În conformitate cu prevederile legislaţiei care reglementa organizarea învăţământului secundar profesional, la sfârșitul secolului al XIX-lea vom constata şi înfiinţarea la Călăraşi a primelor unităţi şcolare cu profil profesional. Astfel, în anul 1899 s-au pus bazele unei şcoli profesionale particulare de fete, care începând din octombrie 1904 va fi recunoscută de stat şi va intra în subordinea Direcţiei Învăţământului profesional, din cadrul Ministerului Instrucţiunii Publice. În conformitate cu programele elaborate de minister se prevedea ca în cei patru ani de învăţământ să se acumuleze atât cunoştinţe de cultură generală, cât şi cunoştinţe practice de croitorie şi rufărie, care se deprindeau în timpul orelor de atelier. Această școală a evoluat și s-a dezvoltat, transformându-se, după anul 1936, în Liceul industrial de fete, pentru care se va construi un local propriu, în care astăzi funcționează Inspectoratul școlar județean Călărași.

În ceea ce privește Școala profesională de băieți, chiar dacă aceasta s-a înființat mai târziu cu 5 ani, ea a fost în epocă mai cunoscută și mai apreciată decât cea de fete, râmânând până astăzi în mentalul colectiv local sub numele de Școala de arte și meserii Călărași.  Actul de naștere al școlii îl reprezintă votul consilierilor județeni din 28 mai 1904, prin care se hotărăște înființarea la Călărași a unei Școli de meserii pentru băieți, care urma să fie finanțată din Bugetul județului. Școala își deschidea oficial cursurile la 1 octombrie 1904, într-un local improvizat în fostele grajduri ale județului, din apropierea Regimentului 23 Infanterie. În acest prim an școlar, cursurile au fost urmate de 53 de elevi, iar corpul didactic era alcătuit, conform unui document contemporan,  “dintr-un director,  care era însărcinat și cu predarea de cursuri, un institutor, un maestru lăcătuș, un ajutor de maestru și potcovar, și un maestru lemnar-rotar”

În acest local improvizat școala va funcționa până în anul 1912, reușind să dea și prima promoție de elevi după cei 5 ani de studii, așa cum prevedea legislația în materie. Prefectura județului, în a cărei grijă administrativă se afla școala, va reuși să rezolve și problema spinoasă a lipsei de spații școlare adecvate. Astfel, Primăria Călărași donează Prefecturii județului  o suprafață de teren de 2500 m.p. în spatele Cazărmii Pompierilor, unde este ridiccat în numai cinci luni  un local corespunzător pentru Școala de meserii, folosind în acest scop suma de 160.000 de lei din fondurile județului, atât pentru construire, cât și pentru dotările cu logistica necesară școlii. Inaugurarea localului se face cu fast, la 1 octombrie 1912. Referitor la anul școlar 1912/1913, în Expunerea situației județului, realizată de prefectul de la Călărași, se menționa: “În ceea ce privește activitatea acestei școli, putem spune că a înregistrat progrese însemnate, atât din punct de vedere teoretic, cât și practic. Deși înființată la început numai cu două ateliere, lemnărie-rotărie și fierărie-lăcătușerie, funcționează astăzi cu trei ateliere deosebite, adăugându-se și atelierul de tinichigerie, înființat la 1 octombrie 1907.”

Școala de meserii pentru băieți va fi tot mai cunoscută și apreciată în oraș și județ, elevii din clasele terminale executând diferite comenzi pentru firme locale și persoane particulare. Din păcate progresele înregistrate de școală aveau să fie întrerupte în toamna anului 1916, când localul era rechiziționat de trupele germane de ocupație care vor înființa aici un spital pentru tratarea soldaților turci, aliații lor în Primul război mondial. Localul va fi eliberat în noiembrie 1918, dar starea lui nu permitea reluarea cursurilor, mai ales că materialul didactic de specialitate fusese împrăștiat prin oraș sau distrus de administrația turcească a spitalului militar care a funcționat aici.

Pentru pregătirea reluării cursurilor, moment ce se stabilise la  1 octombrie 1919, Prefectura face apel la maistrul Theodor Ivanovici, care doar ce se întorsese din Moldova, unde luase parte, ca militar, la celebrele lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Ca fost angajat al Școlii încă din anul 1911, Theodor Ivanovici se va ocupa cu responsabilitate de sarcina primită și împreună cu elevii școlii identifică o parte din mobilier și din materialul didactic împrăștiat prin oraș și reușește să reamenajeze spațiile școlii, astfel încât la 1 octombrie 1919 cursurile se vor relua pentru elevii celor 5 clase. Remarcându-se în ochii Ministerului de resort, Theodor Ivanovici va fi numit director la Școala de meserii din Turda și apoi la cea din Oltenița. La Școala din Călărași este instalat ca director Gheorghe Dudău, sub conducerea căruia activa un colectiv de cadre didactice de la liceul ”Știrbei”, precum și ingineri de la Camera de comerț și industrie Călărași. Prefectul de la Călărași va cere cu insistență ca Ivanovici să fie numit director la Școala de meserii de la Călărași iar eforturile îi vor fin încununate de succes,  pe 1 octombrie 1928 Theodor Ivanovici fiind numit director al Școlii de arte și meserii de la Călărași, funcție pe care o va deține până   în anul 1938, când va fi înlocuit de ing. Gheorghe Ene.

Theodor Ivanovici

Între timp, începând din anul 1921, Școala trecuse în subordinea Ministerului Instrucțiunii, Prefectura alocând din buget suma de 100.000 lei pentru completarea mobilierului. Ministerul alocă și el importante sume de bani și în anul 1926 se construiește o sala mare în care se instalează mașini moderne pentru Atelierul de tâmplărie. După numirea sa în funcția de director, Theodor Ivanovici depune mult efort pentru modernizarea spațiilor de învățământ și atelierelor de practică. Iată ce scria în acest sens un absolvent în ziarul local “Sirena” din 12 aprilie 1936: “În acest scop transformă una din magazii în clase și sală de meditații. Pe lângă acest lucru profită și de plecarea Școlii normale de băieți, care ocupase parte din imobilul școlii și în spațiul astfel eliberat face săli de clasă încăpătoare, sală de expoziție, bucătărie, dormitoare, desființând astfel sistemul paturilor suprapuse.”

Școala inferioară de meserii a funcționat, cu acest statut, până în 1936, când este transformată în gimnaziu industrial cu 4 clase, având acum secțiile: mecanică, lăcătușerie artistică și de construcție, strungărie, tinichigerie, tâmplărie de mobile și construcții.

Pentru atragerea mai multor elevi, gimnaziul este dotat și cu un internat cu 25 locuri, întreținut din taxele elevilor și din subvenții acordate atât de autoritățile locale, cât și de Ministerul Educației Naționale.

Din anul 1938, gimnaziului i s-a adăugat și clasa a V-a, în intenția de a fi transformat în liceu industrial.  Va purta această titulatură până în septembrie 1942, când va deveni Școală industrială tehnică de gradul II.

Până la transformarea sa, gimnaziul, și mai apoi Liceul industrial de băieți de la Călărași, având ca profesori pe Ștefan Stănescu,   Petre Lăzărescu, M. Coarnă, Alexandru Gruia și Gheorghe M. Ene, a dat 292 de absolvenți care au ocupat deferite funcții în viața economică a județului, patroni de ateliere, maiștri în învățământul profesional, comercianți și lucrători în ateliere.

Începând cu anul 1945, școala este transformată în Gimnaziu unic de 3 ani, cu profil profesional, formă sub care va funcționa până la Reforma învățământului din anul 1948, legiferată prin Decretul nr. 175 din 3 august 1948. Acum fosta școală de arte și meserii devine Școala medie tehnică de mecanizarea agriculturii, iar în anul 1955 este transformată în Centrul școlar agricol nr. 2 Călărași, pentru că în septembrie 1957 să fuzioneze cu Centrul școlar agricol nr. 1 și să formeze Centrul școlar agricol Călărași, actualul Colegiul agricol Călărași.

Localul Școlii de arte și meserii Călărași ridicat în anul 1912 în numai 5 luni!

În localul Școlii de arte și meserii, construit din fondurile Prefecturii județene în anul 1912 vor funcționa ateliere ale Centrului școlar agricol, apoi ale Liceului agricol, din 1966, până la începutul anilor ’80 când, odată cu înființarea județului Călărași, clădirile de aici vor fi demolate pentru a lăsa locul unor edificii noi, unde vor fi instalate Banca Națională și Banca Agricolă, Întreprinderea de gospodărie comunală și locativă, Direcția județeană de statistică, Camera de comerț și industrie, și mai recent Palatul fiscal.

 

“ Era nouă în care avem a intra”

Nu există om de idei care să nu fi adunat în paginile scrise de el vorbe despre inimitabilul dor românesc, un sentiment pe care alte popoare, neştiind a-l numi, l-au trecut în categoria sentimentelor inefabile.

În firea românului de până la 24 ianuarie 1859, cu greutatea fermentării de secole, acest dor a mai avut un nume: UNIREA.

Mai lungă decât lista eroilor invocaţi de Ştefan cel Mare, este lista celor care au plătit cu sângele lor tăria credinţei în Unire,  şi numele lor parcurg straturile istoriei spre a ne aminti că, din generaţie în generaţie, cu puterea unei nestrămutate eredităţi, firea românului s-a sprijinit pe năzuinţa în CONTINUITATE, INDEPENDENŢĂ ŞI UNIRE.

Poate mai mult ca oricând aceste idei şi-au găsit strălucirea în acţiunile şi programele revoluţionarilor paşoptişti, acţiuni şi programe în care putem citi cu limpezime premisele statului naţional român modern.

Ca pretutindeni, acolo unde spiritul revoluţionar ar incita către modernitate, anunţând ultimele ceasuri ale feudalismului vetust, și în rândul oamenilor din Bărăgan acest spirit a cunoscut intensităţi maxime. Cum altfel poate apărea în ochii istoriei gestul ţăranilor din Maltezi care „umblau peste tot cu steagul tricolor, arzând toate documentele potrivnice lor”? Cum altfel poate fi înscrisă în cartea mândriei noastre fapta de contestaţie a locuitorilor din Ulmu care, în vara lui 1848, s-au ridicat la luptă împotriva împuterniciţilor feudali cu atâta forţă încât nu au putut fi opriţi decât de intervenţia supranumerică a trupelor otomane?

            Mişcările ţărăneşti care au însoţit evenimentele revoluţionare de la 1848, au arătat necesitatea înfăpturii unor reforme sociale. Prevăzute în articolul 13  al Proclamaţiei de la Islaz, emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor au fost continuu tergiversate, iar lucrările comisiei constituite în acest scop au eşuat cu toate încercările făcute de  vicepreşedintele acesteia – Ion Ionescu dela Brad.

Iată de ce, în mod special pe pământurile cuprinse între Ialomiţa şi Dunăre, punctele cele mai populare, salutate şi întărite prin mainfestări de vie satisfacţie, aflate în programele revoluţionarilor paşoptişti, au fost cele care se referau în mod direct la schimbarea condiţiei ţăranului şi a relaţiilor sale cu glia strămoşească.

A trebuit să treacă nouă ani până când, în cadrul divanurilor ad-hoc, înflăcărata năzuinţă de la 1848, să se reaprindă cu aceeaşi intensitate revoluţionară, fiind hrănită de spiritul înnoitor insuflat românilor de ideea UNIRII. Aşa a gândit deputatul ţăranilor ialomiţeni, Stoica Radu Cojocaru din Cocargeaua (Borcea), când şi-a pus semnătura alături de ceilalţi deputaţi-ţărani, pe adresa de mulţumire către puterile garante, pe jalba deputaţilor ţărani, redactată de Tănase Constantin, ca şi pe cele patru puncte care cereau înfăptuirea Unirii.

În conştiinţa acestor oameni, chemaţi de vremuri la întâlnirea cu marile evenimente ale istoriei, visul unei Românii moderne, al unei ţări unitare în care legi de fier să fie dreptatea şi demnitatea, a reverberat în măsura dată, poate, doar de cuvintele lui Cuza: „Mândru de încrederea naţiunii, convins că o cauză mare şi dreaptă poate pieri, eu ca Domn şi Român, n-am cruţat osteneala pentru consolidarea edificiului  naţionalităţii române. Numai prin chipul acesta vom putea inaugura sub nişte auspicii fericite era nouă în care avem a intra

„Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! ”

            Baronul de Talleyrand, însărcinat al puterilor garante cu supravegherea desfăşurării elecţiunii, intra în Principate, la 5 martie 1857, prin poarta dunăreană a Călăraşilor, aflându-se în centrul entuziasmului călărăşenilor care l-au primit ca pe un sol al unei mari puteri, susţinătoare a ideii ce încălzea conştiinţa unei întregi naţiuni. Tot pe la Călăraşi ar fi putut păşi pământul natal şi marele patriot Nicolae Bălcescu, cel care cu forţă mesianică prevestea, la 1848, destinului românesc încă două revoluţii: UNIREA şi INDEPENDENŢA. Ar fi putut pătrunde alături de ceilalţi revoluţionari paşoptişti exilaţi, admişi în ţară prin circulara, 2794, primită de Administraţia judeţului Ialomiţa la 28 iunie 1857.

Şi a venit iarna anului 1859. Zăpada acelei ierni avea albeaţa şi frăgezimea inului topit din care ţărăncile îşi coseau maramele sărbătoreşti. Din bucuria tăinuită atâta timp în umbra nenumăratelor juguri şi dată la iveală acum, la vremea zăpezilor ce nu anunţau doar un an spornic ci şi un ev spornic, din această bucurie s-a ţesut marama tricoloră pe care, într-o admirabilă simbioză, s-a oprit spre odihnă zimbrul lui Dragoş şi acvila muntenească. Un simbol ce grăieşte prin sine despre ceea ce românii au exprimat prin nepieritorul dans al regăsirii într-o fiinţă unică – Hora UNIRII.

Odată cu numărul din 27 ianuarie 1859 al ziarului „Românul”, Bucureştiul primea ştirea entuziastă a manifestărilor ţărăneşti de pe întreg cuprinsul ţării. „Fraţii noştri ţărani … strigau acum din toată puterea energică a sufletului lor: „Să trăiască Cuza!” „Să trăiască Domnul nostru!” Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţie, ca (şi) cum toţi în general ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător”.

            Acelaşi entuziasm rezidă şi din telegrama adresată de locuitorii oraşului Călăraşi, domnitorului Cuza: „Toţi locuitorii acestui oraş … venim a felicita cu căldură pe Măria Ta, pentru binefăcătoarea iniţiativă ce aţi luat de a reorganiza Ţara pe Româneşte. La suirea Măriei Tale pe tronul României-Unite entuziasmul a străbătut toate inimile Române; astăzi el este mult mai mare în noi, căci prin acţiunile energice ale Măriei Tale vedem realizându-se speranţele generale şi legitime ale românilor”.

Că UNIREA a fost privită de întreaga naţiune nu numai ca un fapt ce împlinea legităţile istorice ci şi ca un prim şi hotărâtor pas pe calea modernizării instituţionale şi economice a statului, o demostrează seria de reforme între care de cea mai largă audienţă a fost reforma agrară, premearsă de măsura secularizării averilor mânăstireşti. Ca semn de fixare în pasta istoriei a acestei măsuri cât şi ca semn de preţuire, poate fi citat ordinul Prefectului judeţului Ialomiţa, prin care se oficializa dorinţa locuitorilor Orașului Știrbei(Călărași) de a oferi domnitorului Alexandru Ioan Cuza un tun, „semn de mulţumire şi recunoştinţă”.

            Progresul economic şi demografic înregistrat de meleagurile călărășene, ca urmare a aplicării reformei agrare, este evident. Apar noi aşezări (Curcani, Smârdan, Independența, Dorobanțu, Vlad Țepeș, Dragoș Vodă ș.a.), intră în circuitul agricol o mare parte a pământului până atunci nedesţelenit, rolul de „grânar al ţării”, jucat încă din vechime de către aceste mănoase pământuri  ale Bărăganului, accentuându-se. Unirea aducea cu sine nu numai reforme materiale, ci şi reforme în condiţia tradiţională a ţăranului. Eliberat de servituţile feudale, omul pământului păşeşte în epoca modernă în fruntea tuturor marilor evenimente din care ea se constituie. Îl aflăm, cu prinosul său de sânge, pe câmpul de luptă al unui alt mare ideal al naţiunii: INDEPENDENŢA. Îl recunoaştem printre cei peste o sută de mii de participanţi la adunarea de pe câmpul lui Horea, întărind cu propriul său glas înfăptuirea statului naţional unitar român.

„Vă iubiţi Patria, veţi şti dar a o întări. Să trăiască România!”

            Unirea constituie actul de maturitate al unui stat tânăr modern, act prin care România se înscrie în peisajul transformărilor de structură înregistrate de statele europene. Dar, în acelaşi timp, UNIREA este unul dintre evenimentele cruciale din cel mai frământat secol al istoriei româneşti.

Locurile ce au găzduit cu emoţie imnul fiinţei înfrăţite a celor două principate, străzile tuturor oraşelor ce au vibrat în entuziasmul general al acestui act măreţ, casele în memoria cărora  s-a întipărit zbatarea de aripă a drapelului tricolor, pietrele, zidurile, martori tăcuţi la marea împlinire a UNIRII, ne pot vorbi şi astăzi despre temeinicia unui sentiment care, înainte de a naşte sărbătoarea, naşte forţa dăinuirii unui popor. „D-le Ministru, condeiul nu poate descrie entuziasmul ce am găsit în acest oraş, atât în  popor cât şi în funcţionari. Sfârşitul marii manifestaţii a fost prin ridicarea a mai multe toaste în sănătatea Măriei Sale Domnitorului, a Guvernului său şi pentru prosperitatea şi întărirea Statului Român. Oraşul iluminat, torţe aprinse şi lăutari pe toate străzile”, semnează I.Marghiloman, un martor al evenimentelor prin care Călăraşiul saluta măsurile reformatoare luate de alexandru Ioan Cuza.

            Dar nu numai această stare de spirit emoţionează astăzi, cum nu numai prin exuberanţa fiecărui martor al evenimentelor dăinuie în conştiinţa noastră UNIREA. Într-o Românie pe care ne-o dorim a progresului continuu şi a păcii sociale, iarna anului 1859 străluceşte cu zăpezile pe care le așteptăm ca să ne bucure și astăzi. Şi mai adânc înţelegem cuvintele Domnitorului, săpate cu profundă credinţă în răbojul istoriei poporului nostru: „Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi patria, veţi şti dar a o întări. SĂ TRĂIASCĂ ROMÂNIA!”

 

În anul 2005, regretatul jurnalist călărășean Aurel DAVID publica cea de a doua ediție a cărții sale intitulate Întoarcere în timp: Monografia presei Ialomiței și Călărașiului. În Introducerea ediției din anul 1998, autorul menționa: “O colecție de ziare însumează o interesantă, cuprinzătoare, variată bancă de informații veridice, despre istoria clipei unei localități, zone geografice, comunități umane. A le cerceta și readuce la lumină înseamnă o muncă titanică, dar și o captivantă incursiune în timp asupra vieții sociale, politice, culturale, economice, un blitz-raid prin intimitatea gândirii oamenilor din perioada în care s-au editat publicațiile respective.” Rezultat al acelei munci titanice de care vorbea Aurel David a fost o inventariere a nu mai puțin de aproape 200 de publicații, cu mai lungă sau mai scurtă perioadă de apariție, editate în perioada 1875-2005, dintre care aproximativ 90% au fost elaborate și tipărite la Călărași. De remarcat că mai mult de jumătate din publicațiile călărășene(125) au văzut lumina tiparului până la instalarea regimului comunist, dată după care la Călărași au mai apărut doar 3 ziare: Ialomița liberă(1945-1952), Zori noi(1952-1958) și Vremuri noi(1981-1989).

Aurel David menționa faptul că el a reușit să investigheze și să inventarieze marea majoritate a periodicelor călărășene, dar nu excludea posibilitatea ca numărul acestora să crească, grație eforturilor unor cercetători mai tineri. Și regretatul jurnalist călărășean a avut perfectă dreptate. Recent, harnicul și împătimitul cercetător în ale istoriei, pr. Adrian Lucian Scărlătescu de la Urziceni, care se documentează pentru elaborarea tezei de doctorat, ne-a facilitat investigarea unui impresionant volum de publicații călărășene, motiv pentru care îi mulțumim public și îl asigurăm de întreaga noastră considerației. Rezultatul analizei noastre comparative ne-a permis să adăugăm zestrei culturale a actualului județ Călărași încă 11 publicații periodice despre care nu s-a scris nimic până acum. Le vom prezenta în ordine alfabetică.

 

*                                                *

*

Buletinul oficial al Bursei Călărași. Publicație de specialitate care a apărut la Călărași în perioada 30 mai – 1 august 1927. După cum sugerează numele publicației, aici erau inserate informații  referitoare la cotațiile Bursei călărășene. Tiparul a fost realizat la Tipografia Noastră – Călărași.

Bărăganul. Revistă de specialitate care constituia de fapt Buletinul Camerei de Agricultură Călărași. A apărut în perioada 1 august 1928 – octombrie 1930  și a fost tipărit la Tipografia locală  Cultura – Călărași. Director și redactor responsabil: inginer Dumitru Rallea.

            Barbu Știrbei. Buletin informativ al Societății culturale “Barbu Știrbei” din Liceul Știrbei Vodă Călărași, cu perioadă de aparție 15 februarie – 18 mai 1930. Aparea sub conducerea unui comitet și era tipărită la aceeași  tipografie Cultura din Călărași.

            Curierul comerțului ialomițean. Revistă bilunară de apărare a intereselor  negustorești, editată la Călărași de omul de afaceri local Ioan N. Dădârlat. Primul și singurul număr al revistei a apărut pe 4 decembrie 1921. S-a tipărit la Tipografia Ioniță Christescu – Călărași

Ecoul. În cartușul de titlu se menționează că este o Foaie enciclopedică săptămânală. Revista a fost editată și publicată la  Călărași pe parcursul lunii   iunie 1929  de un Comitet de redacție. Tiparul a fost asigurat de Tipografia Cultura – Călărași

           Glasul Partidului Țărănesc din Județul Ialomița.  Gazetă de partid editată la Călărași, în perioada 21 septembrie – 2 noiembrie 1919. De la 21 septembrie și până la 12 octombrie 1919 a purtat titlul Glasul Poporului Țărănesc. Redacția și administrația: Librăria Ioniță Cristescu Călărași.

           Lumea nouă. Publicație culturală, politică și literară, ziarul avea o apariție  bilunară. Director era Stelian I. Constantinescu, iar redacția și administrația își aveau sediul în Călărași, str. Cantacuzino, nr. 47.  Au fost tipărite 4 numere, în perioada iulie-octombrie 1921, la Tipografia Ioniță Christescu din Călărași.

            Mișcarea noastră. Subintitulat Gazetă săptămânală,  ziarul a apărut în patru numere la Călărași în perioada 1-28 decembrie 1930, sub conducerea unui Comitet de redacție care-și avea sediul pe str. Știrbey Vodă nr. 17. Era tipărit la  Tipografia Cultura – Călărași.

Nova Horizonto. Intitulat Gazetă bimensuală cu scop de propagare și învățarea limbei Esperanto, fără profesor, ziarul a apărut la 1 octombrie 1934 în comuna  Roseți. Directorul publicației: D. Nicorescu. Ziarul a fost tipărit la Călărași, în Tipografia Ioniță Christescu.

Renașterea. După cum se menționa în pagina de titlu, publicația se dorea a fi o Revistă literară lunară. Primul număr a apărut la Călărași, pe 7 decembrie 1919, iar conducerea revistei era asigurată de dna. Ermina Mândreanu, fiind prima publicația călărășeană condusă de o femeie. Tiparul era asigurat de aceeași Tipografie și legătorie de cărți Ioniță Christescu – Călărași.

            Semănătorul. Subintitulat Foaia național-țărăniștilor din Ialomița, ziarul a apărut la  Călărași între 9 decembrie 1928 și 1 martie 1929. Publicație de partid, ziarul s-a multiplicat la Tipografia Cultura – Călărași, tipografie care funcționa în cadrul Camerei de Agricultură Călărași.

 

 

Deși se consideră că obiceiurile românești au, în general, o structură unitară pe tot teritoriul nostru folcloric, fiecare ținut și zonă etnoculturală își are propriile moduri de exprimare prin datini și obiceiuri. Acest fapt se datorează și unor influențe venite din cele mai îndepărtate colțuri ale țării, sau, în situațiile zonelor de frontieră, și de dincolo de granițele naționale. Este cazul și județului Călărași, unde însăși structura populației rurale este deosebit de eterogenă. Exemplificăm aici localitatea Ciocănești, amplasată pe linia Dunării, între Călărași și Oltenița, unde tradiția orală, precum și izvoarele documentare pomenesc trei părți distincte ale satului: Ciocănești-Pământeni, deci oamenii locului care se știau aici din totdeauna; Ciocănești-Mărgineni, așezare construită din românii coborâți din regiunea Mărginimii Sibiului; Ciocănești-Sârbi, zonă a satului în care s-au așezat locuitorii veniți din partea Dunării, români și bulgari, care n-au mai putut suporta asuprirea otomanilor. Iată pentru ce în această zonă vom întâlni obiceiuri în general cunoscute și în alte regiuni ale țării, dar și obiceiuri specifice care se regăsesc doar în acest areal. De origine foarte veche, cele mai multe dintre ele s-au păstrat, cu succesive schimbări de funcție și cu necontenita accentuare a părții spectaculoase, până în zilele noastre.

Printre obiceiurile tradiționale, cele ale sărbătorilor de iarnă ocupă, datorită amploarei lor, un loc deosebit. Sărbătorile de iarnă sunt, înainte de toate, sărbătorile schimbării anului. Ele se desfășoară între 24 decembrie și 7 ianuarie și sunt ocazionate de marcarea Crăciunului, a Anului Nou, a Bobotezei și a Sf. Ion.

Boboteaza și Iordanul, ca sărbători tradiționale legate de ciclul Anului nou creștin, au atât o tematică religioasă, cât și una laică. De Bobotează, în satele de pe Dunăre și Borcea se petrecea sfințirea apelor și a crucii, care, după terminarea procesiunii religioase este aruncată în apă, numeroși tineri întrecându-se apoi să o recupereze neținând cont de cât de rece este apa. Cel care reușea să se reîntoarcă cu crucea era cinstit de întreaga comunitate.

Iată cum este descris obiceiul aruncatului după cruce într-o publicație locală din Călărași(ziarul “Pensionarul” din 16 ianuarie 1937): “Anul acesta, ziua Botezului Domnului s-a sărbătorit cu un deosebit fast. La ora 11,00 s-a oficiat obișnuitul Te-Deum la Biserica din centru… La ora 11,20 s-a format un impozant cortegiu de la Biserică spre Port în frunte cu întregul sobor bisericesc și cu detașamentul militar compus din toate regimentele din garnizoană. În Port s-a făcut sfințirea apei până la ora 12,00. Timpul destul de frumos a favorizat această frumoasă serbare, deoarece toată populația orașului Călărași – bărbați, femei, copii- a venit să ia parte la sfințirea apei. Malul drept al brațului Borcea, pe o întindere de un km, era ticsit de populație. Nici malul opus nu a fost lăsat mai liber. Mulți cetățeni l-au ocupat, iar alții, urcați în bărci, căutau să găsească locul cel mai prielnic de unde să poată vedea momentul aruncării în apă a crucii. Înotătorii concurenți la prinderea crucii, în număr de zece inși, așteptau grupați în rând, pe mal, gata a se arunca în valurile apei… S-a zvonit venirea unui avion care ar avea misiunea de a arunca o a doua cruce. Publicul se îngrămădea insistent spre marginea apei… La ora 12,00 a apărut avionul, care, coborându-se la 10-15 m deasupra apei…, a aruncat Sfânta Cruce  în apă, în același moment cu cea aruncată de dl. prefect. Înotătorii, cu un elan neîntrecut, s-au aruncat în apă, prinzând crucile. A fost solemn momentul când înotătorii, în mijlocul apei, s-au grupat în jurul celor ce au prins crucile, se închinau și le sărutau. Avionul a mai făcut câteva virajuri, aruncând buchete de busuioc și de flori.”

După procesiunea de Bobotează, localnicii din Călărași și Oltenița și din satele de pe Dunăre și brațul Borcea își scot caii la botez și întreceri sportive. Obiceiul este cunoscut sub denumirea de Botezul cailor. Bătrânii susţin că este un obicei vechi, păstrat cu sfinţenie de la străbuni.  Caii sunt frumos împodobiţi cu panglici multicolore, sunt ţesălaţi şi prezentaţi într-o veritabilă paradă. De altfel, în unele locuri există şi concursuri, să le zicem de frumuseţe hipică. După ce sunt „botezaţi” toţi caii, urmează o întrecere pentru a desemna cel mai iute animal şi, desigur, cel mai destoinic călăreţ. Se spune că animalul stropit cu apa sfinţită de preot este ferit de boli şi întâmplări nedorite, va avea putere de muncă şi nu se va atinge blestemul de el. Iar cei care-i botează vor avea un an bun, cu recolte bogate.

Chiar în seara de Bobotează există în zona Dunării un obicei aparte: localnicii se pregătesc pentru păzitul fântânilor. Fântânile sunt împodobite cu frunze, pănuşi de porumb sau stuf. Pe timpuri, se puneau batiste, velinţe sau chilimuri (scoarţe înflorate cu două feţe), se aduceau paie, stuf şi lemne pentru foc. După ceremonialul împodobitului, se pregăteşte grătarul pentru petrecerea din timpul nopţii păzitului. Localnicii se adună toată noaptea în jurul fântânii şi o păzesc cu străşnicie. Păzitul fântânii este un obicei care vine din „negura vremurilor”, din „moşi-strămoşi”, aşa cum spun localnicii. O motivație istorică a acestui obicei se leagă oarecum de vechile incursiuni pe care le făceau turcii odinioară în aceste locuri, ţăranii păzind fântânile pentru a nu fi spurcate de păgâni, după ce apa acestora fusese sfințită cu prilejul Bobotezei.

A doua zi, de sărbătoarea Sf. Ion, exista obiceiul ca flăcăii să umble prin sat cu iordănitul. Dintr-un chestionar din anul 1927 aflăm că flăcăii din satul Lehliu și cartierul Măgureni se pregăteau pentru iordănit cu 2-4 zile înainte de Sf. Ioan. De Bobotează, după sfințirea apelor, flăcăii umblau cu găleți umplute cu apă ,,să iordănească” (stropeau cu apă sfințită pe toți pe care-i  întâlneau pentru curățirea trupească și sufletească a acestora). În ziua de Sf. Ioan, băieții din sat organizau o petrecere populară, punând la bătaie banii adunați cu ocazia colindelor pentru cumpărarea băuturii necesare. Fiecare flăcău invita o fată la casa unde avea loc petrecerea. Fetele aduceau mâncare.După ce mâncau și beau, feciorii și fetele se puneau la joc, lăutarii invitați întrecându-se în a interpreta jocuri populare românești. Astăzi, obiceiul este mult modificat. Spre exemplu, în satul Roseți are loc, în seara de Bobotează spre Sf. Ioan o petrecere generală la care participă numai fetele și femeile. Localnicii numesc acest obicei Iordanul.  Participantele la sărbătoare aduc de acasă mâncare și băutură pentru întreaga noapte. Petrecerea are loc în sala Căminului cultural, fiind interzisă cu desăvârșire prezența bărbaților.

Cu mare greutate noi am obținut permisiunea de a înregistra pe casetă video sărbătoarea Iordanului – 1993 . Singurii admiși sunt membrii tarafului, care interpretează cântece și dansuri populare spre marea satisfacție și bucurie a fetelor și femeilor care se prind în horă, unele travestindu-se în bărbați. Cel mai pricepute femei interpretează diverse scene cu măști, tematica satirizând anumite aspecte din viața satului, spre hazul general.