Datorită poziționării sale în apropierea Silistrei, unde otomanii își creaseră un avanpost militar important la Dunăre, Călărașiul și localitățile din apropiere vor fi direct implicate în desele conflicte militare ruso-turce, multe dintre acestea implicând ocuparea Călărașiului, în repetate rânduri, fie de către turci fie de către ruși. Așa s-a întâmplat în timpul războaielor ruso-turce din 1769-1774, 1806-1812, 1828-1829 și 1853-1856.

Acest din urmă conflict militar regional, cunoscut în istorie sub denumirea de Războiul Crimeii(1853-1856), avea să facă cunoscut Călărașiul la nivelul întregii Europe datorită unor puternice lupte prin care trupele rusești, cantonate la Călărași, au încercat să ocupe Silistra.

După cum se cunoaște, cauza care a declanșat ostilitățile militare ruso-turce a constituit-o ocuparea abuzivă, în iulie 1853, a Principatelor danubiene de către armatele turcești. Cum Călărașiul ocupa o poziție strategică în planurile militare ale rușilor, un corp de armată, condus de generalul Schilder, sosea aici în iulie 1853, generalul fiind  încartiruit în casele lui Costache Chiralopol. De asemena, feldmareșalul Feodorovici Paschievici ocupase casele fostului ocârmuitor Grădișteanu, iar casele lui Grigore Poenaru, fostul arendaș al moșiei Călărași, fuseseră puse la dispoziția baronului Klott von Jungersburg. După cum afirma Pompei Samarian, într-o carte dedicată Istoriei Spitalului Călărași, care citează date din fosta Arhivă a Primăriei Călărași, “din 540 de case, câte erau pe acea vreme în urbea Știrbei, 365 au fost ocupate de cfartiruri rusești… De cum au venit aici, rușii au prins a-și întocmi spitale pentru nevolile lor; în acest scop au rechiziționat toate casele ai căror proprietari fugiseră…”

La începutul lunii octombrie 1853, când turcii declară război rușilor, la Călărași este adus și Corpul de armată condus de generalul Alexander von Luders, care va fi găzduit în casele lui Costache Maltezeanu, un fruntaș local, cel de al doilea primar al Călărașiului după eliberarea de la 24 septembrie 1852. La Călărași sunt aduși și cazacii generalului Bogușevschi, acesta fiind inițial încartiruit în casele lui Hagi Țoncovici. A mai fost adus un regiment de artilerie călăreață, comandantul acestuia, colonelul Samoilov, fiind  găzduit  în localul  Carantinei. La 13 decembrie 1853, generalul Gorceakov ordonă trupelor de la Călărași să treacă în regim de iarnă. Atunci se începe construirea unor cazărmi speciale pentru soldați, amplasate la marginea orașului.

Generalul Alexander von Luders

            Într-un articol publicat în ziarul local „Deșteptarea Ialomiței”, din 23 octombrie 1911, institutorul Nicolae Țopescu, bunicul regretatului jurnalist sportiv Cristian Țopescu, scria: “În primăvara anului 1854 atacul cetății Silistra a început din toate părțile cu furie. Lupta înverșunată se da la Arab Tabia(o construcție fortificată aflată pe cel mai înalt loc din apropierea Silistrei și dotată cu o puternică baterie de artilerie – nota ns.)… Armata de geniu încerca să submineze cetatea. Cu lucrările de subminare era însărcinat generalul aghiotant Schilder, inginer de mine. El fiind atins de un obuz, care i-a retezat piciorul, a murit aici, în Călărași, în casa Iliescu de pe Bulevard și a fost înmormântat la Biserica Catedrală unde era cimitirul.”

Tot în luptele cu turcii din fața orașului Silistra avea să fie rănit și feldmareșalul Paschievici, care va fi înlocuit de generalul Gorceakov, încartiruit și el în casele clucerului Grădișteanu, cele mai aspectuoase din Călărași la acea vreme.

Armatele turcești au rezistat în fața atacurilor pe care rușii le efectuau de pe Insula Hopa-Pastramagiu, unde își stabiliseră formațiunile de artilerie. Pentru a-și transporta cu ușurință aici soldații încartiruți la Călărași, rușii construiseră “două poduri, unul pe vase, în dreptul Feldpostului…(pe malul Borcei, în apropierea fostei Gări fluviale – nota ns.), și un pod fix, pe Gâtul Ezerului, cu lemnăria înfășurată în paie unse cu păcură, gata să li se dea foc la nevoie.”

Luptele ruso-turce din primăvara anului 1854, desfășurate în apropierea Călărașiului, i-a determinat pe unii artiști plastici să realizeze reprezentări ale luptelor respective sub titulatura de Bătălia de la Călărași. Este și cazul germanului G.N. Renner, din Nurenberg, a cărui pictură o reproducem mai jos.

Bătălia de la Călărași  Pictură de G.N. Renner

            După o lună de asediu, rușii se retrag din jurul Silistrei, trupele regrupându-se la Călărași, sub comanda generalului Alexander von Luders. Intervenția în război a austriecilor îi va obliga pe ruși să își retragă trupele din Principate, la sfârșitul lui iulie 1854 rușii părăsind Călărașiul, lasându-l aici pe generalul von Schilder, ale cărui rămășițe pământești aveau să fie repatriate, cu onoruri militare, pe 14 octombrie 1911,  împreună cu osemintele altui general rus, Prosorovschi, mort în războiul ruso-turc din 1828-1829 și îngropat tot în curtea Bisericii Catedrale. După cum consemnează ziarul local „Deșteptarea Ialomiței” din 30 octombrie 1911, osemenitele celor doi generali „s-au pus într-o urnă de stejar lustruit, făcută la școala de meserii din acest oraș, și au fost duse la capela cimitirului, de unde apoi acea urnă s-a pus într-un car mortuar al comunei și s-au transportat la gară, carul mortuar fiind precedat de preoții ruși care cântau, și urmat de aproape de ofițerii ruși cu capetele descoperite, apoi ofițeri români din garnizoană și trupele ce au dat onoruri militare.”  

La jumătatea lunii martie 1875 ieșea de sub tipar primul ziar călărășean, intitulat Ialomița. De atunci și pănă azi, timp de 145 de ani la Călărași s-au editat și tipărit peste 200 de ziare, reviste și buletine oficiale, la care trebuie adăugate numeroase titluri de cărți. Firesc, acest lucru a fost posibil datorită existenței aici, în urbea de pe malul Borcei a unor tipografii care au transpus în texte tipărite gândurile și creațiile unor gazetari locali sau oameni de cultură renumiți la nivel local și național.

Întrucât împreună cu Muzeul municipal Călărași pregătim o expoziție dedicată celor 145 de ani de presă călărășeană, ce va fi vernisată sâmbătă, 14 martie 2020, în articolul de astăzi vă voi prezenta tipografiile călărășene care au funcționat la Călărași în cei 145 de ani de când aici cuvântul scris are mirosul cernelei tipografice.

Prefectura județului Ialomița, care avea sediul la Călărași din anul 1833, include în Bugetul pe anul fiscal 1874/1875 suma de bani necesară cumpărării unei tipografii. La începutul anului 1875 utilajele tipografice sunt instalate la parterul clădirii din Știrbei Vodă, nr. 14, colț cu str. Valter Mărăcineanu, local în care funcționa Prefectura județului.  Aici, la Imprimeria districtului Ialomița, cum se numea oficial prima tipografie călărășeană, se vor tipări și primele ziare locale: “Ialomița”, începând din martie 1875, “Presentul”(1876) și “Corespondența”(1878).

Cartușul de reclamă al Imprimeriei districtului Ialomița publicat în ziarul “Ialomița”

            Imprimeria districtului Ialomița va funcționa pănâ în anul 1888, când încetează și apariția primului ziar călărășean. Prefectura va închiria tipografia lui Constantin I. Șeicărescu, care va fi primul tipograf particular de la Călărași, tipografia lui, modernizată, funcționând până în anii primului război mondial. La Tipografia lui Constantin I. Șeicărescu se vor tipări cele mai multe dintre ziarele  care au apărut la Călărași până la intrarea României în primul război mondial: “Ialomițeanul”, “Bărăganul”, “Luptătorul”, “Gazeta Ialomiței”, “Dunărea”, “Viitorul Ialomiței”. După cum se preciza în reclama pe care Constantin I. Șeicărescu o insera în paginile ziarelor pe care le publica, tipografia lui efectua “toate lucrările atingătoare de această artă în diferite formate și culori”(vezi mai jos cartușul cu reclama respectivă).

  

Un al doilea tipograf înregistrat oficial la Călărași a fost Ioan Georgescu, care apare în această calitate în Anuarul meseriilor din anul 1890. Nu a reușit însă să se impună pe plan local, tipografia lui realizând, mai ales, imprimate contabile. Ioan Georgescu rămâne însă în Istoria Călărașiului drept primul librar modern, calitate în care îl găsim încă din anul 1874.

În anul 1892 Dimitrie Nicolaescu înființează Librăria și Tipografia “Română”, aici tipărindu-se și ziarul local “Borcea”. În reclama ce o făcea în paginile ziarului, D. Nicolaescu preciza că tipărește “ziare reviste și broșuri în limbile română, franceză și italiană”(vezi mai jos reclama).

Un alt vestit tipograf călărășean a fost V.R. Brăcăcescu, pe care îl întâlnim în această calitate în anul 1901, atunci când își cumpără instalații noi tipografice din Germania, deschizându-și tipografie, pe lângă librăria ce o avea în localitate încă din anul 1894. Cum V.R. Brăcăcescu a cochetat și cu politica, fiind membru al P.N.L., la tipografia lui au fost tipărite cele mai multe dintre ziarele liberale care au apărut la Călărași până în anul 1916(“Ialomița liberală”, “Liberalul”, “Viitorul Ialomiței”)

O reclamă a Librăriei și Tipografiei V.R. Brăcăcescu

            Dintre tipografiile călărășene care s-au înființat până la intrarea României în primul război mondial mai amintim și Tipografia”Minerva” a lui St. Avramescu și N. Benescu, care a funcționat până la naționalizarea din anul 1948. Aici s-a tipărit, printre altele, ziarul călărășean “Reforma”.

O reclamă a Tipografiei “Minerva”

            Perioada interbelică avea să aducă și în domeniul tipografiilor locale o diversificare a activității, mai ales că acum asistăm la explozia gazelelor locale, al căror număr crește de la un an la altul, ajungând la peste 20 în anul 1936. Dintre tipografi, se impune numele lui Ioniță Cristescu, înregistrat ca tipograf profesionist, cu tipografie proprie, încă din anul 1915. Tipografia lui a funcționat până la naționalizarea din iunie 1948(cu precizarea că în perioada 1924-1931 a funcționat ca Sucursală a Tipografiei SOCEC din București). Sub supravegherea profesionistă a lui Ioniță Cristescu au fost tipărite ziarele “Ialomița Nouă“, “Liga poporului Ialomițean”, “Glasul Poporului”, “Biruința”, “Pământul”, ș.a.

O reclamă  a Librăriei și Tipografiei Ioniță Cristescu

            Alături de Ioniță Cristescu un alt călărășean se va impune ca tipograf în această perioadă. Este vorba de Ioan Nicolescu, cel care va prelua în anul 1928 Tipografia “Cultura” a Camerei de agricultură Călărași, schimbându-i, mai apoi, numele în “Moderna”. În tipografiile girate de Ioan Nicolescu s-au tipărit ziarele “Liga poporului ialomițean”, “Bărăganul”, “Acțiunea”, “Mișcarea noastră”, “Fierul Roșu”, ș.a.

O reclamă a Tipografiei “Cultura”

            La Călărași a funcționat și o tipografie organizată ca societate în nume colectiv. Este vorba de Tipografia Noastră, înființată în anul 1923 și ajunsă și ea, după 1938, sub conducerea priceputului tipograf Ioan M. Nicolescu. La această tipografie au fost tipărite ziarele “Drapelul Ialomiței”, “Voința Ialomiței”, “Pământul”(1942-1944).

O reclamă a tipografiei „Tipografia Noastră”

            De precizat că ziarul “Biruința” reușește să-și cumpere o tipografie proprie, unde își va tipări numerele editate în anii 1936-1939. La fel va face și gazetarul George Vârtejanu, administratorul ziarului “Fapta”, care-și va înființa o tipografie proprie ce va funcționa până la naționalizarea din iunie 1948 și unde vor fi tipărite și numerele din anii 1944-1947 ale ziarului “Glasul Bărăganului”, în timp ce mai vechea Tipografie “Minerva” tipărea ziarul “Ialomița liberă“, oficiosul Comitetului județean PCR. De altfel, cele trei tipografii, Ioniță Crisitescu, George Vârtejanu și  “Minerva” vor fi naționalizate după 11 iunie 1948 și transformate în Centrele tipografice 1, 2 și 3. La Centrul tipografic nr. 3 Călărași avea să se tipărească ultimul ziar călărășean de până la reinvestirea urbei de pe Borcea în calitatea de reședință de județ în ianuarie 1981. Este vorba despre ziarul “Zori Noi”, oficios al Comitetului raional PMR Călărași, care a apărut în perioada 1952-1958.

Chiar dacă din anul 1958 nu s-au mai tipărit ziare la Călărași pănâ în anul 1981, activitatea tipografică a continuat, preluată de fosta întreprindere de industrie locală “11 iunie 1948”. În anul 1981 avea să se amenajeze o tipografie modernă, cu rotativă, unde se tipărea ofciosul PCR Călărași, intitulat “Vremuri noi”.

După 1990, odată cu explozia publicațiilor private, asistăm și la renașterea tipografiilor private locale, unele cu o activitate efemeră, dar și altele care s-au impus în viața economică locală, precum Media Print, Alas sau Grafopress.

Cel mai longeviv tipograf călărășean IONIȚĂ CRISTESCU

PRIMII  PREFECȚI  DE  CĂLĂRAȘI

Regulamentul Organic al Valahiei, intrat în vigoare la 1 iulie 1831, stabilea că cele 18 județe ale Țării Românești vor fi conduse de ocârmuitori(prefecții de azi), iar plășile, ca structuri administrative ale județelor, erau conduse de subocârmuitori. Atât ocărmuitorii, cât și subocârmuitorii erau considerați funcționari publici și urmau să fie desemnați numai din rândul boierilor. Mandatul ocârmuitorilor era, de regulă, de 4 ani, iar cel al subocârmuitorilor de 3 ani. În cazul ocârmuitorilor de județ, art. 352 stabilea faptul că aceștia erau numiți de domnitor dintre doi candidați propuși de către Sfatul Administrativ al Țării Românești.(Guvernul de la acea vreme)

            Atribuțiile ocârmuitorilor de județ aveau să fie explicitate în Regulamentul pentru osebirea căderilor și datoriilor între partea judecătorească și otcarmuitoare a județelor, adoptat în anul 1832, reglemetare care la art. 4 stipula: “Ocârmuitorul fieșcăruia județ fiind însărcinat cu privegherea asupra pazei bunei orândueli în tot coprinsul județului său, și răspunzător pentru onrice neorânduială și turburare s-ar întâmpla din a lui neîngrijire, va fi dator a iscodi și a afla în orașul de căpetenie prin polițaiu director, iar în celălalt coprins al județului prin subocarmuitorii plășilor,  toate faptele câte se vor întâmpla împotriva bunei orândueli, bunelor năravuri și a siguranței obștii.”

Pe 18 aprilie 1833, când se luase decizia mutării la Călărași a capitalei județului Ialomița, ocârmuitor de județ era serdarul Dumitru Polizu, care fusese numit în funcție la 22 septembrie 1832. După 4 ani de mandat, pe 10 octombrie 1836 era numit un nou ocârmuitor, în persoana comisului Iancu Grădișteanu, mare boier din Familia Grădiștenilor, fiu al marelui vornic Scarlat Grădișteanu. Om cu mulți bani, Iancu Grădișteanu închireiază de la Epitropia Colței un loc de casă la Călărași, pe malul Borcei, unde construiește o casă foarte frumoasă, care în perioada interbelică a intrat în proprietatea lui Tache Mateescu.  Casa respectivă a rezistat până după 1977, fiind demolată și pe locul ei ridicându-se unul din cele două blocuri cu 8 nivele din apropierea Hotelului Călărași.

Iancu Grădișteanu nu și-a dus mandatul până la capăt fiind, destituit de domnitorul Dimitrie Ghica pe data de 12 iulie 1837, după ce în prealabil candidase și fusese ales deputat, faptă ce contravenea prevederilor Regulamentului Organic. În locul lui domnitorul îl desemnează ca ocârmuitor pe clucerul Ioan Rahtivan, un boier originar din Prahova, care în anul 1831 îndeplinise și funcția de primar al Ploieștiului. Ioan Rahtivan va fi înlocuit la începutul anului 1842 de către Costache Filipescu, boier de neam din cunoscuta familie a Filipeștilor, dar care va fi repede destituit, la 11 martie 1843, datorită atitudinii sale autoritare și violenței dovedite față de subordonați.

            Pentru anii 1843 și 1844 documentele vremii îl amintesc ocârmuitor la Călărași pe maiorul Gheorghe Manu, fiul marelui vistiernic Mihail Manu, venit din Fanar și stabilit la București. Maiorului Gheorghe Manu  i se mai spunea „boierul Iorgu” deoarece era frate cu Ion(Iancu) Manu, mare proprietar care avea o moșie întinsă la Budești, localitate din fostul județ Ilfov, care face parte astăzi din județul Călărași, fost ocârmuitor de Galați și Ilfov, prefectul Poliției Capitalei, în timpul domnitorului Gheorghe Bibescu, când a organizat Corpul pompierilor militari din București, ministru al Afacerilor Străine, sub Barbu Știrbei și membru al Căimăcămiei în 1858, împreună cu Emanoil Băleanu și Ioan Filipescu. De asemenea, prefectul Gheorghe Manu a fost unchiul generalului George Manu, cel care va ajunge premierul României în perioada anilor 1889-1891.

Ion(Iancu) Manu. Pictură de Ion Negulici

            În Almanahul Statului pe anul 1846 este menționat ca ocârmuitor al județului Ialomița, serdarul Manolache Grădișteanu, care fusese numit în funcție încă de la începutul anului 1845, după ce, în prealabil, fusese șeful Secretariatului Statului. Făcea parte din Familia Grădișteanu și era fiul lui Grigore Grădișteanu, mare comis și mare vornic, fiind unul din cei patru copii pe care Grigore Grădișteanu i-a avut din căsătoria cu Eufrosina Rosetti. Manolache Grădișteanu a deținut funcția de ocârmuitor al județului până la declanșarea Revoluției din  1848, când, după cum afirmă pictorul călărășean Constantin Predeleanu, primul istoric al acestor meleaguri, “fugi cu evenimentele”.

Manolache Grădișteanu

La 11 iunie 1848, domnitorul Gheorghe Bibescu acceptă Proclamația de la Islaz și demisionează. Se formează un Guvern provizoriu, în frunte cu mitropolitul Neofit, care pe 15 iunie se instalează la București. Sunt apoi numiți și noii ocârmuitori de județe. La Călărași este instalat ca ocârmuitor al fostului județ Ialomița Dimitrie Ciocârdia, judecător la Tribunalul Ialomița din anul  1846.( Dimitrie Ciocârdia s-a născut la 10 ianuarie 1789, la Săcuieni, în județul Dâmbovița, a avut gradul de praporgic în miliţia românească, înfiinţată în anul 1830. Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica l-a ridicat la gradul de căpitan, în anul 1831, luându-l ca ajutant domnesc, până în anul 1843 a îndeplinit funcţii înalte în cadrul oştirii. Apoi a fost judecător, prezident al tribunalului şi cârmuitor al judeţului Ialomiţa, procuror al Guvernului provizoriu (după 1848). După 1848, considerat proscris politic, e împiedicat să revină în armată. Unionist, a făcut parte din Comitetul Central al Unirii, constituit în 1857 la Bucureşti.  A decedat la București, pe 1 ianuarie 1860.) Despre momentul desemnării ca ocârmuitor de județ, Constantin Predeleanu avea să consemneze că  “acesta a fost transportat în oraș în trăsură trasă de brațele acelora ce erau pentru liberatate.”

Dimitrie Cicârdia nu va rămâne multă vreme la Călărași întrucât este chemat la București unde este numit procuror acuzator în procesul intentat de Guvernul Provizoriu coloneilor I. Odobescu şi I. Solomon şi maiorului Grigore Lăcusteanu, acuzați de tentativă de rebeliune contrarevoluționară. În acest context, în documentele contemporane îl găsim ca ocârmuitor de județ pe D.G. Matisa, care figurează ca administrator al județului(denumirea dată ocârmuitorilor de Guvernul revoluționar provizoriu) în lunile august și septembrie 1848.

După înăbușirea Revoluției și debarcarea Guvernului revoluționar la Călărași este numit ca ocârmuitor  Mihalache(Mihai) Rahtivan, care s-a ocupat mai mult de identificarea și încarcerarea fruntașilor locali care au susținut măsurile Guvernului revoluționar provizoriu. Din dispoziția lui, pe 8 octombrie 1848 este arestat și trimis la București fruntașul revoluționar călărășean Răducan Ceaușescu, care va sta întemnițat până la 9 iunie 1849.

Pentru anul 1850 Aureliu V. Ursescu îl menționează ca ocârmuitor pe serdarul Alexandru Emanoil Florescu, despre care Pompei Samarian spune că va deveni apoi un personaj politic important în administrația centrală: “a fost, pe rând, prefect al Capitalei, membru în Divanul Ad-hoc, ministru de control în 1862 și mai apoi ministru de lucrări publice.”

Alexandru Emanoil Florescu

            Ultimii doi ani ai perioadei de până la eliberarea orașului(1851-1852) au fost marcați de personalitatea ocârmuitorului Iorgu Lenș, fiul lui Filip Lenș, descendent dintr-o familie cu origini florentine şi franceze. Filip Lenş a ocupat mai multe dregătorii în Muntenia, fiind, pe rând, cămăraş, clucer, mare vornic (director în Departamentul Treburilor Din Lăuntru), mare vistiernic şi mare logofăt al dreptăţii (ministru al justiţiei). A fost proprietar al unor întinse moşii din judeţul Ialomiţa, la Ţăndărei, Luciu şi Mărculeşti, din exploatarea cărora a adunat o avere considerabilă. În anul 1821 construiește în București una dintre cele mai frumoase case, care a rezistat pănă astăzi. După moartea lui Filip Lenș, petrecută în anul 1853, casa din București este moștenită de către fiul său, Iorgu Filip Lenș, ocârmuitorul de la Călărași, care în anul 1886 o va vinde omului politic și juristului Gheorghe Vernescu, motiv pentru care clădirea respectivă a rămas în mentalul colectiv al bucureștenilor drept Casa Vernescu, actualmente Casinoul Vernescu.

Biserica Sf. Împărați din Volna ridicată pe locul donat de prefectul Iorgu Lenș

Ca ocârmuitor de județ în timpul căruia s-au derulat toate procedurile administrative și tehnice privind eliberarea orașului Călărași, Iorgu Filip Lenș a cumpărat mai multe proprietăți în Călărași, pe care le va dona pentru construirea Bisericii Sf. Împărați din Volna și a Spitalului județean.

 

 

Regulamentul Organic al Valahiei, intrat în vigoare la 1 iulie 1831, creiază pentru Țara Românească un fel de Parlament unicameral, denumit Obicinuita Obștească Adunare, care era alcătuită din 42 de membri, la care se adăuga mitropolitul Țării Românești, ce îndeplinea funcția de președinte al Adunării.   Art. 45 din Regulament făcea următoarele precizări referitoare la modul de constituire al Adunării: 3 membri de drept(episcopii de Râmnic, Buzău și Argeș); 20 boieri de rangul I(trebuiau să aibă cel puțin 30 de ani și să provină din familiile de boieri pământeni);  18 deputați aleși din rândul boierilor din județe(câte unul pentru fiecare județ), la aceștia adăugându-se un deputat  pentru orașul Craiova. Alegerea deputaților județeni se făcea prin convocarea boerilor cu drept de vot la reședința județului. Mandatul deputaților era de 5 ani, iar sesiunile Adunării începeau la 1 decembrie al fiecărui an și durau două luni de zile.

Pentru județul Ialomița, alegerea primului deputat județean avusese loc la Urziceni, fosta capitală a județului, pe data de 3 noiembrie 1831 când în această calitate a fost ales stolnicul Gheorghe Lehliu, proprietar a mai multor moșii din fostul județ Ialomița, inclusiv cea pe care se constituise satul  Lehliu. La momentul alegerii ca deputat de Ialomița, Gheorghe Lehliu deținea și funcția de președinte al Tribunalului de Ialomița, care își avea sediul tot la Urziceni. Începând cu 1 mai 1833 pe Gheorghe Lehliu îl găsim la Călărași, atât ca deputat, cât și ca președinte al Tribunalului județean, funcții pe care le-a îndeplinit până la moartea sa, în anul 1836.

În noiembrie 1836, la Călărași, are loc alegerea noului deputat de Ialomița. Câștigător la vot este Iancu Grădișteanu. Dar întrucât acesta deținea și funcția de ocârmuitor al județului și Regulamentul Organic interzicea ocârmuitorilor să fie și deputați, alegerea lui Grădișteanu este invalidată pe 17 mai 1837, de către domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica. La Călărași sunt organizate noi alegeri și din toamna anului 1837 județul Ialomița este reprezentat în Adunarea Obștească de către paharnicul Iancu Roseti.( Paharnicul Iancu(Ioan) Roseti, din marea familie a Roseteștilor, prin căsătoria cu Safta Crețulescu, fiica banului Constantin Crețulescu, devine proprietar al unei mari moșii din apropierea Călărașiului pe care, începând cu anul 1840, întemeiază o frumoasă așezare pe care și-o dorea să ajungă chiar oraș: comuna Roseți de astăzi.)

Adunarea Obștească a Țării Românești în decembrie 1837. Printre deputați se afla și paharnicul Iancu Roseti. Gravură de Auguste Raffet

            Pentru următorul mandat de 5 ani(1841-1846) este ales maiorul Nicolae Lahovari, “cu 32 de glasuri din 59 ce au fost de față.”   Nicolae Lahovary,  fiul lui Manolache, fost ispravnic de Vâlcea și caimacam de Craiova, deținea o mare suprafață de teren arabil în comuna Făcăeni din fostul județ Ialomița. Ajunge colonel în anul 1846 și se stinge din viață în anul 1879, lăsând averea din Ialomița drept moștenire fiului său Alexandru.(Alexandru N. Lahovary avea să devină unul dintre primii mari politicieni români legați de aceste meleaguri unde poseda moșii întinse. Ministru în mai multe guverne conservatoare, Alexandru Lahovari a ocupat succesiv, din noiembrie 1888 și până în octombrie 1895, portofoliile domeniilor, lucrărilor publice și afacerilor străine, legându-și numele de mari servicii aduse țării.)

Alexandru N. Lahovary

            Ultimul deputat ales la Călărași până la izbucnirea Revoluției de la 1848 a fost pitarul Dimitrie Lehliu, frate cu stolnicul Gheorghe Lehliu, fost deputat și președinte al Tribunalului județean. Erau fiii paharnicului Enache Lehliu, care în timpul domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat adună o frumoasă avere, printre care și o mare moșie în fostul județ Ialomița, care la sfârșitul secolului al XIX-lea ajunge în proprietatea lui Negroponte Ulise. În anul 1906 Aureliu Ursescu, secretarul Consiuliului județean, consemna, referitor la mărimea moșiei foștilor deputați, întemeietori ai satului Lehliu: “o suprafață  de 3400 ha teren arabil, 250 ha islaz, 8 hectare heleșteu și 50 ha pădure”

După înăbușirea Revoluției de la 1848, Adunarea obștească a Munteniei n-a mai fost convocată. După Convenția de la Balta Liman(1849) se crează Divanul Obștesc al Țării Românești, alcătuit din personalități ale vremii cu atribuții funcționărești. Competențele Divanului erau acum mai restrânse și din acest organism care-l sprijinea pe domnitor în conducerea treburilor statului nu mai făceau parte înaltele fețe bisericești, care erau invitate să participe numai atunci când se discutau treburi ale Bisericii ortodoxe.