Istoricul Adrian Rădulescu s-a născut în comuna Dorobanţu, județul Călărași, la 16 august 1932. Cursurile primare și gimnaziale le-a făcut în comuna natală, iar liceul l-a absolvit în Călărași.  Tatăl său, Vasile Rădulescu, a fost preotul paroh al Bisericii din Dorobanțu timp de peste 35 de ani. Ca recunoaştere a meritelor ambilor părinţi, aceştia au fost înmormântaţi în curtea bisericii din comună. La 5 mai 2000, după o îndelungată suferinţă, Adrian Rădulescu a trecut în lumea celor drepți și fără de prihană.

După absolvirea studiilor liceale a urmat cursurile Facultății de istorie din cadrul Universității București, unde  a avut şansa să beneficieze de îndrumarea unei adevărate „generaţii de aur“ a arheologiei – D. M. Pippidi, loan Nestor, Emil Condurachi, Gheorghe Ștefan, Dumitru Tudor și  Dumitru Berciu, cu ajutorul cărora s-a specializat in istorie veche şi epigrafie. Ca student, a fost prezent pe mai multe şantiere arheologice, cu precădere la Dinogetia.

În anul 1972 a obţinut titlul de doctor în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, cu teza „Dezvoltarea meşteşugurilor în Dobrogea romană. Ceramica“, sub îndrumarea academicianului Constantin Daicoviciu.
A fost împătimit de muncă şi angajatul unei singure instituţii: Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie. Din anul 1956 a fost, pe rând, muzeograf, şef de secţie (1965), director adjunct (1968) şi director (1969 – ianuarie 1990 şi, apoi, din octombrie 1992 până la sfârşitul vieţii).

Preocupat de problemele atât de complexe ale arheologiei şi muzeografiei dobrogene, a străbătut ţinutul de la un capăt la altul, verificând starea monumentelor arheologice cunoscute de mai multă vreme; înregistrează alte obiective noi, sprijină cu generozitate cercetările întreprinse de colectivele de arheologi (indiferent de instituţiile cărora le aparţineau ori de perioada investigată) pe diferite şantiere şi impulsionează, cu o energie impresionantă, atât cercetările de teren, cât şi activitatea de valorificare ştiinţifică şi muzeistică. Cu talent, entuziasm şi stăruinţă, a reuşit să imprime în conştiinţa tuturor celor ce făceau cunoştinţă cu Dobrogea respectul pentru arheologia şi istoria ei.

Ca arheolog, a participat la săpături şi a condus şantiere de interes naţional, având şansa şi flerul să scoată la lumină: zidul de incintă al Tomisului, 1958, Edificiul Roman cu Mozaic, termele de la Tomis („Lentiarion“), complexurile de monumente romano-bizantine din sectorul de vest tomitan, Parcul Catedralei, 1971-1974, diferite alte şantiere de salvare din peninsula Constanţei sau din teritoriul rural aferent oraşelor Tomis şi chiar Callatis, cercetările din complexul rupestru de la Basarabi, 1957, necropola feudală-timpurie de la Castelu, 1958, zona atelierelor meşteşugăreşti de la Teliţa, jud. Tulcea etc.

În anul 1974 a iniţiat cercetările arheologice sistematice de la Albeşti, şantier pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii. Cetatea greco-indigenă Albeşti, din teritoriul callatian, obiectiv de referinţă pentru înţelegerea evoluţiei raporturilor dintre teritoriile rurale şi cetăţile vest-pontice în perioada greco-elenistică, este singurul sit de acest tip cercetat sistematic în Dobrogea.

Tezaurul de statui de la Tomis a fost scos la lumina zilei în 1962. La 6 m adâncime sub pământ a fost descoperit celebrul grup de 24 de statui romane care au dus faima muzeului constănţean în ţară şi peste hotare: Fortuna cu Pontos, Șarpele Glycon, Aedicula cu Nemesis etc.
A avut o importantă contribuţie la individualizarea cursului istoric al Dobrogei, prin publicarea monografiei „Istoria Dobrogei“ (în colaborare cu I. Bitoleanu), volum apărut în două ediţii, un adevărat manual pentru toate vârstele.

Prin contribuţiile sale la editarea primelor două tomuri ale seriei „Istoria Românilor“, publicate sub egida Academiei Române, s-a reuşit integrarea istoriei dobrogene în cea a României, aspect de maximă importanţă pentru cunoaşterea integratoare a provinciei la ţară.

Zeci de cărţi, sute de articole, organizarea mai multor manifestări ştiinţifice internaţionale poartă semnătura istoricului. Adrian Rădulescu s-a dedicat organizării şi întemeierii de noi muzee, dar şi susţinerii lucrărilor de restaurare şi conservare a monumentelor istorice. S-a ocupat de organizarea noilor obiective muzeistice, între care Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa, reamenajat în actuala clădire la 25 decembrie 1977.

Între anii 1974 şi 1977 a coordonat lucrările de restaurare a Monumentului de la Adamclisi, prin impunerea variantei autoportante, care a permis reconstituirea acestuia în forma iniţială; în paralel, s-a preocupat direct şi de amenajarea muzeului din localitate, menit să pună în valoare atât piesele originale ale monumentului, cât şi cele mai reprezentative descoperiri din Cetatea Tropaeum Traiani, într-o modalitate care situează obiectivul în cauză printre cele mai apreciate muzee din ţară.

Prin eforturi care i-au aparţinut în mare măsură, a reuşit să convingă autorităţile vremii să realizeze şi muzeul de sit de la Histria, unde, în locul unei modeste construcţii, s-a clădit una modernă, spaţioasă, în care sunt conservate şi expuse piesele străvechii colonii greceşti şi ale teritoriului învecinat.

Activitatea sa atât de susţinută i-a atras o binemeritată recunoaştere internă şi internaţională: 1969 – preşedinte al Filialei Constanţa a Societăţii de Studii Clasice din România, 1970 – director al Centrului de Studii Ovidiene, 1985 – vicepreşedinte al Institutului Român de Tracologie şi preşedintele Filialei Constanţa a aceleiaşi instituţii; în anul 1985 devine membru corespondent al Institutului German de Arheologie din Frankfurt am Main, în 1988 – preşedinte al Filialei Constanţa a Asociaţiei Oamenilor de Știinţă, membru al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice (1990-1996) şi preşedinte, pentru un timp, al acesteia (1995), membru al Comisiei Naţionale de Arheologie (între 1976 şi 1999) şi preşedinte al acesteia (între 1993 şi 1997), comisie care întruneşte unii dintre cei mai valoroşi specialişti din institutele de profil ale Academiei Române, din reţeaua Ministerului Culturii şi Cultelor şi din cea a Ministerului Educaţiei şi Cercetării Știinţifice.
În ianuarie 1990 a devenit primul primar general postdecembrist al judeţului Constanţa, iar după alegerile din 20 mai 1990, primul prefect al acestuia (până în noiembrie 1991).

Era sensibil la durerile altora; suferea din cauza limitelor (cel mai adesea obiective) care-i erau impuse în satisfacerea cerinţelor numeroase şi justificate ale semenilor. Nu a neglijat niciun moment problemele istoriei, ale culturii şi ale învăţământului, ale altor domenii – sociale sau economice -, chiar dacă împlinirile n-au fost întotdeauna pe măsura speranţelor.
Sub conducerea prefectului şi profesorului Adrian Rădulescu s-au desfăşurat amplele manifestări ştiinţifice şi culturale din 1991, prilejuite de împlinirea a 2.500 de ani de existenţă arheologică şi a 2.250 de ani de la prima atestare literară a Tomisului.

A sprijinit Biserica Ortodoxă Română ca membru, timp de peste două decenii, în Consiliul Eparhial şi în Consiliul Naţional Bisericesc, contribuind decisiv la transformarea Episcopiei Tomisului în Arhiepiscopie. A dorit o Mitropolie şi a trăit cu convingerea că, într-o zi, se va realiza.

           

 

 

Anii interbelici au constituit și pentru orașul Călărași o perioadă de dezvoltarea economico-socială și demografică. Se consolidează noi cartiere cu populație atrasă din lumea satelor. Astfel, în apropierea Regimentului 5 Călărași ia naștere un cartier nou, a cărei popolație de vârstă școlară simțea nevoia unui local propriu de școală, autoritățile școlare locale făcând mai multe intervenții în acest sens la nivelul conducerii Ministerului Instrucțiunii Publice.

Răspunzând unui asemenea demers, cu adresa nr. 58545 din 30 martie 1934, Ministerul făcea cunoscut că începând cu data de 1 septembrie 1934 se aproba înființarea Școlii primare mixte nr. 4 Călărași, embrionul în jurul căruia se va dezvolta actuala Școală gimnazială Nicolae Titulescu Călărași.

În primul an de funcţionare (1934-1935), școala avea înscrişi 148 elevi (44 elevi în clasa I-a A, 44 elevi în clasa I-a B, 31 elevi la clasa a II-a şi 29 elevi în clasa a III-a). Școala nu avea clădire proprie, funcționând în localul Școlii nr. 2 de fete, de pe strada București(actuala anexă a Gimnaziului Carol I).

În urma demersurilor făcute către comunitatea locală, de primul director al şcolii, învăţătorul Emanoil Dinulescu, în vara anului 1935 încep lucrările de construcţie ale localului Şcolii mixte nr. 4 Călăraşi. Clădirea, situată pe strada Dr. Russel nr. 19  (azi, strada Stadionului), a fost construită prin contribuţia voluntară a cetăţenilor şi inaugurată în septembrie 1935, odată cu începerea noului an şcolar. Clădirea avea suprafața de 278 mp și era compusă din 2 săli de clasă, un hol, o cancelarie și biroul directorului cu secretariatul. Terenul școlar, format din grădina școlii și curtea pentru recreații, avea suprafața de 2220 mp. Școala era iluminată electric, iar aprovizionarea cu apă se făcea de la o fântână din curtea școlii.

Vechiul local al școlii construit în anul 1935, astăzi, renovat, găzduiește Grădinița „Căsuța cu povești”

În ziua de 24 mai 1936, şcoala a fost vizitată de ministrul Instrucţiunii Publice, dr. Constantin Angelescu. Cu prilejul vizitei sale la Şcoala primară mixtă nr. 4 Călăraşi, acesta consemna în Registrul de inspecţii: „Această şcoală se prezintă cum nu se poate mai bine din toate punctele de vedere, ceea ce denotă că are un director harnic şi un corp didactic care îşi înţeleg înalta lor misiune. Ţin să le exprim profunda recunoştinţă pentru munca ce depun şi rezultatele ce au obţinut. Rog pe dl. primar să mai construiască încă două 2 săli de clasă pentru anul şcolar viitor şi opera va fi completă.” Așadar, cele două săli de clasă în care se desfăşura activitatea didactică, prin rotaţie, în două schimburi – dimineaţa şi după-amiaza, erau insuficiente.

Din septembrie 1941 până în septembrie 1948, școala se va numi „Școala primară mixtă nr. 1 Călărași, iar din septembrie 1948 până în 1954, „Şcoala elementară mixtă nr. 1 Călăraşi”. În perioada 1954-1956 a purtat denumirea de „Şcoala mixtă de 7 ani nr. 6 Călăraşi”, iar din anul 1956 „Şcoala elementară mixtă nr. 4 Călăraşi”.

Începând cu anul şcolar 1958-1959, se generalizează învăţământul de 7 ani, iar din anul şcolar 1961-1962, durata şcolii elementare se prelungeşte de la 7 ani la 8 ani. Deși în toată această perioadă numărul total de elevi a fost sub 200, cele două săli de clasă au devenit insuficiente pentru desfăşurarea procesului instructiv-educativ. În 1961, conducerea școlii a închiriat o clădire de pe strada Viitor nr. 1, unde au fost improvizate două săli de clasă necorespunzătoare pentru desfăşurarea în bune condiţii a procesului educativ. Şcoala a mai închiriat o clădire în strada Oituz nr. 42.

În septembrie 1962 se dă în folosință o nouă aripă a localului şcolii, formată din 3 săli de clasă. Această construcție s-a realizat tot prin contribuția voluntară a cetățenilor din cartier și cu sprijinul efectiv al elevilor și al cadrelor didactice din școală.

În 1969, școala preia localul Liceului Pedagogic, recent construit, întrucât autoritățile județului Ialomița luaseră decizia ca Liceul pedagogic să se mute la Slobozia. Era a treia oară când Călărașiul rămânea fără o școală normală!

Situat în strada Călărașilor nr. 2 (acum, bulevardul Nicolae Titulescu), acesta era o clădire modernă pentru acea dată, având 8 săli de clasă (4 la parter și 4 la etaj), instalație telefonică, încălzire centrală, canalizare și grupuri sanitare interioare. La inițiativa directorului Gaidamut Victor, se amenajează un laborator de fizică-chimie, un atelier de practică tehnico-productivă pentru băieți, bibliotecă, birouri.

În 1969, ca urmare a generalizării învățământului de 10 ani, se introduce în școală clasa a IX-a și, în anul următor, clasa a X-a. În consecință, din 1969 până în 1975, numele școlii se schimbă în „Școala generală de 10 ani nr. 5 Călărași”. După septembrie 1975, în școlile generale se revine la învățământul de 8 ani, iar până în 1993 școala va purta numele „Școala generală nr. 5 Călărași”, și, din 1993, „Școala cu clasele I-VIII nr. 5 Călărași”.

După 1970, în urma construirii unui cartier de blocuri în zona din jurul școlii, are loc o creștere explozivă a populației școlare, iar spațiul școlar devine insuficient. Între anii 1973-1976, la localul din strada Călărașilor (Titulescu) se mai adaugă încă 8 săli de clasă, iar la cel din strada Stadionului, o cancelarie și un atelier cu 3 săli. Între anii 1974-1976, vechiul local din strada Stadionului este preluat de Școala profesională de construcții. Din nevoia acută de spaţiu, cele 3 săli de atelier din curtea localului vechi au fost amenajate ca săli de clasă începând cu anul şcolar 1978-1979.

În anul 1978, se înființează Școala generală nr. 10, constituită din clase de elevi și un colectiv de cadre didactice desprinse din Școala generală nr. 5. Numărul de elevi ai școlii este în continuă creștere, ajungând la 2007 elevi în anul școlar 1982-1983 și 2009 elevi în anul școlar 1983-1984. În această perioadă, clasele aveau efective de 41-42 de elevi. În anul școlar 1983-1984, în școală funcționau: 8 clase I, 8 clase a II-a, 8 clase a III-a, 6 clase a IV-a, 6 clase a V-a, 6 clase a VI-a, 5 clase a VII-a și 6 clase a VIII-a. După înființarea Școlii generale nr. 11, începând din 1984, numărul de elevi se reduce ușor, până la valori cuprinse între 1800-1950 elevi.

Din 1990, ca urmare a reducerii efectivelor claselor la 25 de elevi, a crescut numărul de clase iar spaţiul a devenit insuficient; până în 1999 activitatea s-a desfăşurat în trei schimburi, cu ora de 45 de minute şi pauza de 5 minute.

În 1991, la propunerea inspectorului școlar general adjunct Nicolae Barzache (fost director al școlii), s-a început construcţia unui nou local, cu trei nivele, în prelungirea celui existent din B-dul Nicolae Titulescu nr. 2. Construcţia s-a realizat cu intermitenţe din cauza lipsei fondurilor.
La 1 septembrie 1999 s-a dat în folosinţă un corp al acestui nou local (corpul B), compus din 20 săli de clasă, 4 laboratoare, cancelarie, cabinete, o sală de festivităţi. Corpul C s-a dat în folosință în 2002 și are în componență  sala de sport, sala de gimnastică, sala de fitness, cabinete, biblioteca, Centrul de Documentare și Informare.

Sala de sport dată în folosință în anul 2002

De la 1 septembrie 1999, spațiul existent în cele 3 corpuri de clădire, precum și reducerea treptată a numărului de elevi au permis desfășurarea în două schimburi a cursurilor. Prima clădire a școlii a fost complet renovată și, din 2001, a fost cedată Grădiniței nr. 4 „Căsuța poveștilor”. Din decembrie 2002, școala are sistem propriu de încălzire – centrală termică racordată la reţeaua de gaz metan a oraşului.

În cadrul acţiunii de personalizare a şcolilor, în noiembrie 2003, „Şcoala cu clasele I-VIII nr. 5 Călăraşi” a adoptat numele ilustrului diplomat român Nicolae Titulescu, devenind „Şcoala cu clasele I-VIII Nicolae Titulescu Călăraşi”, iar, din septembrie 2012, „Şcoala Gimnazială Nicolae Titulescu Călăraşi”.

Imagine de ansamblu a celor trei corpuri ale școlii

Condusă de aproape 20 de ani de profesorul Mirică Nicolae, Școala gimnazială Nicolae Titulescu Călărași,  deținătoare a titlului de Școală europeană se mândrește cu rezultatele obținute de elevii săi la evaluările naționale, la concursuri și olimpiade școlare, care au clasat-o totdeauna pe unul din primele locuri la nivel de județ.