Dr. Dinu Mareș, un fel de Pompei Samarian al Olteniței, scria în cea de a doua sa carte dedicată trecutului istoric al orașului dintre Dunăre și Argeș, publicată în anul 1985: “Deși nu atât de bogată în evenimente ca alte meleaguri, istoria acestor locuri este marcată de unele episoade importante pentru întreaga ființă națională. Pentru regiunea Olteniței, mediul fizico-geografic a jucat în mod cert un însemnat rol, situarea localității pe Dunăre reprezentând un important factor atât pentru dezvoltarea ei, cât și pentru îmbogățirea cronicii sale cu fapte vrednice de ținut minte.”

Și iată că astăzi, când, îmbrăcată în haine de sărbătoare, Oltenița se pregătește să-și aniverseze cei 504 ani de la prima sa atestare documentară, multele fapte vrednice de ținut minte ale oltenițenilor au fost imortalizate în sute și chiar mii de pagini monografice, deschizător de drumuri în aceast sens fiind Alexandru Mărculescu, cu a sa carte intitulată Oltenița. Studiu album monografic, publicată în anul 1932. Mult mai târziu și în condiții mult mai dificile pentru publicarea unor lucrări monografice, dr. Dinu Mareș, medic internist la Spitalul municipal și specialist în expertizarea capacității de muncă, deși bucureștean, publică două cărți despre istoria acestor locuri: Oltenița și împrejurimile sale, publicată la Editura Litera din București, în anul 1980 și Oltenița. Mic îndreptar turistic, care a apărut în anul 1985 sub egida Editurii Sport Turism. După evenimentele din decembrie 1989, istoricul Done Șerbănescu publică mai multe articole în presa locală dedicate istoriei meleagurilor oltenițene, pe care în anul 2009 le adună într-un volum intitulat Momente din istoria Olteniței, lucrare publicată la Editura Agora din Călărași. În 2003, un alt oltenițean, proiectantul George Șerbulea, dedica Olteniței un volum de Monointimități, în fapt o pseudomonografie locală.

Recent, zestrea monografică a Olteniței s-a îmbogățit cu alte două lucrări. Prima, cea a economistului Paul Amu, o carte impresionantă ca volum tipografic și intitulată Monografia orașului Oltenița, este rezultatul a peste 15 ani de muncă și chiar dacă pare o poveste fără sfârșit, ea constituie o sursă documentară pentru generațiile viitoare. O ultimă lucrare monografică dedicată Olteniței îi aparține profesorului Voicu Nicolae și este intitulată Monografia comunei Oltenița rurală. A fost publicată anul trecut la Editura PIM din Iași și așa cum o spune și numele, cartea se fereră la trecutul istoric al satului Oltenița, cel amintit în documentul de la 15 aprilie 1515 și care, după fondarea orașului Oltenița, la 23 aprilie 1853, devine un cartier al acestuia.

Cei amintiți de mine mai sus nu sunt singurii care au avut preocupări privind trecutul istoric al “orașului dintre ape”. Sunt și alți profesori oltenițeni, de ieri și de azi, care au avut sau încă au preocupări în acest domeniu. Sunt de notorietate pentru oltenițeni profesorii Mihail Grigorescu, Constantin Ceaușu, Nicolae Mavrodin sau Ștefan Theodor, acesta din urmă fiind și autorul unei interesante cărți despre comunitatea evreiască din Oltenița de altădată. Puțini știu însă că în anii interbelici Liceul “Alimănișteanu”(“Neagoe Basarab” de astăzi) a avut un profesor de istorie cu un talent oratoric deosebit. Este vorba de Paul I. Vasilescu, nelipsit de la manifestările culturale locale, glasul său inconfundabil fiind ascuttat în dese rânduri și în diverse locuri atunci când vorbea despre Istoria orașului Oltenița. Întâmplarea face să fie auzit de un redactor de la Radio România care, impresionat de elocința profesorului Vasilescu, îl invită la București pentru a conferenția în studiuorile Radioului național despre Istoria locurilor și oamneilor dintre Dunăre și Argeș. Așa se face că pe 7 septembrie 1930 profesorul Paul I. Vasilescu se adresa românilor pe calea undelor, vorbindu-le despre Istoria Olteniței.

Poate că textul conferinței lui Paul I. Vasilescu ar fi rămas necunoscut până astăzi dacă un preot oltenițean, Dem. I. Iliescu-Palanca, nu l-ar fi publicat în nr. 4 din 15 februarie 1931 al Revistei “Curierul Ortodox”, pe care o edita la Budești și în care sunt inserate numeroase știri din Oltenița.

Pentru cititorii blogului meu, dar și pentru oltenițeni, care își aniversează mâine, 13 aprilie 2019, 504 ani de atestare documentară a urbei lor, redau, mai jos, cele mai importante pasaje din materialul prof. Paul I. Vasilescu.

“La 63 km depărtare, spre sud, de București, se află orașul Oltenița. Regiunea aceasta sudică a județului Ilfov, ca orice regiune din Țara Românească, a fost cunoscută, locuită și pusă în valoare, încă din cele mai vechi timpuri… Un pământ roditor și bine apărat, având la îndemână cea mai bună arteră de comunicație și de apărare, Dunărea, atrăgea omul și-l înrădăcina pe vecie, în aceste locuri. De aceea nu este de mirare că s-au păstrat aici urme de viață istorică și civilizată… Constantin cel Mare, având nevoie de întărituri pe tot maulul Dunării împotriva barbarilor, a ridicat marea cetate Constanțiola tocmai pe locul Olteniței de azi. Cu vremea cetatea a fost distrusă de barbari și pe locul ei s-a ridicat cetatea Dafnes, unde bizantinii au stabilit prima episcopie. Oltenița de azi trebuie să se mândrească cu onoarea că a adăpostit prima episcopie creștină de pe meleagurile Țării Românești de azi.

S-au întemeiat principatele și viața politică și culturală a început să se afirme și la noi. Argeșul și Dunărea și Dâmbovița sunt arterele unde viața muntenească pulsează din plin… Pe Harta lui Constantin Cantacuzino se vede bine Lunca Argeșului, locurile pe unde a mai curs odată acest râu și Oltenița, cu mult mai la nord decât cea de azi. După tradiția locală se crede că Oltenița a început pe locul Olteniței-rurale, o comună azi cu 500 de locuitori și mult mai la nord de orașul Oltenița. Un pod peste Argeș și satul Atârnați leagă orașul cu vechea Olteniță.

Pe aici treceau domnii și turcii, care veneau de la Constantinopol. Pe aici se făcea legătura cu Turtucaia și cu Bucureștii, capitala Țării, scaunul voievodului român. Și multe sate s-au înjghebat cu timpul. Numai lunca de la vărsarea Argeșului rămăsese loc de arături și de târg, odată cu Târgul Moșilor din București…

Grânele, mierea, sarea și  vitele erau duse la Țarigrad prin schela de la Oltenița. În secolul al XIX-lea s-a făcut însă o mare schimbare pe locul de azi al Olteniței. Lunca aceasta bogată a Argeșului era proprietatea lui Alexandru Ghica. Țăranii cumpără de la prinț 100 ha pentru vatră și 450 ha pentru izlaz. Vin de se așează locuitorii de prin prejur, din Chirnogi, Ulmeni, Radovanu,  Căscioarele, Mostiștea, Ialomița. Apoi au venit băjenari români și bulgari, și ici acolo și ardeleni, care petreceau iarna cu turmele prin acele locuri. Anul înființării este 1853.

La început se populează trei străzi paralele cu șoseaua ce merge la Dunăre. Treptat, treptat se populează și celelalte străzi. Se ridică două biserici. Una în oraș, Sf. Nicolae și alta la margine, în Cimitir, Sf. Parasvhiva. La 1855, în lupta dintre turci și ruși de la Oltenița, toți rușii căzuți au fost înmormântați în biserica din oraș. La 1877, Divizia generalului Manu și-a fixat posturile de observație pe digul ce apăra Oltenița de inundațiile Argeșului.

În 1853 Oltenița avea 750 de locuitori. Populația a crescut cu o repeziciune grozavă. La 1890 se ridica la 4227, iar la 1919 la 6574, ca să avem azi în Oltenița un număr de 7700 de locuitori.

Orașul are un aspect plăcut. De la Gară pornește o alee frumoasă de plopi care merge până în micul parc. Aici s-a ridicat de curând un frumos monument al eroilor. Totdeodată sala comunală s-a transformat într-o admirabilă sală de festivități. În dreapta Parcului se află Societatea Paza Dunării care întreține și un cinematograf bun. Dintre celelalte clădiri se relevă banca și Cazinoul Gura Argeșului, un local ce ar putea sta cu cinste și în București; Banca Oltenița, clădirea poștei și Gimnaziul C. Alimănișteanu, al cărui local este încă în construcție.

Fosta Bancă Gura Argeșului

Orașul s-a dezvoltat grație comerțului cu cereale. Comerțul este întreținut de greci și evrei, românii fiind mai mult cârciumari, brașoveni, plugari și mai puțin intelectuali. Comețul cu cereale a fost destul de animat în trecut. La un momemnt dat întrecea chiar comerțul Călărașilor…Cu criza economică de azi, mișcarea comercială a scăzut foarte mult, orașul întreg resimțind această criză în toate sectoarele de activitate.

Mâine însă, când criza economică nu va mai fi, când Oltenița se va împodobi cu mai multe clădiri monumentale, când tot orașul va fi canalizat și bine întreținut ca igienă și când din șoseaua care leagă orașul cu portul, pe distanță de 2 km, se va face o admirabilă cale de plimbare și desfătare, atunci desigur că toată munca și bunăvoința locuitorilor din Oltenița își va atinge scopul și Oltenița va putea deveni un mare port, un mare oraș și o demnă capitală a județului Ilfov, așa cum este proiectul…

Fostul Liceu Alimănișteanu

Orașul Oltenița va fi mâine demn de tot trecutul său. Și toate aceste strădanii se vor strânge ca niște relicve într-un muzeu orășenesc, care să trezească în tinerele generații lumina cea binefăcătoare care conduce pe om în viața intimă și socială. Localnicii se vor mândri, străinii se vor minuna și rostul cel mare pe care l-am avut în Orient va fi mâine o chezășie că poporul românesc, din toate colțurile țării, are dreptul la viață, drept câștigat prin muncă, prin cinste, prin credință și prin adevărata cultură!”   

Facsimil din Curierul ortodox din 15 februarie 1931