Reamenajându-mi biblioteca, am dat peste o carte prăfuită, ascunsă undeva în spatele altor cărți pe care din motive lesne de înțeles le așezasem la vedere. Era vorba despre romanul Zahei orbul, pe care-l citisem cu ani în urmă și îmi lăsase o bună impresie. M-am oprit din trebăluila mea și am început să răsfoiesc paginile cărții, făcând din nou cunoștință cu trăirile eroului căruia îi fuseseră sortite trasee și contacte cu medii umane din cele mai neobișnuite, într-o succesiune imprevizibilă, care îl poartă în lumea spitalelor și a cerșetorilor, prin bâlciurile pitorești de țară și pe la curțile boierești, în recluziunea neagră a ocnei și în foiala colorată a porturilor dunărene de altădată.

Știam că autorul romanului fusese medic, dar mărturisesc că nu cunoșteam prea multe lucruri despre biografia sa, motiv pentru care m-am apucat să cercetez și așa am aflat că la începutul carierei sale profesionale soarta l-a purat și pe meleagurile de la Argeș și Dunăre.

Vasile Voiculescu s-a născut la Pârscov – județul Buzău, în noaptea de 12 spre 13 octombrie 1884, în familia lui Costache şi Sultana Voicu. Numele de Voiculescu îl va căpăta din primele foi matricole şcolare. Urmează şcoala din comuna Pleşcoi şi liceele „BP Haşdeu” din Buzău şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. După un an de studiu la Facultatea de Litere şi Filosofie, urmează cursurile Facultăţii de Medicină, pe care le va termina în 1909, susţinându-şi teza de licenţă, în anul următor, în chirurgie. Îşi va continua specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie.

În octombrie 1910 este numit medic într-o comună din Dolj, după care în anii 1911-1912 îl vom găsi medic la Herești și Hotarele, în fostul județ Ilfov. A participat ca medic militar la campania din Bulgaria din anul 1913, fiind și decorat cu „Avântul țării”, distincție aflată la Casa Memorială din Pârscov. În ianuarie 1915 a fost cooptat în Comitetul Central Sanitar, poziție de pe care a organizat un spital militar în București. La începutul anului 1916 îl vom găsi medic de circumscripție la Budești, localitate care la momentul respectiv era reședință de plasă. Acum este momentul când i se va publica și primul volum de versuri.

Odată cu intrarea României în primul război mondial va fi transferat la Buftea de unde, în noiembrie 1916 se va retrage la Bârlad, fiind însărcinat cu conducerea unui spital de răniți, transformat ulterior în unitate medicală de contagioși. Până în 1918 a urmat serviciul  militar pe lângă tabăra de prizonieri din Bârlad, precum și pe la alte spitale de răniți și bolnavi. A fost demobilizat cu gradul de medic subșef, asimilat gradului de maior. Pe 14 februarie 1919 a fost transferat definitiv în București.

Pe lângă activitatea de medic pe care a desfășurat-o timp de peste 30 de ani, Vasile Voiculescu s-a remarcat și ca un poet, prozator și dramaturg de valoare, critica literară fiind deosebit de elogioasă în aprecieri. Din păcate, în noaptea de 4 spre 5 august 1958, Vasile Voiculescu va fi arestat de către Securitate în lotul „Teodorescu Alexandru şi alţii”, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută şi pedepsită de articolul 209, din Codul Penal, fiind învinuit că frecventa cercuri cu vederi mistico-religioase.

După anchete interminabile şi chinuitoare, la termenul din 8 noiembrie 1958 Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti, prin Sentinţa nr. 125, îl va condamna pe Vasile Voiculescu la 5 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii. În timpul detenţiei Voiculescu a fost purtat prin închisorile de la Jilava şi Aiud. Aici el va contacta un TBC la coloană, fiind imobilizat de boală. La 2 mai 1962, Voiculescu a fost eliberat, însă a trebuit să fie ajutat, deoarece el nu mai putea merge. Internat de mai multe ori, grav bolnav, mai ales datorită bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu trecea la Domnul.

Vasile Voiculescu

A fost reabilitat după 1965 și o parte din opera sa, scrisă în închisoare sau în anii de interdecție, a fost publicată postum.  Astfel, în anul 1966 i se publică volumul de povestiri Capul de zimbru în care găsim povestirea Amintiri despre pescuit scrisă pe baza aminirilor din perioada de început a activității sale de medic, atunci când s-a aflat pe meleagurile de la Dunăre și Argeș. Dar să-l lăsăm pe scriitor să vă delecteze cu câteva pasaje edificatoare pentru talentul său de prozator.

“Aici, la gura  Argeșului, am prins la cârlige, cu momeli de hoit, somnii hulpavi, leviatanii apelor noastre, care, după spusa lumii, înhață copii de la scaldă.  În pântecul spintecat al acestor dihanii s-ar găsi deseori câte o mină sau alt mădular din prada înghițită.

Bucuria cea mare era cind primăvara Dunărea umflată spărgea zăgazurile și năboia cu puhoaie de pește în bălți. Atunci nu mai contenea pescuitul și se umplea lumea de pește: ajungea să ai o luntre și o mreajă.

Una din cele mai originale priveliști ale bălților este bătaia crapilor, în aprilie și mai, când crăpoaicele își leapădă ouale. Atunci crapii ies de la adâncurile reci din mijlocul lacului și se îndreaptă vijelioși către apele calde de la mal, unde-i așteaptă icrele nefecundate.  Li se văd numai crestele spinărilor tăind ca niște dungi de oțel undele.

În drum spre țărm, ei întâlnesc peștoaicele cu care fac un fel de joc, o hârjoană erotică, apropieri, ciocniri, frecări, ceea ce-i aprinde și mai mult. Ajunși la câțiva pași de mal, crapii deodată se opintesc și se saltă afară din apă, cu pântecele în sus, dintr-o smucitură care le apasă și le suge burta, făcând să țâșnească din ei sămânța lăptoasă ce albește apa. Această sămânță caută setoasă ouale depuse de femele și le rodnicește.  Multe cad pradă lăcomiei broaștelor, mari gurmande de icre.

În tot timpul acestui neînchipuit balet al apelor, crapii sunt atât de îmbătați de iubire, că nu mai văd, nu mai aud, sunt numai ai fericirii reproducerii. Oamenii îi pot lovi cu ciomege, cu lopeși, și-i ucid cu înlesnire.

Mai târziu, într-un sat ghemuit în coturile Dunării, m-am întovărășit cu popa, cel mai iscusit vânător de cegi din tot lungul fluviului. Era un ins sfrijit și pirpiriu, cu o bărbuță argintie de țap și câteva degete de la mâini mâncate de lepră, lepră adevarată.

Dar se pricepea la meșteșugul setcilor ca nimeni altul. Din pricina asta am închis ochii și am îngăduit ca lumea să-i sărute mai departe mâinile betege. Dealtfel boala se oprise sau înainta foarte încet, poate și din pricină că-și bălăcea toată ziua bonturile cu oase viermănosite în apele tulburi și încărcate cu mâluri.

Popa știa totul despre cegi: întreaga viață, gusturile și apucăturile lor, de când se zămisleau în bobul icrelor până cădeau în căngile lui, totul în legatură cu fiecare ceas al zilei sau al nopții, cu lunile și cu anotimpurile.

Așa am aflat ca cegile se trag și se țin mai cu osebire Ia malurile pietroase, de granit sau de calcar, unde le priește și unde sfinția-sa așeza setca de-a curmezișul cursului.  Era un odgon, tare, întins între doi țăruși înfipți în apă sau prins între două barci. De el atârnau căngile ascuțite ale cârligelor cu nade gustoase.

Pentru ca funia să nu cadă la fund de greutatea fierului, se legau de ea câteva tivgi care o făceau să plutească între două ape. Viezuros și fără astâmpăr, prichindelul intra și ieșea din tainițele Dunării, răscolind ca un cobold al apelor cu tot soiul de unelte măruntaiele fluviului.

Niciodata setcile popii Gavrilă n-au dat greș, cel puțin cât am pescuit împreună.”

 

Localitatea rurală  Chirnogi, reședința comunei cu același nume, se află situată în sud-vestul județului Călărași, pe malul stâng al Dunării și pe cel drept al Argeșului, la confluența celor două râuri, la limita cu regiunea Silistra din Bulgaria. Este traversată de șoseaua națională DN41, care leagă Oltenița de Giurgiu. La Chirnogi, din acest drum se ramifică șoseaua județeană DJ411, care duce spre nord-vest la Radovanu, Crivăț și mai departe în județul Giurgiu la Hotarele (unde se termină în DN5A.

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Chirnogi se ridică la 7.455 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 8.136 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (74,8%), cu o minoritate de romi (20,25%). Pentru 4,87% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (93,2%), cu o minoritate de penticostali (1,82%). Pentru 4,87% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională

Comuna Chirnogi este, fără îndoilală, localitatea rurală din județul Călărași căreia, în ultimii ani, i s-au dedicat cele mai numeroase și mai documentate cărți cu caracter monografic. Mă gândesc aici la voluminosa lucrare a profesorului Constantin Ceaușu, intitulată Monografia comunei Chirnogi, județul Călărași, cea de a doua ediție văzând lumina tiparului la Editura Tridona din Oltenița în anul 2013, la cartea inginerului Ionel Aurelian Cotoban Chirnogi: file de istorie. Parohia ortodoxă Chirnogi de la origini până astăzi, publicată în anul 2014 cu binecuvântarea P.S. Vicențiu, episcopul Sloboziei și Călărașiului. Același prof. Constantin Ceaușu a publicat și o documentată  lucrare monografică dedicată istoricului învățământului local.

În aceste condiții te-ai putea întreba ce-ai mai putea asrie azi referitor la evoluția istorică a comunei Chirnogi. Și totuși nouă ne-a atras atenția un articol publicat în anul 1931 într-o revistă ce se edita la Budești, dar se tipărea la Tipografia N. Niculescu din Oltenița. Este vorba de revista “Păstorul ortodox” care a apărut la Budești în perioada 1931-1937, fiind editată de Protopopiatul Budești. În nr. 23-24/decembrie 1931, sub genericul Figuri de preoți se publica un medalion dedicat preotului paroh al comunei Chirnogi, Moise Bărăbătescu. Printre altele, se vorbea acolo despre faptul că acestui preot i se datorează ridicarea clopotniței Biserici Sf. Nicolae, de departe cea mai frumoasă realizare arhitecturală cu această dedicație din întreg județul Călărași de astăzi.

            Dar iată ce se menționa în articolul respectiv referitor la construirea clopotniței din Chirnogi:

“Preotul Bărbătescu, de când a venit în Parohia Chirnogi – la 1890, în sat era o bisericuță mică, pe care în 1892 a distrus-o cutremurul. De atunci a început lucrul și în 1897 a reparat-o cu ajutorul și sprijinul locuitorilor și proprietarilor Corlătescu și Danielescu.

            În 1924, Biserica devenind neîncăpătoare, a trebuit să fie reparată radical, și prin strădania S.S. s-a renovat, ridicându-se o biserică cum rar se poate vedea în județul Ilfov. Sătenii acum aveau biserică frumoasă, dar nu aveau clopotniță de unde să se audă glasul clopotului. Și iată că preotul Bărbătescu și cu ajutorul lui, pr. Florea Ionescu, au pornit la lucru și în câțiva ani de muncă au izbutit să ridice o clopotniță în care se poate întruchipa toată arta și meșteșugirea la care a ajuns astăzi știința construcțiilor.

            Planul acestei frumoase și mărețe clopotnițe a fost întocmit de inginerul Vulcan iar executarea lucrări, cu puține modificări, a fost făcută de inginerul Mihail Jianu din Oltenița, care este fiu al satului Chirnogi, și care în dragostea ce o are față de satul natal și-a pus toată inima ca să ridice această clopotniță, care va rămâne plidă de vrednicie preoțească.

            De remarcat este că inginerul Jianu a lucrat în tot timpul fără nici o plată. În ziua de 15 noiembrie a.c.(15 noiembrie 1931 – nota ns.) s-a făcut sfințirea acestei clopotnițe de către Sfinția Sa  Protoiereul județului Ilfov, circumscripția II Budești,  Ioan Popescu, însoțit de un sobor de preoți. A luat parte un foarte numeros popor din comuna Chirnogi și Oltenița. Părintele protoereu a predicat scoțând în lumină mila creștină. Apoi preotul Bărbătescu a făcut darea de seamă a cheltuielilor făcute cu construirea clopotniței.

            A mai luat cuvântul dl. Popișteanu, directorul Școlii primare, dl. N. Șeitan – Oltenița și preotul Palanca – Oltenița suburbană, care a adus laude preoților și sătenilor de frumoasa operă ridicată în mijlocul satului lor.”

Post Scriptum: Ziarul “Păstorul Ortodox” ne-a fost pus la dispoziție de pr. Adrian Lucian Scărlătescu din Urziceni, căruia îi mulțumim și pe această cale.