Arhivele lunare: Aprilie 2018

Școlile călărășene de ieri și de azi -COLEGIUL ECONOMIC CĂLĂRAȘI

 

Făurirea statului național unitar, proces istoric finalizat în urmă cu un secol, și crearea unei piețe unice pentru aproape 18 milioane de consumatori a favorizat atât  dezvoltarea economico-socială a României, cât și uniformizarea și diversificarea învățământul de toate gradele. În cadrul învățământului secundar, cel comercial cunoaște cel mai înalt grad de dezvoltare, după cum reiese din statisticile perioadei. În acest context, din inițiativa recent înființatei Camerei de comerț și industrie, la Călărași, în septembrie 1925, se înființează o Școală elementară de comerț cu o durată de 3 ani și care cuprindea pe absolvenții școlii primare, în vârstă de 11 – 12 ani. În afara orelor de clasă propriu-zise, în cadrul cărora se accentua predarea unor noțiuni legate de comerț, elevii efectuau și practică la prăvălii și magazine, fiind repartizați de Camera de comerț și industrie Călărași. După aboslvirea cursurilor, elevilor li se elibera un ”certificat de absolvire”, în virtutea căruia puteau fi angajați într-un stabiliment comercial local, ca ”băieți de prăvălie”.

În perioada 1925-1927, Şcoala elementară de comerţ a funcţionat sub direcţia profesorului G. V. Constantinescu. După data de 24 septembrie 1927, la conducerea şcolii a fost numit V. D. Marinescu. Dar școala nu dispunea de local propriu, funcționând pentru început, într-o încăpere anexă a localului Camerei de comerț și industrie. Pentru rezolvarea acestei probleme dificile, în sensul construirii unui local adecvat, Aurel Ionescu Isac, președintele Camerei de comerț, a trimis o circulară în județ, în vara anului 1926, prin care făcea apel la cei cu oarecare stare să doneze sume de bani în vederea construirii unui local pentru școala elementară de comerț. Acest apel găsește ecou în rândul multor călărășeni, care subvenționează construirea localului cu diferite sume de bani, ce se adaugă celor 799.678 lei donați, în același scop de Camera de comerț din București.

Odată adunată suma necesară, Camera de comerț și industrie Călărași scoate la licitație construirea localului școlii de comerț, construcție luată în antrepriză de arhitectul Sima Vasilescu, din București. Pe 25 iulie 1928, se încheia contractul pentru construirea localului, iar peste un an, în octombrie 1929, elevii de la  școala elementară și cei de la școala superioară, recent înființată, se mutau într-un local corespunzător alcătuit din parter și etaj, amplasat în  piața orașului (în acel local funcționează astăzi Corpul A al Colegiul economic Călărași). Dorinţa de a construi o sala de gimnastică şi o sală de festivităţi nu s-a putut concretiza, iar partea clădirii unde se află acum cancelaria profesorilor s-a construit după 1929.

93_big

Corpul A al Colegiului economic Călărași construit în anii 1928-1929

Cursurile școlare se desfășurau în conformitate cu planurile de învățământ elaborate de Ministerul Instrucțiunii, iar profesorii erau recrutați de la celelalte școli secundare din oraș, sau dintre angajații Camerei de comerț din localitate. Corpul profesoral al școlii comerciale era alcătuit, în anul 1928, din următorii: Virgil D. Marinescu – director și profesor de contabilitate, Calistrat Popărăscu – secretar și profesor de muzică, Petre Popescu- profesor de română, Ion R. Săvulescu – profesor de producție și contabilitate, Alexandru Nițescu – profesor de geografie, A. Ionescu Isac – profesor de producție, Elena Teodorof – profesoară de caligrafie ș.a.

Așa cum am mai menționat, din anul  1928 – 1929 școlii elementare i se adaugă și cursul superior, pentru început doar clasa a V-a, ulterior completându-se toate cele 4 clase, iar după 1936, conform prevederilor Legii învățământului comercial secundar, școala elementară și superioară de comerț din localitate devine Liceul comercial Călărași.

Condus cu pricepere de directorul Virgil Deghetto, liceul comercial de la Călărași va scoate câteva serii de absolvenți bine pregătiți de un colectiv profesoral calificat. Mulți din absolvenții liceului au ocupat funcții economice de răspundere, iar o altă parte, după trecerea examenului de bacalaureat, au urmat cursurile învățământului superior economic.

Activitatea Liceului comercial de la Călărași va continua și în anii celui de al doilea război mondial, localul său aparținând unei instituții cu caracter privat nefiind preluat de autoritățile militare, așa cum s-a procedat în cazul localurilor altor școli publice. Situația avea să se agraveze  la sfârșitul anului 1943 și începutul anului 1944, când inevitabila înfrângere a Germaniei în războiul antisovietic devenise o evidență și, din ordinele directe ale lui Antonescu, se trecuse la pregătirea teritoriului țării pentru război. În aceste condiții, la nivelul unităților școlare secundare din Călărași se înființase un comitet interșcolar, al cărui președinte fusese numit Gheorghe Vasilescu, directorul liceului ”Știrbei Vodă”, care avea ca principală atribuție organizarea activității școlare în condiții de război și evacuarea arhivelor liceelor în comuna Rasa.

 Chiar în condiții de război, Liceul comercial Călărași va reuși, chiar dacă mai devreme, să-și încheie situația școlară pe anul școlar 1943/1944.   Deschiderea noului an școlar 1944/1945 avea loc în condiții dificile, dar majoritatea elevilor se vor prezenta la cursuri programa școlară nesuferind mari modificări  până în anul 1946, când Liceul comercial de la Călărași se transformă în gimnaziu unic.

Începând din anul 1948, odată cu aplicarea primei legi comuniste a învățământului, Gimnaziul unic comercial devine Școala medie tehnică comercială Călărași. Continuatoare a tradițiilor fostului liceu comercial, noua unitate școlară, reprofilată, funcționa tot în localul din piața  orașului și avea drept scop pregătirea cadrelor necesare comerțului de stat. În 1949 își schimbă denumirea în Şcoala Tehnică de Administraţie Economică Mixtă. Pe timpul celor 4 ani de studiu, elevii primeau, prin obiectele prevăzute în planul de învățământ, noțiuni de cultură generală (34 % din totalul orelor prevăzute în plan), de cultură tehnică generală și  specială (49 %), iar restul timpului îl dedicau practicii în unități ale Ministerului Comerțului și Alimentației, în a cărui subordine se afla.

Într-un raport din 1949 trimis Ministerului este menţionată următoarea împărţire a localului şcolii: cinci  săli de curs, un laborator de fizico-chimice,  o sală de lectură, un cabinet medical, o cancelarie, biblioteca în cancelaria profesorilor şi într-o cameră separată, trei săli pentru birouri, o cameră rezervată pentru oaspeţi şi două camere de locuit la subsol, folosite de personalul de serviciu. Raportul mai menţionează existenţa a 305 elevi înscrişi, 175 fiind de la ţară; în aceste condiţii, o dificultate sesizată de raport era faptul că şcoala nu avea internat.  De fapt, şcoala avea 7 clase de elevi, două funcţionând în localul Şcolii Elementare de fete, nr.1 din apropiere.

           În 1951 cele două săli puse la dispoziţie de şcoala de fete sunt pierdute, aşa că elevii învăţau şi după-amiaza. Şi iarăşi se cerea, de  această dată Ministerului Comerţului de care aparţinea şcoala, un arhitect pentru a studia posibilitatea de mărire a localului.  Cum majoritatea elevilor şcolii veneau de la ţară a fost nevoie de o cantină şi de un internat. În 1951 s-a obţinut de la Sfatul Popular Călăraşi un local aproape de şcoală, unde a fost amenajată o cantină, pusă la dispoziţia elevilor săraci de la ţară. Ca teren sportiv era folosit cel aflat lângă şcoală( „Terenul sportiv Progresul” – devenit mai târziu „Navrom”) şi închiriat de la Sfatul Popular. Internatul urma să se înfiinţeze în 1952, dar proiectul  nu a mai fost dus la bun sfârsit. Şcoala Tehnică de Administraţie Economică Mixtă a funcţionat până în 1955 când a fost desfiinţată. Elevii săi au fost transferaţi la liceul de fete şi la liceul de băieţi. În localul său avea să se mute așa numita Școală medie mixtă nr. 2, devenită, mai apoi, Școala generală nr. 2 Călărași.

Bine pregătiți de colectivul profesoral, condus de directorul Ștefănescu Vintilă, din care făceau parte, printre alții, Georgescu Laurențiu, Deghetto Virgil, Lambescu Romulus,        Minculescu Ileana, absolvenții școlii tehnice comerciale au ocupat funcții de răspundere în economia județului, dovedind temeinicia cunoștințelor însușite în anii școlarității, iar alții, continuându-și studiile, au devenit specialiști în materie, cum este cazul profesului universitar Ghiță P. Tănase.

Odată cu reformarea învățământului românesc în primii ani ai regimului Ceaușescu, fostul liceu comercial şi-a reluat profilul şi structura de învăţământ în 1966, sub denumirea de Liceul economic Călărași  şi a funcţionat în localul fostului Liceu real-umanist nr. 2, până în 1970. De la 1 septembrie 1970, Liceul Economic s-a mutat în localul Şcolii generale nr. 2, pentru care se construise un local nou în str. Grivița, elevii liceului revenind în imobilul inaugurat în 1929, în care îşi desfaşoară si astăzi cursurile, şcoala purtând de acum denumirea de Liceul Economic şi de Drept Administrativ.

            Un control efectuat de Inspectoratul Şcolar la 28 mai 1974, constata următoarele: liceul economic avea 280 de elevi în anii I-IV, clădirea şcolii este din cărămidă, acoperită cu ţiglă,  şi cuprindea cinci săli de clasă, un laborator de fizică-chimie, o sală de maşini, cabinetul directorului, cancelaria profesorilor şi secretariatul. Programul şcolar se desfăşura atât de dimineaţă, cât şi după-amiază, şcoala având 15 cadre didactice şi doi administratori. Şcoala nu avea nici cantină şi nici internat, elevii folosind cantina şi internatul Liceului Teoretic nr. 1.

Patronat de I.C.S.L.M. Călărași și aflat în subordinea Consiliului popular județean Ialomița, Liceul economic și de drept administrativ din Călărași pregătea forța de muncă necesară tuturor ramurilor economice din județ (comerț, industrie, agricultură, construcții, transporturi, instituții bancare și financiare etc.)

În 1993 liceul şi-a schimbat denumirea în cea de Grup Şcolar Economic Administrativ şi de Servicii Călăraşi. La 1 ianuarie 1999, Grupul Şcolar Economic Administrativ şi de Servicii şi Şcoala generală nr.2 şi-au reunit colectivele de cadre didactice şi baza materială, căutând împreună succesul în frumosul demers al luminării minţii tinerilor pe care îi aveau sub oblăduire. Din octombrie 2000, noua școală poartă numele de Colegiul Economic Călăraşi, unitate de învățământ în care astăzi sunt cuprinși elevi de la clasa pregătitoare până la clasa a XII-a de liceu și care face parte din rândul unităților școlare de elită din județul Călărași, afirmație care este confirmată de rezultatele bune și foarte bune pe care elevii de aici le obțin la examenele naționale, la olimpiade și concursuri școlare, sub îndrumarea unui colectiv profesionist de cadre didactice.

ultimul-clopotel-la-economic_2013-3

O nouă promoție de absolvenți ai Colegiului economic Călărași

23 aprilie 1853 – 23 aprilie 2018 165 DE ANI DE LA FONDAREA ORAȘULUI OLTENIȚA

 

Situată pe malul stâng al Argeșului, la conluența acestuia cu Dunărea, Oltenița, al doilea oraș ca mărime și importanță economico-socială din județul Călărași, face parte din categoria localităților a căror istorie se pierde în negura vremurilor. Dunărea, Argeșul și bălțile din împrejurimi bogate în pește, pădurile din zonă cu vânat din belșug și pământul roditor au făcut ca omenii să-și întemeieze aici o așezare încă din preistorie, așa cum o dovedesc urmele materiale scoase la lumină în punctul numit Coada Lupului. Mai târziu, în neolitic, aici a fost pusă în evidență o așezare specifică culturii Boian(cca. 4000 – 3000 î. d. Hr.), pentru ca puțin mai târziu, la 4 km nord-est de orașul de astăzi, pe grădiștea Gumelnița, să se consolideze o așezare umană care avea să dea naștere unei culturi neolitice, datate între anii 3200 – 2700 î. d. Hr. și răspândite pe un areal mult mai mare, care avea să împrumute numele dealului Gumelnița. Oamenii de aici se ocupau cu agricultura, păstoritul, vânătoarea și pescuitul, torsul și țesutul, practicând, în același timp, metalurgia aramei și aurului. Ei au fost creatorii unei bogate ceramici decorate cu brâuri în relief și alveole, uneori cu ornamente imprimate sau incizate. Tot locuitorilor din epoca Gumelnița le datorăm si frumoase lucrări de plastică antropomorfă reprezentate de statuete care înfățișează ființe umane.

cultura-gumelnita-00

Figurină antropomorfă specifică Culturii Gumelnița

Oamenii așezării de la confluența Argeșului cu Dunărea sunt prezenți, cu realizări specifice  și în Epoca bronzului, precum și în Epoca fierului. Conform lui Vasile Pârvan, în anul 335 î. d. Hr., când Alexandru Macedon a făcut celebra sa incursiune la nordul Dunării, acesta și-ar fi trecut armatele prin regiunea situată la vărsarea Argeșului în Dunăre, aici existând deja o așezare stabilă care făcea parte din uniunea de triburi a lui Dromichete. Dovezi de locuire din această perioadă, precum și din epoca daco-romană s-au descoperit atât pe vatra actualului oraș Oltenița, cât și în împrejurimi. Izvoare scrise menționează că aici, pe malul Dunării, în fața cetății romane Transmarisca(Turtucaia de astăzi), împăratul Constantin cel Mare a ridicat orașul întârit Dafne, unde o garnizoană militară avea misiunea supravegherii transportului pe Dunăre, spre vărsarea acesteia în mare.

După cum se cunoaște până astăzi, cea mai veche mențiune documentară în care așezarea de la vărsarea Argeșului în Dunăre apare în documente sub numele de Oltenița este un Hrisov domnesc scris aici de către domnitorul Neagoe Basarab, prin care acesta întârea vătavului Tatu și altor apropiați, mai multe sate. Din documentele medievale ulterioare aflăm că satul Oltenița se afla pe o proprietate boierească, făcând parte din categoria satelor muntenești închinate. Un asemenea document, din  1 iunie 1526, menționa că satul Oltenița se afla în stăpânirea lui Neagoe din Periș, mare vistier al domnitorului Radu de la Afumați.

După cum dovedesc alte documente din epocă, vatra satului s-a mutat în repetate rânduri, în funcție de aluviunile aduse atât de Argeș cât și de Dunăre, locuitorii de aici având de înfruntat deseori capriciile vremii. Totodată, amplasarea sa în fața orașului turcesc Turtucaia face ca  zona să se afle în centrul unor confruntări militare. Pe aici trece Vlad Daracul, fiul lui Mircea cel Bătrân, când atacă cetatea Turtucaia, de partea flotei burgunde, și tot pe aici reintră în Muntenia Mihai Viteazul, la începutul anului 1595, după ce incendiase  Turtucaia. Prin Oltenița intra în Țara Românească, în anul 1694, patriarhul Constantinopolului, Dionisie. După cum am mai scris pe blogul nostru, tot pe aici, la 5 iulie 1703, intra în țară voievodul Constantin Brâncoveanu, care se reîntorcea de la Adrianopol, unde în schimbul unei importate sume de bani reușise să obțină o nouă investire ca domn al Valahiei.

Sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea aduc desele războaie ruso-turce, multe lupte având loc în zona Olteniței, lupte care s-au finalizat cu Pacea de la Adrianopol din 1829, dată după care Principatele danubiene trec sub protectoratul Rusiei Țariste, care impun, începând din 1831/1832, Regulamentele Organice, texte cu valoare constituțională care pregătesc Moldova și Valahia pentru introducerea unor reforme economice și administrative ce vor face posibilă Unirea de la 1859. Este perioada în care Oltenița devine tot mai cunoscută pentru activitatea portuară, prin schela amenajată la Dunăre multe produse agricole luând calea exportului către țările din Occidentul Europei, după liberalizarea comerțului exterior al principatelor danubiene, impusă prin tratatul de la Adrianopol la care am făcut referire. Schela Oltenița reprezenta de asemenea punctul terminus al „Drumului Sării”, care începea la salinele din Prahova și se termina la Dunăre, la schelele din Oltenița și Ciocănești. Pentru combaterea epidemiilor aduse din Imperiul otoman, la Oltenița funcționa o Carantină, care avea sediul într-o clădire special amenajată la malul Dunării. Paza frontierei era asigurată de un punct grăniceresc, care îndeplinea și sarcini polițienești. Pe aici, prin schela de la Oltenița, intra în țară, pe 21 septembrie 1845 țevile comandate de domnitorul Gheorghe Bibescu pentru lucrarea de alimentare cu apă a Bucureștiului.

Evenimentele revoluționare din anul 1848 vor avea un ecou aparte în rândul locuitorilor satului Oltenița care, ca și cei din Călărași și din alte localități dunărene aflate pe moșii boierești sau mânăstirești, doreau să devină proprietari pe locurile pe care își aveau construite casele și acareturile gospodărești. Între timp, satul Oltenița, împreună cu întreaga moșie, ajunsese în posesia fostului domnitor Alexandru Dimitrie Ghica, om cu vederi progresiste, care ajutase deja la înființarea unui oraș liber în Teleorman(Alexandria). La 29 august 1852, Alexandru Dimitrie Ghica încheie o tranzacție cu o delegație a locuitorilor din satul Oltenița(amplasat cam unde se află astăzi Cartierul Oltenița rurală) prin care le dădea în posesie definitivă a suprafață de 500 de pogoane(250 Ha), 100 pogoane pentru construirea de case și 400 pogoane pentru islaz. Semnatarii tranzacției voiau să creeze în jurul schelei Oltenița, pe malul Dunării, “un oraș de negoț, slobod de orice dări anuale, plătind o dată pentru totdeauna locurile ce li se vor slobozi.”

Pe data de 15 octombrie 1852, o jalbă a locuitorilor din Oltenița ajunge în cancelaria domnitorului Barbu Știrbei, care, cu nici o lună în urmă, pe 24 septembrie 1852, fusese prezent la Călărași pentru a citi Hrisovul domnesc prin care așezarea de la cotul Borcii devenise oraș liber. Domnitorul se apleacă cu interes asupra doleanțelor oltenițenilor și reușeste să-l determine pe Alexandru Dimitrie Ghica să mai adauge 200 de pogoane la suprafață destinată noului oraș liber ce urma a se înființa pe malul Dunării, în jurul schelei din port. Toate documentele premergătoare urmau să fie perfectate până pe 23 aprilie 1853, ziua în care se sărbătorea Sf. Gheorghe, dată care pe atunci însemna începutul sezonului agricol, când expirau și se reînoiau învoielile agricole. Pe 24 aprilie 1853, în “Monitorul Oficial” nr. 21 se publica documentul încheiat între prințul Alexandru Dimitrie Ghica și Asociația cumpărătorilor de loturi de pe moșia Oltenița. Peste câteva zile, pe 4 mai 1853, domnitorul Barbu Știrbei oficializa tranzacția și cerea ca strămutarea oltenițenilor pe vetrele de locuințe libere să se facă în cea mai desăvârșită liniște.

barbu stirbei

Domnitorul Barbu Știrbei

La data primirii statutului de oraș, Oltenița se întindea pe o suprafață de 3 km p. și avea 3 străzi, denumite după cum urmează: 23 aprilie, Traian și Ghica. Până la sfârșitul anului 1853 planul de sitematizare a noului oraș era elaborat, fiind definitivat la începutul anului 1854, când se preciza că în zona centrală urmau să fie construite case cu două caturi(etaje) iar în mahalale doar cu un singur cat. Toate lucrările de strămutare și construire a caselor și a altor construcții comerciale s-au desfășurat cu mare dificultate, întrucât în zonă au avut loc în această perioadă lupte repetate între trupele turcești și trupele rusești cantonate în zonă, la Oltenița aflându-se, pentru două săptămâni, vestitul scriitor rus de mai târziu, Lev Tolstoi.

După întemeierea orașului liber, în viața oltenițenilor începea o nouă perioadă de dezvoltare economico-socială și edilitar-urbanistică, care avea să facă din Oltenița un oraș important la Dunăre, aspecte pe care le vom detalia în postări ulterioare.

Din istoria Călărașiului… DE LA SATUL DE PESCARI LA ORAȘ REȘEDINȚĂ DE JUDEȚ(I)

 

După cum afirma Pompei Samarian în a sa Istorie a orașului Călărași de la origini până la anul 1852, publicată în anul 1931,  lucrare care constituie suportul materialului nostru, numele de Lichirești trebuie să dateze de la începutul primei așezări de locuitori statornici. Dacă nu i se poate pune o dată fixă, este că originea numirilor vechi de sate și orașe se pierd în bezna timpului necunoscut din trecut. Noi bănuim că numirea de Lichirești trebuie să fie în strânsă legătură cu ridicarea aici a primului lăcaș de biserică, cu hramul Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei. Poporanii care s-au strâns în jurul lăcașului sfânt trebuie să-i fi spus, prin prescurtare, biserica Lichiei, în timp ce ei înșiși se vor fi numit poporul bisericii Lichiei, sau lichireșteni, de unde a venit numele satului de Lichirești. O dovadă despre această origine ar fi faptul că azi catedrala orașului prăznuiește pe Sf. Nicolae al Lichiei și această biserică este foarte veche: exista la 1630 și desigur că fondarea ei se pierde în negura trecutului, ca și începutul satului unde se afla.

De la sfârșitul secolului al XVI-lea avem date sigure și putem urmări toate fazele prin care a trecut Lichireștiul până a ajuns în forma Călărașiului. Pentru acest studiu am avut la îndemână hrisoave, cărți domnești, acte, înscrisuri, afișe și corespondență oficială, toate în original, dintre 1630 și 1852.

Moșia cu satul Lichirești, cum și satul alăturat, satul Crânceni, Crăceni sau Măgurenii de azi, existau înainte de 1600. Existau pe timpul „legăturii” lui Mihai Viteazul, făcută probabil după încheierea tratatului cu Sigismund Bathory, la 20 mai 1595. În acel timp, la sfârșitul secolului al XVI-lea, la Lichirești era proprietar Dragul postelnicul de la Slătioara, care a avut cinci copii, din care pe o fată, Despina, a măritat-o în zilele domniei lui Alexandru Vodă Iliaș (1616-1618), cu Vlad vel logofăt Rudeanu și i-a dat zestre jumătate din moșia Lichirești. Cealaltă jumătate de moșie a rămas celorlalți copii ai Dragului de la Slătioara. Vlad Rudeanu și cu jupâneasa lui Despina au cumpărat de la frații ei și această jumătate de moșie, așa că la 1630 erau stăpâni pe toată moșia Lichirești. În acest timp, la Crăceni, moșia vecină cu Lichirești, era proprietar Ivașcu Drocneanu, vornicul de Băleni, văr bun cu Dragul Postelnicu. El stăpânește moșia probabil prin soția lui, Sofia, fiica lui Gheorghe de Măgureni. De altfel, se știe că o Băleancă, după câțiva ani, a dăruit această moșie mănăstirii Radu Vodă din București, când a schimbat și numele din Crăceni în Măgureni.

La 1630 se iscă un proces între cei doi vecini, Vlad Rudeanu de la Lichirești, pe de o parte și Ivașcu Drocneanu de altă parte. Motivul procesului au fost niște rumâni despre care Ivașcu pretindea că se aflau la Crăceni pe timpul „legăturii”lui Mihai Viteazul și s-ar fi strămutat mai în urmă la Lichirești. Domnitorul Leon Vodă numește, la 25 iulie 1630, o comisie compusă din șase boieri care să decidă care sunt rumânii lui Ivașcu și care ai lui Vlad Rudeanu. Cei șase boieri se duc la fața locului, la 1 august 1630 și adună oamenii megieși, îi pun să jure pe Evanghelie, după care fac împărțeala cuvenită. Faptul că au jurat pe Evanghelie dovedește că în localitate era biserică; nu putem bănui că au venit cu Evanghelia din altă parte.

hrisov Leon vv 25 iulie 1630

Hrisovul lui Leon Vodă din 25 iulie 1630

După moartea lui Vlad Rudeanu, la 2 martie 1631, domni -torul Leon Vodă, pe baza actului încheiat de cei șase boieri, dăruiește satul Lichirești, cu rumânii de acolo, Despinei, văduva lui Vlad Rudeanu. Peste vreo cinci ani, în 1636, Ivașcu, vornicul de la Crăceni, crezând că poate noul domnitor, Matei Vodă Basarab, îi va fi mai favorabil, ia cu de la sine putere câțiva rumâni de pe moșia Lichirești și-i duse pe moșia lui. În acest chip se redeschide procesul dintre Despina Rudeanca, remăritată acum cu Preda Spătaru, și Ivașcu, vornicul. Procesul avea să dea câștig de cauză tot Rudenilor.

Când a murit Despina Rudeanu, moșia Lichirești trece în stăpânirea fiilor ei, Radu și Vlad, cărora domnitorul Radu Leon le întărește această posesiune prin hrisovul din 3 august 1666. După înstrăinări parțiale ale moșiei, la 16 noiembrie 1677, Lichireștiul are un singur proprietar, în persoana lui Constantin Preotescu, fiul lui Radu Rudeanu. La rândul lui , Constantin Preotescu, din cauză că nu și-a putut plăti la vreme datoriile, a fost silit și el să-și vândă moșia spătarului Mihai Cantacuzino, la 13 martie 1681. Cam în aceeași vreme, la 1692, spătarul Mihai Cantacuzino a mai cumpărat moșiile Cârnuleasa și Stelnica, amândouă din Ialomița și pe toate le -a dăruit mănăstirii Colțea, pentru întreținerea și chiverniseala spitalului care funcționa în cadrul mănăstirii.

Nu se știe precis când a fost făcută această donație. Firesc ar fi ca acest eveniment să se fi petrecut la terminarea spitalului Colțea, pe la 1697-1698, dar acte nu sunt. Oricum, donația trebuie să se fi făcut înainte de moartea spătarului Mihai Cantacuzino, întâmplată la 1716. Deabia la 1722 găsim primul document în care se vorbește de Lichirești, ca proprietate a spitalului Colțea, iar după alți doi ani, la 13 mai 1724, Daniil, mitropolitul Țării Românești, dă o carte de blestem către locuitorii Lichireștiului, prin care încre-dințează că moșia a fost dăruită de spătarul Mihai Cantacuzino pentru hrana și chiverniseala săracilor din Spitalul Colțea.

În această vreme localitatea Lichirești devine tot mai cunoscută, din cauza Silistrei, a cărei importanță la Dunăre este în continuă creștere. Către acest punct erau îndreptate privirile rușilor, care își puseseră în gând să ajungă la Constantinopol. Rușii consi-derau Silistra drept cheia Dobrogei și a Balcanilor. De aici, din Silistra, se supraveghea tot rostul vieții din amândouă principatele. Prin acest concurs de împrejurări, Lichireștiul devenise un centru de legătură între Silistra și capitalele Principatelor Românești.

Pentru prima dată, Lichireștii, Crăcenii și satele din jur sunt însemnate pe o hartă la 1700, când le găsim menționate în opera cartografică a stolnicului Constantin Cantacuzino, tipărită la Padova, în Italia. Alte două hărți, cea a lui Anton del Chiaro, de la 1718 și cea întocmită de Barbie de Bocage, pe la 1783, menționează așezarea de la cotul Borcii tot sub denumirea de Lichirești. În schimb, în Harta austriacă de la 1791, localitatea ce ne interesează apare consemnată sub numele de “Călărași vel Lichirești”.

Pe harta din 1700 a stolnicului Cantacuzino, Lichireștiul este amplasat la nordul Ezerului. Desigur că orietnarea este greșită, dar ceea ce interesează este faptul că localitatea este menționată ca fiind un sat mare. Hotarele moșiei Lichireștilor, care aparțineau Spitalului Colțea, așa cum am menționat, au fost precizate în mai multe hotărnicii. În cea realizată la 6 august 1764, hotarele erau stabilite după cum urmează: „La capul moșiei de sus, spre câmp, se lovește cu moșiile Ialomiței, apoi apucă de se înjugă cu moșia Căldărușani, ia drumul olacului cel vechi în lung și taie Ezerul Lichireștilor în curmeziș și vine pe lângă capul Ostrovului celui Mare ce este lângă Silistra. Apoi ia pe malul Dunării și merge până ce trece gura apei Borcea și de aicea merge de dă în moșia mănăstirii Radu Vodă și a boierilor Măgureni și apoi apucă pe baltă și dă pe la Slavul și pe la Sorogul. Și de la Sorogul apucă la deal pe din josul Lichireștiului. Apoi pe drumul cel nou al Sloboziei, pe câmp, până iar dă în moșia Ialomiței”.

Scan0007

Pompei Samarian – autorul primei cărți despre Istoria orașului Călărași

Despre locuitorii așezării de la cotul Borcei și raporturile lor cu marele proprietar feudal, care era mănăstirea Colțea, în această primă etapă știrile sunt relativ sărace. Știm doar că populația era reprezentată de oameni liberi, numiți în documente megieși, care se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor. Acestora li se adăugau rumânii, locuitorii prinși aici de „legătura” lui Mihai Viteazul și care aveau îngrădit dreptul de a se muta pe altă moșie. Sunt amintiți, de asemenea, deși în număr mic, bulgarii și turcii veniți din sudul Dunării. O categorie aparte au reprezentat-o călărașii ștafetari, care făceau serviciul de curieri, înlesnind transportul corespondenței între București și Constantinopol. Sunt așezați aici, foarte probabil în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu, dar primul document care se păstrează și-i amintește în această calitate datează de la 25 mai 1722. De la acești călărași ștafetari, care după terminarea serviciului către domnie s-au stabilit în așezarea ce se afla în apropierea detașamentului lor, satul Lichirești începe să fie cunoscut sub denumirea de “satul călărașilor” sau Călărași. Cazul nu este singular, fapte asemănătoare petrecându-se și cu alte localități din țara noastră (vezi cazul orașului Dărăbani care își trage numele de la vechiul corp de oaste al dărăbanilor).

Oameni care au fost – PICTORUL OLTENIȚEAN GHEORGHE VÂNĂTORU

 

 

Pentru iubitorii artei plastice numele unor pictori originari de pe meleagurile călărășene sunt de acum bine cunoscute. Ma refer la Tudor Lorman sau Tache Papatriandafil, Mihail Mihalcea-Poiana sau Aurel Nicolescu, Zaharia Simion sau Niță Anghelescu, ca să-i amintesc doar pe cei mai des citați în articole și materiale de specialitate. Mai puțini însă știu că cel mai bine cotat pictor local este oltenițeanul GHEORGHE VÂNĂTORU, catalogat de către specialiști ca cel mai mare expresionist român.

Gheorghe Vânătoru, pe numele lui adevărat Gheorghe N. Gheorghe, s-a născut la Oltenița în urmă cu 110 ani, pe 19 aprilie 1909. Cursurile primare și gimnaziale le urmează în localitatea natală, aici absolvind și primele trei clase de liceu, bacalaureatul obținându-l la un liceu bucureștean, unde frecventase ultima clasă. Încă din timpul studiilor liceale s-a arătat  preocupat de domeniul cultural fiind animatorul unei asociaţiei culturale a elevilor, în paralel ocupându-se de redactarea revistei „Mai multă lumină”, dar colaborând şi cu versuri la revista „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi.

Între 1929 și 1934 pictorul se va forma pe băncile Academiei de Arte Frumoase din București, avându-i profesori pe Nicolae Tonitza, Francisc Șirato sau Gheorghe Petrașcu, cel care îi va influența decisiv traseul ulterior. Apariția lui Vânătoru în mediul artistic interbelic avea să fie remarcată chiar de la debutul pe simeze, fiind premiat de juriu încă de la prima participare la Salonul Oficial, în 1932, an în care tânărul Eugène Ionesco aprecia că Vânătoru “este un temperament real și viguros, creator de atmosferă și modern în culoare, o clară speranță a picturii românești”.

14 PIONIERA colectia Alexandru si Liviu Gavrila_C8T2951

Pioniera – pictură de Gheorghe Vânătoru

În anul 1934, Vânătoru descoperă natura, dar mai ales pitorescul dobrogean. Într-o călătorie înlesnită de Sindicatul artiștilor, pictorul va ajunge pe malurile Mării Negre până în sud, la Balcic, unde pictează o suită de peisaje inedite și totodată singulare în creația ulterioră. Toate operele pictate pe litoral avea să le expună în București, alături de Valentin Hoeflich, la sala “Mozart”. A expus și la Sala Dalles în 1938, iar în 1943 este premiat în cadrul Salonului oficial de pictură și sculptură.  Lucrările sale vor ajunge și pe simezele din  străinătate, fiind prezent în expoziții organizate la Veneția, Odesa, Tel Aviv.

29 SENA DUPA PLOAIE colectia Maria si Petru Motiu__C8T2906

Sena după ploaie – pictura de Gheorghe Vânătoru

Picturile lui Vânătoru din această perioadă, marcate de o modernitate specifică curentului expresionist european, reliefează preferinţa autorului pentru valoarea expresivă a culorii, în sinteza compoziţiei care, figurativă rămânând, este structurată aproape geometric, în peisaj mai ales, artistul urmărind starea de spirit şi mult mai puţin respectarea formatului inițial. Din acest motiv literatura de specialitate la catalogat drept cel mai mare expresionist român. E drept, există în operele lui un expresionism cromatic şi poate, în unele compoziţii cu femei, un dramatism care duce gândul către curentul respectiv. Este însă un expresionism de tipul petraşchian, lipsit de dimensiunea sarcastică a manifestării lui de tip german sau chiar francez.

Gheorghe Vânătoru își continuă activitatea și după cel de al doilea război mondial, prima sa expoziție personală din această perioadă având loc în decembrie  1957, la Sala “Nicolae Cristea” din București. În martie 1964 Galeriile “Orizont” din Capitală îi g[zduiesc încă o expoziție personală, iar în anii 1965 și 1966, galeriile “W.E. Oates” din Memphis, Tennesse, SUA, îi cumpără nu mai puțin de 25 de lucrări, fapt care îl propulasează la nivel mondial. Urmarea firească a fost prezența lui în marile expoziții ale lumii. Astfel, în 1969 expune la Tel Aviv și Beirut, iar  în 1972, la Tokio.

26 IARNA IN COTROCENI colectia Mihaela si Stefan Grimberg_C8T2891

Iarna în Cotroceni – pictură de Gheorghe Vânătoru

Și în țară galeriile de artă se bat pentru a-l avea pe Vânătoru pe simeze. În acest context, în anul 1973, i se organizează o mare expoziție personală la Ateneul Român, iar peste doi ani, în anul 1975, una similară  la Căminul Artei din București. Sala Dalles va găzdui o mare expoziție retrospectivă, organizată în anul 1978, pentru ca în aceeași locație să fie organizată o a două expoziție retrospectivă chiar în anul morții artistului( Gheorghe Vânătoru a încetat din viață la București pe 20 iulie 1983).

După evenimentele din Decembrie 1989, lucrări ale lui Gheorghe Vânătoru vor fi prezente în multe expoziții din capitală și din țară, iar la licitațiile de specialitate tablourile artistului înregistrează cotații din ce în ce mai mari.

Conform celor menționate de criticul de artă călărășean, Ana Amelia Dincă, într-un articol publicat în anul 2009 în săptămânalul “Oltenițeanul”, prezenţa pictorului Gheorghe Vânătoru în „Enciclopedia artiştilor români contemporani”, semnată de Alexandru Cebuc, Vasile Florea şi Negoiţă Lăptoiu, evocă demersul unei biografii artistice aparte, care îi rezervă un loc binemeritat printre plasticienii de marcă ai celei de a doua jumătăţi a sec.XX.

gh_vanatoru_14

Autoportret

Școlile călărășene de ieri și de azi – LICEUL TEORETIC “NEAGOE BASARAB” OLTENIȚA

 

Înfiinţarea unui  liceu  la Oltenița a reprezentat o veche dorinţă a locuitorilor din oraş. Încă din 1891, Consiliul Orăşenesc a dezbătut această problemă, dar fără să se îndeplinească, din cauza lipsei resurselor materiale. În anul 1919, iniţiativa a fost reluată şi s-a concretizat, prin contribuţia primarului de atunci al oraşului Olteniţa, Hristache Danielescu. Acţiunea a fost susţinută de ministrul instrucţiunii, Constantin Angelescu şi de prefectul de Ilfov, I. Niculescu Dorobanţu. Localul în care şi-a început cursurile liceul era o casă particulară, situată în centrul oraşului, proprietatea lui Nae Mandache, (fostul sediu I.C.S.M. Olteniţa, până în anul 1989), dar care nu corespundea standardelor unei şcoli şi de aceea s-au căutat soluţii pentru obţinerea unui local mai bun. Acesta a fost donat de Constantin Alimănăşteanu, important lider politic, unul dintre moşierii oraşului şi era situat pe actualul amplasament al liceului, este vorba de latura de nord. Prin Decretul regal nr.5088/1922, liceul din Olteniţa avea să poarte numele Constantin Alimănișteanu.

                Nici acest local nu a corespuns pe deplin şi de aceea, s-a solicitat construirea unei clădiri adecvate cerinţelor unui învăţământ de calitate. În ședința din septembrie 1928, Comitetul școlar analiza încă o dată problema spațiilor liceului și înaintează un memoriu Prefecturii județului Ilfov care avea sediul la București, solicitând sprijin pentru construirea unui local corespunzător. Prefectul, dr. Constantin Deculescu, originar din Oltenița, va primi cu simpatie cererile oltenițenilor și în anul 1930 alocă suma de un million de lei pentru construirea unui sediu adecvat necesar liceului de la Oltenița.

            Proiectul este întocmit de arhitectul Ioan Cernescu, cel care va supraveghea lucrările câștigate, prin licitație, de inginerul Constantin Alexandru. Piatra de temelie s-a pus la data de 15 octombrie 1930, construcția finalizându-se partial, din lipsa fondurilor generate de criza economică, la sfârșitul anului 1931. Ioachim Botez, profesor al liceului, avea să consemneze, mai târziu, despre ridicarea localului care urma să-i găzduiască, deopotrivă, pe elevi și profesori: “S-a înălțat numai din roșu un liceu în stil românesc…Pe lângă calorifer, hardughia cea nouă ar fi trebuit să aibă un amfiteatru…, dacă spectrul foamei nu s-ar fi ivit într-o bună zi în lanurile pline de mălură și de pălămidă ale țăranilor din satele împrejmuitoare;… Liceul cel falnic a rămas fără acoperiș… Acum hardughia cea roșie stă tristă…”

Neagoe Basarab

Procesul instructiv-educativ s-a desfăşurat după un orar aprobat de minister, clasele de băieţi învăţau dimineaţa, cele ale fetelor după amiază. Liceul, în spiritul legii elaborate de ministrul Spiru Haret, era de 8 ani, structurat în gimnaziu sau ciclul inferior şi liceul propriu-zis sau ciclul superior. În 1923 s-au finalizat primii 4 ani ai liceului (gimnaziul), cu un total de 94 de elevi: 48 provenind din oraş, iar 46 din mediul rural: 20 fii de agricultori, 16 fii de comercianţi, 18 fii de funcţionari, 4 fii de învăţători, 1 fiu de militar, 4 fii de liber profesionişti, 6 alte ocupaţii. Printre absolvenţi a fost şi Alexandru Mărculescu, autorul primei monografii a oraşului. În anul 1927 finaliza studiile prima promoţie de liceu, 20 de elevi, dintre care 18 vor urma învăţământul superior, după cum urmează: 6 drept, 4 medicină, 4 ştiinţe economice, 2 litere şi 2 agronomie.

Prestigiul liceului, de a lungul timpului, s-a datorat pregătirii temeinice pe care au dobândit-o elevii. Din rândul elevilor liceului, mulţi s-au afirmat ca renumiţi specialişti: Al. Constant, ministrul culturii în perioada 1940-1941, Florian Mandache profesor dr. docent medic chirurg la Spitalul Brâncovenesc, a fost profesor la Institutul Medico-Farmaceutic din Bucureşti, Nicolae Oblu, prof. dr. docent medic psihiatru – profesor la Institutul Medico-Farmaceutic din Iaşi, Haralambie Ionescu dr. docent, profesor universitar de matematică la Institutul Politehnic din Bucureşti, Marin Cernea, profesor doctorand în filosofie, Ilie Cernea, doctor în medicină veterinară, Traian Păun, profesor de limbă română şi mai apoi director la liceul  unde a fost elev, Alexandru Mărculescu licenţiat al Facultăţii de litere şi drept, etc.

În urma aplicării Decretului 175 din august 1948, fostul liceu din Oltenița, care devenise între timp gimnaziu teoretic de tip A, se reorganizează și începând cu anul școlar 1948/1949 se transformă în școală profesională de orezărie. Peste doi ani, în septembrie 1950 devine școală medie tehnică  agricolă, funcționând cu acest profil până la sfârșitul anului școlar 1953/1954.

La 1 septembrie 1954 se înființează Școala medie mixtă de cultură generală Oltenița, cu durata de 3 ani, care după programa aprobată corespundea structural unui liceu. Începând cu anul școlar 1955/1956, durata liceului crește la 4 ani, iar numărul elevilor crește semnificativ, acum fiind înregistrate două clase  a VIII-a. În anul școlar următor se înființează și clasele de seral pentru clasele VIII-XI, precum și o secție fără frecvență. La finalul anului școlar 1956/1957 școala medie din Oltenița dădea prima promoție de absolvenți.

Cu un număr de elevi mai mare de la un an la altul și cu ridicarea numărului de clase de liceu la 12, începând din 1961, spațiul în care se desfășurau cursurile devenise insuficient. În aceste condiții, în perioada anilor 1960-1961 s-au reluat lucrările la aripa neterminată în anul 1931. În felul acesta celor 7 săli de clasă li s-au mai adăugat încă 10 săli, două laboratoare, o sală pentru bibliotecă și alte încăperi cu destinație administrative.

Fostul Liceu Alimănișteanu  devine Școala medie mixtă nr. 1, începând cu anul școlar 1964/1965, odată cu înființarea Școlii medii mixte nr. 2, pentru care se construise sediul nou din str. Cuza Vodă, unde astăzi funcționează Școala gimnazială “Lucian Pavel”.

Din anul școlar 1965/1966 Școala medie mixtă nr. 1 își schimbă numele în Liceul teoretic “Alexandru Sahia” Oltenița, iar în anul 1968/1969 de pe băncile liceului ieșea prima promoție de absolvenți cu 12 clase. În anul 1975, în același timp cu Liceul teoretic “Nicolae Bălcescu”, este transformat în liceu industrial, care păstrează și câte două rânduri de clase de liceu teoretic cu profil real, luând numele de Liceul industrial nr. 1 Oltenița. Acest profil mixt(industrial cu clase de teoretic) și-l va păstra liceul până la Revoluția din decembrie 1989.

Transformările de după 1989 s-au reflectat si asupra acestui liceu. A fost numit „Neagoe Basarab”, după numele domnitorului din timpul căruia datează prima atestare documentară a localităţii Olteniţa (1515) si a redevenit liceu teoretic.

            În spiritul tradiţiei din acest liceu, elevii, coordonaţi de profesori, continuă să obţină rezultate deosebite la olimpiade, concursuri şi să se implice în activităţile extraşcolare. Enumerăm câteva dintre ele: medalie de argint la Olimpiada Internaţională de Chimie, Yakutsk 2010, premiul II la etapa naţională a Olimpiadei de Chimie 2011 şi medalie de bronz la Olimpiada Internaţională de Chimie, Ankara 2011, menţiune la Concursul Naţional de Chimie „Costin Neniţescu”, premiul special pentru creativitate „Nicolae Paulescu, obţinute de elevul Silvian Baltac,. locul I obţinut de elevul Postelnicu George la etapa naţională a Olimpiadei de istorie, 2009 şi menţiune, la ediţia din 2010, premiul II la Olimpiada Naţională de lb. engleza în anul şcolar 2014-2015, obţinut de elevul Niţă Ştefan, medalie de argint la etapa naţională a Olimpiadei de fizică 2014, obţinută de eleva Baltac Sorana,  locul I  la etapa naţională  Olimpiadei de limba română obţinut în anul 1998, locul II în anul  1999, locul III în  anul 2000 şi locul III la Olimpiada de filosofie, etapa naţională în anul 2001, obţinute de eleva Matzal Andra, care a şi fost admisă la Universitatea Bucureşti, fără examen, locul II la  Olimpiada de geografie, etapa naţională, obţinut de eleva Năstase Andreea.

                 În concluzie, în toata istoria sa, acest liceu a fost principalul factor de ştiinţă şi cultură din zonă, grație eforturilor unor dascăli de prestigiu, precum Ioachim Botez, profesor de limba franceză, Ovidiu Papadima, profesor de limba română şi scriitor, Valeriu Grecu, profesor de limba latină, Constantin Costache, preot, profesor de religie şi muzică, Carmen Moșoiu, profesor de fizica, Victor Rădulescu, profesor matematică. În aceeași măsură meritele revin și directorilor liceului: Al. Pârvulescu, Al. Stoicescu, Victor Rădulescu, Dumitru Hriţcu, Traian Păun, Nicolae Horia, M. Grigorescu, D. Popescu. N. Mirică, L. Pavel, C. Ceauşu, Emil Pârnac şi Cristian Lichiardopol.

Școlile călărășene de ieri și de azi COLEGIUL NAȚIONAL “BARBU ȘTIRBEI” CĂLĂRAȘI

 

Despre Colegiul național BARBU ȘTIRBEI s-au scris, până azi, patru lucrări monografice, ultima fiind cea publicată în anul 2009 la Editura Agora din Călărași, ai cărei autori sunt istoricii locali Constantin Tudor și Nicolae Țiripan. Într-o asemenea situație, demersul meu de azi se dorește a fi o sinteză care să cuprindă momentele esențiale din evoluția școlii, dar care își propune, în același timp, să nu-l obosească pe cititorul meu din spațiul virtual.

Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, absolvenţii celor două școli primare de băieți și ai celor două școli primare de fete  din Călăraşi, în marea lor majoritate, după terminarea celor patru clase primare, îşi continuau activitatea în familie, ajutându-şi părinţii în gospodărie, iar alţii urmând, ca ucenici, o perioadă de calificare de 4-5 ani pe lângă meseriaşii din localitate. Dar din rândul absolvenţilor, o parte intenţiona să-şi desăvârşească pregătirea, dorind să urmeze cursul secundar în şcoli teoretice sau profesionale. Întrucât în oraş nu existau încă asemenea şcoli, doritorii erau obligaţi să se îndrepte spre Bucureşti. Depărtarea, la care trebuie adăugate taxele şcolare şi cheltuielile pentru întreţinere, erau motivele pentru care doar un număr mic de absolvenţi ai şcolilor primare puteau să-şi continue pregătirea. Pentru remedierea acestei situaţii, numeroşi cetăţeni ai Călăraşiului, precum şi ai satelor din jur, se vor adresa autorităţilor locale şi judeţene, precum şi ministerului de resort pentru înfiinţarea în Călăraşi, pentru început, a unui gimnaziu teoretic.

Încă din 1864, în prima şedinţă a Consiliului Judeţean întrunit la Călărași în baza Legii comunale adoptată de Alexandru Ioan Cuza, primul preşedinte Ştefan Stoica, adresându-se consilierilor, propunea “să consacrăm bugetului cheltuielilor noastre o sumă oarecare de ajuns chibzuită de Dumneavoastră pentru edificarea unui sta­biliment de instrucţiune superioară la reşedinţa judeţului în memoria numelui prea bunului nostru domnitor Alexan­dru Ioan I.” În adresa ce a fost trimisă apoi Domnitorului se făcea referire la începerea ridicării unui edificiu de instrucţiune superioară cu patru clase gimnaziale şi un curs co­mercial. Dar, deşi primul Buget al județului a fost alocată suma de 20.000 lei, această dorinţă nu s-a pu­tut realiza atunci. Abia în anul 1880, Pri­măria oraşului Călăraşi donează judeţu­lui locul pentru construirea localului de şcoală, iar la 23 iunie 1881 se pune pia­tra fundamentală a clădirii, solemnitate la care a participat şi ministrul Instru­cţiunii Publice, V. Alexandrescu Urechia, însoţit de revizori şcolari din Ialo­miţa şi Dobrogea, care au și semnat actul de fondare, alături de oficialitățile locale, document ce a fost introdus într-un tub de oțel și care a fost  amplasat în fundația clădirii( Pentru prietenii mei din spațiul virtual  interesați, fac precizarea că documentul respectiv poate fi găsit integral pe contul de FB al amicului nostru Nicolae Țiripan). Clădirea, ridicată după planurile arhitectului german Retter, era gata în vara anului 1882 și aici erau instalate școlile nr. 1 și nr. 2 de băieți.

10389604_1519577304976100_5920214009998874643_n

Localul construit în anii 1881-1882

Având o clădire monumentală, călărășenii, împreună cu primarul de atunci, Atanase Stoianescu, intervin în anul 1884, pe lângă prefectul judeţu­lui, care la rândul său se face ecoul do­leanţelor călărăşenilor pe lângă mini­strul Instrucţiunii Publice, Gh. Chiţu, solicitând înființarea în orașul lor a unui gimnaziu real de băieți. Astfel, prin ordinul nr. 7359 din 13 iulie 1884 se decidea ca începând cu data de 1 septem­brie 1884 la Călărași să se înființeze Gimnaziul real de băieți. Autoritățile locale hotărăsc ca acestă unitate de învățământ secundar să funcționeze în localul recent construit, împreună cu cele două școli primare de băieți. Prin decret regal, la 4 mai 1894, gimnaziului de la Călărași i se atribuia numele de  Gimnaziul real de băieți “Ştirbei Vodă”.

Dispunând de un corp profesoral bine pregătit, dintre care amintim pe Alexandru Pencovici, profesor de ştiinţe naturale, ajuns în 1909 titular la Universitatea din Iaşi, C. G. Protopopescu la istorie şi geografie, Emil Caşolţeanu, care-şi va obţine titlul de doctor în filozofie, Teodor Stănescu la ştiinţele naturale, G. V. Constantinescu – directorul gimnaziului şi Tiberiu Chiril profesor de chimie, la gimnaziul “Ştirbei Vodă” din Călăraşi s-au format până în 1918, 20 de promoţii de elevi bine pregătiţi, mulţi dintre ei urmând cursurile liceale şi diferite facultăţi la Bucureşti, devenind cadre cu o solidă pregătire, cum a fost cazul lui Ştefan Corbeanu, unul dintre cei mai vestiţi profesori ai Liceului Pedagogic din Câmpulung Muscel sau al lui Vasile Haneş, cunoscut profesor de limba română, autor de manuale şi publicist de notorietate.

Odată cu completarea tuturor claselor de gimnaziu și cu creșterea populației școlare, cele două școli primare de băieți vor pleca din localul gimnaziului, școala nr. 2 în anul 1890 și școala nr. 1 în anul 1907, astfel că în ședința din 3 noiembrie 1907, localul fostei școli primare nr. 1 situat între străzile București, Grivița și Sloboziei este cedat statului de către Consiliul județean, penru a fi folosit de Gimnaziul Știrbei Vodă.  Tot aici își vor  stabili sediile unor asociații ale elevilor gimnaziului, cum a fost Societatea de lectură, înființată cu sprijinul profesorilor Lazea și G.V. Constantinescu, precum și Societatea de gimnastică, condusă de G. Grigorescu.

Imediat după înființarea sa, Gimnaziul real din Călărași s-a bucurat de atenția personalităților care au vizitat orașul de pe Borcea. Pe 9 octombrie 1890, atunci când vizita Călărașiul pentru prima dată în calitate de rege, Majestatea Sa Regele Carol I a asistat și la unele ore desfășurate la Gimnaziul real. Iată cum descrie acest moment, directorul de mai târziu, G.V. Constantinescu: “În anul 1890 s-a făcut pregătire mare în orașul Călărași… Majestatea Sa Regele Carol I venea pentru prima dată în orașul Călărași… și a fost găzduit într-o cameră aranjată turcește, a caselor marelui proprietar Marinache Popescu, tatăl lui Leon Popescu, fostul proprietar la teatrului liric(din București – nota ns.). În Călărași, Regele Carol I a stat două zile. Majestatea Sa, care iubea școala în gradul cel mai înalt, nu putea să nu viziteze școala cea mai înaltă din Călărași, care pe atunci era gimnaziul real.” Regele  Carol I avea să revină la Călărași 14 ani mai târziu, în anul 1904, când avea din nou să-și amintească de vizita făcută la Gimnaziul real.

În anul 1910, Gimnaziul „Știrbei Vodă”, cum se chema acum fostul gimnaziu real, a fost vizitat de alte două personalități. Pe 11 iunie 1910, mitropolitul primat al României, Athanasie Mironescu, “a vizitat clasele și muzeul, ascultând și corul bisericesc, de care a rămas pe deplin mulțumit.” Pe 31 august 1910 era rândul primului ministru Ion I.C. Brătianu să viziteze gimnaziul de la Călărași, unde “a fost satisfăcut de deosebita curățenie pe care a observat-o.”

Înainte de intrarea în primul război mondial, la   6 octombrie 1915,  prin ordin telegrafic, Ministerul Instrucțiunii aproba înființarea, pe lângă gimnaziul de băieți din Călărași, a unei clase liceale (a V-a), ca un prim pas spre transformarea acestuia în liceu. Dar anii războiului și ocuparea Călărașiului de către trupele germane zădărnicesc acest plan, mai mult chiar, cursurile sunt întrerupte până la 11 martie 1918, când se vor redeschide într-un local improvizat, întrucât localul propriu fusese deteriorat din timpul războiului.

            La 7 septembrie 1918,  Ministerul Instrucțiunii a aprobat, prin ordinul nr.28642, înființarea claselor a V-a și a VI-a de liceu, a căror întreținere urma să fie suportată de județ. În acest scop, se crează o ”eforie școlară” patronată  de prefectul județului, care avea misiunea de a strânge fonduri în vederea reparării celor două clase avariate ale liceului.

            Dar repunerea localului în stare de funcționare necesita, după evalurările vremii, o sumă în jur de 231.000 lei. Pentru obținerea acesteia, și-au adus o contribuție substanțială profesorii și elevii liceului, care au susținut numeroase serbări în satele din jur, ale căror fonduri au fost donate liceului, astfel că, la deschiderea noului an școlar, Liceul ”Știrbei Vodă” își putea primi în bune condițiuni elevii.

            Locuitorii și autoritățile locale vor însă ca orașul lor să aibă liceu de stat, ceea ce îi va determina să adreseze o cerere în acest sens conducerii Ministerului Instrucțiunii. Dorința lor va deveni realitate peste un an, când, prin decret regal, gimnaziul ”Știrbei Voldă”  este transformat în liceu de băieți începând cu data de 1 septembrie 1919. La deschiderea festivă, intrau pe porțile liceului 352 elevi, repartizați în 5 clase gimnaziale (clasa a III-a era dublă) și în 3 clase liceale (clasa  a V-a și două a VI-a, reală și modernă).

În condițiile în care populația școlară creștea de la an la an, se simțea nevoia unui nou local. Dar, deși conducerea liceului reușește să obțină de la primărie teren, lipsa de fonduri împiedică realizarea acestui proiect. S-a reușit doar să se construiască o anexă a vechiului local, în anul 1925, unde s-au instalat laboratorul de fizico-chimice, muzeul de științe naturale și biblioteca, amenajându-se aici și o modernă sală de sport.

302002_301172739907002_1726470456_n

Anexa construită în anul 1925

            În anul școlar 1924 – 1925, liceul funcționa cu 8 clase bugetare (clasele I – VIII), cărora li se adăugau încă două clase la cursul superior și 4 la ciclul inferior, toate subvenționate din fonduri extrabugetare. Populația școlară număra acum 551 elevi.

            Dintr-un stat de salarii din același an, desprindem și numele cadrelor didactice. Astfel, sub conducerea directorului Gh. V. Constantinescu, funcționau următorii profesori: Paul Vasilescu, Gh. Mihăilescu, Ion F. Buricescu, B. Merlaub, Rigobert Pauly, Vasile N. Stanciu, Petre Popescu, Tiberiui Vhiril, Radu Aurelian, G. Grigorescu, Alexandru T. Dobrescu, Calistrat Popărăscu, care era și secretar ș.a.

            Liceul ”Știrbei Vodă” era cunoscut în oraș și județ nu numai ca o serioasă instituție școlară, dar și ca un adevărat centru și focar de cultură. Astfel, într-un raport înaintat Ministerului Educației Naționale, în anul 1938, conducerea liceului menționa că liceul dispune de o bibliotecă cu peste 4.000 de volume, conținând cărți de specialitate pentru profesori și beletristică pentru elevi. În școală activau două societăți ale elevilor: una științifică, condusă de profesorul Al. Z. Ionescu, și alta literară, aflată sub  îndrumarea profesorilor G. Gavrilescu, C. Lița și A. Dinulescu.

Dintre evenimentele ce au marcat activitatea şcolii în această perioadă amintim pe cel petrecut în data de 29 octombrie 1931, când liceul a fost vizitat de Nicolae Iorga, care nu a precupeţit cu cuvintele de satisfacţie şi laudă pentru cele constatate. Semnificative mi se par însă cele scrise de Inspectorul General Radu Cosmin, care a inspectat liceul în 23 mai 1938. După ce aminteşte despre prima vizită la Călăraşi cu ocazia Congresului Ligii Culturale din anul 1933, acesta scrie: „Însărcina­rea mea oficială îmi îndreaptă primii paşi spre cel mai înalt templu de cultură al urbei, spre liceul de băieţi „Ştirbei Vodă”. Privesc în sălile liceului, portretele foştilor elevi şi directori ai acestui liceu cu nume voievodal. Mitriţă Constantinescu, vigurosul latinist, fost director al liceului „Matei Basarab” din Bucureşti, Constantin Banu, finul cărturar şi fost ministru, Fraţii Petre şi Vasile Haneşdouă figuri bine cunoscute în lumea dă­scălească, I. Vasilescu – Valjean, ele­gantul urmaş al lui Caragiale, General Ionescu – Munte,  Col. Sebastian, co­mandantul regimentului de Gardă, V. G. Constantinescu, fost 15 ani Director al liceului, Ion Buricescu, fostul meu co­leg la cursurile marelui Titu Maiorescu, amândoi din garda de onoare a celui mai strălucit din seria noastră, Ion Petrovici, ce avea să ajungă neîntrecutul profesor de filozofie, autor de valoroase opere literare şi european conferenţiar atât de căutat de marile cotidiane şi pu­blicaţii filosoficoliterare. În sfârşit, ministru al Educaţiei Naţionale, care a lăsat fulgere de lumină rodnică în şcoa­la românească.

Încadrat în rândul liceeleor toretice de tip D, Liceul Știrbei Vodă își pastrează profilul de liceu de băieți și în anii celui de al doilea război mondial, cursurile desfășurându-se cu multe dificultăți. Mai mult, în aprilie 1944,  localul liceului este evacuat, aici instalându-se  Spitalul Crucii Roșii nr. 3. Prin instrucțiunile Ministerului Culturii și Cultelor nr.1115 din mai 1944, elevii școlilor secundare erau obligați, ca în cadrul programului de război, să desfășoare diferite activități în folosul armatei. Astfel, elevii din Călărași făceau excursii în împrejurimile orașului și adunau cu acest prilej diferite plante medicinale pe care le ofereau spitalelor locale. Referitor la aceste acțiuni, Vasile V, Haneș, consilier în minister, avea să consemneze într-un  proces-verbal de inspecție încheiat la 10 iulie 1944:  ”E vrednic de relevat faptul că atât elevele cât și elevii pregătesc, în cursul săptămânii șezători și serbări pe care le dau în mod regulat, la spitale, pentru răniți de război”.

Transformat în gimnaziu unic din septembrie 1945, fostul Liceu Știrbei avea să revină la statutul de unitate de învățământ liceală după adoptarea Legii de reformă a învățământului din anul 1948, când își schimbă titulatura în Liceul de băieți Călărași. Începând cu anul 1951, liceul este transformat în Şcoală medie de băieţi cu durata de 10 ani de studiu (I-X), statut pe care îl deţine până în anul scolar 1956/1957. La 18 iulie 1956, Şcoala medie de la Călăraşi, este denumită acum „Nicolae Bălcescu”, cursurile sale revenind la durata de 4 ani (claseleVIII- XI). Începând cu anul 1961, Şcoala medie mixtă „Nicolae Bălcescu”, devine liceu de cultură generală, denumire păstrată până în anul 1965, cînd îşi schimbă numele în Liceul teoretic nr.1 Călăraşi. Pe 15 septembrie 1962, liceul își deschidea cursurile în noul local cu 24 săli de clasă construit în apropierea Fabricii de confecții, de pe fosta stradă Hălmăgeanu. Întâmplător sau nu, acest moment coincide și cu venirea la conducerea liceului a unui director de excepție, prof. Ionel Constantin, care va ocupa acestă funcție, fără întrerupere timp de 13 ani de zile, până la pensionare, fiind, din acest punct de vedere, cel mai longeviv director din istoria liceului.

646x404 (1)

Localul construit în anii 1961-1962 

În anul 1978, se adoptă o nouă lege a învăţământului prin care se urmărea creșterea exagerată a rolul învăţământului industrial în defavoarea celui teoretic, în planul de școlarizare sunt incluse și clase de învățământ tehnologic, chiar dacă liceul va fi denumit Liceul de matematică-fizică „Nicolae Bălcescu” Călăraşi. După evenimentele din decembrie 1989, în urma demersurilor făcute de cadrele didactice, ministerul aprobă revenirea la vechea denumire de „Ştirbei-Vodă”, cât şi transformarea profilului de matematică-fizică, cu specializări industriale, în liceu teoretic. Prin adresa nr. 35092/ 23 iunie 1999 a Ministerului Educaţiei Naţionale, pentru înaltul profesionalism al cadrelor didactice şi rezultatelor elevilor, liceul avea să obţină denumirea de Colegiul Naţional „Barbu Ştirbei”.

Mutat într-un nou local, începând din septembrie 2016,  cu o istorie de aproape  135 ani, Colegiul Național “Barbu Știrbei” s-a impus în viața culturală locală ca o adevărată citadelă educațională, marea majoritate a celor  aproximativ 20.000 de absolvenți ai liceului făcând cinste meleagurilor călărășene, în rândul lor numărându-se academicieni, profesori universitari, cercetători, medici și juriști de excepție, oameni politici autentici și funcționari publici de înaltă competență profesională și probitate morală.

1-copy-copy

Noul local al Colegiului național BARBU ȘTIRBEI Călărași 

 

 

 

 

 

INFORMAȚII DESPRE CASELE TRADIȚIONALE DIN SATELE CĂLĂRĂȘENE

 

Casa sau locuința reprezintă unul dintre cele mai importante elemente de cultură materială și spirituală a unui popor, concretizate în sistemul de construcție, de compartimentare a interiorului, precum și de modul de decorare a exteriorului și de înfrumusețare a camerelor de locuit. Casa este locul unde s-a desfășurat și se desfășoară o mare parte din viața oamenilor, a familiei, unde se păstrează cel mai bine și se transmit din generație în generație, tradiția, concepțiile etice, estetice și morale ale colectivităților respective.

            Din punct de vedere al evoluției istorice, până la jumătatea secolului al XIX-lea, imensa majoritate a locuințelor din județ erau de tipul bordeielor semiîngropate, despre care bătrânii satelor din zonă își mai amintesc încă: ,,casă mică cu o singură cameră, avea în mijloc un stâlp de susținere. Deasupra era acoperită cu stuf. Se dormea pe jos, pe preșuri confecționate din păr de capră ”. Un călător transilvănean, din Săcele-Brașov, trecând prin această zonă în anii 1873-1874, avea să consemneze, la rândul său, despre aceste bordeie semiîngropate: ,,În casă nu era lampă, ci aveau opaiț, adică o farfurie spartă, în care puteau ține seu sau untură de porc, în care punea bumbac. Îl înmuiau la un capăt în seu sau untura din farfurie, îi dădeau foc și ardea, ținând loc de lumânare sau lampă. La ferestre nu aveau geamuri ca pe la noi. În locul geamurilor aveau bandar (burtă de vacă curățată – nota ns.) care ținea loc de geam. Chibrituri nu se pomeneau la sate, dar fiecare om avea amnar. Focul îl făceau tot pe vatră, sub un horn larg și sus strâmt”.

            Informații similare ne oferă și lucrarea lui Gh. Crăiniceanu, publicată în anul 1895, care menționa, referitor la bordeiele semiîngropate din fostul județ Ialomița: ,,Locuințele erau mult înapoiate, rău construite, de nuiele lipite cu pământ, ce crapă lesne iarna și lasă să intre crivățul, fără lumină de ajuns, fără sobe.”  Cât de răspândit era încă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, acest tip de locuință ne-o mărturisește o statistică oficială din anul 1859 care în Ialomița înregistra încă un număr de 1779 bordeie și 2101 în judelul Ilfov. Astăzi, în peregrinările noastre prin județ am mai întâlnit, cu totul accidental, un semibordei într-o familie de țigani din satul Gălbinași.

bordeiele-din-Pogonele

            În ceea ce privește locuințele de suprafață, acestea sunt amintite documentar în lumea satelor călărășene încă din secolul al XVII-lea, mărturie fiind numeroasele zapise pentru vânzarea unor case de prin partea locului. Cercetările noastre au surprins în diferite localități ale județului încă locuințe construite în secolul al XIX-lea(cum a fost casa lui Hagi Tănase Ţoncovici din Călărași, construită în 1838 și demolată în anul 1975, pe locul acesteia aflându-se, în prezent, blocul cu 8 nivele de  lângă Hotelul Călărași), mai ales din a doua lui  jumătate(casa Ionescu Elena de la Unirea). Mult mai numeroase sunt casele din prima jumătate a secolulului XX, dar imensa majoritate a locuințelor din satele județului nostru sunt ridicate în ultimii 50-60 de ani. Din acest motiv, noi vom prezenta câteva aspecte generale de arhitectură rurală, precizând, acolo unde este cazul, exemplarele deosebite.

Tehnicile și sistemele de construcție. Materialul folosit în construcția caselor țărănești l-a constituit, în marea majoritate a cazurilor, lutul, ce se găsea din abundență în stratul gros de loess ce acoperă întreaga Câmpie Română, folosit simplu(pământul ,,bătut”), ca adjuvant la împletiturile de nuiele (tehnica ,,grădelelor”) sau în amestec cu paiele (chirpicii și paianta). Treptat, mai ales în ultimii ani, a început să se utilizeze ca material de construcții în lumea satelor călărășene cărămida și recent, blocurile de beton celular autocavizat(B.C.A.).

Ca tehnică folosită în construcție, până la începutul secolului nostru, cea mai uzitată a fost tehnica ,,grădelelor”  pereții, atât cei interiori, cât și cei exteriori, fiind executați din împletitură din nuiele de salcie pe pari de salcâm, consolidate apoi cu pământ bine îmbulgărit. Astăzi această tehnică este folosită doar la construirea unor anexe gospodărești, așa.numitele ,,acareturi” (cotețe, cotinețe, saivane, grajduri sau porumbare).

După primul război mondial, casele din județ încep să fie construite din paiantă sau gard, pereții fiind realizați din proptele verticale din salcâm, unite prin lianți de salcie între care se băteau în cuie șipci de brad, tot acest edificiu fiind apoi bine umplut cu pământ amestecat cu pleavă și paie lungi de grâu. De regulă, casele construite în această tehnică sunt prevăzute cu prispe laterale de dimensiuni mici, făcute pentru a proteja pereții de igrasie. Fațada are o prispă mare, închisă cu un fel de cerdac de lemn, numit     ,,parmalâc” la marginea căruia sunt înfipți popici de lemn care sprijină tavanul. Dacă încercăm realizarea unei statistici, constatăm că peste 70 % din locuințele executate în perioada interbelică și care se păstrează până astăzi, sunt construite după această tehnică. Ca răspândire în teren, case de acest tip se întâlnesc încă în toate localitățile călărășene.

monografie judet 040

Casă cu parmalâc refăcută

În strânsă legătură cu ,,averea” țărănească, cele mai multe din casele din județ ce au fost construite după 1944 sunt făcute din chirpici sau tule, blocuri paralelipipedice din pământ amestecat cu pleavă și paie de grâu, care se realizează în tipare, după ce pasta rezultată este bine frământată cu picioarele goale. Se lasă apoi să se usuce bine, după care sunt folosite la construirea pereților, legătura între ele făcându-se cu ,,mocioleală” de pământ galben și pleavă. Având în vedere slaba rezistență a locuințelor din chirpici, în ultimii ani, țăranii tencuiesc pereții exteriori, evitând astfel inflitrarea apei, cel mai mare pericol al caselor zidite după această tehnică. Din aceeași cauză, zidirea se face tot mai frecvent pe o temelie din beton.

 Familiile mai înstărite au folosit, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cărămida în construirea caselor. Dealtfel, în zonă, la Urziceni, funcționa o cunoscută fabrică de cărămizi și țigle(Fabrica Hagianoff), iar pe malurile lacurilor din județ, acolo unde se găsea lut nisipos, cărămida se construia după mai vechiul sistem al arderii oarbe de către localnici, care chiar se specializaseră în această îndeletnicire. Dar  odată cu construirea , la Călărași, a Întreprinderii de prefabricate din beton, după 1970 locul cărămizii în construcție este luat de blocurile de B.C.A., la fel de scumpe, dar mult mai spornice.

Odată ridicați pereții caselor, cei din exterior, în mod deosebit cei expuși în direcția de bătaie a vânturilor și deci a precipitațiilor, trebuiau protejați în mod suplimentar. Acest fapt s-a realizat în decursul anilor, fie prin îmbulgărire suplimentară și lipire cu pământ galben,  care era apoi ,,modelat”, creându-se difereite modele cu dosul palmei și degetele, fie prin ,,aliceală” sau ,,ariceală”, ceea ce însemna încastrarea în pământul de lipeală a unor bucăți de cărămidă sau sticlă, astăzi fiind din ce în ce mai des utlizată tencuirea cu nisip și ciment a pereților exteriori. Decorurile realizate în tencuială sunt predominant geometrice, procedându-se și la vopsirea în ulei a pereților, cu care ocazie se realizează, pentru un plus de frumusețe, jocuri de culori pentru încadramentele de la ferestre și uși.

În ceea ce privește suprastructura amplasată pe pereți, pentru podirea camerelor și realizarea șarpantei(planșee, grinzi, căpriori) aceste elemente erau construite din lemn de brad, în multe cazuri, mai ales pentru tavane, folosindu-se și stuful. Pentru învelirea locuințelor s-au folosit: paiele, cocenii de porumb, bețele de floarea soarelui, stuful(astăzi se mai găsesc câteva case izolate care sunt încă învelite cu coceni, paie sau stuf, materiale uzitate doar pentru învelirea șoproanelor și magaziilor), plăci de azbociment, carton asfaltat, țiglă și tablă(aceste din urmă cazuri fiind cele mai frecvente).  De regulă, acoperișurile erau realizate în patru ape, cu panta destul de acentuată pentru a putea prelua și evacua rapid cantitățile mari de precipitații aduse de furtunile ce-și fac simțită prezența destul de frecvent, mai ales în timpul verilor calde și umede.

Odată cu pătrunderea noilor materiale de construcție se schimbă tot mai pregnant aspectul exterior al locuințelor, legătura cu tradiția făcându-se mai mult prin păstrarea planului inițial ca nucleu în jurul căruia apar încăperi cu funcții noi(tot mai frecvente sunt casele cu bucătării și săli de baie, camere de zi spațioase, încălzite fie cu energie electrică, fie cu mici centrale pe lemn sau cărbune ). Prispa și parmalâcul de altă dată sunt astăzi înlocuite de terase și holuri așezate la colțul casei, sau de-a lungul câtorva încăperi. Tehnica noua a impus și folosirea pe scară tot mai largă a unor meșteri specializați care au vehiculat o serie de elemente de tehnică a construcției și arhitecturale de la o zonă la alta determinând o oarecare uniformizare sau răspândire pe arii largi a acelorași modele.