După cum s-a mai scris în spațiul virtual, în urmă cu 85 de ani notabilitățile vremii organizau la Călărași ample manifestări culturale dedicate CENTENARULUI ORAȘULUI CĂLĂRAȘI. Era marcată astfel curgerea a 100 de ani de la momentul 14 aprilie 1833, atunci când, din rațiuni strategico-militare, generalul rus Kiseleff hotăra, prin Ofisul(Ordinul) nr. 73, mutarea capitalei fostului județ Ialomița de la Urziceni la Călărași. Momentul marca și ridicarea rangului Călărașiului de la târg, la oraș reședință de județ, unde urmau să funcționeze Ocârmuirea(Prefectura) județului, Tribunalul județean și Poliția de reședință.

Principalul animator la aniversării Centenarului Călărașiului a fost Eugen Cialâc,  ziarul acestuia, “Pământul”, care apărea la Călărași din 1 iulie 1932, dedicând evenimentului numerele 39-42/8 septembrie 1933. Printre numeroasele materiale publicate atunci s-a aflat și cel intitulat CEVA DESPRE EDILITATEA ORAȘULUI, apărut sub semnătura ing. N. Săndulescu, șeful Serviciului tehnic al Primăriei și un bun cunoscător al aspectelor tehnico-edilitare ale orașului.

Având în vedere valoarea documentară a articlului publicat în ziarul “Pământul” din 8 septembrie 1933, material care cuprinde multe informații veridice și interesante despre evoluția edilitară a orașului nostru de suflet, redăm mari pasaje din acest articol, postarea noastră având loc  în contextul evenimentelor organizate în acest week-end de către Primăria Călărași în cadrul ZILELOR MUNICIPIULUI CĂLĂRAȘI.

Dar iată ce scria ing. Săndulescu în paginile ziarului „ Pământul” din 8 septembrie 1933:

          „Nu știu dacă  acum 100  de ani putea fi vorba de lucrări edilitare în târgul Călărași, când în bugetul său pe anul 1833, se prevedea la cheltuieli suma de 2000 de lei vechi pentru așternere de nisip pe ulița principală a târgului spre a o lipsi de noroaie și când la 1846 iluminatul se făcea cu patru felinare, la 1848 cu șase și la 1849 cu douăsprezece.

          Prima lucrare de pavage se execută în oraș la 1840, când comuna a cheltuit în acest scop suma de lei 3744.

          O lucrare importantă din punct de vedere edilitar este ridicarea planului orașului și întocmirea planului de aliniere, făcute de inginerul Scarlat Popovici în anul 1852, plan care se găsește în arhiva Primăriei.

          În acest plan se vede înfățișarea de atunci a orașului, precum și alinierea propusă de d. ing. Scarlat Popovici.

Orașul era grupat în jurul bisericii catedrale de astăzi, cu o stradă principală – ce coincide cu actuala stradă Știrbei Vodă – și alte câteva străzi înguste și întortochiate. Pe planul său de aliniere ing. Popovici a trasat străzi drepte, paralele și perpendiculare, după sistemul quadratic – cel mai apreciat pe atunci de urbaniști – cu piețe regulate, și edilii orașului au aplicat cu sfințenie acest plan, datorită cărui fapt avem astăzi înfățișarea actuală a orașului.

          Pe atunci clădiri publice nu existau; câteva case particulare doar, între care pot cita: casele pitarului Grigore Poenaru, pe locul unde este astăzi Hotel Unirea(azi pe amplasamentul respectiv se află Direcția de patrimoniu a Consiliului județean – nota ns.); casele Ioniță Bordeanu, astăzi casa căp. Corivan; casa Hagi Tănase Țoncovici care există și astăzi pe Bulevard(casa respectivă a fost demolată după cutremurul din 1977 și aici a funcționat prima școlală de fete din oraș – nota ns.); Hanul Iancu Grădișteanu, azi proprietatea D. Mateescu(actuala clădire proprietate a călărășanului Stelian Papazi, fost sediu al Comisariatului militar și al Tribunalului județean – nota ns.)

Din anul 1880 s-a început construirea de edificii publice și s-a continuat până în timpul de față.  Astfel: Cazarma Reg. 23 Inf., începută în 1880, continuată în 1891, 1893, 1896 și 1897; Spitalul construit în 1897; Arestul preventiv în 1889(pe locul acestor ultime două imobile se află astăzi Spitalul județean de urgență – nota ns.); Cazarma Reg. 5 Cavalerie în 1892, continuată în 1893, 1895 și 1896; Palatul administrativ și de justiție în 1895; Școala de arte și meserii 1904(pe amplasamentul acesteia astăzi funcționează sediul 2 al Primăriei, Camera de comerț, Direcția de statistică, Ecoaqua și Palatul fiscal – nota ns.) etc., etc.

Calarașiul la începutul anilor ’30

          Dăm mai la vale, câteva date statistice care interesează în primul ordin:

          Întinderea: Orașul Călărași ocupă împreună cu noile cartiere – înființate în 1927 prin împriprietărirea demobilizaților – o suprafață de 200 hectare.

          Populațiunea: după ultima numărătoare peste 15.000 locuitori, a căror densitate este de un locuitor pe 133 m. p., raport întrecând cu de 6,5 ori raportul practic admisibil pentru ca un oraș să poată fi înzestrat cu lucrările edilitare necesare.

          Structura: Orașul este, după cum am mai spus, construit după sistemul quadratic, cu străzi drepte paralele și perpendiculare, cu lărgimi suficiente.

          Pavagele: s-au executat pe fiecare an potrivit mijloacelor de care a dispus comuna, dar cea mai mare parte a fost executată în anul 1895.

          Străzile: Orașul este străbătut în lung și în lat de 60 de străzi cu o lungime totală de 36.436 m., ocupând o suprafață de 49 ha 1272 m. p. Din această suprafață se află până în prezent: 28 ha.4154 m. p.  acoperite cu pavaje, trotoare și șoseluiri, iar 20 ha. 7128 m. p.  în stare de drumuri naturale. Valoarea totală a pavajelor existente este de circa 60 de milioane lei, iar pentru a se acoperi și restul ar mai fi necesare cam 40 milioane lei.

          Piețele: o piață publică în fața Bisericii catedrale pe care este așezat monumentul eroilor și care servește la solemnități.

          O piață de circulație prevăzută în planul orașului la intersecția strazilor Sloboziei cu Bv. Ferdinand(actualul Bv. Republicii – nota ns.) în care converg 5 străzi. Până în prezent nu sunt executate lucrările necesare pentru trasarea și amenajarea acestei piețe.

          Pentru piețe de alimente sunt rezervate 3 locuri:

          Piața centrală Știrbei Vodă la intersecția str. Știrbei Vodă cu Dobrogea; piața Mihai Viteazul la intersecția str. Slobozia cu str. Mihai Viteazul(actuala 13 Decembrie – nota ns.), Bv. Ferdinand și str. Rahovei(actualul parc din fața restaurantului Intim – nota ns.) și piața din Cartierul A , rezervată pentru cartierele A și D din partea de apus a orașului(zona Farfuria și zona actualului Liceu agricol – nota ns.). Hale pentru vânzarea de alimente în aceste piețe nu sunt construite, decât în piața Mihai Viteazul(câteva compartimente) iar în Piața Știrbei Vodă sunt în proiect de executare lucrări importante pentru Hala centrală.

          Parcuri și grădini publice: Între Bv. Traian(atualul 1 Mai – nota ns.), cheiul de la Borcea, str. Dobrogei și str. Valter Mărăcineanu se află Parcul comunal al orașului. Acest parc s-a format pe un teren de umplutură a unei băltoace ce exista înainte.(asanarea locului și amenajarea parcului s-au realizat în anii 1902-1906, aici construindu-se și Teatrul comunal, devenit, mai apoi, Cinematograful Victoria – nota ns.).

          Alimentarea cu apă: Până în anul 1907, alimentarea cu apă a orașului se făcea de sacagii, care distribuiau apa în oraș, așa cum o luau din Borcea. În 1907 se înzestrează orașul cu o instalațiune de pompare, filtrare și distribuire prin conducte, instalațiune care este în serviciu și astăzi. A fost calculată pentru un debit maxim de 70 m. cubi pe oră, debit care la 1907 satisfăcea nevoile de atunci ale orașului. Energia necesară pentru cele două pompe o procurau două motoare orizontale cu benzină. Din 1929 energia o furnizează uzina electrică…

          Iluminatul: Până în 1914 orașul era iluminat cu petrol. În 1914 primăria construiește instalația cu două unități electrogene de câte 2 x 78 kw. În anul 1927 s-a mai adăugat încă o unitate de 188 kw, astfel că în prezent uzina dispune de o energie electrică de 334 kw…

          Abatoare: Tăierea vitelor pentru alimentarea piețelor se face în trei pavilioane, așezate pe malul stâng al Borcii, din care unul din zidărie de cărămidă și două din scânduri…

          Canalizare, nu are orașul decât pe str. Sloboziei, un canal subteran tubular și care nu deservește decât această stradă, celelelte străzi servindu-se de rigole.

          Salubritate: Orașul fiind așezat pe malul Borcii și în imediata vecinătate a bălților din valea Dunării, lipsit de canalizare,  de salubritate, hale, de abator corespunzător, de un serviciu modern de curățenie…, se găsește în condițiuni de salubritate cu totul dăunătoare sănătății. Paludismul și tuberculoza sunt maladiile care dau un procent de mortalitate așa de mare, încât orașul Călărași în privința aceasta este clasificat al doilea din țară…

          Dacă facem o comparație între starea de acum 100 de ani și cea de astăzi a orașului, vedem că atunci nu exista nici o urmă de pavage, iar astăzi acestea acoperă o suprafață de 28 ½ hectare, atunci erau 4 felinare cu feștilă, iar acum sunt 500 de lămpi electrice – putem spera că lipsurile de care ne plângem astăzi vor fi completate cu prisosință până la serbarea bicentenarului orașului!”

         

 

Revoluția de la 1848 a avut la Călărași în centrul atenției, pe lângă problemele generale comune întregii țări, și problema dezrobirii și eliberării orașului, care se împletea strâns cu noțiunile de libertate și emancipare a clăcașilor, cuprinse în Proclamația de la Islaz. Când, la 20 iunie, într-o atmosferă de puternică însuflețire, întreg orașul se aduna în sunetele clopotelor pe terenul din fața cancelariei administrației, din sute de piepturi „s-au văzut cele mai mari strigături de bucurie, de frăție și dragoste, când s-au turnat și câteva toasturi în sănătatea libertății și dezrobirii orașului”. Dezrobire este termenul revoluționar care a prins aici cel mai mult și nu întâmplător. Îl vom întâlni de aici înainte în toate cererile făcute Eforiei ca și în lucrările preliminare eliberării orașului.

Dar nici de această dată călărășenii n-au avut succes, ceea ce nu i-a descurajat însă, ei adresându-se lui Barbu Știrbei, instalat ca domn la București după înăbușirea revoluției din 1848. În urma poruncii dată de domnitorul Barbu Știrbei, la 26 august 1849, Eforia spitalelor civile înainta un „Raport la domnie”, prin care scotea în evidență că „este de obște cunoscut câtă înlesnire și înflorire se poate da unui oraș cu dezrobirea și slobozirea drepturilor proprietărești. La acel scop acționând locuitorii de pe moșia Călărași a spitalului Colțea unde se află și schelă, s-au arătat prin mai multe reclamații către stăpânire, cerând ca ori prin schimb, sau prin cumpărare de stânjeni vadrați să li se dea o vatră mărginită din această moșie. La a cărora cerere însă până acum nu s-a dat nici un rezultat”. Exprimând convingerea că prin eliberarea Călărașului, Epitropia Colțea n-ar fi păgubită, primind în schimb o mare sumă de bani pe care ar putea să o învestească într-o altă proprietate, Eforia „supuind plecat această împrejurare la înalta chibzuință a Măriei Voastre, se roagă ca să binevoiți a da luminată poruncă de urmare”.

Într-adevăr, în noiembrie 1849, domnitorul răspundea acestui raport: „Cunoaștem că acest oraș de se va face slobod, va înflori cu atât mai mult și mai iute, cu cât are o poziție foarte favorabilă pentru comerț. De aceea poruncim a se trimite îndată la fața locului un inginer care să ridice cu cea mai mare exactitate planul orașului Călărași”. În urma acestei rezoluții, Eforia spitalelor civile se conforma și la sfârșitul lui noiembrie făcea cunoscut Ocârmuirii județului Ialomița că a fost desemnat inginerul Scarlat Popovici pentru ridicarea planului. Acesta vine la Călărași, în februarie 1850, și începe să lucreze la elaborarea planului, care creea străzi drepte, paralele, întretăiate de altele, formându-se dreptunghiuri mari, parcelate în loturi de către 200 de stânjeni pătrați, cu 4 piețe și un bulevard. Acest plan este trimis spre aprobare Eforiei spitalelor civile, la 5 aprilie 1850. Luând în dezbatere planul întocmit de Popovici, Eforia va întocmi „un jurnal”, la 16 mai 1850, prin care se stabileau următoarele:

1. Orașul va fi de 541 locuri de casă de câte 200 de stânjeni fiecare, care vor fi împărțite în trei clase.
2. Se prevedeau, de asemenea, 544 de pogoane pentru islaz.
3. Locuitorii trebuiau să-și ridice casele în termen de 3 ani.
4. Din vânzarea locurilor de casă, Epitropia trebuia să primească o sumă de 545.000 lei.

Jurnalul este înaintat spre aprobare domnitorului, care va pune pe el următoarea rezoluție: „Atunci când un oraș devine slobod nu se mărginește numai la 541 locuri de casă, prin urmare, trebuind a se osebi cel puțin 1200 de pogoane”. Se mai cerea Eforiei să ia și „Statutul orașului Alexandria” pentru a-l studia în vederea adaptării lui la condițiile orașului Călărași. Rezoluția era înaintată în copie Eforiei spitalelor civile, spre conformare, de către Departamentul Trebilor Bisericești, prilej pentru a cere „neîntârziat punere în aplicare a dorințelor locuitorilor întregului oraș”.

Ocârmuirea cerea, la 7 decembrie 1850, Comisiei orașului să treacă la „această mântuitoare și frumoasă punere la cale…îndemnând pe locuitori a se arăta doritori la cumpărarea locurilor…spre a scăpa odată de clăcuire, bucurându-se de dreptul unui proprietar și a se înflori orașul”. În urma apelului lansat către populație, comisia raporta ocârmuirii, la 11 decembrie 1850, că „numai în soroc de două zile s-au prescris 240 de locuri”, dar erau mulți doritori și prin satele plășilor, rugând în acest sens să se trimită notă și subocârmuirilor pentru a găsi doritori care să se înscrie la cumpărarea de locuri.

La 24 februarie 1851, Eforia spitalelor raporta domnitorului Barbu Știrbei că a primit deja din partea negustorilor din Călărași o listă pentru 419 locuri. Se menționa, cu acest prilej, că s-a întocmit un plan pentru 853 case. Totalul suprafeței puse la dispoziția locuitorilor se ridica astfel la 1008 pogoane.

Nemulțumit de faptul că nu se procedase la îmbunătățirile recomandate anterior, prin rezoluția domnească din 2 iunie 1850, Barbu Știrbei menționează: „Chipul ce ni se propune nu poate aduce decât un șir de învălmășeli necurmate. De aceea cerem 2000 pogoane a se despărți cu movili jur împrejur pentru vatra orașului și islaz”. Rezoluția este trimisă, la 4 martie 1851, Departamentului credinței spre executare.

Așa se face că la 2 mai 1851 inginerul Popovici este trimis iarăși la Călărași pentru a efectua parcelarea locurilor conform noii rezoluții a domnitorului și instrucțiunilor primite de la Eforia spitalelor civile, care, la punctul 7, prevedeau în mod expres: „Atunci orașul se va socoti înființat slobod și prin urmare cumpărătorii au să se bucure de dreptul slobozeniei pe locurile ce au cumpărat, când se va aduna un capital de 250.000 lei”. Era o nouă condiție care să ducă la tergiversarea lucrărilor de eliberare a orașului, pentru că Eforia era convinsă că acea sumă nu se va putea strânge decât cu foarte mare greutate, timp în care Epitropia Colțea putea pretinde în continuare drepturile de stăpân al moșiei. De altfel, și noua Comisie a Emancipării, alcătuită din Ioniță Păltineanu, Ioan Vasiliu, Constantin Stanciu și având ca „prezident” pe cârmuitorul Iorgu Lenș, constata, la 9 mai 1851, că suma cerută este greu de strâns, deoarece „cei mai mulți neguțători hălăduitori aici mai toți se găsesc cu capitalurile împrăștiate în mărfuri și negoțuri”. Sugera totuși Eforiei să facă publică eliberarea orașului, în tot principatul, căci așa „s-ar mai găsi doritori și prin alte județe și s-ar ușura strângerea sumei”.

Cert este că în luna mai 1851 încep a fi depuse primele sume în contul locurilor cumpărate. Printre primii cumpărători s-au aflat Dumitru Ene, Ilie Ioniță, Marin Voicu, toți din Călărașii Vechi, preotul Nicolae din Rasa, Ivan Brătianu din Ceacu ș.a. La 1 iunie 1851, inginerul Scarlat Popovici raporta Eforiei spitalelor civile că a terminat lucrările privitoare la deliminarea vetrei orașului, în care sens a întocmit o „carte de alegere a ocolului orașului Călărași însoțită de un plan”, pe care a depus-o, spre păstrare, la arhiva orașului.

La 28 iulie 1851, Barbu Știrbei se hotărăște să vină personal la Călărași pentru a se convinge de mersul lucrărilor și de necazurile populației, ca și pentru a urgenta eliberarea orașului. Primit cu toate onorurile cuvenite unui asemenea moment, domnitorul s-a convins de mizeriile ce îndurau locuitorii din cauza situării orașului pe o moșie particulară, care înțelegea să-și exploateze târgul cât mai mult pentru a obține maximum de profit. Având în vedere poziția deosebit de favorabilă a orașului pentru practicarea unui comerț liber și înfloritor, decide urgentarea lucrărilor de eliberare a Călărașiului.

Cum suma pentru răscumpărare se aduna greu, sfârșitul anului 1851 găsea Călărașiul tot în faza lucrărilor preliminare eliberării. La 25 ianuarie 1852, Comisia emancipării cerea Eforiei spitalelor civile urgenta aprobare a eliberării, întrucât mulți dintre negustorii orașului se oferiseră să subscrie pentru strângerea sumei de 250.000 lei, cerută de Epitropia Colțea. Printre cei care au împrumutat orașul cu sume între 1000 și 20.000 lei se numără cârmuitorul Iorgu Lenș, care primea la 3 martie 1852, mulțumirile Eforiei pentru cei 20.000 lei oferiți în ajutorul acelora care nu putuseră să-și răscumpere locurile primite. Ulterior și alți negustori se vor oferi să ajute pe cei nevoiași cu diferite sume. Astfel, Drăgan Ghețu și Răducan Ceaușescu ofereau câte 10.000 lei iar Drăgan Anghel oferea 5.000 lei. S-au strâns astfel 53.825 lei, care se adăugau celor 61.500 lei adunați din vânzarea loturilor, și întreaga sumă era înaintată, la 16 iunie 1852, de către Comisia Emancipării, Eforiei spitalelor civile.

La 24 iunie 1852, la Eforie se depuseseră în întregime cei 250.000 lei ceruți ca avans de Epitropia Colțea. Ca atare, în ședința care a avut loc la acea dată, membrii Eforiei, luând cunoștință de faptul că suma cerută inițial fusese achitată, au încheiat un „act” în care se arăta, printre altele: „Mulți dintre locuitorii după moșia Călărași a spitalului Colțea, precum și din alte părți ale principatului, și-au arătat către cinstita Eforie a spitalelor, cât și de-a dreptul către Măria Sa, Prea Înălțatul nostru Domn, dorința de a întocmi un oraș slobod pe partea ce s-ar osebi din această moșie”. După ce se menționa că s-a întocmit deja planul orașului și s-au stabilit prețurile celor trei categorii de terenuri ce urmau să se vândă către locuitori, se remarca, în final: „Acum această Comisie înfățișând dovadă că au numărat pe seama sa spitalului Colțea,, la Casa Centrală, suma de lei 250.000, Eforia declară: 1) acel ocol de loc de pogoane 1714 ½ ce s-au osebit din trupul moției Călărași, precum și orașul după dânsul de acum înainte sunt slobozi, bucurându-se acesta din urmă de toate drepturile ce au și celelalte orașe slobode din Principat”. Urma ca acest act să fie întărit prin hrisov domnesc, ceea ce se va întâmpla, în septembrie același an.

Hrisovul lui Barbu Știrbei din 24 septembrie 1852, publicat în Monitorul Oficial al Țării Românești, din 27 februarie 1853

În semn de recunoștință pentru domnitorul Barbu Știrbei, care a susținut lupta de eliberare a orașului, fruntașii Călărașiului i-au cerut, la începutul lui iulie 1852, să accepte ca orașul eliberat să poarte denumirea de Știrbei. Domnitorul a primit cu bucurie propunerea și a fixat sosirea sa în oraș pentru a citi hrisovul domnesc, în luna septembrie 1852, călărășenii începând deja pregătirile în vederea proclamării oficiale a eliberării orașului.

Statuia domnitorului Barbu Știrbei din incinta Prefecturii Călărași, ridicată în aprilie 2003, din inițiativa prefectului județului(Constantin TUDOR) și a primarului municipiului Călărași(Mirel Daniel ȚUȚUIANU)

Așa se face că pe 24 septembrie 1852, Călărașiul, împodobit sărbătorește, primea pe domnitorul Barbu Știrbei, care aducea cu el înaltul hrisov domnesc ce consfințea eliberarea orașului de sub stăpânirea spitalului Colțea. Apreciind faptul că pentru eliberarea orașului, locuitorii săi au făcut cereri de nenumărate ori și arătând importanța eliberării, domnitorul hotărăște emanciparea Călărașiului, care, de acum în colo, se va numi Orașul Știrbei. Ca să nu existe nici un fel de dubii, hrisovul stabilește și întinderea vetrei orașului. Cele 1714 pogoane sunt bine delimitate prin puncte topografice, conform ultimului plan al orașului. După ce se stabilesc și condițiile ce trebuiesc respectate în vederea distribuirii de loturi, în hrisov se urează noului oraș „înmulțire și înflorire întru toate”. După ce secretarul noii magistraturi (primării), I. Stoiachide, a dat citire hrisovului, în oraș au avut loc mari serbări populare care au cinstit așa cum se cuvenea împlinirea dorinței celei mai arzătoare a tuturor locuitorilor pentru care luptaseră aproape 20 de ani. S-a construit, cu acest prilej, un pavilion la marginea orașului cu 33 semicercuri înfrunzite, care împodobeau drumul și un arc de triumf. Casele frumos amenajate erau luminate feeric. La Ocârmuire era o stea mare, pentru iluminarea căreia s-au folosit nu mai puțin de 350 ulcele umplute cu seu și feștile. În total s-au cheltuit „în solemnități și ceremonii” prilejuite de eliberarea orașului, peste 3713 lei.

 

Pentru cititorii blogului meu, iubitori ai Istoriei orașului Călărași, public în finalul acestui material Hrisovul domnitorului Barbu Știrbei din 24 septembrie 1852 privind eliberarea orașului și decizia ca acesta să se numească pe viitor ORAȘUL ȘTIRBEI. Acest document oficial a fost publicat în  Buletinul Oficial al Șării Românești din 27 februarie 1853. Precizez că deși am cercetat cu atenție multe materiale de arhivă, nu am găsit un document de valoarea juridică a Hrisovului lui Barbu Știrbei prin care orașul nostru să redevină la denumirea de Călărași. Acest lucru s-a făcut tacit și a devenit realitate evidentă după anul 1884 când numele oficial al orașului s-a translatat către Gimnaziul Știrbei Vodă, atât locuitorii, cât și oficialitățile folosind pe mai departe apelativul Călărași pentru urbea de pe Borcea.

Dar iată cum arăta textul documentului:

                                                                  NOI

                                              BARBU DIMITRIE ŞTIRBEI

                   cu mila lui  Dumnezeu domn stăpânitor a toată Ţara Românească

 

            Târgul Călăraşi, a cărui vatră făcea parte din moşia spitalului Colţea, fiind de mult cunoscut că, cu a sa importantă poziţie pentru comerţ, ar putea deveni un oraş înfloritor, dacă s-ar libera de piedicile ce-i aduc la a sa dezvoltare îndatoririle proprietăreşti ale pământului său, în multe rânduri s-au făcut de a se emancipa acest târg şi totdeauna oblăduirile după vremi au manifestat dorinţa de a îndeplini această trebuinţă.

            Având dar noi în vedere şi dorind cu osebire a favora cât prin putinţă asemenea mijloc de dezvoltare a oraşelor, mai ales a celor ce prin a lor poziţie promit înaintare, am chemat bunăvoinţa Eforiei Spitalelor şi am avut mulţumirea a vedea sprijinită a noastră dorinţă prin zelul şi pătrunderea cu care zisa Eforie a îmbrăţişat scopul ce ne-am propus pentru îmbunătăţirea acestui oraş.

             Spre acest sfârşit, luând noi în băgare de seamă raporturile Departamentului Credinţei de la 2 septembrie anul 1849 şi de la 2 iunie anul 1850, însoţite de ale Eforiei spitalelor, cu data de la 27 august 1849 şi de la 22 mai 1850, prin care ni se arată mijloacele chibzuite pentru emanciparea oraşului Călăraşi şi pentru despăgubirea proprietăţii spitaliceşti; osebindu-se adică un ocol din trupul moşiei spitaliceşti, din care ocol o parte să se destine pentru raionul oraşului sau islazul său, iar altă parte să se hotărască pentru vatra oraşului, care vatră împărţindu-se în trei clase de deosebite preţuri, să se vândă cu stânjenul şi cu banii ce se vor strânge din această vânzare să se cumpere vr-un acaret  pe seama spitalelor, spre a lor despăgubire; Am cerut să se deosebească din trupul moşiei Călăraşi, pentru noul oraşu un ocol cu îndestulă întindere şi cu hotare bine precizate, încât să nu se aducă nici o piedică la dezvoltarea acestui oraşu; Şi după ce prin raporturile Departamentului Credinţei de la 26 februarie şi 30 mai 1851, însoţite de ale Eforiei spitalelor de la 24 februarie şi 20 mai din acelaşi an, ni s-a supus plan arătător de întocmirea noului oraş, precum şi chibzuire ca emanciparea lui să se socotească săvârşită, după ce se va aduna din vânzarea locurilor o sumă de 250.000 lei, am aprobat prin rezoluţia noastră de la 15 aprilie 1851 atât planul de întocmire a noului oraşu, cât şi chibzuirea ce ni s-a supus pentru a lui emancipare şi am poruncit a proceda în vânzarea locurilor.

             În sfârşit acum, după ce prin raportul Departamentului Credinţei de la 25 iunie, însoţit de al Eforiei spitalelor de la 29 iunie a anului curgător, ni se supune în cunoştinţă că s-a adunat în casa Eforiei spitalelor prefixata sumă de 250.000 lei  şi că prin urmare condiţia emancipării oraşului se află îndeplinită.

            Noi, văzând actul de liberare ce sloboade Eforia spitalului, cu data de la 29 iunie al anului curgător, subt iscălitura membrilor ei, d-lor vornicul Costandin Herăscu, logofătul beizadea Scarlat Grigorie Ghica şi doctorul Apostol Arsache, înaintat nouă pe lângă sus-citatele raporturi ale Departamentului Credinţei de la 25 şi al Eforiei spitalelor de la 29 iunie anul curent;

             Văzând adeverirea ce dă Departamentul Dreptăţii, în urma cercetărilor şi constatărilor ce a făcut despre validitatea titlurilor de stăpânire a moşiei Călăraşi, ce-i zice şi Lichireşti, că este adică dreaptă proprietate a spitalului Colţii;

             Declarăm, printr-acest Domnescu al nostru Hrisovu, cu desăvârşire emancipat noul oraşu ce se întocmeşte în locul târgului Călăraşi, având a fi acesta totdeauna reşedinţă de Cârmuire a judeţului Ialomiţa şi a se bucura de toate drepturile ce au şi celelalte oraşe ale Principatului.

             Totdeodată, luând în băgare de seamă voia ce ni s-a cerut prin prezisele raporturi de a se da noului oraş numele de Ştirbeiu, al familiei noastre, primim cu atât mai multă plăcere să poarte acest oraşu numele nostru, cu cât ne bucurăm a-l vedea că ia în zilele Domniei Noastre o nouă condiţie de prosperitate. Iar întinderea ocolului şi condiţiile întocmirii noului oraş sunt cele următoare:

                                Întinderea ocolului general al oraşului Ştirbeiu

              Pentru acest ocol s-a ridicat plan într-adins prin care se arată că toată întinderea oraşului Ştirbeiu este de una mie şapte sute patrusprezece pogoane, no::1714, şi periferia se hotărăşte, despre răsărit şi apus, prin liniile de hotar ale mărginii moşii A, B, în întindere de una mie şapte sute şaptezeci stânjeni, No: 1770 şi C, D, în întindere de una mie cinci sute treizeci stânjeni No: 1320, care trece prin movila( L ) din drumul viilor, numită a lui State şi prin movila ( F )  din drumul poştei, numită a Ceairului, şi care amândouă aceste movile se văd pe planul moşiei din anul 1842, însemnate cu No: 9 şi 25.

                                Condiţiile întocmirii acestui oraşu

             Pentru vatra oraşului Ştirbeiu s-a osebit deocamdată, din sus-arătatul ocol, o întindere de 229,392 stânjini cvadraţi care fac una sută şaptezeci şi şapte pogoane No. 177, şi alcătuindu-se osebit plan de regularea acestui oraşu, s-au ales pentru locuri de vânzare 157,784 stânjini pătraţi, afară de uliţi, pieţi şi locuri rezervate pentru clădiri publice, care cuprind 71,608 stânjini cvadraţi.

             Aceşti 157, 784 stânjini pătraţi s-au împărţit în trei clase şi anume:clasa întâi care pe plan s-a însemnat cu văpsea roşie, cuprinde stânjini pătraţi treizeci şi şase mii şase sute şaizeci şi patru No: 36.664; clasa a doua, însemnată pe plan cu văpsea albastră, stânjini pătraţi cincizeci şi trei mii două sute No: 53.200; clasa a treia, însemnată cu văpsea galbenă, stânjini pătraţi şaizeci şi şapte mii nouă sute douăzeci No: 67.920;

             hotărându-se şi preţul lor, câte şase lei stânjinul pătrat de clasa întâi, cinci lei de cla sa a doua şi patru lei de clasa a treia.

          Iar pogoane una mie cinci sute treizeci şi şapte No: 1537 rămân pentru raionul oraşului, având a sluji drept islaz al comunităţii sale, cum şi pentru a se da cu vremea mai multă  întindere vetrei oraşului, după cum trebuinţa va cere, fără a fi nimeni volnic a face vr-o altă întrebuinţare acestui loc în niciun chip.

             Cu vânzarea locurilor ce a rămas nevândute din vatra oraşului Ştirbeiu şi sunt pe seama Eforii Spitalelor, însărcinăm pe magistratul acestui oraş ca, dimpreună cu Epitropul orânduit din partea sus zisei Eforii, să îngrijească a se osebi, prin inginerul oraşului, locurile pe faţa pământului cu toată precizia cerută, întocmai precum în plan se cuprinde; a pune pietre la colţurile fiecărui loc ca să nu mijlocească în nici o vreme vre-o nedumerire sau vălmăşeală despre hotare şi a se da la mâna fiecărui cumpărător actul vânzării cu cuprindere de descrierea locului, prin măsurătoarea laturilor lui şi prin însemnarea direcţiei acestora spre cele patru puncte cardinale.

             Magistratul împreună cu împuternicitul Eforii Spitalelor rămân îndatoraţi ca, la fiecare şase luni, să trimită acelei Eforii lista de locurile vândute, precum şi banii adunaţi din acea vânzare, având a urma cu acest chip până la desăvârşita desfacere a locurilor ce alcătuiesc vatra acestui oraşu.

              Pe aceste temeiuri, spre paza şi veşnica statornicire celor preurmate şi aşezate, Noi dăm Oraşului Ştirbeiu acest Hrisovu, întăritu cu a Noastră Domnească Iscălitură şi Pecete şi urându-i înmulţire şi înflorire întru toate, poruncim ca pe lângă acest Hrisovu, alăturându-se sus zisul act al Eforiei Spitalelor, să se dea în original în păstrarea Magistratului acestui oraşu, împreună şi cele două planuri, adică cel general al ocolului şi cel particular al vetrei oraşului Ştirbeiu, iar copii după acestea adeverite de Departamentul Dreptăţii să se depue la Arhiva Statului.  

              Dat la anul de la Hristos una mie opt sute cincizeci şi doi Septembrie 24. Iar al Domniei Noastre al patrulea, în Capitala Bucureşti a Principatului Românescu.

 

                        Urmează iscălitura Măriei Sale,

 

 Şeful Departamentului Dreptăţii:  M. Arghiropolu

 

                                  Trecut în condică şi procitită,

                                   Şeful secţiei 1-iu, Ştefan Burke

      No: 9

     Al condicii de hrisoave

 

 

După cum am arătat într-o postare anterioară, la 13 martie 1681 spătarul Mihai Cantacuzino, unul din cei 6 fii ai marelui postelnic,  eruditul Constantin Cantacuzino, a cumpărat moșia Lichireștilor cu sat cu tot, moșie pe care mai apoi, foarte probabil în primii ani ai secolului al XVIII-lea, o donează mănăstirii Colțea din București, ca sursă de venit pentru întreținerea Spitalului Colțea, primul spital din Capitală, construit din banii spătarului Cantacuzino și inaugurat la 14 decembrie 1704.

Spătarul Mihai Cantacuzino

O situație aparte o avea satul Lichirești(Călărași, după 1700), ai cărui locuitori nu erau proprietari pe terenul pe care își ridicaseră casele și acareturile gospodărești. Proprietar al acestor terenuri devenise Spitalul Colțea din București, călărășenii fiind obligați să plătească annual pentru locul pe care-și construiseră casele o taxă anuală, numită în epocă taxă de embatic, un fel de taxă de concesiune de astăzi.

Dar această situație afecta și dezvoltarea economică a Călărașiului, aflată la începutul secolului al XIX-lea în faza incipientă. Astfel se explică faptul că deși după 1833, odată cu stabilirea la Călărași a reședinței județului Ialomița, în oraș vin, printre alții și persoane cu posibilități materiale, îndeosebi negustori, doar o mică parte se hotărăsc să se stabilească definitiv aici. Cei mai mulți făceau afaceri după care părăseau orașul, neîndrăznind să rămână într-un târg situat pe o moșie particulară, fără nici o perspectivă de viitor.

Locuitorii nu s-au împăcat niciodată cu situația în care doreau să-i țină arendașii, încercând diferite forme de nesupunere la pretențiile proprietărești. Era, în ultimă instanță, un mod de exprimare fățișă a dorinței de eliberare de sub dependența stăpânului feudal. Deși din punct de vedere social locuitorii Călărașiului formau o masă eterogenă (de la plugari clăcași, până la negustori și boiernașii bogați), ei s-au remarcat în lupta cu proprietatea ca o masă compactă, ceea ce, așa cum se cunoaște până acum, se întâmpla foarte rar.

 

Avântul ce-l luase între timp campania de înființare pe linia Dunării a noilor orașe ( Brăila, Giurgiu, Turnu), ridicate pe ruinele vechilor raiale turcești, a stimulat lupta de eliberare a Călărașiului. Obligația de a încheia periodic diferite învoieli pentru îndeplinirea obligațiilor clăcăsești, constituia pentru călărășeni o piedică în dezvoltarea economică și socială a orașului lor.

Forma principală prin care locuitorii orașului Călărași și-au manifestat dorința lor de a se elibera de sub stăpânirea spitalului Colțea a fost calea jalbelor adresate fie către ocârmuire, fie către Eforia spitalelor civile. În fața insuccesului repetat, ei se vor adresa direct domnitorului. Primele documente despre eforturile călărășenilor, în sensul emacipării, datează din 1833, după ce Călărașiul devenise capitală de județ. Când, la 1 noiembrie 1833, Comisia orașului își intra în atribuțiuni, cu prilejul întocmirii proiectului de buget se menționa, printre altele: „Iar pentru alte îmbunătățiri îndemnăm a zice, că atât venitul târgului fiind neasemănat îmbunătățirilor, cât și mijloacelor orășenilor încă foarte înapoiate s-ar nădăjdui atunci o plăcută îmbunătățire, când s-ar mai adăuga vrun venit prea mic acestei înfrumusețări din exportațiile ce se urmează prin această schelă, sau s -ar preface acest oraș în domeniu al statului, în care atunci poate înainta la uneltiri neguțătorești”. Este o formă puțin estompată de a cere direct emanciparea orașului. Dar dorința membrilor comisiei va rămâne doar consemnată în arhivele ocârmuirii, fără să ajungă în fața Eforiei spitalelor civile, care avea acum în subordine și Spitalul Colțea.

 

Convinși fiind de avantajele pe care le-ar oferi dezvoltării orașului eliberarea lui, la 25 februarie 1836, mai mulți locuitori adresau o jalbă Ocârmuirii județului Ialomița: „Cerând noi, hălăduitorii acestui târg slobozirea de sub proprietate ori prin răscumpărare, sau, nefiind alt mijloc, prin legiuitul embatic pentru totdeauna”. În continuare, semnatarii invocau exemplul altor orașe dunărene, deja emancipate, și care începuseră să se dezvolte și să înflorească. Conștienți de piedicile ce le-ar putea întâmpina din partea Epitropiei spitalului Colțea, cereau ajutorul ocârmuirii, „care de aproape cunoaște greutățile noastre ce le-am încercat de mai nainte vreme prin cele propietărești îndatoriri”. Pentru a satisface pretențiile stăpânului moșiei se arată: „Hotărârea noastră este de a ne vinde orice om avea să răscumpărăm locul acesta pe care locuim, cu un adaus de un alt loc ce este chibzuit pentru întinderea orașului”. La 5 mai 1836 ocârmuirea anexa această jalbă unui raport pe care îl înainta Departamentului Treburilor din Lăuntru și în care se specifica că locuitorii acestui târg ”cer îmbunătățirea soartei lor pentru a putea trece la civilizație, bazată pe dezvoltarea comercială a orașului”. Departamentul a înaintat jalba Eforiei spitalelor civile cu indicația de a cerceta îndeaproape posibilitățile emancipării orașului.

 

Dar în urma consultării pe care Eforia a avut-o cu Epitropia spitalului Colțea(forul de conducere al spitalului de la acea vreme), Departamentul primea, la 8 iunie 1836, răspunsul că era necesar mai întâi trimiterea la Călărași a unui inginer topograf care să măsoare locurile și să ridice un plan de sistematizare a orașului. Întrucât acest lucru necesita cheltuieli suplimentare pe care Epitropia nu le putea susține, problema rămânea practic nerezolvată. Era desigur vorba numai de un pretext pentru a se respinge cererea. În fața acestei situații, călărășenii cer să li se dea cu embatic cel puțin locurile cu prăvălii, amenințând că în cazul respingerii vor „sparge orașul” și se vor muta la Brăila. De teamă, Departamentul din Lăuntru a intervenit pe lângă Eforie, cerându-i să ia cel puțin o măsură temporară pentru a-i domoli pe locuitori.

 

Imediat după 1833 s-au stabilit în Călărași și locuitorii veniți din Silistra și satele din jur. În jalba pe care aceștia o adresau domnitorului, la 6 iunie 1836, își exprimau speranța „că micul oraș Călărași de azi se va face, dacă nu cu mult mai mare decât Brăila cel puțin cât dânsa prin mulțimea de locuitori noi”. Cu alt prilej, aceiași petiționari arătau că au aflat de la orășenii Călărașilor „că voiește a lua ființă pomenitul oraș cu întreaga statornicie moștenitoare fără embatic”.

 

Doi ani mai târziu, la 6 februarie 1838, cetățenii orașului se adresează cu o nouă jalbă Epitropiei Colțea cerând să li se vândă 400 pogoane din moșie pentru a-și putea ridica noi gospodării. Și cu acest prilej semnatarii cer răscupărarea locurilor pe care erau așezați. Petiția este pusă în discuția Comisiunii Finanțiale a Obșteștei Adunării, care, după dezbateri aprinse, propunea: „orașul Călărași, potrivit cu cererea și voința orășenilor, să li se înlesnească voia de a se răscumpăra; căci după o asemenea măsură întocmindu-se și acolo oraș cu magistrat, este și spre folosul obștesc”. Epitropia n-a ținut însă seama de această propunere, fiindu-i teamă că va pierde veniturile mari care proveneau din încasarea embaticului și a celorlalte taxe asupra activității comerciale. Ca și la 1836 răspundea evaziv că orașul nu se putea întinde fără rost, fiind nevoie de ridicarea unui plan al orașului. Invocând acceași lipsă de bani, Epitropia refuza și de această dată să satisfacă cererile călărășenilor. Nici intervenția domnitorului Alexandru Ghica, același care primise în anul 1834 cu plăcere propunerea ca noul oraș eliberat să-i poarte numele, și nici cea a Departamentului din Lăuntru, nu reușesc să determine Epitropia Spitalului Colțea să dea curs solicitărilor cetățenilor Călărașiului. În fața acestor refuzuri repetate, călărășenii au început să nu mai țină seama de pretențiile stăpânului moșiei, construind locuințe fără aprobare. Astfel, în 1840 arendașul Constantin Ionescu se adresa Ocârmuirii județului cerând intervenția acesteia în soluționarea conflictelor ce se iviseră între el și orășenii care, „refuză plata embaticului și mă amenință chiar cu bătaia”.

Ocârmuirea s-a eschivat în primă instanță, dar în urma intervenției Departamentului din Lăuntru, sesizat de Epitropie, se vedea nevoită să raporteze: „hălăduitorii nu mai pot suporta abuzurile arendașului, care le cerea fel de fel de obligații și le îngreuna activitatea comercială”. Pentru aplanarea conflictului, Departamentul recomanda Eforiei spitalelor civile(un fel de minister al spitalelor) să ceară deplasarea la Călărași a epitropului spitalului Colțea pentru a cerceta la fața locului necazurile locuitorilor. Epitropia nu s-a supus însă acestui ordin. Mai mult, printr-o adresă din 8 august 1841, cerea Ocârmuirii de Ialomița să ajute arendașul în strângerea dărilor pe care locuitorii le datorau proprietății conform legiuirilor regulametare.

 

Văzând modul în care Epitropia înțelege să le rezolve plângerile, locuitorii amenință și mai puternic că vor pleca de pe moșie, lăsând-o nelucrată, „dacă nu se are în vedere voința noastră de a ne elibera prin răscumpărare sau schimb de sub datoriile proprietărești”. La 23 iunie 1845, Eforia spitalelor civile primea o nouă jalbă a călărășenilor, semnată de data aceasta de peste 30 de locuitori, de la negustorii bogați, până la țăranul clăcaș, reliefându-se faptul că acum se impunea mai mult ca oricând eliberarea orașului, deoarece o capitală de județ ca să se poată dezvolta și afirma în viața județului și a țării trebuia să fie un oraș liber. Se solicită intervenția Eforiei pe lângă spitalul Colțea, cerând să se trimită de urgență și un inginer hotarnic care să treacă la ridicarea planului orașului. În fața acestor insistențe, Eforia spitalelor civile soma, la 11 martie 1847, Epitropia Colțea să satisfacă cererea călărășenilor și să trimită un inginer hotarnic pentru a face planul târgului. Aceleași vechi motive invocate de Epitropie (lipsa fondurilor), stârnesc protestul cetățenilor orașului, care amenință direct: „Ne considerăm liberați de datoriile proprietărești atât cât inginerul hotarnic cerut nu vine la Călărași”. În fața acestei alternative, Epitropia Colțea s-a văzut nevoită să aprobe vânzarea terenurilor cerute și ridicarea planului noului oraș. Lucrul a fost amânat însă și datorită izbucnirii evenimentelor revoluționare din primăvara și vara anului 1848.