Arhive pe categorii: articole

CUM ARĂTA CĂLĂRAȘIUL ÎN ANUL 1959.

INFORMAȚII CU VALOARE ISTORICĂ DINTR-O BANALĂ CARTE DE TELEFOANE!

            Tot mai puțini dintre noi își mai amintesc cum arăta o Carte de telefoane. Iată pentru care motiv, atunci când în spațiul virtual am găsit o asemenea lucrare din anul 1959, în mod  firesc interesul meu a crescut brusc. Și cercetarea cu atenție a Cărții de telefoane respective mi-a permis să fac niște constatări cu adevărat surprinzătoare despre modul în care arăta Călărașiul la sfârșitul celui de al șaselea deceniu al secolului XX.

            Din capul locului trebuie spus că documentul pe care l-am analizat se intitulează LISTA ABONAȚILOR TELEFONICI DIN PROVINCIE 1959 și cuprinde, cu excepția Bucureștiului, toți abonații telefonici din localitățile urbane și rurale din țară, grupate pe regiuni și raioane, conform  împărțirii administrativ-teritoriale existente la acea vreme. Abonații telefonici din Orașul Călărași, care era reședința raionului cu același nume din cadrul Regiunii București, se găsesc menționați la paginile 70-72, numărul lor total situându-se, cu puțin peste 250.

            Studierea cu atenție a Listei abonaților telefonici din Călărași la nivelul anului 1959 ne-a permis formularea unor observații cu privire la câteva aspecte cu caracter istoric, pe care le inventariem mai jos:

            1. Călărașiul se afla în plină epocă stalinistă, străzile fiind denumite, conform unei hotărâri a Sfatului popular orășenesc din anul 1948, cu nume legate de comunismul sovietic sau românesc. Astfel fosta str. Știrbei Vodă devenise str. 7 Noiembrie, str. Sf. Nicolae se numea acum 6 Martie, str. Sloboziei purta numele Stalingrad, B-ul Traian își schimbă numele în B-ul 1 Mai, str. Independenței era botezată acum 23 August, actuala str. Pompieri se chema atunci I.C. Frimu, iar Aleea Gării se numea Generalisimul Stalin, și exemplele pot continua.

            2. Cum regimul comunist era o crudă realitate în România, și la Călărași organizațiile raională și orășenească ale Partidului Munitoresc Român(P.M.R.) se instalaseră în sedii confortabile. Astfel Raionala de partid ocupase clădirea Ana și Marinache Popescu de pe str. 13 Decembrie nr. 9, precum și clădirea de vis a vis, de pe str. 13 Decembrie nr. 12, în care funcționase Liceul particular Diacon Dobrescu. La rândul sau, Comitetul orășenesc PMR ocupase două clădiri în apropiere,  tot pe str. 13 Decembrie, nr. 16 și 18. În ceea de a doua clădire funcționează astăzi Inspectoratul pentru construcții.

În această clădire a funcționat Comitetul raional PMR Călărași

Cele două clădiri din imagine erau folosite de Comitetul orășenesc PMR Călărași

            3. Din punct de vedere administrativ, în calitatea sa de oraș reședință de raion, la Călărași funcționa Sfatul popular al raionului Călărași, cu sediul în str. Stalingrad nr. 9, și Sfatul popular al orașului Călărași, cu sediul în str. 7 Noiembrie nr. 39. De asemenea Tribunalul raional și Judecătoria Călărași funcționau în fostul Palat administrativ și de justiție din str. Stalingrad nr. 9.

Palatul administrativ și de justiție(vedere din spate)

            4. Învățământul devenise mixt, la Călărași funcționând un număr de 5 școli elementare mixte de 7 ani, dintre care abonate la rețeua telefonică erau doar școlile  Nr. 1, cu sediul în str. Progresul nr. 70, Nr. 3, cu sediul în str. 23 August nr. 44, și Școala elementară de 7 ani Mircea Vodă, cu sediul pe str. Prelungirea București nr. 45. Învățământul mediu era reprezentat de  două școli medii mixte, cu următoarele adrese: Școala medie mixtă nr. 1 – str. București 149 și Școala medie mixtă nr. 2 – str. Plevna nr. 215. În Lista abonaților telefonici figura și Centrul școlar agricol nr. 1, cu două sedii, aflate în str. București nr. 1 și Progresului 55. Interesant ni s-a părut și faptul că în oraș existau două Case de copii, una de băieți, în str. Stalingrad 32 și una de fete, în str. Progresul 64.

Școala medie mixtă nr. 1

            5. Și instituții din Domeniul sănătății sunt menționate în Lista abonaților telefonici pe care o analizăm. Astfel, pe lângă Spitalul Unificat de stat, cu sediul în str. Progresul nr. 68, la Călărași mai funcționa un Spital unificat TBC, al cărui sediu se afla pe B-ul 1 Mai nr. 5(Hotelul Parc de mai târziu). Exista în epocă și un Dispensar TBC, pe str. Mărășești nr. 1, iar Maternitatea funcționa într-un imobil de pe str. 23 August nr. 48. Policlinica de adulți își avea sediul pe str. 6 Martie  nr. 29, iar Policlinica de copii funcționa pe 7 Noiembrie nr. 4. Trebuie amintit și Sanepidul raional, care avea sediul într-o clădire impozantă – astăzi demolată,  pe locul ei fiind amenajat terenul de sport al Liceului economic – aflată pe str. București nr. 185.  Existau și trei farmacii de stat, care aparțineau de Centrofarm București, inventariate în Cartea de telefoane după cum urmează: Farmacia nr. 1, str. București, nr. 84, Farmacia nr. 2, București nr. 147(clădirea de până la Liceul Știrbei) și Farmacia nr. 3, pe str. 7 Noiembrie nr. 56.

Spitalul unificat Călărași

Spitalul unificat TBC Călărași

6. În ceea ce privește unitățile cultural-educative, Cartea de telefoane amintește existența Casei de cultură “A. Toma”, a cărei  adresa figura pe str. 7 Noiembrie nr. 1, Muzeul raional de istorie, aflat pe str. Progresul nr. 72, în același local în care funcționează și astăzi, Biblioteca raională, cu sediul pe str. 6 Martie nr. 31 și Filiala Călărași a Arhivelor Statului, care funcționa într-un imobil naționalizat aflat pe str. Grivița nr. 72(acum în acel imobil își are sediul Procuratura municipală).

În această aclădire a funcționat Filiala Călărași a Arhivelor Statului

7.  Informații interesante găsim și în ceea ce privește băncile existente la acel moment în orașul Călărași. Astfel, Banca națională a României avea o sucursală care funcționa în sediul propriu din str. București nr. 196. Exista și o filială a  Băncii Agricole, care își avea sediul în fosta Casă Mănescu, de pe str. Heliade Rădulescu nr. 3(actuala Casă Heliade), iar Banca de Investiții funcționa într-un imobil naționalizat aflat pe str. Bucrești nr. 189, lângă Procuratura raională. În Cartea de telefoane mai figura și Banca cooperativă “Ialomița”, care avea sediul pe Heliade Rădulescu nr. 10.

Banca Națională – Sucursala Călărași

În acest imobil își avea sediul Banca Agricolă

8. Datele cu aspect economic se referă în mod deosebit la activitatea comercială din oraș. Este menționată Organizația comercială locală(O.C.L.) care își avea sediul în fosta Casă a învățătorilor de pe str. 7 Noiembrie nr. 33. În subordinea O.C.L. se aflau următoarele restaurante și bufete: Resaturant Bărăganul(fostul Pauzania), pe str. I.C. Frimu(Pompieri) nr. 3, Bufetul Poștei, str. București nr. 175, Restaurant Dunărea(str. Stalingrad nr. 37), Restaurant Ezerul(str. București nr. 70), Restaurant Ialomița(str. București nr. 136), bufet Port(str. 23 August nr. 94) și Restaurant Pescăruș(str. 7 Noiembrie nr. 73). Sunt menționate și secțiile Vinalcool de pe Viitor 77 și Grivița 130, precum și cooperativele meșteșugărești Borcea, Bărăganul și Igiena. Oficiul de poștă și telefoane(PTTR) își avea sediul central în fosta Casă Bădulescu, pe str. București nr. 177, unde funcționa din 1912, iar cabinele telefonice se aflau pe str. 7 Noiembrie nr. 22. Între alte intreprinderi locale în Cartea de telefoane figurează Întreprinderea Piscicolă de Stat, cu sediul pe str. Stalingrad nr. 1, Întreprinderea de industrie locală, care avea birourile pe str. București nr. 283, în incinta fostei mori Vineșiu, Întreprinderea raională de transporturi auto, cu sediul pe Stalingrad nr. 28.

Restaurantul Bărăganul

9. Dintre puținele persoane particulare care apar în Cartea de telefoane a Călărașiului din anul 1959 sunt de menționat medicii Anghelide Georgeta(6 Martie 47), Gherasim Nicolau(6 Martie 59), Tomescu Virgil(București 123) și Vicol Nicolae(București 57).

Casa dr. Anghelide

NOTĂ: O PARTE A FOTOGRAFIILOR FOLOSITE ÎN ACEST ARTICOL PROVIN DIN COLECȚII ALE MUZEULUI DUNĂRII DE JOS, ALE MUZEULUI MUNICIPAL CĂLĂRAȘI ȘI ALE FILIALEI CĂLĂRAȘI A ARHIVELOR NAȚIONALE. FOLOSESC ACEST PRILEJ PENTRU A LE MULȚUMI PRIETENILOR MEI VALENTIN PARNIC, FLORIN RĂDULESCU ȘI NICOLAE ȚIRIPAN.

ADEVĂRATA POVESTE A MAGAZINULUI BUCUREȘTI

Recentele postări de pe Facebook care s-au referit la trecutul uneia dintre clădirile călărășene cele mai cunoscute de  tinerii din generațiile anilor 60-80, mă refer la MAGAZINUL BUCUREȘTI, m-au determinat să adâncesc cercetările pentru a afla adevărul despre clădirea respectivă. L-am avut alături în demersul meu pe Florin Rădulescu, custodele Muzeului Municipal Călărași, care mi-a pus la dispoziție o serie de documente contemporane de o valoare excepțională. Coroborând documentele respective cu alte informații pe care le dețineam deja, am reușit să reconstitui ADEVĂRATA POVESTE A MAGAZINULUI BUCUREȘTI, pe care mă grăbesc să o împărtășesc și vouă, prietenii mei iubitori de istorie locală.

Casele Predeleanu. Fotografie realizată în jurul anului 1920

Clădirea pe care o vedeți în imaginea de mai sus face parte din primele construcții reprezentative ale Călărașiului, fiind construită, foarte probabil, prin 1875, cam în aceeași perioadă cu Casele Doicescu(în care mai târziu a funcționat Magazinul Doi Iepurași), de care era lipită la nord. În 1888 proprietar al acestei clădiri era comerciantul I. Gheorghiu, care o ipotechează în favoarea pictorului Constantin Predeleanu pentru suma de 6000 lei. Întrucât suma nu este plătită la termen, prin hotărâre judecătorească clădirea îi revine în anul 1892 lui Constantin Predeleanu, motiv pentru care călărășenii au numit-o în epocă mult timp Casele Predeleanu, după cum se poate constata și din reclama de mai jos, publicată în ziarul local „Liberalul” în mai multe numere din anul 1910.

Extras din ziarul Liberalul în care se precizează că în Casele Predeleanu funcționa Librăria și Tipografia Cooperativei Ialomița”

            Pe 24 ianuarie 1908, pictorul Constantin Predeleanu încetează din viață, lăsând în urma sa o avere imensă, concretizată în nu mai puțin de patru imobile, trei în Călărași și unul în Roseți, sume importante de bani și numeroase obiecte de valoare, toate inventariate într-un Proces-verbal din 27 februarie 1908, după cum se poate vedea în imaginea următoare.

Extras din Procesul-verbal încheiat pe 27 februarie 1908

            Constantin Predeleanu a avut o singură moștenitoare, o nepoată de frate care locuia în București și se numea Maria Gh. Ceaușescu, căreia i-a revenit această avere imensă, printre care și imobilul de la intersecția străzilor Valter Mărăcineanu cu Știrbei Vodă, a cărui adresă figura pe Știrbei Vodă nr. 29. Acest local Maria Gh. Ceaușescu avea să-l vândă pe 28 aprilie 1922 lui V. N. Sumbasacu, cel care deținea și Marele Magazin de mărfuri generale de la intersecția străzilor Sloboziei cu București. Intenția lui Sumbasacu era aceea de a-și diversifica activitățile comerciale în cele două magazine, ambele cu bun dever. În acest sens, în anul 1928 încheie o înțelegere cu Societatea anonimă “Țesătura” din Iași pentru a-i livra o cantitate mare de marfă a cărei valoare depășea 1.000.000 lei. Marfa a fost girată cu două ipoteci de rangul I, asupra celor două imobile ale lui V.N. Sumbasacu, pe care le-am amintit mai sus. Numai că vine criza economică din anii 1929-1933 și V.N. Sumbasacu nu mai poate plăti marfa luată de la “Țesătura” Iași, care cere Tribunalului de la Călărași executarea silită a creditorului. În această situație se ajunge la o înțelegere, concretizată printr-un Act de tranzacțiune, încheiat pe 29 iulie 1933, prin care părțile convin stingerea litigiului prin cedarea imobilului din Știrbei Vodă nr. 29 către Societatea “Țesătura”, V.N. Sumbasacu rămânând deplin proprietar pe clădirea de vis a vis de Liceul Știrbei.(vezi mai jos Actul de tranzacțiune)

Extras din Actul de tranzacțiune datat 29.07.1933

            Așa ajunge Societatea “Țesătoria” noul proprietar al imobilului din Știrbei Vodă nr. 29, pe care îl închiriază mai multor comercianți locali. În anul 1937 de clădirea respectivă se arată interesată Asociația învățătorilor din județul Ialomița, care avea sediul la Călărași încă din anul 1912, atunci când a obținut personalitatea juridică. Asociația a înființat în anul 1930  Bancă populară, numită “Învățătorul ialomițean”, prin intermediul căreia demarează discuțiile cu Societatea “Țesătura”, referitoare la cumpărarea clădirii. Negocierile se finalizează prin încheierea Actului de vânzare-cumpărare din 23 ianuarie 1937, prin care Baca populară “Învățătorul ialomițean” devine proprietarul imobilului din str. Știrbei Vodă nr. 29(devenit, între timp, 33), “imobil compus din parter și etaj, format din locul de casă de sub clădiri și întreaga construcție aflată pe acest loc, construcție compusă din prăvălii, camere de locuit, dependințe, etc, cu toate instalațiunile și îmbunătățirile existente, imobil învecinat la est cu Zigmund Goldstein, la vest cu str. Valter Mărăcineanu, la sud cu str. Știrbei Vodă și la nord cu Hotelul Scarlat Doicescu”.

Extras din Actul de vânzare-cumpărare din 23 ianuarie 1937

            După cumpărare, Asociația învățătorilor și Banca populară “Învățătorul ialomițean”, cu sprijinul finaciar direct al cadrelor didactice, refac din temelii și consolidează clădirea, pe care la inaugurare, în mai 1938, o botează Casa învățătorilor. Parterul este amenajat pentru spații comerciale, închiriate diverșilor comercianți locali, iar la etaj funcționau birourile băncii, biblioteca Asociației, revista Școala Ialomiței și două camere de primit pentru învățătorii și învățătoarele din județ.

Casa învățătorilor în anul 1938. Captură din ziarul “Fapta” din 10 octombrie 1938

            De aici înainte și până la demolarea sa făcută în prima jumătate a anului 1986, clădirea nu-și mai va schimba proprietarul, chiar dacă după 1948 Asociația învățătorilor devine Sindicatul salariaților din învățământ iar locul Băncii populare “Învățătorul ialomițean” este luat de CAR Sindicat învățământ. Se schimbă însă folosința clădirii. Astfel, de la înființare sa, petrecută în anul 1948, întreaga clădire este luată cu chirie de către Organizația comercială locală(O.C.L.) Călărași, care își instalează birourile la etaj, iar parterul este destinat celui mai mare magazin de confecții-textile din Călărași, botezat MAGAZINUL BUCUREȘTI.

Contract de închiriere între Sindicatul învățământ și O.C.L. Călărași

Magazinul București în anul 1971. Fotografie din Colecția Rodica Iacob aflată în patrimoniul Muzeului Municipal Călărași

            Autoritățile comuniste ale vremii, la solicitarea OCL Călărași, au încercat în mai multe rânduri să naționalizeze clădirea, dar s-au lovit de opoziția dârză a sindicaliștilor călărășeni. Iată mai jos o mostră din anul 1968, când Comitetul de conducere al Sindicatului învățământ Călărași, al cărui președinte era profesorul Dumitrescu Petronel, s-a opus vehement intenției de preluare de către stat a fostei Case a învățătorului, motivând că imobilul a fost construit prin contribuția tuturor cadrelor didactice din județul Ialomița”. Procesul-verbal care a fost ]ncheiat pe 28 martie 1968, și pe care-l publicăm în facsimil mai jos, a fost semnat și de ceilalți membrii ai Comitetului sindical: I. Mița, G. Truică, V. Deghetto, D. Munteanu, Gh. V. Iancu și V. Marinescu, precum și de președintele C.A.R. Învățământ, D. Călinescu.

Procesul-verbal din 28 martie 1968

În consecință, clădirea a rămas în proprietatea C.A.R. Învățământ Călărași, OCL, și mai apoi ICSAP și ICSMI având pe mai departe calitatea de chiriași până la mutarea lor în imobilele de pe str. Dobrogei, mutare petrecută la începutul anului 1980. Tot cu chirie, aici au funcționat în anii 1981-1983 Comitetulul județean UTC Călărași și B.T.T. Călărași, după care localul este eliberat inclusiv de Magazinul București de la parter, întrucât zona intra în demolare, ceea ce s-a și întâmplat în anul 1986.

Înainte de demolare

Pe locul vechiului MAGAZIN BUCUREȘTI se află astăzi o clădire nouă în care funcționează Direcția administrarea domeniului public și privat al județului Călărași, instituție aflată în subordinea Consiliului județean Călărași, care a cumpărat clădirea respectivă de la SIF Muntenia.

Direcția administrarea patrimoniului public și privat al județului Călărași

15 iulie 1932. PROCES DE LEZMAJESTATE LA CĂLĂRAȘI

Conform Dicționarului explicativ al Limbii Române, infracțiunea de lezmajestate este specifică statelor monarhice și este definită ca ofensă adusă de cineva unui suveran. În dreptul contemporan infracțiunea de lesmajestate se întâlnește și în statele organizate ca republici, făcând obiectul unor  legi speciale care îi protejează pe cei mai înalți reprezentanți ai statului. Asemenea procese sunt foarte rare astăzi, atât în monarhiile constituționale cât și democrațiile parlamentare sau republicane.

În spațiul românesc au existat procese de lezmajestate, în mod deosebit în timpul regelui Carol al II-lea, dar și în perioada dictaturilor antonesciană și comuniste, chiar dacă în aceste ultime cazuri codurile penale formulaseră infracțiunea de lezmajestate sub alte denumiri.

Un asemenea proces s-a aflat și pe rolul Tribunalului județean de la Călărași, fiind judecat la termenul din 15 iulie 1932. Inculpat în cauză a fost tânărul ziarist călărășean V. Nicolescu-Varnic, prim-redactor al ziarului local “Curierul Ialomiței”. Dar să vedem cum s-a derulat întreaga poveste.

Palatul administrativ și de justiție în care a avut loc procesul

Pe 10 iunie 1932, exact la 2 ani de la așa-numita Restaurație(momentul în care, pe 10 iunie 1930, Carol al II-lea depusese în Parlament jurământul în calitate de Suveran al României), în ziarul “Curierul Ialomiței” este publicat articolul MAJESTATE, sub semnătura lui V. Nicolescu Varnic, în care tânărul gazetar îl atenționează pe Suveran asupra “haimanalelor care se întrec să călărească greabănul juguit al bietei țări” și care  “ar trebui urecheați de augusta Ta mână, fiindcă oricum ar trebui să te doară și pe Tine să fii stăpânul unei gloabe deșuchiate care să ajungă să nu-i mai facă pielea doi bani.Și articolul continuă în aceeași notă, V. Nicolescu Varnic având totuși grijă să-l lingușească puțin pe rege, după care concluzionează: „Sire, ori mâncăm toți mămăligă cu ceapă, ori o dăm dracului și ne punem cu ciolanele pe taraba expertului Rist!

Facsimil din ziarul “Curierul Ialomiței

Mai mult ca sigur că articolul în cauză nu a ajuns la ochii și urechile Regelui Carol al II-lea, dar prefectul Iulian Petrescu, deranjat de tonul autorului, îl sesizează pe primul procuror Degerățeanu care îi deschide dosar penal ziaristului V. Nicolescu Varnic, învinuindu-l de crimă de lezmajestate. Este sesizat Tribunalul județean în regim de urgență și pe 15 iulie 1932 este fixată data judecării cauzei. Referitor la acest aspect, într-un alt articol publicat în “Curierul Ialomiței” din 10 iulie 1932 și intitulat Eu sunt criminalul, V. Nicolescu Varnic preciza: “Prefectura, ca organ executiv al acestei hidre băloase care se numește politică, și-a asumat sarcina să execute pe indezirabilul care sunt eu și a sesizat Parchetul să-mi deschidă acțiune pentru crimă de lese majeste, fiindcă – spune Rechizitorul – deși lingușesc pe Rege, vorbesc cu el prea familiar!?”

Ziaristul V. Nicolescu-Varnic

Procesul a făcut ceva vâlvă în urbea de pe Borcea, motiv pentru care Baroul de avocați de la Călărași hotărăște să-l apere gratuit pe tânărul ziarist, trimițând la Tribunal nu mai puțin de 5 dintre cei mai bine cotați avocați ai vremii: Dem. Ranetescu – decanul Baroului, Alexandru Bădulescu, fost prefect, senator și deputat, Elizeu Iliescu, Constantin Dobrescu și Vasile Roșețeanu. Toți au susținut nevinovăția tânărului ziarist(avea doar 23 de ani). În acest sens, Dem. Dobrescu, decanul Baroului și un călărășean de aleasă cultură, preciza: “Desigur că apariția articolului Majestate al tânărului Nicolescu-Varnic, nu trebuia să deschidă o acțiune publică. Dacă M. Sale i-ar fi căzut în mână acest articol, ar fi surâs și, poate, l-ar fi aprobat… Noi ne asumăm acest articol, ca un strigăt de revoltă al vremii. Apelul la Suveran – pentru că asta face autorul – nu e o vină, e mărturisirea directă a unui cetățean. Ne dă doar, cel mult, un prilej de discuții asupra presei. Și noi cerem și suntem pentru o libertate desăvârșită a presei, libertate în toate domeniile gândirii.”

Avocatul Dem. Ranetescu – decanul Baroului Călărași

La rândul lui, învinuitul V. Nicolescu-Varnic, cu mult curaj,  a declarat în fața completului de judecată: Un articol de gazetă nu se judecă după formă, ci după fond. Mi se cere, prin urmare, să întrebuințez un limbaj protocolar, ori acest limbaj îl întrebuințează cei ce sunt în antarujul M.S., cei ce sunt în slujba Lui. Noi nu-l putem întrebuința pentru că nu-L cunoaștem și vorbim așa cum am învățat. Noi nu suntem în slujba Regelui ci în slujba Opiniei publice.”

Seara târziu, după deliberări aprinse, ținând cont și de poziția mult mai flexibilă pe care a avut-o procurorul de ședință, nimeni altul decât iubitorul de presă și de acte de cultură Lazăr Belcin, instanța decide achitarea tânărului ziarist V. Nicolescu-Varnic pentru învinuirea de Lezmajestate.

Evenimentul a fost prilej de satisfacție pentru oamenii de presă și pentru mulți călărășeni. Totuși patronul ziarului “Curierul Ialomiței”, evreul Leon Gherson, un om de afaceri puternic implicat în activitatea comercială și în ceea ce numim astăzi industria de spectacole, schimbă linia editorială a gazetei, făcând-o mai apropiată puterii. În această situație, pe 7 august 1932 V. Nicolescu-Varnic părăsește redacția și împreună cu alți ziariști locali cu vederi mai radicale scoate ziarul “Fierul Roșu”, care a apărut la Călărași în anii 1932-1933. Iată ce îi scria tânărul ziarist la despărțire fostului său patron: “Felul cum înțeleg eu azi viața publică se deosebește – cel puțin formal – de țelul cum înțelegeți voi s-o priviți, ca organ de presă. N-aș vrea, și dacă s-ar întâmpla nu mi-aș ierta-o niciodată, să lezez bonomia liniei voastre moderate, printr-o acțiune dârză și bătăioasă ca aceea pe care vreau s-o încep.”

CLĂDIRI DE POVESTE(I) – CASA MALTEZEANU

Majoritatea clădirilor care făcuseră din Călărași un oraș de provincie cu un specific aparte, remarcat de multe din personalitățile politice și culturale care în anii interbelici au poposit aici la invitația unui Eugen Cialâc, au fost demolate începând după anul 1960 și până prin 1982-1983, locul lor fiind luat de blocurile de locuințe fără o personalitate aparte. Astăzi mai există încă câteva zeci de clădiri centenare, aflate în proprietate publică sau privată. Unele dintre acestea au fost reabilitate, sau sunt în curs de reabilitare. Altele, din păcate, cum este cazul fostei Căpitănii a portului Călărași sau a fostului Cinematograf Victoria, sunt în pericol de autodemolare. Același pericol paște și multe din clădirile de patrimoniu care se află în proprietate privată și pentru care nu se prea agită cineva.

            Iată pentru care motiv începusem pe pagina mea de Facebook să prezint scurte medalioane dedicate unora dintre clădirile de patrimoniu reprezentative, care au fost reabilitate și înfrumusețează și astăzi aspectul arhitectural ar urbei de pe Borcea.

            Pentru a putea prezenta cititorilor mei mai multe informații despre istoricul construcțiilor mai deosebite din municipiul Călărași, voi publica în serial, pe blogul meu, povestea clădirilor de patrimoniu, publice și private, care constituie și astăzi puncte de atracție turistică în orașul lui Știrbei Vodă.

            Voi începe cu cea mai veche clădire din oraș, botezată de mine, după numele primului proprietar, CASA MALTEZEANU, care în acest an aniversează 140 de ani de existență!

Stabilirea la Călărași a reședinței județului Ialomița, hotârâtă de Kiseleff prin Ofisul 73 din 14 aprilie 1833, a fost de natură să atragă aici familiile înstărite din județ, care aspirau atât la funcții publice cât și la noi posibilități de consolidare a averilor lor. Printre cei care și-au îndreptat pașii spre Călărași, statornicindu-se aici, au fost și frații Scarlat și Costache Maltezeanu, originari din satul Maltezi, fiii acestora devenind persoane de vază ale orașului Călărași și ai județului Ialomița.

Este și cazul lui Nae S. Maltezeanu, fiul lui Scarlat Maltezeanu, pe care între anii 1862-1867 îl vom găsi în funcția de polițai al orașului Călărași. Se căsătorește cu fiica lui Scarlat Doicescu, un boier bogat stabilit și el la Călărași, în imobilul căruia, construit înainte de 1875, a funcționat Prefectura județului până în anul 1896, când s-a mutat în Palatul administrativ și de justiție ridicat de Giuseppe Ciconi. Cu ajutorul socrului său,  Nae Maltezeanu va reuși să adune o avere considerabilă, concretizată în terenuri agricole și forestiere, ce însumau aproape 2000 de ha, precum și în mai multe imobile ridicate în Călărași după anul 1852, când urbea de pe Borcea devine oraș liber, în unele dintre ele, amplasate pe str. Sfântul Nicolae, “Lipscanii Călărașiului”, funcționând magazine închiriate comercianților evrei din oraș, o altă sursă de sporire a averii lui Nae Maltezeanu.

 În anul 1881 își construiește o frumoasă casă de locuit, pe strada Dobrogea, în apropierea centrului comercial al orașului, casă care, consolidată și refăcută de către actualul proprietar, îmbogățește și astăzi zestrea arhitecturală a municipiului Călărași, și așa destul de săracă! Pe lângă inscripționarea pe frontonul clădirii a anului construcției, o altă sursă contemporană confirmă existența ei înainte de 1884. Iată ce scria în acest sens pictorul călărășean Constantin Predeleanu, un alt călărășean bogat și proprietar a mai multor clădiri din centrul orașului, în cărticica sa intitulată Noțiuni istorice asupra județului Ialomița, publicată la București ăn anul 1884: “Dintre familiile stabilite în urmă în oraș, care au construit frumoase case, se disting: familia Alexe Vineșu, Iacovache Bădulescu, Nae Mănescu, Nae S. Maltezeanu, Panait Șerbănescu, doctorul Petre Degerățeanu și allții

Ca mulți dintre călărășenii de vază, Nae Maltezeanu face politică liberală, fiind unul dintre susținătorul liderului local Atanase Stoianescu, primar, prefect, deputat și senator de Călărași în mai multe rânduri. Tocmai la o asemenea întrunire politică Nae Maltezeanu avea să își afle sfârșitul, la onorabila vârstă de 82 de ani. Pe 14 septembrie 1912 suferă un nefericit accident la sediul Clubului Liberal de pe str. Știrbei Vodă. Cade de pe scările de la etaj, își fracturează mai multe coaste și se alege cu un grav traumatism cranian, care avea să-i curme viața a doua zi.

Rămânea în urma lui o avere impresionantă. După cum consemna Gazeta locală „Deșteptarea Ialomiței” pe 23 septembrie 1912, în casa de bani a răposatului “s-au găsit 798.833 lei, din care 6.000 în aur și restul în monedă”. Nae Maltezeanu a fost înhumat în Cimitirul Central, familia ridicându-i aici un impresionant monument funerar, bustul din bronz al răposatului fiind realizat de cunoscutul sculptor Carol Stork. Monumentul s-a aflat pe lista de patrimoniu până în anul 2004 când a fost declasat întrucât bustul din bronz a fost furat din cimitir!

Casa lui Nae Maltezeanu a fost naționalizată după 1950, aici funcționând ani de zile Întreprinderea comercială de mărfuri industriale(ICSMI). După 1990 a fost cumpărată de fosta firmă PARTENER, care a început lucrările de reabilitare. Firma a intrat însă în faliment și imobilul ajunge în posesia actualului proprietar, care dorește să-și păstreze anonimatul. A finalizat restaurarea și astăzi imobilul în cauză înfrumusețează Călărașiul.

P.S. Mulțumesc lui Florin Rădulescu, custodele Muzeului Municipal Călărași, pentru fotografii.

CĂLĂRAȘIUL INTERBELIC VĂZUT DE MIHAI TICAN RUMANO

            Originar de pe plaiuri muscelene, MIHAI TICAN RUMANO, cel mai cunoscut scriitor român cu lucrări din domeniul literaturii de călătorie, s-a născut la 2 iulie 1893 în localitatea Berevoiești, din actualul județ Argeș. Are o viață tumultoasă, plină de aventuri. După studiile primare făcute în satul natal va pleca la Câmpulung Muscel, unde îl vom găsi o scurtă perioadă ca băiat de prăvălie. Va lua apoi drumul Bucureștiului, de unde va pleca spre Brăila și Constanța. Ajuns la malul Mării Negre, la numai 16 ani, Mihai Tican Rumano se va îmbarca pe un vas italienesc cu care va ajunge la Napoli. Dornic să cunoască noi orizonturi, începe un periplu de aproape 25 de ani prin toată lumea. Vizitează astfel țări din Africa, din America de Sud și America de Nord, ajungând pănă în Australia și Noua Zeelandă. Cel mai mult va sta în Argentina și Spania, unde își va publica și primele lui articole și cărți de călătorie, pentru multe dintre ele primind elogii din partea presei de specialitate. Haile Selassie, împăratul Etiopiei, îl va decora cu “Steaua Etiopiei” și îl va ridica la gradul de ofițer imperial pentru popularitatea făcută Etiopiei prin volumul monografic “Abisinia”. Președintele Republicii Spaniole, Alcado Zamora, i-a acordat titlul de “Cavaler al Ordinului Republicii” pentru “meritele deosebite în sprijinirea aspiraţiilor poporului spaniol”.

            În țară publică mai multe articole de călătorie în ziarul “Universul”, atrăgând atenția lui Cezar Petrescu, care publică în “Curentul” din 2 şi 29 iunie l928 medalionul: „Un explorator român necunoscut în România- Mihai Tican-Rumano”. După articolele lui Cezar Petrescu i se publică și primele cărți în România, cărți ce se bucură de un deosebit succes de public. În anul 1931 Mihi Tican Rumano se stabilește în țară și se angajează redactor la Ziarul “Universul”. Va continua să publice cărți în limba română, bucurându-se de aprecierea și prietenia lui Liviu Rebreanu. În anul 1950 va contracta o boală de plămâni cu care se va chinui până la moartea sa, intervenită la 20 martie 1967. Lăsa în urma sa 40 de volume care înscriu o pagină şi un nume în literatura română de călătorie.

            Printre acestea se numără și cartea ICOANE DUNĂRENE, publicată de Editura Universul în anul 1932, cu o prefață semnată de prof. univ. Ion Simionescu. Pentru a scrie această carte, Mihai Tican Rumano vizitează toate orașele dunărene, printre care și Călărașiul, căruia îi dedică în cartea sa nu mai puțin de 23 de pagini și un număr de 11 ilustrații, din care 6 sunt făcute chiar de autor cu prilejul vizitei sale.

            Pentru cititorii blogului meu, public cele mai semnificative pasaje despre Călărașiul interbelic, așa cum a fost el văzut de Mihai Tican Rumano în anul 1932. Precizez că postarea mea va fi ilustrată cu imagini publicate în cartea ICOANE DUNĂRENE, care au fost reabilitate și colorate digital.

            “În Călărași trebuie să te adresezi întâi prefectului, dacă vrei să vezi mai mult în puțin timp…. La Prefectură, prin bunăvoința domnului prefect, mi-a fost recomandat dl. N. Cristescu, care foarte amabil a vrut să mă însoțescă în vizitele mele.

            Prima noastră vizită a fost la admirabilul mal al Borcei, de unde ai o priveliște asupra întregii bălți a Călărașiului. De la locul nostru se văd cele două insule ale Eforiei pe care apa nu le acoperă. Insulele se închiriază pentru grădinărie  și păscutul vitelor, ce sunt trecute acolo cu pontonul, un adevărat rai al bovinelor mici și mari… Privirea se pierde până la malul celălalt, la Silistra, unde se fac curse regulate cu vapoarele societății N.F.R. E un drum plăcut, care nu durează decât patruzeci de minute.

Dragă pe Borcea

            Mergând pe malul Borcei, spre port, în stânga se vede frumosul parc comunal, unde se află monumentul ridicat în memoria grănicerilor înecați în 1913… Acest parc, foarte bine îngrijit, e locul de plimbare al călărășenilor, care apar în pâlcuri, imediat ce răsună primele acorduri ale muzicii militare. Tot aici se află și teatrul orașului.

            Trecem apoi să vizităm și terenul sportiv al Regimentului 23 Infanterie, la a cărui aranjare lucrau de zor soldații. Prin mahalaua Măgureni, cu străzi drepte, dar nepavate, ajungem la cimitirul turcesc, unde se află un mare monument ridicat soldaților turci căzuți în timpul războiului de la 1916-1918…

Primăria Călărași

            Apoi ne-am continuat drumul prin Oborul de cereale, unde se desface cea mai mare parte din produsele locuitorilor, prin Cartierul  demobilizaților și mahalaua spoitorilor. E ciudat Călărașiul cu împărțirea lui pe mahalale…

            Ajungem repede și la cazărmile regimentelor 5 Cavalerie și 20 Obuziere, care de departe îți fac impresia unei cetăți.

            După cum vedeți, multe amănunte contribuie să dea Călărașiului o nuanță de vechime, puțin obișnuită orașelor noastre de câmpie, de cele mai multe ori cu o orgine nu prea depărtată.

            De la Regimentul 20 Obuziere ne întoarcem la cea mai frumoasă clădire a orașului. Cu toate că Palatul administrativ a fost construit de mai mult de patruzeci de ani, e încă în bună stare și foarte bine îngrijit. În fața clădirii e o grădină din cele mai frumoase, unde totul e aranjat în ordine, iar de departe trandafirii numeroși, înfloriți, îți dădeau impresia unui covor împestrițat…

Palatul administrativ

            În fața Palatului se mai află și un soclu, care după aparență va fi destinat unei statui mai mari. Mi s-a spus că pe acest soclu va fi așezat bustul domnitorului Barbu Știrbei, întemeietorul orașului…

            În timpul cât am vizitat eu orașul, se făcuse seară. Sosise ora când localnicii ies la plimbare. Centrul îl constituie strada Știrbei Vodă, largă, bine pavată, cu magazine multe, dar toate mici, încât de departe se simte provincia.

Str. Știrbei Vodă

            Centrul comercial îl formează străzile Sfântul Niculae, București și Slobozia. Aici sunt magazine numeroase, cu lucruri pentru țărani, de unde se aprovizionează întreaga regiune din jurul Călărașiului.

            Orașul nu are decât 18.000 de locuitori, printre ei mulți greci și bulgari. În majoritate trăiesc din agricultură, creșterea vitelor, pescuit și comerț… E aceeași viață liniștită, lipsită de salturi, stăpânitoare peste toate domeniile. Viața patriarhală în adevăratul ei aspect, cu petreceri în familii, ce se prelungesc până dimineața…

            În puținul timp cât am stat în Călărași am avut totuși ocazia să cunosc o petrecere de acest gen, la simpaticul avocat Eugen Cialâc, care cu o exuberanță de invidiat știe să aranjeze toate lucrurile la locul lor. Când cei 25 de invitați erau mai bine dispuși, sosește, așa din întâmplare, și Ilie Buzatu, decanul lăutarilor din Ialomița, neîntrecut în cântecele naționale. În acest fel știu localnicii să mai uite puțin de criza care se simte și aici atât de mult…

În restaurantul Hotelului Petculescu poți mânca foarte bine și ieftin. Aceasta la unul din restaurantele luxoase, dar pe malul Borcei sunt două localuri, ce amintesc pe cele din Marsilia, une se găsește aproape numai pește servit pe mese ordinare din brad…

Hotel-Restaurant PETCULESCU

            De la camerile de sus ale Hotelului Petculescu vezi punctul pescăresc, unde de cu zori vin pescarii să-și desfacă marfa strânsă cu atâta trudă…

Gard pesăresc

            În Călărași nu sunt decât patru școli primare de băieți și patru de fete, două licee, o școală profesională, câte o școală de comerț inferioară și superioară și o școală de ucenici. Biserici ortodoxe sunt numai patru, în plus populația evreiască, puțină la număr, are două sinagogi, dintre care una de rit spaniol…

Biserica Sf. Nicolae

            Înainte de a vizita Spitalul și Penitenciarul, singurele așezăminte pe care nu le văzusem încă, am plecat într-o șalupă să petrec câteva ore prin bălțile Călărașiului. Nimic nu le deosebește de bălțile Brăilei: aceeași poezie cu care ne-a obișnuit Dunărea, aceleași păpurișuri nesfârșite în care se adăpostesc cârduri de păsări, aceeași imensă bogăție ce se pierde sub privirile neputincioase ale omului…

            Am plecat spre spital, despre care mi s-a spus că este unul dintre cele mai vechi din țară. Pe drum ne-am întâlnit cu dl. doctor Samarian Gh. Pompei, conducătorul spitalului, de care te desparți cu multă părere de rău. Din primul moment ne-am vorbit ca oamenii ce se cunosc de multă vreme. Glumeț, de talie scurtă, cu un ochi umflat de mușcătura unei albine, domnul Pompei mi-a făcut agreabilă vizita în spital…

            Lângă spital se află și penitenciarul orașului. Clădirile lui sunt vechi, însă bine întreținute. Am găsit aici o gospodărire care mi-a făcut plăcere, deși nu era decât un număr relativ mic de deținuți pentru un județ care se bucură de o faimă puțin de dorit. Să ne gândim numai la renumiții hoți de cai din Ialomița…

            Aceasta este situația, sumar expusă, a orașului Călărași, din care am plecat cu amintiri foarte plăcute, puțin așteptate în momentul când puneam pentru prima dată piciorul pe pământul lui.”

PICTORIȚA BĂRĂGANULUI

            Câmpia Bărăganului, arsă de milenii de un Soare nemilos și bântuită iarna de Crivățul năprasnic, a constituit, deopotrivă, subiect pentru oamenii de litere sau pentru maeștrii penelului. De la Alexandru Odobescu, Panait Istrati sau V. M. Galan, în literatură și de la prima reprezentare plastică a lui Nicolae Grigorescu și până la pictorii din noua generație, Bărăganul a fost un subiect abordat cu succes în literatura și arta plastică din România.

            Nici pictorii din fostul județ Ialomița nu puteau să nu fie sensibilizați de multitudinea subiectelor pe care le putea oferi Bărăganul, de la cromatica specifică celor patru anotimpuri până la redarea pe pânză a figurilor sănătoase de țărani aflați la muncile câmpului. Astfel, pictori precum Tudor Lorman, Tache Papatriandafil, Aurel Nicolescu sau Mihail Mihalcea-Poiana, vor imortaliza în picturile lor frumusețea Bărăganului și a oamenilor lui. Din păcate, multe din tablourile lor se află astăzi prin colecții particulare, noi fiind lipsiți de posibilitatea de a le identifica. Suntem însă beneficiarii unor reproduceri realizate de redacția „Pământul” – ziarul  lui Eugen Cialâc, și publicate în paginile mai multor numere din perioada anilor 1933-1940.

            Dar pictorul din anii interbelici care  a relizat cele mai multe tablouri a căror tematică surprinde numeroase aspecte din viața oamenilor din Bărăgan este o femeie, pe numele ei de artistă LELIA URDĂRIANU, supranumită PICTORIȚA BĂRĂGANULUI.

            Lelia Urdărianu s-a născut la Slatina, pe 6 mai 1899 și provenea dintr-o familie boierească, originară din satul Urdari – Gorj. Pe linie maternă, Lelia Urdărianu avea ascendență franceză, înaintașii săi trăgându-și originea din familia marchizului Ernest Berdalle de Lapommeraye.

            Studiile primare le-a făcut la Slatina, apoi gimnaziu la Școala de Fete din Focșani. În anul 1914 a fost admisa la Școala de Belle Arte din Bucuresti, unde își perfecționează talentul nativ în arta plastică. Ca multe alte aristocrate ale epocii, urmând exemplul Reginei Maria, în timpul primului război mondial a fost infirmieră voluntară.

            În anul 1922 se căsătorește cu dr. Ion Stoianovici, descendent al Familiei Poenarilor din satul Poiana, care avea o moșie frumoasă în satul Perieți. Au împreună doi copii, Șerban și Ileana, aceasta din urmă fiind donatoarea unor documente și tablouri care se află astăzi în depozitele Muzeului Național al Agriculturii din Slobozia.

La Perieți, împreună cu cei doi copii, Șerban și Ileana

Dr. Ion Stoianovici moare în anul 1926, Lelia moștenind o parte din moșia din Perieți și o casă în București, unde se stabilește cu cei doi copii, frecventând cercurile unor artiști plastici, prin intermediul cărora reușește să-și expună primele tablouri, tot mai apreciate de critica vremii.

Vara și-o petrecea însă la moșia de la Perieți, pe care o arendase. Aici avea să cunoască multe din realitățile Bărăganului, mai ales după anul 1934, când se recăsătorește cu diplomatul Aureliu Ion Popescu, cu care reușește să creeze pe moșia sa de la Perieți cea mai modernă fermă de legume și semințe de plante din întreg estul Europei. Continuă să picteze, subiectele lucrărilor sale fiind luate, aproape în exclusivitate, din lumea Bărăganului.

Lucrările sale vor fi expuse la Saloanele naționale de pictură, iar în anul 1934 o vom regăsi printre expozanții Salonului de toamnă de la Paris. Critica de specialitate este tot mai elogioasă la adresa Leliei Urdărianu, Petru Comarnescu denumind-o PICTORIȚA BĂRĂGANULUI. Mai târziu, într-un catalog de expoziție din anul 1947, acesta, referindu-se la fresca impresionantă dedicată Bărăganului, realizată de Lelia la conacul ei de la Perieți, scria: “Lelia Urdărianu are meritul de a fi adus în pictura murală Bărăganul, fiind pioniera exploatării lui plastice”.

În Ziarul călărășean “Pământul”, nr. 209-211/1940, Eugen Cialâc îi rezervă artistei Lelia Urdărianu o pagină, unde sunt publicate șase reproduceri după tablouri care fuseseră incluse în Expoziția “Bărăganul”, organizată în decembrie 1939 la sala Dalles din București. La rugămintea lui Cialâc, poetul, scriitorul și eseistul Adrian Maniu publică, în aceeași pagină, un adevărat poem, intitulat „Icoane zugrăvite pentru anotimpuri: Bărăganul”, dedicat artistei Lelia Urdărianu.

Odată cu instaurarea regimului comunist, viața artistei cunoaște necazurile tuturor fostelor familii înstărite din România. Își va afla sfârșitul în anul 1979, la 80 de ani, lăsând în urmă o operă artistică și umană dedicată, cu prediecție, Bărăganului și oamenilor săi.

Pentru cititorii blogului meu, voi publica patru din cele 6 reproduceri din ziarul Pământul, nr. 209-211/1940, cu precizarea că au fost colorate digital. Din păcate, tablourile ale căror copii le public, nu se găsesc în Colecția donată de Ileana Stoianovici Muzeului Național al Agriculturii din Slobozia.

În arman

La secerat

La treierat

Treieratul

Autoportret

CĂRȚILE POȘTALE ILUSTRATE – DOVEZI ALE VIEȚUIRII ROMÂNEȘTI ÎN CADRILATER

Peste câteva zile, la 7 septembrie 2020, se împlinesc 80 de ani de la Tratatul de la Craiova, prin care România ceda Bulgariei Cadrilaterul(Dobrogea de Sud), un teritoriu de peste 7000 kmp, care îi fusese atribuit în urma Congresului de Pace de la București din vara anului 1913.

            Un ținut cu o populație majoritar turcească și cu o sărăcie endemică, Cadrilaterul(Dobrogea de Sud) fusese integrat statului autonom bulgar în urma Congresului de Pace de la Berlin din anul 1878, atunci când România independentă primea Dobrogea de Nord, în schimbul cedării către Rusia țaristă a celor trei județe din Sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad și Ismail.

            Bulgaria, deabia ieșită de sub jugul otoman în urma Congresului de pace de la Berlin, încerca să-și găsească o nouă identitate, apelând la familiile încoronate europene pentru a le oferi calitatea de șef al tânărului stat autonom. La un moment dat, coroana Bulgariei îi fusese oferită chiar Regelui Carol I, căruia i se propusese să devină rege al celor două țări balcanice. În acest context, la care trebuie adăugată lipsa de resurse cu care se confrunta statul bulgar, înțelegem faptul că în Cadrilater investițiile publice și private au fost dintre cele mai modeste, cu implicații directe asupra nivelului de trai al populației și al dezvoltării economico-sociale și edilitar urbanistice. Cu toate acestea, la Silistra, Bazargic(Dobrici, până în anul 1913) și Balcic bulgarii reușiseră să ridice câteva clădiri mai răsărite, publice și private, care se adăugau geamiilor turcești, cele mai impunătoare construcții din Cadrilater.

            Așa că în urma Congresului de Pace de la București, încheiat prin Tratatul adoptat pe 10 august 1913, România primea un teritoriu cu grave probleme economice și sociale, cu un puternic aspect rural-musulman, și cu o legislație cu multe reminiscențe medievale.

            Pentru a depăși repede problemele cu care se confrunta poulația din Cadrilater(Dobrogea de Sud), statul român a elaborat o nouă legislație care să se integreze treptat în legislația națională, a numit în fruntea administrației din nou înființatele județe Durostor și Caliacra oameni cu experiență, a efectuat o vastă operă de populare a teritoriului cu elemente românești din Balcani și a alocat fonduri substanțiale pentru ridicarea unor clădiri de utilitate publică, atât de necesare localităților urbane și rurale din noul teritoriu alipit României. De asemenea, mulți dintre oamenii cu bani din România au investit aici, ridicându-și case și așezăminte private, care durează până în zilele noastre. Din acest punct de vedere, cel mai bun exemplu îl reprezintă orașul Balcic, unde investițiile realizate de Regina Maria și de cei aflați în anturajul acesteia sunt astăzi obiective de interes turistic de pe urma cărora bulgarii obțin beneficii importante.

            Fără să intru în nici un fel de polemică de orice natură, în postarea de față voi prezenta, cu explicațiile de rigoare, doar imagini fotografice, multe din ele folosite ca suport al unor cărți poștale ilustrate, care demonstrează faptul că prezența românească în Cadrilater din perioada anilor 1913-1940, a lăsat urme materiale importante.

            NOTĂ: Imaginile pe care le public în acest material au fost selectate din cele câteva sute pe care le am în colecția mea de fotografii digitale și au fost descărcate, în mare parte, de pe site-ul delcampe.com. Alte câteva fotografii sunt de pe pagina FB Poze cu case. Multe din fotografiile de mai jos au fost colorate digital de mine.


SILISTRA. Vedere generală

SILISTRA. Palatul Prefecturii

SILISTRA. Noile cazărmi

SILISTRA. Sediul Băncii Naționale

SILISTRA. Statuia Regelui Ferdinand

Casă cu arhitectură românească în Silistra de azi

O vilă românească din anii interbelici așa cum arată astăzi la Silistra

Imobil din Silistra de azi construit în timpul administrației românești

TURTUCAIA. Vedere generală

TURTUCAIA. Portul

TURTUCAIA. Vedere din Centru

TURTUCAIA. B-ul Regele Carol I

TURTUCAIA. Str. Regele Ferdinand

TURTUCAIA. Școala românească

BAZARGIC. Vedere generală

BAZARGIC. Primăria

BAZARGIC. Piața Păcii

BAZARGIC. Str. Principele Ferdinand

BAZARGIC. Banca Națională

BAZARGIC. Școala primară nr. 3

BAZARGIC. Monumentul Eroilor

Clădire din anii interbelici așa cum arată astăzi în orașul Dobrici(Bazargic)

Arhitectură românească în orașul bulgăresc Dobrici(Bazargic)

BALCIC. Vedere generală

BALCIC. Plaja

BALCIC. Reședința Reginei Maria a României

Grădina Reginei Maria de la Balcic

BALCIC. Cartierul vilelor construite de români

BALCIC. Vila Cancicov

BALCIC. Vila grănicerilor

BALCIC. Vila lui Ion Pillat, așa cum arată astăzi

BALCIC. Vila sculptorului Starck

BALCIC. Vila ziaristului Stelian Popescu

Regina Maria a României la reședința sa de la Balcic

PREFECT DE CĂLĂRAȘI CONDAMNAT LA MOARTE!

 

            În cei aproape 150 de ani(1833-1948; 1990-în prezent), perioadă de timp cât urbea de pe Borcea a fost și încă este sediu de Prefectură județeană, pe fotoliul de prefect de la Călărași s-au perindat numeroase personaje, de la proprietari de pământ, juriști, profesori, ofițeri de carieră, economiști sau ingineri, oameni politici apreciați sau huliți în epocă.

            Dintre cele aproape 100 de persoane identificate de noi, care au ocupat funcția de prefect la Călărași(ocârmuitor sau administrator de județ în perioada 1833-1864), unii chiar în două-trei mandate, unul singur a avut calitatea de academician. Este vorba de Ioan C. Filitti, prefect al fostului județ Ialomița, cu capitala la Călărași, în perioada aprilie 1917-februarie 1918. Ca o ciudățenie a sorții, tocmai Ion C. Filitti, cel mai titrat prefect de Călărași, avea să fie condamnat la moarte!

I. C. Filitti 1

Ioan C. Filitti, prefect de Călărași(1917-1918)

            Ioan C. Filitii făcea parte dintr-o celebră familie de greci din Epir, stabiliți în Muntenia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Dintre aceștia, un anume călugăr Dositei Filitti avea să ajungă episcop de Buzău și mai apoi Mitropolit al Țării Românești. După Dositei au venit în Muntenia și alți mebrii ai Familiei Filitti. Unul dintre urmașii acestora, Constantin Filitti, tatăl lui Ioan C. Filitti, a îmbrăcat cariera militară și ajunge un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza și mai apoi al regelui Carol I.  Cochetează și cu politica conservatoare, fiind ales senator în 1866 și 1888. În 1870 și 1889-1890 îl găsim prefect la Călărași.

Const Filitti prefect

Col. Constantin Filitti, prefect de Călărași(1870; 1889-1890) 

            Născut la București pe 8 mai 1879, Ioan C. Filitti face cunoștință cu Călărașiul la vârsta  de 10 ani, vizitându-și tatăl, aflat în exercitarea mandatului la Prefectura din Călărași. Cursurile primare și liceale le urmează în București, după care face studii de istorie și drept la Paris, luîndu-și doctoratul în anul 1904. Se dedică cercetărilor istorice și publică numeroase studii și volume apreciate de specialiști, motiv pentru care în anul 1915 este primit ca membru corespondent al Academiei Române.

Mebri ai Familiei Filitti

Membrii ai Familiei Filitti

            Membru marcant al Partidului Conservator, Ioan C. Filitti a fost un colaborator apropiat al prim-ministrului Titu Maiorescu cu care a pregătit Conferința de Pace de la București din vara anului 1913, în urma căreia România a primit Cadrilaterul. Este principalul autor al volumului CARTEA VERDE, un vast corpus de documente care susținea drepturile României asupra Cadriletarului.

Cunoscut ca filogerman, Ioan C. Filitti a susținut intrarea României în primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale, bazându-și atitudinea pe ostiltatea permanentă pe care Rusia a avut-o și o va avea față de teritoriile românești.

Tocmai această atitudine  filogermană îl va determina să accepte investirea în funcția de prefect al fostului județ Ialomița, în condițiile în care o mare parte a teritoriului Regatului României, inclusiv fostul județ Ialomița, se afla sub ocupație germană. Acest lucru a fost la un pas să-l coste viața, pentru că după finalizarea războiului a fost judecat, imputându-i-se colaborarea cu ocupanții germani și fiind condamnat la moarte.

Procesul intentat lui I.C.Filitti, și mai ales condamnarea lui la moarte pentru înaltă trădare, a provocat multe discuții în epocă între intelectualii filogermani și cei proAntanta. În cele din urmă condamnarea sa la moarte a fost comutată într-o pedeapsă mai mult formală. Dar cea mai grea lovitură avea să o primească I.C. Filitti din partea lui Nicolae Iorga, care s-a opus cu vehemență, în repetate rânduri, acordării calității de membru plin al Academiei Române. Și culmea, I. C. Filitti era autorul unei vaste opere istorice, care cuprindea nu mai puțin de 82 volume, 267  articole de actualitate și aproximativ 700 de arbori genealogici!

Regele Ferdinand avea să-i acorde însă iertarea regală, fapt care i-a favorizat o rapidă reintegrare în lumea științifică și administrativă la nivel național. Întemeiază Societatea Română de Heraldică și Genealogie și este primul ei președinte. De asemenea este numit consilier al Consiliului Legislativ, o instituție nouă, creată după adoptarea Constituției din anul 1923.

Ioan C. Filitti buna

Ioan C. Filitti – consilier la Consiliul Legislativ

 Cu toate acestea, condamnarea la moarte și toate șicanele la care a fost supus, l-au afectat psihic și ultimii ani ai vieții a suferit de un fel de Alzheimer progresiv, care i-a curmat viața la doar 66 de ani. Ioan C. Filitti a decedat la București, pe 21 septembrie 1945.

Chiar dacă legătura sa directă cu Călărașiul a durat practic aproape un an, el s-a considerat permanent un apropiat al acestor meleaguri. Este motivul pentru care semnează Cuvântul înainte la cartea lui Samarian privind Istoria Călărașiului, în care scrie, textual: ”Eu am prețuit cunoștințele ce am dobândit cu privire la reședința unui județ de care mă leagă amintiri de familie și personale.

Că a continuat să urmărească cu mare atenție ceea ce se întâmpla la Călărași și în fostul județ Ialomița o dovedește și faptul că încă de la constituirea sa, în anul 1935, îl vom găsi printre fondatorii Asociației Ialomițenilor, organizație care în perioada 1937-1940 a scos o prețioasă revistă intitulată Gazeta Ialomițenilor, în care sunt inserate articole și știri deosebit de interesante despre istoria acestor locuri.

Masa festivă

Captură din revista Gazeta Ialomițenilor din 15 iulie 1937

Așa vă place istoria? DRAMA CARGOULUI CĂLĂRAȘI

Într-o lucrare de doctorat, susținută în anul 2011, lectorul universitar Ovidiu Ionescu, de la Universitatea Maritimă din Constanța, dădea un răspuns parțial la o întrebare care a frământat multă vreme opinia publică din țara noastră: Ce s-a întâmplat cu flota României?

            Cu 321 de nave în patrimoniu, în anul 1989 România ocupa locul 9 în lume în ceea ce privește numărul de nave și locul 5 atunci când se lua în seamă capacitatea de transport naval pe mările și oceanele lumii.

După cum scrie ziarul Ziua de Constanța, “până în 1990, Navrom Constanţa deţinea toate navele. Apoi, Navrom s-a divizat în trei societăţi, toate cu capital integral de stat: Navrom, Romline şi Petromin. În 1993, fostul ministru al Transporturilor Paul Teodoru a luat decizia de a transfera navele către privaţi. Aşa s-au înfiinţat 53 de societăţi private.”

Ceea ce a urmat ne spune profesorul Ovidiu Ionescu: “S-au facut transferuri de nave din Romania în alte state pe diferite motive. Li s-a schimbat pavilionul și nationalitatea navei. În acest fel, s-a încercat sa li se piardă urma. RomÎnia a devenit un stat ciudat: fără flotă, dar care scoate pe bandă rulantă ofițeri de marină!”

Puțini dintre cititorii mei călărășeni știu că printre sutele de nave dispărute fizic din fosta Flotă maritimă a României s-a aflat și cargoul CĂLĂRAȘI, a cărui poveste tristă voi încerca eu să o rezum în rândurile care urmează, bazându-mi documentarea pe cele două volume ale lucrării AMINTIRI DESPRE O FLOTĂ PIERDUTĂ, autori Constantin Cumpănă și Corina Apostoleanu.

Cal. Copertă

Cargoul CĂLĂRAȘI, cu o capacitate de 4800 tdw.,  fost construit la Santierul Naval Galati, număr de șantier 635, fiind livrat Navrom Constanța în cursul lunii aprilie 1974. A rămas la Navrom Constanța și după 1990, an în care Navrom a fost divizată în cele 3 companii: Navrom, Romline și Petromin.

Începand cu aprilie 1995, a fost închiriat (contract de bare-boat) SC Hinmar Shipping Co ltd srl, patronată de către  Mihai Hava.

Ca și în cazul altor cargouri de la Navrom sau Romline, închiriate unor astfel de “companii”, și cu Cargoul CĂLĂRAȘI avea să se întâmple la fel: datoriile către echipaj se acumulau, aprovizionarea cargoului cu alimente și piese de schimb se făcea cu mari întârzieri…

Ca și alte srl-uri care se voiau experte în operarea navelor, și SC Hinmar Shipping avea să se împrumute la Bancorex, chipurile pentru retohnologizarea navelor închiriate, lucru care nu s-a intamplat. Banii luați “s-au evaporat”…

Pe data de 10.06.1997, cargoul CĂLĂRAȘI a plecat din portul Maputo/ Mozambic cu destinaȚia Congo, având o încărcătură de 4.000 tone făină de grâu, ambalată în saci. Cargoul a pornit către Congo, ocolind Africa pe la Capul Bunei Speranțe. În noaptea de 12 spre 13 iunie, nava a intrat într-o zona afectată de o furtună puternică, cu valuri foarte mari.

Pompele de ulei care deserveau motorul principal s-au dezamorsat, fiind necesară oprirea motorului principal. Acesta nu a mai putut fi repornit ulterior. Nava a rămas în voia valurilor și a început să se încline periculos la babord, astfel ca s-a ordonat abandonarea acesteia.

Pe 13.06.1997, în jurul orei 10:30 cargoul CĂLĂRAȘI a dispărut pentru totdeauna în adancuri, la 10 mile marine est de Port St Johns/ Africa de Sud. Din 21 de membri ai echipalului au fost salvați 20, cu ajutorul unui elicopter al armatei Sud Africane. Din păcate, timonierul Ion Medeleanu a decedat.

Navrom-cargoul-Calarasi-Louis_Bosschaart

Unul dintre supraviețuitori, șeful mecanic Lucian Rânja avea să detalieze mai târziu: “Zorii zilei de 13 iunie, cu lumina lor puţină, ne-au înfăţişat o mare cumplită. Valuri de 14 – 16 metri asaltau nava, dimpreună cu o ploaie cumplit de rece, ca răsuflarea de gheaţă a Antarcticii. Datorită temperaturii scăzute am trecut pe combustibil uşor, pe motorină, pentru a înlesni alimentarea.

La un moment dat, un val enorm a avariat capacul de la gura de evacuare la avarie şi apa a început să intre în sala maşini. În 2 – 3 ore au intrat câteva tone de apă, dar situaţia era încă sub control, căci o evacuam cu pompele.

La ora 7.30 dimineaţa, mecanicul II mi-a spus că s-au dezamorsat pompele cu ulei ce alimentau motorul principal. Atunci am simţit, ca şi ceilalţi, că mă străbate un fior de gheaţă. Bătrâna «inimă» a navei începea să cedeze. Am oprit motorul principal, altfel, nealimentat cu ulei, s-ar fi distrus iremediabil. Nava, încercând să guverneze doar cu cârma, a fost rapid prinsă între valurile de 14 – 16 metri şi a început să fie zguduită zdravăn.

În sala de maşini, împreună cu şeful mecanic secund, Costel, motoristul Gheorghe Ceapă, trăim momente cumplite de încordare, ştiind clar ce se va întâmpla cu noi dacă motorul principal nu va fi relansat. Doream, din toate puterile, să amorsăm pompele, încercând tot ce omeneşte este posibil… Am dat drumul la uleiul din tancul de rezervă să se scurgă în tancul de circulaţie al motorului principal. Dar totul era zadarnic; pompele nu se amorsau.

Prin staţie suntem chemaţi pe puntea de comandă şi răsună ordinul ce ne înfioară: «Abandonaţi nava!». Vaporul nu mai putea guverna, era ameninţat din clipă în clipă să se răstoarne. Din reflex mă uit la ceas. Era ora 9.10. Deja nava se aprovase şi se bandase la babord. Tot felul de obiecte desprinse de la locurile lor, cădeau peste noi.

Am părăsit ultimul sala maşini, în faţa mea mergând şeful mecanic secund. Motoarele auxiliare mergeau şi compartimentele erau luminate. M-am repezit la cabină să-mi iau vesta de salvare şi să îmbrac ceva mai gros. În cabină, frigiderul, smuls din amarajul său, fusese zvârlit în uşa dormitorului şi o blocase. Cu groază m-am gândit că aş fi putut rămâne blocat acolo. Am luat centura din cuierul de la intrare şi un pulover şi am plecat. Eram ultimul care ajungea pe comandă.

Banda navei se accentuase la 30 de grade şi mergeam cu dificultate. O plută era deja în mare, umflată şi legată cu saulă. Nava s-a zguduit din nou şi am fost proiectat în peretele opus al comandei, având o secundă o viziune de coşmar – un glas al cuiva striga cumplit la mine: «Ce cauţi tu aici?».

M-am dezmeticit, resimţind o durere acută în spate. Am ieşit pe punte bărcii şi am umflat a doua plută, eu şi ofiţerul III punte, un băiat aflat la primul său voiaj. I-am zis că mă arunc în mare şi să facă şi el la fel. Mi-am dat drumul ca pe un tobogan, de pe puntea bărcii, căci nava se înclinase teribil. În apă mi-am scos puloverul şi am început, din toate puterile, să înot, depărtându-mă de nava care, scufundându-se ne putea sorbi în adânc…

Eram la 25 – 30 metri de navă. M-am uitat la ceas. Era 10.20 Am văzut cum prova navei noastre se înfundase în valuri, iar pupa, cu elicea în aer. O mulţime de saci cu făină, scăpaţi din hambare, acopereau marea.

M-am uitat înapoi şi am văzut a doua plută, umflată de noi, goală şi lângă ea, pe sacii ce pluteau, pe timonier. I-am strigat să prindă pluta, că vin şi eu. Nu ştiu dacă m-a auzit… Un val enorm ne-a răsucit şi a fost ultima dată când l-am mai văzut pe bietul nostru coleg de bord…

La 10.35 nava se scufundase. Am prins un bocaport ce plutea, apoi altul, şi m-am ţinut de ele; tot ţinându-se de un bocaport a venit lângă mine ajutorul mecanic.

Pe creasta unui val l-am văzut pe secund, care înota şi el spre noi. Am hotărât să ne ţinem aproape, cât putem. Eram singuri, în plin ocean, răsuciţi de valurile enorme, sub ploaia ca gheaţa, ce nu mai contenea. Vedeam, prin perdeaua de ploaie şi spuma de val, coasta. Mareea era spre uscat, dar, cu disperare, realizam că după miezul zilei ea se va schimba, târându-ne spre larg. Minuscula noastră şansă era să ajungem la uscat. Dar cum, când eram biete jucării în voia valurilor? Cel puţin, ne gândeam, valurile alungă rechinii ce infestează aceste ape… Preferam să murim înecaţi decât în fălcile groaznicelor fiare ale mării.

Patru ore interminabile, pe care nu le voi uita în veci, ne-am zbătut în acest infern, realizând cu scurgerea orelor, cum şansele noastre de scăpare se diminuează implacabil.

Salvarea vine… din cer

Dar, la ora 16.10, prin perdeaua de ploaie şi nori, ce se deschidea scurt ca să se închidă iar, am văzut cum scăparea ne vine din… Cer. Din Cerul care, în atotputernicia şi mila sa, a îndrumat cele două elicoptere ce au apărut, providenţial, pe o vizibilitate practic zero, deasupra noastră. Pe chingi au coborât scafandri, care ne-au cules rând pe rând. Pe noi, cei 6 oameni agăţaţi de bocaporţi, pe cei 12 oameni de pe prima plută, aflată şi ea undeva în derivă şi alţi 2 de pe a doua plută.

A doua plută pe care timonierul, sărmanul nu a prins-o, după câte am aflat şi s-a pierdut pentru totdeauna în imensitatea oceanului. «Ferestrele» norilor s-au închis iar şi elicopterele au fost silite să plece cu noi, cei 20 de oameni de la bord şi cu salvatorii noştri.

În 15 minute ajungem la Durban şi primim primele îngrijiri şi, mai preţioasă ca aceasta, îngăduinţa de a telefona ACASĂ! De mare ajutor, arătând că sângele apă nu se face, ne-a fost şi domnul Sorin Necşoiu, şeful imigraţiei româneşti de la Durban, aflat mereu alături de noi.

Peste câteva zile – mi-amintesc ca prin vis – am plecat la Johanesburg, am traversat cu avionul Africa, ajungând la Viena, apoi, cu un alt avion, la Otopeni, unde, plângând împreună, am îmbrăţişat-o pe Petra, soţia mea»“.

Nava Calarasi