acelaşi sens se adresase conducătorilor delega ţiilor şi R. Jackson, ministrul SUA la Bucureşti, care solicita includerea în tratat a unei clauze privind acordarea libertăţilor civile şi religioase locuitorilor din teritoriile ce urmau să intre în componenţa celor cinci state.

În urma unor discuţii bilaterale între primul ministru român Titu Maiorescu, pe de o parte, şi primul ministru grec E.Venizelos, primul ministru sârb, N. Pasici şi conducătorul delegaţiei bulgare, S. Toncev, se cade de acord să se procedeze la un schimb de scrisori cu un conţinut identic prin care semnatarii se angajau să acorde reciproc drepturi şi libertăţi şcolare şi confesionale cetăţenilor lor de alte naţionalităţi. În acest context, Grecia, Serbia şi Bulgaria se obligau să acorde autonomie şcolilor şi bisericilor românilor din Peninsula Balcanică, respectiv din noile teritorii ce urmau să intre în posesia lor. Totodată se obligau a recunoaşte pentru români un episcopat distinct. De asemenea, îşi exprimau acordul ca pe viitor instituţiile culturale, şcoala şi biserica, să fie subvenţionate de către autorităţile de la Bucureşti, sub supravegherea guvernelor ţărilor respective. În final, s-a convenit ca aceste scrisori să fie considerate ca şi anexe ale Tratatului de pace.

Deşi, oficial, Conferinţa de pace de la Bucureşti se încheiase la 10 august 1913, prin semnarea şi parafarea Tratatului de pace, pe 12 august, ţările participante, cu excepţia Bulgariei, mai semnează un Protocol secret care cuprindea măsuri concrete ce urmau să fie întreprinse în comun de ţările semnatare (România, Grecia, Serbia şi Muntenegru) în cazul în care Bulgaria n-ar fi respectat prevederile Tratatului de pace semnat la 10 august.

Tratatul de la Bucureşti, semnat în urmă cu 105 ani, marca încheierea crizei balcanice şi realiza o configuraţie teritorială în zonă mai echitabilă. În ceea ce o priveşte, România îşi consolidează rolul de mediator în regiune şi îşi măreşte teritoriul naţional cu partea de sud a Dobrogei, care îi fusese oferită de ţar încă din anul 1878. Intra astfel în componenţa statului român un teritoriu de 7780 km. p. şi o populaţie de aproximativ 280.000 locuitori, musulmani în majoritate(turci, tătari, ţigani), urmaţi, ca pondere, de bulgari, români, ruşi, sârbi, evrei, armeni. Din punct de vedere administrativ, teritoriul cedat României, care se afla sub stăpânirea armatei sale încă de la 11 iulie 1913, avea să fie organizat în două judeţe: Durostor – cu capitala în străvechea cetate a Silistrei şi Caliacra – cu reşedinţa la Dobrici(Bazargic).

IMG_20180810_123247

Harta Cadrilaterului – 1913

Începând cu 15 august 1913, odată cu încetarea oficială a stării de război dintre România şi Bulgaria şi după ce comisia mixtă prevăzută de Tratatul de pace a definitivat noua linie de graniţă dintre cele două ţări, va începe şi procesul de instalare a administrai iei civile româneşti în cele două judeţe. Armata, reprezentată de Brigada XVII infanterie, din cadrul Corpului V armată, va asigura trecerea de la administraţia bulgară la cea românească, mai ales c ă perioada de mijloc a anului agricol şi financiar nu permitea o schimbare bruscă. Din acest motiv, administraţia civilă românească se va instala treptat, până în octombrie 1913, când, prin decizii ale guvernului sunt numiţi prefecţii de judeţe şi se introduce justi ţia românească în Cadrilater. În istoria acestor meleaguri începea perioada administraţiei româneşti, care avea să dureze, cu excepţia ocupaţiei militare bulgare din anii 1916-1918, până în septembrie 1940.

O DESCRIERE OFICIALĂ A CĂLĂRAȘIULUI DE ACUM 100 DE ANI

 

Investit în calitatea de reședința a fostului județ Ialomița, la 18 aprilie 1833, și devenit oraș liber prin Hrisovul domnitorului Barbu Știrbei din 24 septembrie 1852, Călărașiul se va dezvolta edilitar și urbanistic începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Printre clădirile emblematice ale orașului s-au numărat Gimnaziul Știrbei Vodă, construit în perioada anilor 1881-1882, Primăria(1886-1887), Spitalul pavilionar(1888-1889), Palatul administrativ și de justiție(1895-1898), Casarma Pompierilor(1897), Școala nr. 2 de băieți și Școala nr. 2 de fete(1896-1897), ca să nu le menționez decât pe cele mai semnificative, multe dintre ele dând și astăzi o pată de culoare orașului nostru.

Eforturile de modernizarea a urbei de pe Borcea au continuat și la începutul secolului al XX-lea, când s-a amenajat Parcul Central și s-a construit Teatrul comunal.  Tot acum orașul este electrificat și se introduce alimentarea cu apă, construindu-se, în acest sens, Uzina electrică, Turnul și Uzina de apă.

Despre cum arăta orașul Călărași la începutul secolului XX am mai prezentat fragmente din amintirile unor scriitori și oameni de cultură care au vizitat zona în acea perioadă.

De data aceasta, pentru cititorii blogului meu, am ales un document oficial din anul 1903. Este vorba despre un Raport al Serviciului sanitar înaintat Primăriei Călărași în care sunt reliefate multe aspecte interesante despre Starea orașului Călărași la începutul secolului al XX-lea.

646x404

Imagine din centrul Călărașiului de la începutul secolului XX

“Oraşul Călăraşi este situat pe malul unui braţ al Dunării- Borcea. Este construit pe loc liber şi uşor şi îmbrăcarea unui aspect plăcut şi perfecţionarea stării lui igienice.

               Din nenorocire s-a născut şi cu două vicii organice: unul este vecinătatea imediată cu o baltă mare permanentă – Ezerul, iar altul, izolarea sa de artera principală a marilor mişcări economice, de unde lipsa de mijloace pe care o resimte ori de câte ori este vorba de adus vreo îmbunătăţire fie în aspect, fie în starea sanitară a lui.

               Natura solului este argiloasă, nivelul apei subterane în diferite puncte ale oraşului variază între 10 până la 20 metri adâncime.

  1. Salubritatea publică a oraşului

               Străzile, în număr de 21, traversează oraşul, opt în lungime şi 13 de-a curmezişul. Ele sunt toate drepte, fără cotituri şi având fiecare o lărgime de 14 metri. În ultimii 6 ani s-au făcut trotuare de bazalt pe toate străzile principale şi din bolovani pe mare parte din rest. Îmbunătăţirile în acest sens continuă încă, căci pe străzile mărginaşe cum şi pe cele de la extremităţile oraşului nu s-a făcut nici o îmbunătăţire până acum.

               Oraşul nu are nici un canal de scurgere pentru apele meteorice sau zemurile venite de la menajuri, pentru că canalizarea oraşului necesită cheltuieli care întrec puterile comunei.

  1. Curăţenia oraşului

       Pentru curăţenia străzilor primăria are un serviciu de măturători. Toată activitatea acestui serviciu este concentrată asupra străzilor pavate care sunt şi cele mai din centru. În părţile mărginaşe ale oraşului curăţenia lasă mult de dorit. Locuitorii acestor părţi, în cea mai mare parte plugari, birjari sau căruţaşi au căruţe şi vite care fac gunoaie.

               Dintre toate însă cele mai neîngrijite sunt curţile cârciumilor şi ale hanurilor care ajung adesea revoltătoare.

               În oraş funcţionează trei pieţe prevăzute cu una sau mai multe barăci de lemn. Numai una însă, cea din centru, este pavată cu bolovani; una este acoperită cu pietriş, iar asupra celei de a treia nu s-a făcut nici o lucrare tehnică. În fiecare din ele se face comerţ şi cu articole potrivite pieţelor, totuşi toate trei nu au nici apă şi nici canal de scurgere.

               Pescăria, aşezată la marginea oraşului, pe malul gâtului Ezerului, aproape de vărsarea acestuia în Borcea, se găseşte în condiţiuni detestabile; nu are apă, nu are podea impermeabilă, iar în şanţul de scurgere pătrund toate zemurile provenite de la spălatul şi săratul peştelui.

III. Igiena locuinţelor

               Oraşul nostru numără 2050 locuinţe repartizate astfel: case de lux măreţe cu subterane locuite – 8, case gospodăreşti mai modeste dar bine construite – 635, case mediocre – 429, case de nuiele lipite cu pământ – 916 şi bordee – 70. Exceptând  pe cele 8  şi ca vreo 200 din cele de categoria a doua, mai toate celelalte case din oraş sunt nesănătoase datorită orientării lor cu faţa spre nord sau apus. Acest mod vicios de expunere a caselor provine din cauza planului oraşului care are o direcţie longitudinală. Apoi vine natura solului care este puţin permeabil, proasta calitate a materialului şi în fine viciul de construcţiune.

Toate aceste cauze fac ca cele mai multe case să se prezinte cuu pereţii umezi, iar la unele dintre ele umezeala să se  urce până la tavan. Ce trebuie să mai zic asupra bordeelor, locuinţe vârâte în pământ, alcătuite din o singură cameră, cu pereţi umezi, cu aer mărginit, cu deosebire în timpul iernii, pentru populaţia extrem de săracă.

  1. IV. Igiena şcolilor

               În oraş există un gimnaziu, trei şcoli primare de băieţi, două de fete, o şcoală  froebeliană şi o şcoală de fete profesională. Gimnaziul, şcoala nr. 1 şi 2 de băieţi, şcoala nr. 1 şi 2 de fete, precum şi şcoala de fete profesională au localurile lor proprii, construite în condiţiuni potrivite destinaţiei lor.

               Şcoala nr. 3 de băieţi ocupă local cu chirie şi impropriu destinaţiunii sale, dar primăria se vede nevoită, din lipsă de mijloace, a-l admite.

               Şcoala froebeliană, înfiinţată în cursul anului 1901 cu autorizaţia onor Minister al Instrucţiunii, s-a instalat într-un local bunişor cu camere suficiente şi curte spaţioasă.

               Şcoala profesională, înfiinţată încă din 1899, a fost instalată în cursul anului 1901 în trei camere destul de suficiente de la şcoala nr. 2 de fete şi cu aprobarea primăriei.

  1. V. Poliţia sanitară a alimentelor şi băuturilor.

Alimentarea oraşului cu apă se face de-a dreptul din Borcea sau de la gura Ezerului, după cum nivelul apei este mai mult sau mai puţin ridicat. Dar ori de unde s-ar servi apa întotdeauna este de calitate proastă. Ea este şi mai proastă când, din cauza inundaţiilor, ceea ce se întâmplă mai în fiecare primăvară, suntem nevoiţi să o luăm sau numai de la gura Ezerului sau de la vale de chei, în care caz materiile organice obişnuite se mai înmulţesc încă cu dejecţiunile spălate de pe maluri sau cu cele vărsate de la vasele staţionate în port.

               Populaţiunea mărginaşă, din partea opusă Borcii, întrebuinţează cu deosebire pentru nevoile zilnice apa de puţuri, dar aceasta este şi mai rea decât cea din Borcea, fiind prea mult sălcie.

               Apa gazoasă din comerţ s-a furnizat în cursul anului de un singur fabricant. În ce priveşte modul de fabricare şi vasele în care se conservă, întrunesc condiţiile prescrise de regulament.

               Un control serios se face asupra pâinii, care are o calitate în general bună. Mai ales brutarii contravin la cantitate şi când se prind se dau judecăţii.

               Cafenele se ţin curate, nu se ventilează însă deajuns, faţă cu populaţiunea care se îngrămădeşte în ele, mai ales iarna şi pe timpuri urâte.

               Hotelurile sunt în număr de trei, prevăzute cu tot confortul necesar şi bine îngrijite. Deşi se mai observă oarecari lipsuri la unele din ele, totuşi sunt admisibile.

  1. VI. Căutarea bolnavilor săraci.

               La cancelaria acestui serviciu se dau în toate zilele consultaţii gratuite de la 9,00 la 12,00 a.m. şi peste zi la domiciliul bolnavilor ori de câte ori cere trebuinţa.

               În anul 1903 s-au dat 5591 consultaţii gratuite dintre care la domiciliu 721 şi la dispensar 4870.

               Repartizate pe maladii şi în ordine descrescândă tabloul consultaţiilor se prezintă astfel:

              – 1798 cazuri de paludism cu diferitele sale forme şi manifestări;

              – 1759 cazuri de afecţiuni bronho – pulmonare, în afară de cele specifice, bine constatate;

              – 633 cazuri de tulburări cardiace, cele mai multe de natură anemică sau nervoasă, prea puţine depinzând de leziuni organice;

              – 421 cazuri gastro – intestinale;

              – 71 cazuri tuberculoză pulmonară bine constatată.

              Din tabloul arătat aci două din maladii atrag atenţiunea prin mulţimea cazurilor: întâi paludismul, endemic în această localitate, care bântuie populaţia şi debilitează organismul şi al doilea afecţiunile bronho – pulmonare. Am dat o deosebită atenţie cazurilor de tuberculoză. În oraşul nostrum există aproape 40 de familii atinse de oftică, iar unele din ele chiar ameninţate a se stinge.

VII. Exerciţiul medicinei şi al farmaciei.      

      În cursul anului 1903 au exercitat în oraş arta lor:

                            – 11 doctori în medicină;

                            – 3 medici veterinari;

                            – 2 diriginţi de farmacie;

                            – 2 asistenţi de farmacie;

                            – 2 moaşe;

                            – 2 subchirurgi;

                            – 1 vaccinator;

                            – 1 agent sanitar.

VIII. Mişcarea populaţiei

    Cifra locuitorilor oraşului Călăraşi aproximativ se ridică cam la 11.000 suflete. În anul 1903 s-au născut în oraş 362 copii vii.. 16 copii au fost născuţi morţi. În acelaşi an numărul morţilor a fost de 290.

                În cei din urmă 10 ani excedentul şi deficitul naşterilor din oraşul Călăraşi, după scăderea deceselor, au fost după cum urmează:

                                1894: excedent de naşteri  50

                                1895:         “               “      72

                                1896: deficit de naşteri      18

                                1897: excedent de naşteri  62

                                1898:         “               “      70

                                1899:         “               “      24

                                1900: deficit de naşteri      36

                                1901: excedent de naşteri   7

                                1902: deficit de naşteri       2

                                1903: excedent de naşteri  72

IX. Concluziuni

                Nevoile de care igiena publică şi salubritatea oraşului Călăraşi suferă, s-ar putea rezuma:

  1. să se continue cu îmbunătăţirea străzilor oraşului
  2. să se canalizeze cel puţin centrul oraşului
  3. să se îndoiască numărul măturătorilor de străzi
  4. să se împrejmuiască toate locurile virane
  5. să se construiască după un plan sistematic o hală de pescărie
  6. să se respecte cu vigoare regulamentul de construcţiuni şi alinieri
  7. populaţiunea să se alimenteze cu apă bună de băut
  8. examenul substanţelor alimentare şi băuturilor ar trebui să se facă în localitate şi imediat.”