Evenimentele care au urmat punerii în aplicare a prevederilor Tratatului de la Adrianopole, semnat între turci și ruși la 4 septembrie 1829, aveau să aducă schimbări majore în evoluția administrativă și social economică a Munteniei și Moldovei, unde Rusia, în calitatea ei de putere protectoare, impune elaborarea și aplicarea Regulamentului Organic, act cu valoare constituțională pentru cele două state de la Carpați și Dunăre.

Un rol important în elaborarea setului de măsuri ce viza modernizarea Principatelor Danubiene l-a jucat Pavel Kiseleff, care în calitate de guvernator a condus administrația militară rusească din Principate în perioada anilor 1829-1834. În această calitate face mai multe deplasări la Silistra, care se afla de asemenea sub administrație rusească, trecând pe la Călărași, o localitate mică amplasată la cotul Borcei, care aparținea Spitalului Colțea din București și era  locuită de câteva sute de pescari și agricultori. Din punct de vedere administrativ făcea parte din județul Ialomița, care avea capitala la Urziceni.

Om cu viziune strategică, Kiseleff apreciază poziția Călărașiului, ca port la Borcea și aproape de Silistra și prin Ofisul său nr. 73 din 14 aprilie 1833 ordona Sfatului Administrativ al Țării Românești (un fel de Guvern) să mute capitala județului Ialomița de la Urziceni la Călărași. Conformându-se, peste numai patru zile, pe 18 aprilie 1833, Vornicia din Lăuntru (Ministerul de Interne) emitea actul administrativ prin care Ocârmuirea (Prefectura), Tribunalul și Poliția se vor muta la Călărași, noua capitală a județului Ialomița.

Facsimil după Ofisul nr. 73 al lui Pavel Kiseleff din 14 aprilie 1833, publicat de Pompei samarian în zairul “Pământul” din 25 martie 1933

Acestea sunt datele istorice care consfințesc faptul că la 18 aprilie 1833 Călărașii, mica localitate de la cotul Borcii, așezată pe moșia Spitalului Colțea, cu numai 860 de suflete, devenea capitală de județ, cu instituții administrative importante și cu o poziție care putea să-i avantajeze dezvoltarea rapidă din punct de vedere economic și edilitar-urbanistic. Chiar dacă era pe o moșie particulară și până acum toate problemele erau rezolvate de arendaș, odată devenit capitală de județ la Călărași se va constitui și prima structură de autogospodărire, numită în epocă Comisia târgului, un fel de Consiliu local de astăzi.

Ca și capitală de județ, Călărașii vor atrage aici oameni cu stare din județ și din afara lui, inclusiv de la Silistra, momentul aprilie 1833 însemnând pentru micuța așezare de la cotul Borcei o adevărată trezire la viață. Iată ce scria, în acest sens, Pompei Samarian, în documentatul său volum Istoria orașului Călărași de la origini și până la anul 1852: “Transformarea s-a făcut foarte repede. Vechiul sat de clăcași a ajuns oraș de negustori, în care apar cetele breslașilor, născute din nevoile vieții de toate zilele și deasupra tuturor, viața intelectuală reprezentată prin lumea slujbașilor.”

Aceste transformări i-au permis lui Pompei Samarian, să demonstreze, pe bună dreptate, că învestirea Călărașilui în calitatea de capitală de județ a constituit Actul  de naștere al orașului Călărași. Tocmai de aceea el, împreună cu Eugen Cialâc și cu un grup important de intelectuali și oameni din administrație au organizat, în urmă cu 190 de ani, manifestările din anul 1933, care au fost dedicate marcării Centenarului orașului Călărași. Mai mult, la propunerea lui Eugen Cialâc, marele istoric Nicolae Iorga a acceptat ca lucrările Congresului anual al Ligii Culturale  să se desfășoare la Călărași în zilele de 4-5 iunie 1933, ca un semn de respect pentru Călărași și călărășeni, pe care îi cunoștea foarte bine întrucât aici conferențiase în mai multe rânduri. În acest context manifestările care vor marca efectiv Centenarul vor fi organizate la început de septembrie 1933, când la Călărași a fost organizată și o mare Expoziție agricolă care s-a bucurat de prezența liderului țărănist Ion Mihalache, fost ministru al Agriculturii și  ministru de Interne.  

Presa locală de atunci a acordat o atenție deosebită, manifestărilor dedicate Centenarului Călărașiului, după cum se poate oberva din facsimilele de mai jos.

Nr. 32-34 din ziarul “Pământul” apărut pe 4 iunie 1933 dedicat Congresului Ligii Culturale

Ziarul “Biruința” din 5 iunie 1933 salută Congresul Ligii Culturale

Nr. 39-42 din ziarul “Pământul” dedicate Serbărilor Centenarului

Ziarul “Biruința” din 11 septembrie 1933 marchează momentul Centenarului

Întreg numărul din 15 septembrie 1933 al ziarului „Țăranul” a fost dedicat Festivităților Centenarului Călărașiului

Ziarul “Glasul Bărăganului” din 25 septembrie 1933 se adresează marelui absent de la serbările Centenarului, regele Carol II, prin articolul Dacă ați fi venit Maiestate!…

În numărul din 1 octombrie 1933 ziarul “Drapelul țăranului” marca Centenarul Călărașiului printr-un frumos articol semnat de Petre V. Haneș și intitulat Cinste Călărașiului și călărășenilor!

Peste o lună se împlinesc 144 de ani de la nașterea lui Pompei Samarian, istoricul căruia Călărașiul și călărășenii îi datorează atât de mult. Pe lângă faptul că ne-a lăsat o primă monografie a urbei de la cotul Borcei, Pompei Samarian este cel care a răscolit mii de dosare prăfuite de vreme pentru a descoperi documentul care, în urmă cu 190 de ani, atesta momentul istoric al investirii Călărașiului drept oraș de reședință al fostului județ Ialomița. Era vorba de Ofisul prezidentului Kiselef din 14 aprilie 1833 prin care poruncea Departamentului din Năuntru al Țării Românești să ordone mutarea de la Urziceni la Călărași a capitalei județului Ialomița.

Pompei Samarian, fotografie oficială din anul 1937

“Nenea Doctorul”, așa cum îl alintau călărășenii, pe lângă activitatea medicală desfășurată timp de 27 de ani la Spitalul județean din Călărași, care astăzi îi poartă numele, a fost și un erudit istoric al medicinei românești, valoroasele sale lucrări „Ciuma” și “Medicina și Farmacia în trecutul românesc”, fiind apreciate de contemporani, inclusiv de marele istoric Nicole Iorga, care-i semnează și cuvintele introductive.

Pompei Samarian la Biroul de lucru de la Spitalul județean Călărași

Prin tot ceea ce a făcut și, mai ales, a scris Pompei Samarian s-a bucurat de stima și respectul unora dintre cei mai importanți intelectuali români ai perioadei interbelice. Iată ce scria Mircea Eliade depre dr. Pompei Samarian în ziarul Cuvântul din 6 februarie 1938:

Cunoşteam mai de mult voluminoasa monografie a doctorului Pompei Gh. Samarian intitulată Medicina şi Farmacia în trecutul românesc (1382-1775). Deabia acum, însă, am prilejul să cercetez mai dea- proape un volum tot atât de preţios, al aceluiași autor, publicat cu câţiva ani în urmă: Ciuma (Bucureşti, 1932, 654 pagini). Bogăţia informaţiei strânsă între coperțile acestei cărţi, este uluitoare. Ciuma doctorului Samarian îți cere multe zile de lectură, ca să parcurgi cu atenţie măcar unele din sectoarele ei de seamă.

Dar nu despre valoarea acestor monografii — care, dealtfel, sunt întovărăşite de o sumă de alte lucrări şi nenumărate articole — aş vrea să scriu astăzi. Colțul unde apar rândurile de față ar fi neîncăpător unei recenzii.  Aici, la această rubrică, mă interesează mai mult semnificaţia unui gest cultural — decât valoarea operei în sine.

Intr-adevăr, atât Ciuma cât şi Medicina şi Farmacia doctorului Samarian, au o semnificaţie culturală care depăşeşte valoarea ştiinţifică a acestor voluminoase tomuri. Căci doctorul Samarian este medic primar al Spitalului din Călăraşi. Autorul savantelor monografii este un ialomițean; trăieşte şi scrie în Călăraşi.  Aici, într-un „oraş de provincie“ pe care profesorii şi cărturarii îl socotesc un surghiun —. un medic cu dragoste de oameni şi de cărţi, şi-a putut continua nestânjenit cercetările. Nu l-a „ratat“ mediul provincial. Nu l-a „deprimat“ absența tovarăşilor de lucru. Singur, în biblioteca lui, doctorul Samarian a dus la bun sfârşit — la Călăraşi — lucrări pe care alţii le socoteau imposibil de realizat chiar la Bucureşti.

Este în exemplul doctorului Samarian o admirabilă pildă de bărbăţie şi de optimism. Omul e mai puternic decât mediul. Omul poate trece peste orice obstacol, oricât ar părea de greu, dacă are destulă bărbăţie şi destulă dragoste în sufletul său. Fără să se sperie de imensitatea muncii pe care şi-a impus-o singur, fără să se turbure de încetineala cu care înainta opera — doctorul Samarian, astăzi un venerabil şi sclipitor erudit, şi-a realizat ceea ce s-ar putea numi „visul tinereţii sale“

Iată o activitate culturală şi un exemplu de energie provincială care ar putea da curaj multor „provinciali“, care se „sufocă” din cauza „lipsei de orizont” a oraşului lor natal. Orizontul stă, înainte de toate, în mintea şi în sufletul nostru. Cine voieşte cu tărie un lucru îl poate împlini şi desăvârşi oriunde, chiar în cei mai trist oraş de provincie. Nu există piedici fatale pentru un om viu…

Bustul original al lui Eminescu, realizat de Ion Vlad în anul 1944, recondiționat de Florin Rădulescu, custodele Muzeului Municipal Călărași

            Poetul național Mihai Eminescu s-a bucurat dintotdeauna de stima și respectul călărășenilor, despre geniul și opera lui scriindu-se numeroase articole în presa locală de ieri și de azi. A fost iubit în mod deosebit de tinerii și intelectualii vremii, care i-au cinstit numele și opera în repetate rânduri. Așa, spre exemplu, în ianuarie 1905, atunci când se aniversau 55 de ani de la nașterea poetului, un grup de tineri studenți călărășeni, animați de Vasile V. Haneș, puneau bazele Societății literare „Mihai Eminescu”, care-și propunea să contribuie la răspândirea culturii și literaturii românești printre călărășeni.

Societatea a funcționat până în anul 1912, când fuzionează cu filiala locală a Ligii Culturale, perioadă de timp în care a organizat numeroase manifestări cultural-literare și a înființat o bibliotecă publică pentru tinerii călărășeni. Ziarul local “Deșteptarea Ialomiței” din 25 iunie 1909 evidenția una dintre acțiunile societății și menționa: “Duminică 21 iunie a.c. a avut loc în Sala Parcului Comunal o șezătoare literar-artistică a Societății Mihai Eminescu cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moartea marelui poet. Serbarea s-a început cu piesa muzicală “Rugăciune”, pe versurile poetului, cântată de corul Societății. A urmat conferința d-lui V.V. Haneș, președintele societății, despre Viața și opera lui Mihai Eminescu… Serbarea a avut o reușită completă… Multe ore de înălțare sufletească ne-au procurat tinerii din această societate.”

În perioada interbelică avocatul Eugen Cialâc, primarul cultural al Călărașiului, preia ștafeta manifestărilor cultural-literare, o parte dintre acestea fiind dedicate omagierii lui Mihai Eminescu, poetul nepereche al neamului românesc. Dar Cialâc, caruia îi plăceau și monumentele de for public, fiind printre inițiatorii ridicării bustului lui V.N. Stanciu, prima statuie amplasată în Parcul Prefecturii, care a fost dezvelită în prezența marelui istoric Nicolae Iorga, și-a exprimat dorința de a avea la Călărași și un bust al lui Mihai Eminescu.

Îi destăinuie dorința sa unui tânăr sculptor, născut la Fetești în anul 1920, dar care își petrecuse copilăria și își efectuase studiile gimnaziale și liceale la Liceul “Știrbei Vodă” din Călărași. Este vorba de sculptorul Ion Vlad, care deși era la debutul activității sale artistice s-a bucurat de aprecierea și prietenia lui Eugen Cialâc, aflat la începutul  anilor ’40 în cel de al treilea mandat de primar al Călărașiului.

În acest context, la numai 24 de ani, Ion Vlad primește comandă din partea primarului Eugen Cialâc pentru a realiza un bust în ipsos al poetului Mihai Eminescu, pe care urma ulterior să-l toarne în bronz și să ridice un monument corespunzător pe care să-l amplaseze în Parcul Central. Iată ce scria în acest sens Ziarul bucureștean “Universul” din 18 august 1944: “Orașul Călărași va fi în curând împodobit de o frumoasă lucrare a tânărului sculptor ialomițean Ion Vlad, care a realizat un splendid bust al marelui Mihai Eminescu. Lucrarea domnului Vlad a fost achiziționată de primăria orașului Călărași, care are în fruntea ei un distins intelectual, pe domnul Eugen Cialâc, ale cărui acțiuni culturale au dat un hotârt prestigiu localității. D-sa are de gând să organizeze în cursul lunii septembrie un festival Eminescu, în cadrul căruia vor sosi la Călărași reprezentanți autentici ai culturii românești, iar din veniturile serbărilor organizate să toarne în bronz bustul lui Mihai Eminescu, destinat să împodobească apoi Parcul Comunal.”

Din păcate, evenimentele care au urmat după 23 august 1944 nu i-au mai permis lui Cialâc să-și ducă proiectul până la capăt, iar bustul lui Eminescu realizat în ipsos de Ion Vlad a rămas ani de zile în gestiunea Primăriei Călărași, fiind mutat dintr-un colț în altul. Așa se face că la un moment dat el ajunge pe holurile fostei Școli generale nr. 2 din Călărași, fiind văruit în repetate rânduri și în ultimă instanță dat cu bronz argintiu.(vezi imaginea de mai jos).

            Așa arăta bustul respectiv în anul 1991 atunci când este depistat de regretatul Marian Neagu, fostul director al Muzeului Dunării de Jos, care îl aduce în custodia Muzeului, unde întâmplarea face să fie văzut de prof. Dumitrescu Petronel, directorul fostului Liceu teoretic nr. 2 din Călărași, recent botezat “Mihai Eminescu”. Acesta are ingenioasa idee de a turna bustul în bronz și de al așeza pe aleea de acces a Liceului. Ideea este materializată în anul 1993, cu sprijinul conducerii fostului Combinat Siderurgic care asigură turnarea în bronz a bustului lui Eminescu, înstarea în care se găsea, din păcate cu mici cosmetizări făcute ipsosului, dar fără o reconstituire profesionistă, pe care a realizat-o mai târziu Florin Rădulescu. Din acest motiv, bronzul de pe aleea de acces a Liceului  Mihai Eminescu este puțin diferit de bustul în ipsos realizat de Ion Vlad în anul 1944.(vezi imaginea de mai jos).

            Bustul lui Mihai Eminescu de la Călărași, turnat în bronz după ipsosul lui  Ion Vlad, rămâne singura lucrare a maestrului dedicată lui Eminescu aflată în țară, întrucât un alt bust al poetului realizat de Ion Vlad și amplasat la Bârlad a fost devalizat și distrus în ianuarie 1990. Ion Vlad a mai realizat o lucrare monumentală dedicată lui Mihai Eminescu, amplasată la Paris, în apropierea Sorbonei, care a fost inaugurată în iunie 1989, cu prilejul comemorării scurgerii unui secol de la trecerea în neființă a poetului.(vezi imginea de mai jos)

CASA GHIȚĂ DEMETRESCU(DEMETRIADE)

Recent, grație finanțării obținute din partea Biroului transfrontalier România-Bulgaria, Consiliul Județean Călărași a reușit să reabiliteze  una din clădirile frumoase ale Călărașiului de altădată care a rezistat demolărilor  din perioada anilor 1960-1980. Este vorba de imobilul din imaginea de mai jos, aflat pe str. București nr. 112, imobil evidențiat în Lista monumentelor istorice din județul Călărași sub numele de Casa Demetriade, construit în anul 1888.

Casa Ghiță Demetrescu, așa cum arată astăzi, pregătită pentru a adăposti exponatele Secției de Istorie naturală a Muzeului Dunării de Jos din Călărași Sursa foto: Florin Rădulescu

                Pornind de la numele sub care figura imobilul în Lista monumentelor istorice, am demarat o amănunțită cercetare documentară a surselor istoriografice de epocă pentru a afla mai multe amănunte despre imobilul în cauză, cât și despre proprietarul acestuia. Așa am aflat că   proprietarul clădirii se numește Ghiță(Gheorghe) Demetrescu, fruntaș al Partidului Conservator, născut la Călărași în anul 1850 într-o familie de greci(Demetriade) care imigraseră în Țara Românească după Tratatul de la Adrianopole și se stabiliseră în târgușorul de pe Borcea, după ce aici fusese mutată capitala județului Ialomița la 18 aprilie 1833, luându-și numele de Demetrescu.

            Cu spiritul negustoresc specific grecilor care s-au așezat în Principatele Danubiene, tatăl lui Ghiță face ceva avere la Călărași și își trimite fiul la școlile din București, de unde se întoarce în urbea natală și se angajează la Tribunalul județean în anul 1872, unde va ocupa pe rând funcțiile de grefier, substitut de procuror și mai apoi judecător. În anul 1881 demisionează din magistratură și intră în administrație, fiind numit subprefect al Plășii Borcea, funcție pe care o deține până în anul 1888.

            Împreună cu Marinache Popescu, proprietarul superbei clădiri în care funcționează astăzi Direcția de Cultură, pune bazele filialei locale a Partidului Conservator și se avântă în lupta politică locală, care îi va aduce nu mai puțin de 5 mandate de primar al orașului Călărași, și un mandat de deputat în perioada anilor 1905-1907. Ales primar pentru a cincea oară în martie 1911, nu va putea să-și finalizeze mandatul întrucât pe 9 septembrie 1911 încetează din viață la numai 61 de ani, fiind al doilea primar călărășean, după liberalul Petre C. Enescu, care murea în timpul exercitării mandatului.

Primarul Ghiță Demetrescu. Fotografie realizată în anul 1894 în Atelierul din Călărași al fotografului Friederich Feismantel

            Căsătorit în anul 1881 cu Maria Manolescu, care provenea dintr-o familie de proprietari rurali și care îi aduce o dotă consistentă, Ghiță Demetrescu cumpără un teren pe str. București, nr. 92, unde în anul 1888 ridică o casă frumoasă, în care avea să-și afle liniștea eternă peste 23 de ani.

            După moartea sa casa de pe București avea să fie moștenită de fiul său Gheorghe Gh. Demetrescu, ajuns și el primar al Călărașiului în două rânduri(iunie 1920 – ianuarie 1922 și ianuarie – martie 1926).

            Odată cu instalarea regimului comunist Casa familiei Demetrescu, ajunsă între timp la familia ginereleui său  Ilie Ionescu, avea să fie naționalizată, local în care era instalată Popota ofițerilor ruși staționați în Călărași până în anul 1958.

            După plecarea rușilor din România, în localul respectiv a funcționat o grădiniță, iar din anul 1981, odată cu înființarea județului Călărași, localul intră în proprietatea Consiliului județean Călărași și aici este instalată Biblioteca județeană. În anul 2021, fosta Casă Demetrescu intră  în reabilitare, ca urmare a accesării de către Consiliul județean a unui Proiect cu finanțare europeană, proiect finalizat în acest an,  clădirea astfel reabilitată urmând să devină Secția de Istorie Naturală a Muzeului Dunării de Jos din Călărași.

Sediu al Bibliotecii județene în perioada anilor 1981-2021

Pe 24 septembrie 2022 se împlinesc 170 de ani de la momentul în care, Prin Ofisul(Decretul) Domnitorului Barbu Știrbei, nr. 9 din 24 septembrie 1852, Călărașiul era declarat oraș liber, toți cei care doreau să se stabilească aici având posiblitatea să devină proprietari pe deplin asupra locurilor și clădirilor cu destinația de locuințe,  spații comeciale sau meșteșugărești. Cu acel prilej s-a elaborat  și primul plan oficial de sistematizare al Călărașiului, pe care îl prezentăm mai jos și îl publicăm în premieră națională.

Avantajat de amplasarea sa fizico-geografică, care a oferit din totdeauna condiții prielnice dezvoltării comunităților umane (apă, vânat, pește, pășune, terenuri arabile), Călărașiul își află începuturile, ca așezare omenească, încă din neolitic, așa cum o atestă descoperirile arheologice din zonă.

            Documentele medievale amintesc existența a două așezări rurale pe teritoriul administrativ al municipiului Călărași. Este vorba de satul Crăceni(cartierul Măgureni de astăzi) – atestat documentar la 1 iunie 1541 -, și de satul Lichirești, amplasat în zona Centrului civic de astăzi și atestat documentar de Legătura de glie a lui Mihai Viteazul din anul 1595. Ambele sate aparțineau unor proprietari particulari, boieri sau mânăstiri. Spre exemplu, satul Lichirești(Călărașiul de mai târziu) avea să ajungă după anul 1700 în proprietatea Mânăstirii  Colțea,  taxele percepute de la cei care aveau casele aici, precum și veniturile provenite din exploatarea Moșiei Lichirești fiind folosite pentru funcționarea Spitalului Colțea din București.

Noua calitate de reședință a județului Ialomița, obținută la 18 aprilie 1833, ar fi trebuit să constituie pentru orașul Călărași un bun prilej pentru dezvoltarea economico-socială și edilitar-urbanistică. Numai că statutul juridic de localitate aflată pe o proprietate privată nu permitea locuitorilor să-și edifice clădiri și acareturi importante, având în vedere calitatea lor de embaticari(chiriași) pe locurile Spitalului Colțea. Din acest motiv locuitorii Călărașiului, al căror număr creștea de la un an la altul prin stabilirea aici a unor oameni cu bani veniți de prin satele județului Ialomița sau de dincolo de Dunăre, de la Silistra, încep o susținută activitate epistolară adresată domnitorilor Țării Românești prin care solicită emanciparea(eliberarea) Călărașiului, ei arătându-și disponibilitatea de a răscumpăra locurile pe care își aveau casele și acareturile, precum și o suprafață suplimentară de care orașul avea nevoie pentru dezvoltare.

După evenimentele revoluționare de la 1848, care la Călărași au avut în centrul atenției eliberarea orașului, noul domnitor Barbu Știrbei se va apleca cu mai multă atenție asupra petițiilor care veneau din partea călărășenilor. În acest context, după ce se informează mai bine asupra situației orașului Călărași, domnitorul Barbu Știrbei cere Eforiei Spitalelor Civile, în octombrie 1849, să urgenteze formalitățile pentru emanciparea Călărașiului. În mai 1850 Eforia trimite la Călărași pe inginerul hotarnic Scarlat Popovici pentru a face un prim plan parcelar al viitorului oraș liber. Dar întrucât prin propunerile Eforiei se preconiza un orășel mic, cu ceva peste 500 locuri de casă, domnitorul Barbu Știrbei cere realizarea unei lucrări serioase, care să asigure o perspectivă de dezvoltare viitoare a noului oraș liber.

În urma deciziei domnitorului Barbu Știrbei, la 2 mai 1851 inginerul Popovici este trimis iarăși la Călărași pentru a efectua parcelarea locurilor conform noii rezoluții a domnitorului și instrucțiunilor primite de la Eforia spitalelor civile care prevedeau înființarea unei Comisii a emancipării care să-l ajute pe inginerul Scarlat Popovici la ridicarea noului plan parcelar al viitorului oraș liber. Totodată, la  punctul 7, Instrucțiunile Eforiei spitalelor prevedeau în mod expres: „Atunci orașul se va socoti înființat slobod și prin urmare cumpărătorii au să se bucure de dreptul slobozeniei pe locurile ce au cumpărat, când se va aduna un capital de 250.000 lei”.

La 1 iunie 1851, inginerul Scarlat Popovici raporta Eforiei spitalelor civile că a terminat lucrările privitoare la deliminarea vetrei orașului, în care sens a întocmit o „Carte de alegere a ocolului orașului Călărași însoțită de un plan”, pe care a depus-o, spre păstrare, la arhiva orașului. Considerându-și misiunea îndeplinită, ing. Scarlat Popovici renunță la contractul său cu Eforia Spitalelor Civile.

Intitulat Proiect pentru regularisirea orașului Călărași, planul întocmit deinginerul Scarlat Popovici este de inspirație franceză și reprezintă două patrulatere cu structură rectangulară amplasate paralel cu Gâtul Ezerului și brațul Borcea, despărțite de un clin format din actualele străzi Sloboziei, 13 Decembrie și Sf. Nicolae. Din Legenda planului aflăm că fuseseră stabilite 853 de locuri de casă ce urmau să fie vândute locuitorilor. Locurile respective erau repartizate în trei cvartaluri(cartiere), identificate pe plan prin culori, astfel: de la cvartalul 1 la cvartalul 17(cele mai îndepărtate de Centru) – Culoarea Galbenă; de la cvartalul 18 la cvartalul 34(înconjura zona Centrală) – Culoarea Albastră; de la cvartalul 35 la cvartalul 48(zona Centrală, amplasată în jurul Bisericii Sf. Nicolae și desfășurată pe malul Borcii, unde inginerul Scarlat Popovici proiectase Bulevardul orașului) – Culoarea Roșie. Spre Nord, orașul se oprea la actuala stradă Viitor, spre est la actuala stradă Portului, iar spre vest orașul se întindea până la actuala stradă Gheorghe Lazăr. În același timp, Scarlat Popovici a avut grijă să mențină în plan cele câteva construcții importante ale Călărașiului de atunci: Carantina – o clădire impozantă care se afla pe locul ocupat azi de Casarma Pompierilor, casele lui Hagi Tănase Țoncovici, Iancu Grădișteanu și Ioniță Bordeianu, toate așezate cu fața spre Borcea, unde se delimitase viitorul Bulevard al orașului. O schiță alb-negru a planului respectiv se păstrează la Muzeul Dunării de Jos din Călărași și a mai fost publicată în diverse studii și articole publicate sau postate pe social-media.

Pe 29 iulie 1851, Barbu Știrbei se hotărăște să vină personal la Călărași pentru a se  convinge de mersul lucrărilor și de necazurile populației, ca și pentru a urgenta eliberarea orașului. Primit cu toate onorurile cuvenite unui asemenea moment, domnitorul s-a convins de mizeriile ce îndurau locuitorii din cauza situării orașului pe o moșie particulară, care înțelegea să-și exploateze târgul cât mai mult pentru a obține maximum de profit. Având în vedere poziția deosebit de favorabilă a orașului pentru practicarea unui comerț liber și înfloritor, decide urgentarea lucrărilor de eliberare a Călărașiului.  Prezența domnitorului îi impulsionează pe localnici care reușesc până la 24 iunie 1852 să depună la Eforia Spitalelor Civile suma de 250.000 de lei solicitată ca avans  pentru eliberarea orașului, prilej cu care se adoptă o Hotărâre legală, în care se spunea:

            “ 1) Acel ocol de loc de  pogoane 1714 ½  ce s-au osebit din trupul moşiei Călăraşi, după cum mai sus s-au zis, precum şi oraşul după dânsul de acum înainte sunt slobozi, bucurându-se acesta din urmă de toate drepturile ce au şi celelalte oraşe slobode din Principat.

             2) Locurile ce sunt încă nevândute se vor vinde pe seama spitalului, tot cu preţurile hotărâte.

Două copii adeverite cu pecetia şi iscălitura Eforiei, atât ale cărţii de alegere cât şi a planului acestui ocol, se vor depune, unul la cancelaria „Sfatului” noului oraş şi alta la Arhivele Statului, potrivit cu rezoluţia Măriei Sale, pomenită în otnoşenia cinstitului Departament al Credinţei cu nr. 3387 din anul trecut.

Eforia roagă plecat pe Înălţimea sa, ca să binevoiască a întări acest act cu luminat hrisov domnesc, spre veşnica lui statornicie şi tărie.”

Eforia dorește ca hotărârea adoptată să fie însoțită și de un plan parcelar definitiv, lucrare care îi este încredințată inginerului Ioan Siminogeanu. Acesta, folosind documentele întocmite de Scarlat Popovici, realizează primul Plan parcelar oficial al Călărașiului, datat 15 iulie 1852. Planul respectiv, pe care îl publicăm în premieră națională și care se păstrează la Biblioteca Academiei Române din București, menține împărțirea pe culori(cartiere) a Călărașiului, singura diferență fiind aceea că cvartalele sunt numerotate pe culori. De asemenea, pe plan se mențin cele trei piețe ale orașului stabilite de Scarlat Popovici: Piața Târgului(identificată cu lit. A); Piața Mică a Bisericii(lit. B); Piața Mare – Oborul(lit. C)

Primul plan oficial al orașului Călărași realizat de ing. Ioan Siminogeanu la 15 iulie 1852

Domnitorul Barbu Știrbei primește cu satisfacție hotărârea adoptată de Eforia Spitalelor civile și dispune procedurile administrative pentru emiterea Hrisovului domnesc privind eliberarea orașului Călărași, exprimindu-și dorința de a merge personal la Călărași pentru a oficializa momentul eliberării. În acest context, în semn de recunoștință pentru domnitorul Barbu Știrbei, care a susținut lupta de eliberare a orașului, fruntașii Călărașiului i-au cerut, la începutul lui iulie 1852, să accepte ca orașul eliberat să poarte denumirea de Orașul Știrbei. Domnitorul a primit cu bucurie propunerea și a fixat sosirea sa în oraș pentru a citi hrisovul domnesc, în luna septembrie 1852, călărășenii începând deja pregătirile în vederea proclamării oficiale a eliberării orașului.

Pe 24 septembrie 1852, Călărașiul, împodobit sărbătorește, primea pe domnitorul Barbu Știrbei, care aducea cu el înaltul hrisov domnesc ce consfințea eliberarea orașului de sub stăpânirea spitalului Colțea. Apreciind faptul că pentru eliberarea orașului locuitorii săi au făcut cereri de nenumărate ori și arătând importanța eliberării, domnitorul hotărăște emanciparea Călărașiului, care, de acum în colo, se va numi Orașul Știrbei, denumire care se va utiliza până prin 1880, după care se va reveni, inclusiv în actele oficiale, la vechea denumire de Călărași.

Întrucât numărul celor care solicitau locuri pentru a-și construi case la Călărași era în continuă creștere, Consiliul local aprobă extinderea orașului, în care sens în anul 1875 se elaborează un așa zis Plan de situație al Orașului Știrbei, care includea și terenurile de pe malul Borcei și Ezerului, aflate în litigiu cu Spitalul Colțea timp de peste 20 de ani și câștigate definitiv în instanță. Planul respectiv este întocmit de inginerul orașului Ștefan P. Danielescu și poartă data de 14 august 1875. Planul lui Danielescu reia întocmai  Planul lui Siminogeanu din iulie 1852, căruia îi adaugă noi cvartaluri spre vest(până la str. Cuza Vodă de astăzi) și nord(până la actual Bulevard Republicii). În anul 1881, atunci când România devenea Regat, avem și prima botezare oficială a străzilor Călărașiului, denumirile acordate fiind puternic influențate de câștigarea Independenței României. Astfel, principalele străzi ale Călărașiului vor fi denumite: Grivița, Plevna, Rahova, Dorobanți, Independenței. În semn de respect pentru întemeietorul orașului liber, strada principală va fi denumită Știrbei Vodă.

Copie a Planului de situație al orașului Călărași realizat de ing. Ștefan Danielescu la 14 august 1875(culoarea galbenă marchează extinderea teritorială a orașului față de planul lui Siminogeanu din 1852)

CĂLĂRAȘIUL IERI ȘI AZI

Peste câteva zile vom intra în Tipografie cu Albumul fotodocumentar CĂLĂRAȘIUL IERI ȘI AZI, volum editat de Asociația VOLNA Călărași și redactat cu sprijinul S.C. CONFORT SA Călărași.

Realizat de Constantin TUDOR și Florin RĂDULESCU, albumul va avea 224 pagini în format 21/21 cm și va fi tipărit în policromie pe hărtie specială foto, prin grija Editurii AGORA și a Tipografiei MEDIAPRINT din Călărași.

Lucrarea va fi însoțită de un STUDIU INTRODUCTIV, semnat de prof. dr. Constantin Tudor și va cuprinde în jur de 500 fotografii color și alb negru, dintre care majoritatea vor vedea lumina tiparului pentru prima dată. Fiecare fotografie a fost aleasă astfel încât să-i permită cititorului ca după parcurgerea întregului Album să poată reconstitui, cu ajutorul imaginilor și a precizărilor documentare care le însoțesc, evoluția urbei de pe Borcea în ultimii 125 de ani.

Public astăzi, pentru cititorii blogului meu, Coperta însoțită de  capturi reprezentând 25 de pagini din viitorul Album fotodocumentar.

Coperta Albumului

 1

 2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

25

            După colecțiile de filme negative aparținând regretaților călărășeni Nicolae Scăunaș și Aurel Elefterescu, recent Muzeul Municipal Călărași a devenit și mai bogat în resurse iconografice care acoperă o perioadă de aproape 50 de ani din Istoria contemporană a Călărașiului. Este vorba de o apreciabilă donație de filme negative, alb-negru și color, făcută de un alt călărășean care-și iubește cetatea, ing. Dumitru Simionescu, colecție care cuprinde peste 130 de filme de format îngust și lat, ce totalizează peste 3000 de imagini fotografice, situate în timp între anii 1960-1990.

Așa arată cutia în care sunt filmele donate de Dumitru Simionescu

            Colectivul de specialiști al Muzeului Municipal Călărași, coordonat de prietenul Florin Rădulescu, lucrează de câteva zile la transpunerea în format digital a celor peste 3000 de  imagini fotografice. Ca unul care, alături de Florin Rădulescu,  am purtat mai multe discuții cu ing. Dumitru Simionescu pentru pregătirea și efectuarea donației, pot afirma din start că ne aflăm în fața unui fapt cu adevărat de excepție. Când fac această afirmație am în vedere multitudinea de aspecte surprinse în imaginile fotografice realizate de Dumitru Simionescu, pentru care arta fotografiatului a fost mai mult decât un hobby. Stau mărturie în acest sens numeroasele fotografii care l-au avut ca autor și care au fost publicate în presa centrală și județeană a vremii.

            Deși până la momentul redactării acestui material sunt transpuse în format digital doar în jur de 15% din cele peste 130 de filme, împreună cu mulțumirile de rigoare și felicitările pe care le merită onorabilul nostru concitadin Dumitru Simionescu, voi prezenta pentru cititorii blogului meu câteva imagini reprezentative, cu precizarea că acestea surprind atât aspecte care înfățișează  cadrul natural al municipiului Călărași, cât și evoluția economică și edilitar-urbanistică a orașului de la cotul Borcei.

Dumitru Simionescu se pregătește de filmare pe malul Borcei(fotografie realizată de Aurel Elefterescu și colorată digital)

La pescuit, pe Borcea

Cu Feldioara în excursie pe Borcea

Stăvilarul de pe Jirlău

Iunie 1975. Apa Borcei începe să intre în Parcul Central

Iunie 1975. Parcul Central pregătit să preîntâmpine viitura de pe Borcea

1976. Școala generală nr. 3 încă nedemolată

1978. Clădirea Prefecturii se reabilitează după Cutremurul din martie 1977

1980. Aripa nouă a Spitalului este aproape gata.

1981. Când încă se mai visa la cele 10 milioane de tone de Oțel de Călărași

1982. Avem Hotel la Călărași

1983. Cartierul de pe Cornișei prinde contur

1984. Primul loc de joacă pentru copii în noul Parc Dumbrava

O fi Turnul din Pisa sau bătrânul nostru Turn de apă?