Arhivele lunare: Martie 2018

O MINORITATE LOCALĂ CENTENARĂ – SPOITORII CĂLĂRĂȘENI

 

                O caracteristică de ieri, dar mai ales de azi, a Călărașului o reprezintă faptul că aici au locuit și locuiesc împreună cu românii majoritari și cetățeni aparținând  diferitelor etnii  pe care viața i-a adus în decursul istoriei pe aceste meleaguri. Datele statistice de care dispunem, începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea și până azi, demonstrează că alături de români, care au constituit dintotdeauna populația predominant majoritară, aici, în așezarea de la cotul Borcii, și-au găsit adăpost și și-au întemeiat gospodării bulgari, greci, armeni,  evrei, rromi, ca să nu-i amintim decât pe cei mai numeroși. Și dacă recensământul din 1890 menționa că cea mai importantă minoritate locală o reprezentau evrei, cu un număr de 236 de locuitori, dintr-un total de 8125 de locuitori, peste numai 40 de ani, datele statistice colectate  în anul 1930 menționa că la Călărași cea mai importantă comunitate minoritară locală o reprezentau rromii spoitori, cu peste 500 de suflete, dintr-un total de 18.053 de locuitori. Acestora li se mai adăugau rromii de vatră și țiganii turci, al căror număr nu depășea 300  de locuitori.

                După cum rezultă dintr-o micromonografie locală, pe care ne-a pus-o la dispoziție prof. Nicolae Țiripan, se pare că primele familii de rromi spoitori s-au așezat la marginea Călărașului după 1890, odată cu înființarea comunei Mircea Vodă. Ulterior, după anul 1900, în spațiul dintre limita administrativă a orașului Călărași și cea a comunei Mircea Vodă, pe partea stângă a șoselei care lega Călărașiul de București, comunitatea spoitorilor se consolidează. Primele familii, sunt venite din comuna Dobreni, localitate situată în apropierea Bucureștiului, fiind aduși de proprietarii de pământ din zonă pentru a fi folosiți la muncile agricole. Consemnarea monografică la care am făcut referire, realizată la începutul anilor ’50, menționează și numele familiilor respective: Memet, Pițigoi, Mocanu, Cociu, Curt. Comunitatea spoitorilor călărășeni se consolidează imediat după primul război mondial, prin stabilirea aici a unor familii venite din Slobozia(Șefer, Adâr), Fetești și Oltenița. Primăria Călărași, în baza Legii de împroprietărire din anul 1921, procedează la parcelarea unor loturi de 500 m.p. pe terenul proprietate a orașului situat la extremitatea vestică, spre comuna Mircea Vodă. Aici, conform Planului de amenajare a orașului Călărași adoptat în anul 1928, se va delimita Cartierul F al spoitorilor, aceștia fiind împroprietăriți pe loturile de 500 m.p., fiind parcelate, inițial,  200 de loturi. Totodată, pe malul lacului Ezer spoitorilor li se pune la dispoziție o zonă băltită unde aceștia își puteau crește bivolițele, cunoscută fiind și această îndeletnicire a spoitorilor călărășeni.

                După delimitarea Cartierului și parcelarea celor 200 de loturi, comunitatea spoitorilor călărășeni se va consolida, ajungând prin anii ’70 să numere în jur de 500 de familii, ceea ce la o simplă estimare de 5 membri/familie ar însemna cam 2500 de locuitori. După anul 1975, autoritățile locale ale vremii, la inițiativa fostului primar Vasile Martin, hotărăște desființarea Cartierului de spoitori și mutarea acestora fie la aprtamente de bloc, fie în satul Tonea, unde se delimitaseră locuri de casă special pentru spoitorii călărășeni. Casele spoitorilor sunt demolate în marea lor majoritate, pe terenul devenit astfel disponibil ridicându-se blocuri de locuințe necesare numărului tot mai mare de cetățeni din alte județe și din lumea satelor călărășene atrași aici de noile locuri de muncă pe care le oferea Platforma siderurgică care începuse să prindă contur după decizia istorică luată în 1975 de Nicolae Ceaușescu într-o vizită făcută la Călărași.  Această situație a durat până la evenimentele din decembrie 1989, dată după care spoitorii din Tonea revin în masă la Călărași, unde cei mai săraci dintre ei, vor pune bazele unui nou cartier de spoitori, cunoscut printre localnici drept Cartierul Livezi. În schimb, cei îmbogățiți peste noapte, din activități numai de ei știute, au cumpărat proprietăți în Cartierul Volna, unde și-au ridicat vile care mai de care mai somptuoase. Același lucru s-a întâmplat și cu cei puțini care au mai rămas în fostul cartier de spoitori, făcuți scăpați de demolările comuniste. Așa se face că astăzi, dintr-o comunitate minoritară omogenă, de oameni care trăiau din rezultatul muncii lor tradiționale, precum și din comercializarea laptelui de bivoliță, după cum o să arătăm în continuare, spoitorii călărășeni s-au divizat în două comunități: una super bogată, după cum o dovedesc locuințele în care trăiesc și autoturismele de lux pe care le conduc, și alta care se zbate la limita subzistenței.

Spoitorii, una din cele cinci mari diviziuni ale rromilor ce convieţuiesc pe teritoriul României, sunt denumiţi de majoritari în acest mod datorită ocupaţiei din trecut, adică aceea de „spoire” cu cositor a vaselor de bucătărie, a tacâmurilor etc. Ceilalţi vorbitori ai diferitelor dialecte rrome îi percep ca “rromi turceşti” (xoraxane, turcicica) datorită limbii vorbite ce prezintă multe împrumuturi turceşti şi bulgăreşti. În Călăraşi găsim următoarele subdiviziuni ale acestor rromi: băştinaşii (o rroma o peresqe) – stabiliţi în oraş şi constituiţi în cartierul vechi “Spoitori”; alogenii (o brailïdes, o transmisianaja) – sosiţi ulterior şi locuind în prezent alături de băştinaşi. Familia se compune din părinţi şi copiii acestora, dar sunt cazuri când împreună cu ei locuiesc şi părinţii tatălui sau mamei. Aceasta este familia restrânsă, ce împarte acelaşi spaţiu de locuit, la casă sau în apartamente de bloc. Familia extinsă cuprinde rudele de sânge ca fraţi, surori, nepoţi, bunici, veri cât şi rudele prin alianţă: naşi, cuscri, cumnaţi, socri. După date neoficiale se pare că astăzi numărul estimat al rromilor spoitori de la Călărași depășește 5000 de suflete.

Cu zeci de ani în urmă, rromii spoitori se deplasau cu căruţa în partea de sud-est a ţării și în Dobrogea – în grupuri de 5-6 familii. Se stabileau la marginea satului, unde îşi instalau corturile sau coviltirele, fiecare familie având propriul adăpost, învecinat cu cele ale rudelor ce formau acel grup. Bărbaţii rămâneau la căruţe, iar femeile plecau în sat, unde, umblând pe străzi strigau “Spoim căldări! Spoim căldări!”. Cazanele aduse de femei erau spoite de bărbaţi, iar apoi returnate proprietarilor în schimbul produselor alimentare sau banilor. Pentru a spoi, bărbaţii procedau astfel: fiecare îşi făcea lângă căruţă o groapă de cca.70 cm. diametru de formă circulară în care se punea foc de lemne. Pe jarul rezultat se încingea obiectul ce urma a fi spoit după ce în prealabil fusese frecat şi curăţat bine cu zgură de către femei, pentru a fi observate mai bine eventualele găuri sau fisuri. Sculele şi materialele folosite la spoit erau: cleştele cu care se manipula obiectul ( silaj) cu vârfurile drepte; cleştele (petaj ) cu vârfurile rotunde; nicovala dreaptă şi înaltă de circa 1 metru (palos) pe care se făceau reparaţiile obiectului; ciocanul, patentul; un petic de blană pentru lustruire; foalele cu care se aţâţa focul (cumpej sau mihaj); ţipirigul (nisadiri) pentru curăţirea impurităţilor de pe suprafaţă; oxid de zinc (tuteaua) pentru ca obiectul spoit cu cositor (arcici) să strălucească după finisare; dornul (zumbas) cu care se dădeau găuri pentru prinderea în nituri a mânerelor sau toartelor obiectelor. Găurile cazanelor se astupau cu nituri confecţionate din tablă. În lunile octombrie, noiembrie, spoitorii se retrăgeau spre locurile de baştină pentru a ierna, iar odată cu venirea primăverii plecau din nou. Anul se împărţea în două perioade; vara (o linaj) propice practicării meseriei şi iarna (o ivent) când nu-şi poate exercita meseria şi consuma cele agonisite peste an.

Dacă în prezent tineretul a adoptat în mare măsură portul orăşenesc al majoritarilor, cei mai în vârstă, mai conservatori, continuă să îmbrace hainele tradiţionale: la femei fuste creţe, cloş, plisate, şorţuri brodate şi cu  borduri colţate, cu două buzunare, batic, bluze de pânzã cusute manual cu înflorituri, ce se leagă la gît şi la manşete cu şnururi cu ciucuri, iar la bărbaţi, pantaloni largi, cămaşă, vestă, ilic, pălărie. Culorile preferate sunt roşu, galben, negru, verde, mov. Cămăşile femeilor sunt întotdeauna de culoare albă înfloriturile se fac cu aţă de culoare albastră, roşie, neagră, verde ; baticul (“barisi”) este integral albastru, rar negru, basmalele sunt de diferite culori aprinse combinate cu motive florale; au formă pătrată, iar cînd se pun pe cap, se plisează în două rezultînd un triunghi, partea din mijloc îndoindu-se cu un tiv de 2-3 cm. deasupra frunţii şi se leagă colţurile sub bărbie cu nod slab, colţurile atârnând pe piept. Pe vreme călduroasă colţurile se petrec pe sub coadă, legându-se deasupra ei, la ceafă. Femeile mai în vîrstă legau colţurile pe creştetul capului (legarea bulgărească). Pe timp de iarnă se poartă broboade şi căciuli de astrahan de culoare neagră sau brumărie, cojoace şi bundiţe din blană de miel cu pielea în exterior şi cu margini tivite cu diverse motive. Încălţămintea, ca şi îmbrăcămintea, se făcea la comandă din piele sau piele lăcuită, vopsită chiar în mai multe culori, cu împletituri din cureluşe, dupã preferinţe.

Femeile se împodobesc pentru ocazii speciale cu salbe de aur, cercei, inele, brăţări, coliere, coroniţe, toate confectionate din aur. Pe o bucăţică de catifea se prind un număr 10 până la 40 de monezi din aur de 24 K (altija) ce alcătuiesc salba, cu scopul de a-şi arăta bogăţia. Bărbaţii poartă ghiuluri, brăţări, lănţişoare, cruciuliţe. Se obişnuieşte ca atât bărbaţii cât şi femeile să-şi pună dinţi de aur. Verighetele sunt purtate de cei legaţi prin căsătorie. În familie şi în conversaţiile cu cei din comunitate se foloseşte dialectul spoitoresc al limbii rromani, puternic influenţat în trecut de limba turcă şi prezintă elemente lexicale inedite, preluate din limbile balcanice cu care au intrat în contact, adaptate specificului limbii. În prezent influenţa majoră o exercită limba română care furnizează termeni ce denumesc noile realităţi datorate modernizării, care sunt la rândul lor adaptate fonetic şi gramatical pronunţiei şi flexiunii rrome.

61230536

Deşi ieşiţi de sub influenţa populaţiilor de limbă turcă de mai bine de 200 de ani, bătrânii au lăsat moştenire generaţiilor tinere sărbătoarea hâderlezului, cea mai mare sărbătoare a spoitorilor, manifestare unică în spaţiul românesc ce are loc la o săptămână după Paştele ortodox românesc. Bogat sau sărac, cel care taie miel de hâderlez aduce jertfă în faţa lui Dumnezeu, pentru a-şi arăta mulţumirea şi recunoştinţa. Întotdeauna când rromul spoitor se roagă pentru cineva din familia sa, promite lui Dumnezeu că va jertfi un miel de hâderlez. Unele familii jertfesc mai mulţi miei, câte unul pentru fiecare copil al familiei, uneori. Cei săraci cărora situaţia materială nu le permite jertfirea mielului de hâderlez, vor face acest lucru de Sfântul Petru. Dacă datoria nu este împlinită, se spune că asupra familiei se vor abate necazuri şi nenorociri.

Surse: Actualitatea de Călărași, nr 122/4.03.2015; Tradiții ale rromilor din spațiul românesc, București, 2004

MEȘTEȘUGURI TRADIȚIONALE ÎN BĂRĂGANUL CĂLĂRĂȘEAN

 

Răspunzând efortului de satisfacere a necesităților primordiale de adăpost, hrană și îmbrăcăminte, așa numita, meșteșugurile se practică în această zonă în funcție de existența unor materii prime, de circulația mărfurilor și de structura social-economică a aşezărilor. Obiectele scoase la iveală de cercetările arheologice în așezări aparținând neoliticului și epocii metalelor, de la Borcea, Grădiștea, Călărași, Dorobanțu, Chirnogi, Vlădiceasca, Căscioarele, Sultana, Radovanu ș.a., demonstrează practicarea unor meșteșuguri pe aceste meleaguri încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, fusaiolele și greutățile de lut folosite la războiul de țesut dovedesc că meșteșugul torsului și țesutului era larg răspândit la geto-daci. Prezența cuielor, dălților, teslelor, pilelor și răzuitoarelor, atestă cunoașterea meșteșugului de dulgherie și tâmplărie. Dar populațiile antice din această zonă au excelat și în domeniul olăritului. În urma cercetărilor efectuate în așezările getice de la Radovanu, Chirnogi și Grădiștea- Călărași sau cu ocazia perieghezelor arheologice au fost descoperite numeroase vase de lut, lucrate atât cu mână, cât și la roată.

          Producția meșteșugărească, alături de agricultură și comerț, și-a adus o importantă contribuție la formarea culturii materiale a poporului român. Preluate de la vechii  geto-daci și continuate în cadrul obștilor sătești, odată cu formarea poporului român și a limbii române, meșteșugurile cunosc o rapidă specializare. Dar, pentru zona ce ne interesează , din cauza izvoarelor documentare rare nu putem să amintim, din perioada feudalismului timpuriu, decât descoperirea la Radovanu a unui depozit de unelte, arme și obiecte de uz casnic, din secolele X-XI, care dovedește că aici era un centru de prelucrarea metalelor. Mai târziu, numărul centrelor de reducere a minereurilor și de prelucrare a metalelor crește, astfel că pentru secolele XIV-XV le întâlnim la Păcuiul lui Soare și Coconi. Legată de prelucrarea metalelor este și prezența meșterilor fauri care confecționau cuțite, lanțuri, verigi, clanțe, lacăte ș.a. Sunt amintiți de documentele mediale Stan faurul din Frumușani, un alt meșter făurar ( fără să i se precizeze numele) existând și pe moșia lui Stoica logofăt din Tăriceni.

646x404 (1)

                   Continuând tradiția meșterilor făurari ai evului mediu meșteșugul fierăritului a fost practicat, în ultimul secol, în mai toate satele zonei, fierarii lucrând în cadrul unor mici ateliere artizanale care satisfăceau cerințele comunităților rurale respective. Recent, ca urmare a aplicării Legii fondului funciar, concomitent cu reapariția atelajelor particulare în mediul rural, atelierele de fierărie au redevenit realitate în satele județului.

În cadrul acestor ateliere, prelucrarea fierului se face prin forjare la cald, după metodele utilizate de sute de ani. În dotarea unui asmenea atelier intră: foale confecționate din piele de capră(înlocuite tot mai mult de o turbosuflantă electrică), nicovală, ciocane de diferite mărimi și tot felul de clești. Se confecționează, sau se repară, unelte agricole simple, căruțe, balamale și broaște pentru uși, obiecte de feronerie, gratii pentru uși și ferestre, potcoave pentru cai. De regulă, în asemenea ateliere lucrează meșteri țigani, unii dintre ei moștenind acest meșteșug din vremuri străvechi, mulți luând ca nume de familie însuși numele meșteșugului: Feraru.

Documentele secolului al XVI-lea, atestă un nou meșteșug în lumea satelor și anume acela al tăbăcarilor. Este amintit, la 1573, ca martor într-un proces, Popa Tabac, iar în 1579 i se întărea mânăstirii Cătălui mai mulți țigani printre care și un țigan tabac cu sălașul lui. În ceea ce privește meșteșugurile alimentare, fiind zonă cerealieră, sunt amintiți morarii. Cunoaștem că, mânăstirea Cozia avea mori la Cătălui și Budești și numele a doi morari Linca din Budești și Oprea din Orăști.

          Pe domeniile feudale se întîlnesc și instalații meșteșugărești pentru prelucrarea cerealelor în vederea obținerii rachiului(cazanele de țuică). Catagrafia din anii    1730-1740 menționează existența unor astfel de cazane pe moșia mânăstirii Codreni.

          Tăiererea animalelor se făcea în zalhanale(locul unde se tăiau și distribuiau produsele rezultate din tăierea vitelor). În 1739 zalhanaua de la Frumușani aducea un venit de 20 de taleri pe an.

          O largă răspândire în mediul rural a avut-o meșteșugul prelucrării lemnului. Existența la Dunăre a acestui meșteșug de veche tradiție este atestată de izvoarele istorice antice. Astfel, Arrian consemnează faptul că în anul 335 î.d.Hr., Alexandru Macedon, în fruntea oastei sale, folosea pentru trecerea Dunării bărcile ,,dintr-un trunchi”, care să găseau în număr mare și pe care ,,locuitorii de pe malul Istrului le foloseau la pescuit sau când merg unii la alții pe fluviu”. Locul pe unde Alexandru Macedon a trecut Dunărea, este după părerea istoricului Barbie du Bocage, localitatea Cornățel. Mai târziu, istoricul Priscus, la anul 148 î.d.Hr., făcând o călătorie pe actualul teritoriu al patriei noastre, amintește de acei luntrași, ,,barbari” care l-au trecut Dunărea.

          Este sigur că s-au construit din cele mai vechi timpuri bărci și vase în așezările riverane Dunării. Astfel, Mircea cel Bătrân, cunoscut prin politica sa de apărare a fluviului, a avut cu siguranță o flotilă a sa care să controleze navigația pe Dunăre și la gurile ei.

          În anul 1445, când o flotă de cruciați urcă pe Dunăre pentru a asedia Silistra, Turtucaia și Giurgiu, primește de la voievodul muntean Vlad-Dracul, drept călăuză ,,40-50 de ambarcațiuni” pe care Wallerand de Warvrin, martor ocular al evenimentului, le numește monoxile și arată că ,,sunt dintr-o bucată… lungi și strâmte și cu mulți români într-însele”.

          Este cunoscut că domnitorul Constantin Brâncoveanu a avut o flotă de război pe Dunăre, iar luntrile de diferite mărimi constituiau în vremea sa articole de export. În secolele XVII și XVIII, în condiții de dominație otomană, documentele vorbesc de o intensificare a construcțiilor de nave, ca urmare a nevoilor interne precum și a cererilor Înaltei Porți. Pe lângă cele două șantiere navale aflate la Galați și Giurgiu, care produceau orice fel de vase, chiar galioane și fregate cu zeci de tunuri, este atestată prezența la sfîrșitul secolului al XVIII-lea a unui șantier naval la Căscioarele, județul Călărași. Lemnul necesar construcției era adus din renumitul codru al Vlăsiei, care cuprindea toate esențele necesare, iar fierul era importat din Moldova. Un document de la 1790 face cunoscut că în satul amintit se construiau ,,șăici” și dubase” (pontoane). Acestea  din urmă erau folosite ori de câte ori se construia vreun pod peste Dunăre. De asemenea, documentul prevedea obligația satelor învecinate de a da ,,200 lucrători sau lopătari peste 12 șeice”. De reținut că locul de iernat al flotilei comerciale fluviale a Țării Românești era ,,gârla domnească din baltă, de la Chirnogi”, gârlă ce se lega de Dunăre prin brațul Dunărica.

          Pădurile de plop și salcie existente pe terasa Dunării și Borcei, precum și cele de stejar care se mai păstrează încă din vestitul Codru al Vlăsiei au oferit locuitorilor din zonă material trainic pentru a dura construcții frumoase, instalații tehnice, unelte de muncă și ustensile de uz casnic. Prelucrarea lemnului, ridicarea construcțiilor, ornamentarea stâlpilor și fruntarelor caselor prin crestare și perforare se făcea de către meșteri specializați, răspândiți în mai toate satele. Uneltele folosite de aceștia sunt cele întâlnite și în alte zone ale țării: securea, barda, toporul, fierăstrăul, cuțitoaia, capra, tesla, burghiul.

DSC07304

          Documentele pomenesc de ,,postăvarii de țară” a căror menționare e păstrată de numele unor sate, cum este cazul satului Postăvari, amintit într-un document din 1793. Fabricarea hârtiei, pentru care locuitorii satelor erau obligați să dea, printre alte dări și pe cea ,,a cârpei” este documentată la Fundeni în 1768. Hârtia era de bună calitate și avea ca marcă stema Țării Românești ”acvila cruciată”. Tot la Fundeni, în anul 1766, se înființează o manufactură de sticlărie. Era o întreprindere boierească și aparținea marelui vistiernic Dumitru Racoviță. Folosea ca forță de muncă, în afara meșterilor specializați, și mâna de lucru a clăcașilor.

Din Istoria Călărașului… DE LA PRIMELE INFORMAȚII ISTORICE, LA PRIMA ATESTARE DOCUMENTARĂ(II)

 

Apariția romanilor la Dunărea de jos, fenomen petrecut la sfârșitul secolului I î. d. Hr. și începutul secolului I d. Hr., a reprezentat, pentru istoria acestor meleaguri, un moment de o deosebită importanță. Instalarea autorităților romane în Peninsula Balcanică a pus în contact direct pe geții de la nord de Dunăre cu civilizația romană. Aceste contacte nu au fost numai războinice, de multe ori ele îmbrăcând forme pașnice, concretizate în schimburile de valori materiale efectuate de o parte și de alta a Dunării. Moneda romană înlocuiește treptat monezile grecești și autohtone, așa cum o dovedește tezaurul de dinari republicani descoperit la Grădiștea Călărași.

sectia_arh_2-1024x605

Sarcofag roman aflat la Secția Tezaur a Muzeului „Dunării de Jos” din Călărași

Relațiile comerciale intense dintre geți și romani, existente cu mult înainte de cucerirea Daciei, reprezintă una din explicațiile rapidei romanizări a geto-dacilor. După cum se cunoaște, după anul 106 d. Hr., Dacia lui Decebal va fi supusă, în urma a două războaie sângeroase, și transformată în provincie romană. Câmpia Munteniei, inclusiv teritoriul locuit din terasa Dunării și a brațului Borcea, va fi încorporată Moesiei inferioare. În numeroase puncte din împrejurimile orașului Călărași au fost descoperite mari cantități de materiale arheologice caracteristice civilizației romane: ceramică de uz comun sau de lux, monede de argint și bronz, statuete ale unor divinități romane, țigle ștampilate. Toate acestea, împreună cu ceramica și alte urme materiale care proveneau de la populația autohtonă, dovedesc faptul că geto-dacii au continuat să conviețuiască împreună cu romanii cuceritori, integrându-se treptat în sistemul economico-social și administrativ impus de autoritățile militare și civile romane. Amestecul biologic și puternicele influențe culturale reciproce au dus, cu timpul, la formarea unei populații daco-romane, predominant latinofone.

Retragerea frontierei Imperiului roman pe linia Dunării, după anul 275 d. Hr., nu a însemnat întreruperea legăturilor dintre civilizația romană și populația romanizată de la nordul fluviului. În teritoriile recent părăsite, din cauza frecventelor incursiuni ale populațiilor migratoare, romanii vor menține mai multe capete de pod la nord de Dunăre, iar detașamente ale Legiunii a XI-a Claudia, cu sediul la Durostorum(Silistra de astăzi), patrulau pe ambele maluri ale Dunării, pentru a apăra frontiera și a menține legături cu populația romanizată rămasă în afara granițelor imperiului. O dovadă a legăturilor permanente dintre populația romanizată de la nordul Dunării și Imperiul roman o reprezintă și descoperirea depozitului de amfore romane din secolele IV-VI, descoperire realizată în perimetrul actualei S.C. COMCEH S.A. Călărași.

În secolul al IV-lea, în zonă își fac prezența vizigoții, populație de neam germanic, care după anul 332 d. Hr. devin federați, adică aliați ai Imperiului roman, favorizând continuarea influențelor economice, dar și spirituale dinspre imperiu, inclusiv pătrunderea creștinismului, așa cum o dovedesc descoperirile arheologice de la Radu Negru și mai multe puncte de pe vatra orașului Călărași. Referitor la perioada migrației popoarelor în acestă zonă, același Pompei Samarian scria, în a sa Istorie a orașului Călărași: „Pe aici, către Durostor, trec toate hoardele barbare: goții, ostrogoții, vizigoții, bastarnii, carpii și sarmații. Și toți câți țineau Bizanțul, trebuiau să cucerească întâi Durostorul, care le sta în cale. După trecerea bulgarilor, în secolul al VII-lea și a ungurilor, în secolul al IX-lea, vin pecenegii, cei chemați de Constantin al VII-lea Porfirogenetul și se așează pe malul stâng al Dunării, în fața Durostorului și în balta dintre Dunăre și Borcea. După pecenegi au venit cumanii care au ocupat, printre altele, toată Ialomița. Urmează, în 1241-1242, cea mai cumplită și mai sălbatică năvălire, cea a tătarilor. Tot Bărăganul a fost cuprins, lăsând amintiri de neșters, păstrate multă vreme în unele denumiri. Până pe la 1831 a existat în județul Ialomița satul Tătărăi, căruia tradiția îi explica numele, zicându-i tătarii răi”.

Din mileniul I d. Hr.. au fost descoperite mai multe izvoare materiale care dovedesc continuitatea de locuire a acestor meleaguri și în timpul migrației popoarelor. Au fost semnalate obiecte care au aparținut acestor populații, alături de cele ale localnicilor. Straturile alternative de cenușă, urmate de noi niveluri de locuire, demonstrează că după jafurile comise de diferite populații migratoare locuitorii așezării de la cotul Borcei au revenit și au ridicat noi locuințe. De fapt, descoperirile arheologice din Balta Borcii (inventar casnic si resturi de animale domestice) arată că, în timpuri de restriște, balta, cu pădurea existentă acolo, a oferit un bun loc de adăpost pentru băștinașii din zonă.

Este cunoscut faptul că începând cu domnia lui Anastasius I (491-518), o serie de cetăți de pe malul stâng al Dunării au fost întărite sau refăcute, pentru a proteja Imperiul roman de răsărit în fața incursiunilor noilor valuri de populații migratoare. Acest fapt a făcut posibilă accentuarea relațiilor cu comunitățile autohtone de la nordul Dunării unde, odată cu prezența și influența puternică a culturii bizantine, au pătruns și elemente ale culturii materiale, inclusiv numeroase monede. Descoperirile din epoca bizantină, foarte bogate de altfel, demonstrează schimbul intens dintre locuitorii așezării de la cotul Borcii și cetățile bizantine din apropiere (Durostolon și Vicina-Păcuiul lui Soare). Amintim aici marele depozit de amfore bizantine, descoperit pe teritoriul comunei Modelu, precum și sigiliile bizantine descoperite la Călărași, în apropierea brațului Borcea, datând din secolele VIII-X.

6922500_07

Amforă grecească din Colecția de amfore a Muzeului Dunării de Jos din Călărași

Pentru perioada feudalismului timpuriu tot arheologia este cea care aduce dovezi concludente ce atestă continuitatea de locuire a așezării de la cotul Borcii. Astfel, la vest de cartierul Mircea Vodă s-au descoperit mai multe morminte de înhumație cu inventar, aparținând unui cimitir al localnicilor din secolele IX-XI. Un al doilea cimitir, datând din aceeași perioadă, a fost atestat arheologic în curtea școlii din cartierul Măgureni.

Urmează o perioadă cu mai puține dovezi despre viețuirea din această zonă. Cu toate acestea, dr. Pompei Samarian, în amintita sa lucrare, găsea justificate temeiuri să afirme: “La sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea ia ființă Principatul românesc al Basarabilor, care se întinde treptat dinspre munte spre Câmpia Dunării, în timp ce turcii trec Helespontul, pătrund în Balcani și se îndreaptă spre Dârstorul aceleiași Dunări. Năvălirile barbare au încetat. O viață nouă, viață românească, începe pe plaiurile și câmpiile dintre munți și Dunăre. Sate românești apar pretutindeni. Bărăganul începe să fie tot mai cercetat și malurile Dunării ialomițene tot mai cunoscute. Motive de ordin politico-militar, care sunt la baza tuturor alcătuirilor de sate și orașe, ne fac să afirmăm că în acest timp de prefacere generală, oamenii de aici, de la cotitura Borcei, trebuie să fi urmat ritmul general și au închegat desigur o alcătuire stabilă, alcătuire de pescari care aveau să intre în legătură de comerț cu mocanii Bărăganului, sau alcătuire de paznici ai drumului Silistrei, care să supravegheze pe turcii războinici și cotropitori. Încă de la începutul secolului al XIV-lea, negustorii brașoveni încep să cerceteze Bărăganul și malurile Dunării. La 1358, Ludovic, regele Ungariei, dă voie negustorilor brașoveni să meargă cu mărfurile lor la Dunăre, de unde se întorceau cu pește. Privilegiul este reînoit după zece ani, la 1368, de Vladislav Vodă, când se pomenește și numele orașului Brăila. Încet, avem în acest timp la Dunăre trei centre mari: Brăila, Orașul de Floci și Durostorul sau Silistra, cum îi spuneau turcii. Între aceste centre, afară de legătura ce desigur aveau pe apă, este neîndoios că trebuie să fi existat și legătură pe uscat, peste Bărăgan, prin vreun drum care trebuia să treacă pe aici, pe la cotitura Borcei. Un asemenea drum nu se poate să nu fi fost cunoscut mocanilor și negustorilor de pește din Brașov, care umblau să cumpere sau să vândă nu numai la Orașul de Floci și Brăila, ci și în toate părțile de la Dunăre.”

Documentele medievale vorbesc de marea libertate de care se bucurau, din partea domniei, negustorii ce activau în această parte a Țării Românești. Și este normal să fie așa, deoarece bălțile dintre Borcea și Dunăre, valea Mostiștei și balta Gălățuiului nu erau cu nimic mai prejos decât alte zone ale țării. Vitele, grânele și peștele constituiau principalele produse de export spre Brașov. În registrele de vamă ale Brașovului sunt înscriși negustori și meșteșugari din partea locului. Mulți alți negustori în drum spre Silistra făceau popas și aici, la colțul Borcii, unde atât descoperirile arheologice, cât și atestările documentare de mai târziu dovedesc existența a două așezări distincte, denumite în epocă Crăceni sau Crânceni (cartierul Măgureni de astăzi) și Lichirești – așezare amplasată în zona actualului centru civic al municipiului. Astfel, la 1445, domnitorul Vlad Dracul vine în zona Silistrei pentru a-i ajuta pe cruciații conduși de Walerand de Warwrin și închiriază de la localnicii de pe malul stâng al Borcii un număr de 40-50 de bărci care să însoțească corăbiile cruciaților.

Pășunile bogate și locurile de iernat din Balta Borcii au atras încă de timpuriu oierii transilvăneni. Un vechi cântec popular spune: ”Bătut e, Doamne, bătut/ Drumul Bărăganului/ De talpa ciobanului/ Nu-i bătut de car și boi/ Ci de picioare de oi/ Și de câini tăpălăgioși/ Și de ciobani frumoși”, amintind că în zonă au circulat turmele transhumante ale oierilor din Mărginimea Sibiului, Țara Bârsei, Făgăraș.

În același context, Pompei Samarian consemna: “Negustorii coboară după pește la vadurile Dunării și-i găsim la 1500 la Cornățel. Coboară la Ciocănești unde se aducea spre vânzare sare din salinele noastre de către cărăușii ciocănari de sare, de unde probabil și numele de Ciocănești. Aceștia veneau pe Drumul sării, Săruleștii de azi, și desigur, mulți coborau până la cotitura Borcei, în fața Silistrei. În acest timp, Bucureștiul prinde a juca un rol de căpetenie în viața Țării Românești. Din 1577 încep să apară primele acte municipale din acest oraș. Legătura Bucureștiului cu Turcia se făcea prin Giurgiu sau prin Ciocănești și Cornățel, dar trebuie ținut seamă că în acest timp Silistra devenise un centru mare, capitală de sangeac, cel mai de seamă centru militar al turcilor, așa că Bucureștiul trebuie să fi avut legătură și cu Silistra. Și Moldova avea legături cu Silistra, pe aici trecând drumul caravanelor și carelor moldovenești. Dar înainte de a trece la Silistra trebuia să se facă un popas și în așezarea de la cotitura Borcei. Chiar și curierii de război, care veneau din Moldova, urmau drumul Silistrei, pentru același motiv, că era un drum cunoscut.”

După transformarea Brăilei în raia turcească, la 1540, importanța economică și politică a Silistrei crește și mai mult, spre noua capitală de sangeac îndreptându-se multe convoaie pe vestitul „drum al Silistrei”, ceea ce presupune și ridicarea așezărilor din fața Silistrei, locuri bune pentru popas. Documentele vremii vor aminti și numele acestora. Astfel, într-un hrisov al domnitorului Radu Paisie, din 1 iunie 1541, satul Crăceni este vândut de un oarecare șetrar Borcea, fost până la acea dată proprietar al satului. Ulterior, o parte a așezării va fi făcută danie mănăstirii Vierăș, la 12 ianuarie 1591, iar o alta va fi cumpărată de boierii Măgureni, de la care satul avea să împrumute mai târziu numele. Referitor la satul Lichirești, în jurul căruia se va dezvolta ulterior târgul și orașul Călărași, acesta va fi atestat documentar, sub acest nume, în timpul domniei lui Mihai Viteazul.

Hrisov Radu Paisie 1541

 

 

 

 

 

Din Istoria Călărașului… DE LA PRIMELE INFORMAȚII ISTORICE, LA PRIMA ATESTARE DOCUMENTARĂ(I)

 

            Urmare a solicitărilor unor cititori ai blogului meu de a afla mai multe informații despre evoluția istorică a municipiului Călărași, începând cu acest articol, voi publica, în serial, o Istorie a Călărașiului, care își propune să valorifice și ultimile materiale scrise și imagistice publicate în spațiul virtual. În același timp, demersul meu se dorește a fi un modest omagiu adus meleagurilor călărășene în anul aniversării Centenarului Marii Uniri.

Centru politico-administrativ, economic și cultural, reședință a județului cu același nume, municipiul Călărași este situat în partea de sud-est a țării, pe terasa inferioară a Dunării, la contactul cu lunca acesteia, pe malul stâng al brațului Borcea, într-o zonă transfrontalieră cu mari perspective în ceea ce privește circulația fluvială și terestră către estul Europei centrale și Peninsula Balcanică. Din punct de vedere al coordonatelor geografice, municipiul Călărași se află la interesecția paralelei de 44 de grade și 12’ latitudine nordică cu meridianul de 27 de grade și 21’ longitudine estică.

Avantajat de amplasarea sa fizico-geografică, care a oferit din totdeauna condiții prielnice dezvoltării comunităților umane (apă, vânat, pește, pășune, terenuri arabile), Călărașiul își află începuturile, ca așezare omenească, încă din neolitic, așa cum o atestă descoperirile arheologice din zonă, multe dintre acestea datorate colectivului de cercetători de la Muzeul “Dunării de Jos” din localitate.

Primele urme ale unei așezări omenești pe vatra actualului municipiu Călărași datează din neolitic(5500-1900d. Hr.), așa cum o dovedesc descoperirile arheologice specifice culturilor Hamangia, Boian și Gumelnița. Astfel, în urma săpăturilor arheologice efectuate în anii 1966 și 1968, în apropierea orașului a fost identificat un nivel de locuire aparținând culturii Hamangia, din locurile respective recoltându-se fragmente ceramice, unelte de piatră și statuete antropomorfe din lut ars.

Cu ocazia efectuării unor lucrări edilitare, în cartierul Măgureni au fost puse în evidență trei niveluri de locuire specifice culturii Boian, aici conturându-se deja o așezare deschisă, cu locuințe tip bordei, având o formă rectangulară, cu o singură încăpere, prevăzută cu vatră. Uneltele și armele erau confecționate din os, silex și piatră șlefuită. Ceramica, bogat decorată prin tehnica exciziei, cu motive spirale-meandrice, canelurile fiind încrustate cu substanță albă, este specifică întregii zone dintre Călărași și Oltenița.

Pentru neoliticul târziu, săpăturile efectuate în locul numit “Piscul Cremenii” au scos la iveală elemente materiale specifice culturii Gumelnița, care se caracterizează prin așezări de tip tell (movile), prevăzute, de obicei, cu șanțuri de apărare. Locuințele erau de suprafață, dreptunghiulare, cu una sau două încăperi, dotate cu vetre sau cuptoare. Oamenii acelor vremuri se ocupau tot mai intens cu agricultura, creșterea vitelor, vânatul și pescuitul. Se folosesc tot mai mult armele, semn al unor pericole ce veneau din exteriorul comunității, și apar obiectele mărunte de aur. Ceramica, cu ornamentele ei de un mare rafinament artistic, executate fie prin tehnica exciziei, fie a picturii sau lustruirii, demonstrează gustul pentru frumos al localnicilor, făuritorii unei adevărate “civilizații a lutului”.

003s

Muzeul Dunării de Jos din Călărași, locul unde se păstrează mărturiile arheologice despre trecutul îndepărtat al acestor meleaguri

Perioada de trecere la epoca bronzului este reprezentată de mormintele cu ocru, descoperite în punctul numit Movila Albă, situat la vest de cartierul Mircea Vodă, ce datează din anii 1900-1700 î. d. Hr. Bronzul mijlociu, de tip Coslogeni (sec. XV-XII î. d. Hr.), o altă cultură autohtonă, care poartă numele unui sat aflat la 16 km de Călărași, spre municipiul Fetești din județul Ialomița, a fost pus în evidență prin descoperirea unei locuințe de tip bordei, cu inventar, pe malul abrupt al Borcii, în cartierul Măgureni, în apropierea fostei Fabrici de gheață. Printre materialele documentare găsite aici se remarcă un mare vas pentru provizii, cu incizii și ornamente în relief. De asemenea, în punctul arheologic Grădiștea-Călărași au fost descoperite urme ale unei așezări de tip “cenușar”, așezare specifică culturii Noua-Coslogeni.

Pentru epoca fierului (800 î. d. Hr.-106 d. Hr,), mai ales pentru perioada hallstattiană, numărul descoperirilor arheologice este mai redus, apoi, începând cu perioada La Tene (300 î. d. Hr.-106 d. Hr.), odată cu dezvoltarea, pe teritoriul de azi al României, a înfloritoarei civilizații geto-dacice, urmele materiale devin, cu adevărat, impresionante.

Existența populației geto-dace pe teritoriul actualului municipiu Călărași este atestată de numeroase fragmente ceramice și de vasul cu patru apucători dispuse în cruce, mărturii arheologice încadrate tipologic în categoria elementelor materiale specifice epocii fierului, perioada La Tene, descoperite în centrul municipiului, pe strada Progresul.

În cartierul Mircea Vodă, săpăturile întâmplătoare, efectuate în vecinătatea străzii Prelungirea București, au scos la iveală o amforă grecească, dovadă a comerțului practicat de locuitorii așezării de la cotul Borcii cu coloniile grecești de la Pontul Euxin. Alte două amfore grecești au fost descoperite în balta din fața orașului, iar o alta, folosită drept urnă funerară, s-a găsit într-un mormânt de incinerație geto-dacic, în curtea școlii din cartierul Măgureni.

De asemenea, în punctual numit Grădiștea-Călărași s-au descoperit două morminte de incinerație geto-dace, ceea ce i-a determinat pe arheologi să afirme că este vorba, de fapt, de o necropolă, concluzie întărită și de prezența resturilor a cinci vase și a unui capac de proveniență geto-dacică, datând de la începutul celei de a doua perioade a epocii fierului. Existența acestor morminte, cât și descoperirea unui tezaur de monede romane republicane, laolaltă cu tetradrahme barbarizate, deși mult mai târzii, dovedește existența în această zonă a unei așezări stabile.

Fără a fi neglijată posibilitatea existenței chiar a unui emporion (așezare temporară), arheologii îmbrățișează mai degrabă concluzia conform căreia, aici, la cotul Borcii, a existat o așezare geto-dacică de tip rural. Obiectele descoperite în această așezare sunt din metal și ceramică, dovedind principalele ocupații ale localnicilor. Astfel, brăzdarele, cuțitele de plug, secerile și cosoarele de diferite tipuri, demonstrează practicarea intensă a agriculturii, pe când fusaiadele și greutățile de la războiul de țesut dovedesc că meșteșugul torsului și țesutului era cunoscut și practicat de geto-dacii din zonă.

De la Călărași și până la Fetești, pe malul brațului Borcea, precum și pe grădiștele situate în baltă, descoperirile arheologice au pus în evidență existența a numeroase așezări geto-dacice: Călărași, Roseți, Grădiștea Roseți, Coslogeni, Grădiștea Coslogeni, Grădiștea Dichiseni, Grădiștea Oltina, Jegălia, Gâldău ș.a. Puternica dezvoltare a forțelor de producție din sânul societății geto -dacice a determinat apariția unui surplus de produse care a luat drumul schimbului cu coloniile grecești Histria, Tomis și Callatis de pe țărmul Pontului Euxin. “O adevărată țară geto-greacă întâlnim în ținutul bălților Dunării și Mostiștei – spunea Vasile Pârvan – cuprinzând atât malurile înalte ale Dunării și locuri presărate cu așezări străvechi… , cât și însăși balta Dunării cu insulele și tăpșanele ei, pe toată întinderea dintre Oltenița și Gura Ialomiței”.

Pompei Samarian, autorul primei lucrări monografice despre orașul nostru, publicată în anul 1931 și intitulată Istoria orașului Călărași de la origini și până la anul 1852, afirma, la rândul său: “Cea mai veche știre despre aceste locuri o avem din timpul lui Darius (523-485 î. d. Hr.). După Herodot, geții, care <erau cei mai nobili și mai virtuoși dintre traci> s-au opus năvălirii lui Darius peste Dunăre. Drumul urmat de Darius ar fi fost, după cum susține H. G. Wells în a sa Schiță de istorie universală, prin dreptul Silistrei, unde ar fi trecut Dunărea pe un pod ca să atace pe geții din Câmpia Bărăganului. Mai târziu, la anul 335 î. d. Hr., așa cum afirmă Grigore Tocilescu, însuși Alexandru Macedon <trecu Dunărea în timpul nopții, pe la Silistra, și în revărsatul zorilor se arată deodată în fața geților. Aceștia, loviți pe neașteptate, luară fugă, închizându-se într- un oraș al lor de lemn, slab întărit, care se afla numai la trei sferturi de oră departe de Dunăre>. Mai târziu, după geți au venit roxolanii năvălitori, care și-au găsit pieirea cam tot pe aici, prin băltoacele Dunării.”

PRIMA ȘCOALĂ DE FETE DE LA CĂLĂRAȘI

 

În listele cu elevii Școlii naționale care a funcționat la Călărași în perioada 1837-1864, și despre care am scris într-un articol anterior, se întâlnesc şi nume de fete, care frecventau şcoala publică la un loc cu băieţii. După redeschiderea școlilor publice din reședințele de județ, începând cu anul  1851, s-a interzis ca fetele să mai înveţe într-o şcoală cu băieţii. Astfel au luat fiinţă multe şcoli particulare pentru fete, în contextul în care interesul pentru instrucţia şi educaţia fetelor exista şi în rândul părinţilor.

În Ţara Românească, învăţământul pentru fete a cunoscut o mai bună organizare mai ales la Bucureşti şi la Craiova, dar şi în alte oraşe. Astfel, pentru a împlini dorinţa părinţilor pentru educaţia fetelor, Aşezământele Brâncoveneşti au început să înfiinţeze şcoli de fete. La 11 decembrie 1859, Bibescu Basarab Brâncoveanu se adresă Eforiei şcolilor precizând că doreşte să înfiinţeze şcoli gratuite pentru fete în toate judeţele. Director al Aşezămintelor Brâncoveneşti era profesorul Aaron Florian. În această calitate, el s-a ocupat de alcătuirea programelor acestor şcoli și de recrutarea cadrelor necesare. Anul 1859 a reprezentat o etapă importantă privind învăţământul pentru fete, iar la intervenţia lui Aaron Florian s-au instituit burse pentru elevele sărace şi silitoare, precum şi un premiu literar pentru “cea mai folositoare carte originală în limba română, de interes naţional”.

Eforia îi mulţumeşte profesorului A. Florian pentru “zelul de a întinde lumina învăţăturii publice” şi, cu începere din ianuarie 1860, scoate la concurs posturile de directoare, institutor şi catihet ce urmau să funcţioneze la şcolile de fete.

Dintr-un raport al profesorului călărăşean Răducanu Mitran, din 12 aprilie 1861, rezulta că la Călăraşi s-a ţinut concursul pentru posturile vacante la şcoala de fete. Comisia de concurs a fost formată din institutorii Răducanu Mitran, I. Brădescu, George Perieţeanu şi din doamnele Agathia Mihăilescu şi Olimpiada Moscu (soţia prefectului judeţului) – pentru lucrul de mână şi menajul casei; candidatele au fost examinate de institutori la gramatică, religie, lectură, aritmetică.

Apoi, prin jurnalul nr. 30 din 29 aprilie 1861, Consiliul superior al Instrucțiunii Publice numește directoarele pentru nouă școli de fete din țară, printre care și pe Irina Mărgăritescu, prima directoare a Școlii de fete din Călăraşi. Institutor al şcolii a fost numit soţul ei, Dimitrie Mărgăritescu, iar pe postul de catihet a fost nominalizat Mitu Popescu. În ceea ce priveşte retribuţia lunară a directoarei, aceasta era de 500 lei lunar, institutorul primea 400 lei, iar catihetul 300 lei. Acest document este actul de naștere al primei școli de fete de la Călărași.

Pentru început, Şcoala de fete a funcţionat într-un local închiriat, pentru care se plăteau 100 galbeni pe an. Propietarul caselor era Hagi Tănase Ţoncovici. Cu acest proprietar se încheiase un contract pe 5 ani de la 23 aprilie 1861, la 23 aprilie 1866. Contractul este semnat din partea Aşezămintelor Brâncoveneşti de către profesorul Aaron Florian. Pentru primul an chiria era de 3840 lei, pentru ceilalţi ani câte 3200 lei anual.

Localul şcolii de fete era aşezat la miazăzi de oraş ocupând o poziţie bună, clădirea fiind formată din două corpuri:  unul mare cu etaj, cu mai multe încăperi şi pivniţă şi altul mic, numai cu două camere. Sala de clasă avea 32 m2 şi era cu faţa la bulevard. Răducanu Mitran raporta că localul era bine întreţinut, sala de clasă având 8 bănci în care învaţă 54 eleve.

IMG_20180308_185643 (2)

Datorită faptului că în oraş se găseau un număr mare de fete care doreau să urmeze cursurile acestei şcoli, Răducanu Mitran cerea mărirea numărului de bănci. Şcoala avea o tablă de calcul şi una de muzică şi câteva scaune. Din partea ctitorului se primise 55 castroane de metal alb şi vase pentru bucătărie.

Referindu-se la instrucţiunea fetelor, institutorul superior arăta că este mulţumitoare, cărţile întrebuinţate fiind  aceleaşi ca ale şcolilor începătoare. Cele 54 de eleve erau împărţite în 3 clase, 17 în clasa a I-a, 27 în clasa a II-a şi 10 în clasa a III-a.

Pentru anul 1862, ctitorul şcolilor de fete a trimis la Călăraşi o programă pentru trei clase. Iată ce obiecte s-au predat în şcoala de fete din Călăraşi, în anul 1862, la clasa a III-a: Religia – istoria sfântă, prescurtarea din catehismul mare;  Gramatica  –  distingerea  părţilor  cuvântului şi diferitelor schimbări ale celor variabile, predate într-un mod practic; Cunoştinţe uzuale – noţiuni geografice despre cele 5 continente, asupra statelor Europei şi mai ales asupra României; noţiuni istorice asupra românilor, originea lor şi alte însemnate epoci din istoria lor; noţiuni de fizică asupra meteoriţilor, fenomene fizice simple, exerciţii de scrisori familiare, exerciţii de a însemna cheltuielile casei; Aritmetica – cele patru operaţiuni cu numere complexe şi regula de trei simplă; Desenul liniar şi cu mâna liberă; Muzica vocală – solfegiu, cântări religioase pe două voci; Lucrul de mână – împletituri, cusături, diferite croieli pentru lucruri necesare casei.

După cum se observă, învăţăturile predate la clasa a III-a depăşesc cu mult pe cele predate la clasele I şi a II-a. Pe lângă dezvoltarea noţiunilor de religie, gramatică, aritmetică, muzică, la clasa a III-a elevele primeau numeroase cunoştinţe de cultură generală: geografie, istorie, fizică.

Începând cu anul şcolar 1862/1863, şcoala de fete din Călăraşi devine şcoală de stat, intrând sub autoritatea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, moment în care şcoala funcţionează după o nouă programă. Şcoala se intitula Externatul de fete Brâncovenesc din oraşul Ştirbei.

În 29 septembrie 1862, directoarea şcolii confirmă Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice că a primit ordinul de trecere a şcolii la stat şi un exemplar din noua programă unitară propusă de Consiliul Superior al Instrucţiunii. Irina Mărgăritescu ţine să sublinieze că, chiar sub patronajul principelui Grigore Bibescu Brâncoveanu, ca directoare, n-a urmărit alt scop decât “a servi patriei şi naţiunii mele”, prin educarea şi instruirea copilelor, care, la timp, “să fie demne de chemarea lor”.

În noiembrie 1862 şcoala de fete din Călăraşi avea 55 eleve, iar cu timpul numărul lor va creşte întrucât directoarea solicita prin diferite adrese Ministerului Instrucţiunii să mai poată înscrie şi alte fete întrucât exista un număr mare de solicitări pentru frecventarea şcolii de fete.

Conform programei şcolare din 1863 rezulta că la acest nivel se acordă o mai mică importanţă religiei, existând preocupări pentru cunoaşterea limbii române, a istoriei poporului român, a geografiei, a desenului, iar pentru o mai bună organizare a procesului didactic, se trecuse cu fermitate la fixarea unui orar şi a unei programe unitare.

Conform Legii privind învățământul public, din decembrie 1864, fostul Externat de fete de la Călărași, transformat în școală publică în anul 1862, devine, din octombrie 1865, Școala primară nr. 1 de fete, continuând să funcționeze pe mai departe în localul închiriat de la Hagi Tănase Țoncovici, un local sănătos, care a rezistat până la cutremurul din martie 1977. Școala funcționa cu trei clase primare și avea ca directoare pe Sevasta Periețeanu. Începând cu anul 1888, școala se va muta în localul propriu, construit de Primăria orașului pe terenul donat de Iancu Poenaru Bordea. Clădirea respectivă era amplasată pe aceeași stradă cu vechiul local, în apropierea brațului Borcea și a viitorului Parc comunal. Localul a rezistat până prin anii 1973-1974, când a fost demolat pentru construirea unui bloc. După ce școlile publice  au fost mixtate, prin Legea învățământului din anul 1948, în localul fostei Școli de fete nr. 1 au funcționat mai multe clase ale  Școlii generale nr. 3, ai cărei elevi, după demolarea localului vechi la începutul anilor ’70, vor fi transferați la Școala generală nr. 2 și se vor muta în  sediul nou construit din str. Grivița, unde astăzi funcționează Colegiul economic Călărași, care are atât elevi din ciclul primar și gimnazial, cât și elevi de liceu.

 

 

TEATRUL POPULAR CĂLĂRAȘI

 

            În spațiul virtual călărășean au fost exprimate mai multe opinii despre activitatea primului teatru popular din țară care a funcționat la Călărași. Am scris atunci, reafirm și aici, faptul că încă din anul 2003 există un volum care abordează exhaustiv problema înființării și evoluției Teatrului popular călărășean. Este vorba despre cartea profesorului Ilie Ștefan Rădulescu, intitulată Istoria ilustrată a mișcării teatrale călărășene și a primului teatru popular(neprofesionist) din România, carte publicată la Editura Agora din Călărași.

            Cu mulți ani înainte, atunci când, în decembrie 1985, se reinaugura clădirea fostului Cerc al subofițerilor, intrată în conștiința călărășenilor drept clădirea Teatrului popular, semnatarul acestor rânduri, la momentul respectiv director al Filialei Călărași a Arhivelor Statului și președintele Comitetului municipal de cultură, elaboram o revistă în format A4, în 8 pagini, pe care o intitulasem Coordonate cultural-artistice călărășene. În paginile 4-5 ale revistei respective am publicat un material dedicat activității teatrului popular de la Călărași pe care l-am intitulat TEATRUL POPULAR CĂLĂRAȘI ÎN DOCUMENTE ȘI IMAGINI. Era prima încercare de rememorare a activității unei instituții care efectiv a lăsat frumoase amintiri în viața teatrală românească, chiar dacă vorbim de actori amatori. Reproduc, pentru prietenii mei din spațiul virtual, materialul respectiv.

IMG_20180305_100403IMG_20180305_094529

            În condițiile deosebit de grele ale perioadei 1944-1947… la Călărași se constituia, în noiembrie 1946, un colectiv teatral care avea să devină, peste ani, nucleul Teatrului Popular Călărași, aflat astăzi, iată, în pragul celui de al 40-lea an de activitate.

            Devenit, începând din anul 1961, Teatru de amatori cu stagiune permanentă, iar din anul 1963 Teatrul Popular, colectivul actoricesc călărășean este cea mai veche instituție cu acest profil din țară.

            Aproape 250 de piese puse în scenă, peste 2 200 de spectacole și un public care se apropie de 800.000 de spectatori, iată pe scurt bilanțul activității de aproape patru decenii a entuziaștilor și mereu tinerilor iubitori ai Thaliei din orașul de pe malul Borcii.

            Cu respectul cuvenit, prezentăm numele celor care au semnat certificatul de naștere al teatrului călărășean: Ilie Mița, Sofia Susan, Alexe Oprescu, Florin Dumitrescu, Lucia și Barbu Mihăilescu, Mihai Nițescu, Dumitru Dădârlad, Aurel Bobeș și Cicerone Ionescu, acestora adăugându-li-se, mai apoi, Irina Rădulescu, Aurel Șerbănescu, Ana Negreanu, George Grigorescu, Gabi Cruțescu, Ilie-Ștefan Rădulescu, Ilinca Năstase, Laurențiu Bercea, Iolanda Dain, Vasile Mihalache, Puiu Georgescu, Georgeta Arghiriadis, Giuseppe Ștefan, Nelu Coman, Ștefan Nițu și mulți alții. În mod deosebit se cuvine a fi amintit numele regizorului Aurel Elefterescu, cel care mai bine de 30 de ani s-a ocupat de regia spectacolelor teatrului călărășean.

            Dintre succesele scenice păstrate și acum în memoria celor care își îndreaptă cu venerație gândurile spre mănunchiul acela de sufletiști, enumerăm: Premiul al II-lea pe Regiunea Ialomița în 1951, cu piesa “Noapte de august”, de Aurel Baranga; Premiul I pe raionul Călărași, cu piesa aceluiași autor “Pentru fericirea poporului”; Premiul I pe Regiunea București, în 1956, cu “Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu; Premiul I la Bienala de Teatru din anul 1958 cu “Gaițele”, de Al. Kirițescu; Premiul III pe țară, în anul 1962, cu “O noapte furtunoasă”, de I.L. Caragiale, pentru ultimile două spectacole regizorul Aurel Elefterescu obținând Premiul I pentru regie; locul II pe țară la cea de a doua ediție a Festivalului național “Cântarea României”, cu “A treia țeapă” de Marin Sorescu și recentul Loc I cu “Băiatul cu floarea” obținut la faza republicană a celei de a V-a ediții a festivalului, ca să nu le amintim decât pe cele mai importante.

            Dar pentru cititori, precum și pentru cei care au trăit acele momente, mai sugestive și cu o puternică încărcătură emoțională sunt imaginile fotografice și consemnările din presa vremii, păstrate cu sfințenie în arhiva de suflet a celor care au jucat cândva sau încă mai joacă pe scena Teatrului Popular Călărași.

Impresii din presa vremii

“Teatrul Căminului cultural a prezentat, marți, 11 curent, o nouă piesă: Take, Ianke și Cadâr, o minunată comedie a lui Victor Ion Popa, plină de finețe și duioșie și străbătută de un înalt spirit de umanitate. În concluzie, o piesă foarte bună și un spectacol care a plăcut în general.”(Ialomița liberă, din 18 noiembrie 1947)

“Spectacolul Escu, pus în scenă de formația artistică de teatru de pe lângă Casa de cultură din Călărași  are o dublă semnificație. Mai întâi spectacolul respectiv deschide stagiunea de vară a Teatrului de amatori din Călărași și, în al doilea rând, spectacolul Escu încheie un deceniu de trudnică și minunată muncă teatrală în orașul nostru.”(Zori noi din 23 iunie 1956)

IMG_20180305_095023 (2)

“O binemeritată răsplată morală pentru entuziasmul colectivului de teatru din Călărași o constituie faptul că multe spectacole se joacă cu casa închisă. Unii dintre autorii dramatici ale căror piese au fost interpretate de echipa de amatori și-au mărturisit satisfacția pentru modul în care lucrările lor au fost puse în scenă. Teatrul de amatori din Călărași e mândru că asemenea aprecieri au fost rostite de acad. Victor Eftimiu, în legătură cu piesa Omul care a văzut moartea și de Virgil Stoenescu, coautorul piesei Nota zero la purtare.”(Steagul Roșu din 25 iulie 1958)

“În orașul de pe malul Borcii – Călărași, o veche tradiție artistică a întâlnit o mare pasiune pentru teatru. Impresionează, în egală măsură, continua activitate teatrală cât și sârguința cu care cei atrași vin și activează în cadrul Casei raionale de cultură. Vom urmări interpretări valoroase datorită unor veterani ai scenei amatoare din așezare, ca Sofia Susan, Alexe Oprescu, Florin Dumitrescu, alături de numeroși tineri în continuă afirmare: Iolanda Dain, Ion Petruș, Ilie Rădulescu.”(Steagul roșu  din 18 decembrie 1962)

“Un lucru bun a fost în această săptămână transmisia la TV a comediei lui I.L. Caragiale,  O noapte furtunoasă, în interpretarea colectivului de artiști amatori de pe lângă Casa raională de cultură din Căărași. Sinceritatea și prospețimea interpreților justifică premiul cu care a fost răsplătit acest spectacol la al III-lea Festival bienal de teatru pentru formațiile de amatori.”(Magazin din 12 ianuarie 1963)

IMG_20180305_094905

“Ecoul aplauzelor s-a stins, dar sunt încă vii emoțiile încercate din seara premierei de către artiștii amatori ai colectivului Teatrului popular din Călărași. Deși obișnuiți cu scena, activitatea teatrală din acest oraș apropiindu-se de vârsta a două decenii, interpreții au avut de susținut un dificil examen – reîntâlnirea cu publicul în cadrul primului spectacol al stagiunii 1964/1965. Cu această ocazie au prezentat piesa E vinovată Corina?,  de Laurențiu Fulga.”(Steagul roșu din 13 noiembrie 1964)

“Cu Șoc la mezanin, de I. D. Șerban, un buchet de actori de la Teatrul popular Călărași, sub prestigioasa baghetă regizorală a lui Călin Florian, descifrează multiplele semnifcații ale unei partituri cu rezonantă încărcătură epică, dând replica multiplelor posibilități ale colectivului de a se mișca în voie, cu notabilă mobilitate interpretativă.”(Tribuna Ialomiței din 24 mai 1975)

“Primit cu multă căldură și aplaudat ades cu însuflețire, spectacolul cu A doua față a medaliei de I. D. Sârbu, în interpretarea de elită a Teatrului popular Călărași, aduce argumentul realei sale potențe valorice, panoramează adevăratele-i dimensiuni în dezbaterile etice cu publicul.”(Tribuna Ialomiței din 28 iunie 1975)

28061060_1740614896005655_8573299413026283400_o

 „CUTREMURUL CEL MARE” DIN 26 OCTOMBRIE 1802

 

Informațiile scrise care s-au păstrat până în zilele noastre dovedesc că începând din anul 1022 și până în prezent în spațiul carpato-danubiano pontic au avut loc numeroase mișcări seismice, dintre care 33 au depășit 7 grade pe scara Richter. Un singur cutremur se pare că a depășit 8 grade pe scara Richter, acesta înregistrându-se la data de 26 octombrie 1802(stil nou). Seismul a avut epicentrul în regiunea Vrancea, iar adâncimea focarului a fost estimată la 140-150 km,  primul val resimțându-se la ora locala 12h 55 min, având o durată estimată de aproape 2 minute.  S-a manifestat foarte violent în numeroase zone din Moldova, Muntenia, dar și în Sudul și centrul Transilvaniei. Magnitudinea estimată ar fi fost de 7,9-8,2 grade pe scara Richter. În conștiința contemporanilor a intrat sub denumirea de CUTREMURUL CEL MARE.

Numeroase documente contemporane surprind efectele cutremurului. Cel mai mult a avut de suferit Capitala Munteniei, Bucureștiul, unde s-au declanșat numeroase incendii, au fost afectate biserici și clădiri civile. Acum se prăbușește o parte din celebrul turn al Spitalului Colțea,  ridicat de soldați/zidari suedezi, rataciti prin aceste locuri dupa înfrangerea de la Poltava (1709) si care au fost apoi găzduiți  în acest turn.

În documentele Bisericii Ortodoxe Romane – XXVI, p. 224, este scris: „1802 octombrie 14 (stil nou, 26 oct. – nota ns.), marți, s-a cutremurat pământul foarte tare, încât au căzut unele turnuri de la sfintele biserici, iar alte biserici au căzut de tot. Aice, în București, s-a rupt și turnul cel înalt, Colțea, care era podoaba orașului, iar din casele boierești, și din cele de obște prea puține au scăpat zdravene. Acest cutremur s-a întamplat la 7 pol ceasuri din zi (de fapt, ora 12:55 – nota ns.), iar de ar fi fost în vremea adunării norodului la rugăciune, precum era zi de praznic (ziua Preacuvioasei Parascheva – numită atunci, în popor, și “Vinerea Mare”), s-ar fi făcut groaznică moarte, sau de-ar fi ținut mai mult, poate se strica si pământul, cufundându-se, căci la multe locuri s-a desfăcut pământul, ieșind pământ și apă (în alte cronici și păcură !!!-nota ns.). Ci numai ca vreun minut au ținut, aratând milostivul Dumnezeu mai puțină certare nouă păcătoșilor, iar nu ne-au dat de tot pierzării până la sfârșit.”

Turnul Colței afectat

Autorul primei Monografii a Bucureștiului, publicată în 1899, Gheorghe Ionescu-Gion, consemna, la rândul lui: Cocoşii, câinii, caii, boii dau de mai nainte semne de o groază nepricepută şi când au început sguduielile, ceva asurzitor şi ne mai auzit, nesce strigăte, sbierete, mugete, urlete s’au ridicat către ceruri, amestecându-se cu sgomotul duduiturilor cari se rotocoliau pe sub pământ, ca n faimosul tum cardine tellus subsedit, al lui Lucaniu. Fiă-care se aştepta ca pământul să-i crape sub picioare şi să-l înghită în adâncurile sale

Atât de puternic a fost cutremurul de la 26 octombrie 1802, încât s-a resimțit până la Moscova. Conform afirmațiilor prof. Gheorghe Mărmureanu, care-l citează, la rândul său pe academicianul moldovean Anatol Drumea, în ziua de 26 octombrie 1802, la ora 14:55 (ora locală a Moscovei, deci 12:55 ora Bucureștiului – nota ns.), o bonă plimba un cărucior în curtea Bibliotecii Universității Lomonosov din Moscova. La un moment dat, a văzut cum cad statuile și băncile deplasându-se în parc. În acel cărucior era copilul Aleksandr Sergheevici Pușkin (1799-1837), marele poet rus de mai târziu.”

Cutremurul catastrofal din anul 1802 s-a resimțit puternic și a afectat numeroase clădiri civile și bisericești și în localitățile care intră astăzi în componența județului Călărași. Astfel, cutremurul dă lovitura de grație schitului și zidurilor Mânăstirii Cătălui, pe care practic o rade de pe fața pământului, din vestita ctitorie a Corbenilor din secolul al XVI-lea rămânând în picioare doar un rest din zidul clopotniței. Puternic afectate au fost și mânăstirile de la Negoiești și Plătărești. Și târgul Călărași a avut de suferit. Aici, vechea biserică cu hramul Sfântul Nicolae este serios avariată, pentru ca în anul 1829, un alt cutremur puternic să o pună practic la pământ. Va fi recladită în anul 1836 de către localnici, cu sprijinul prințesei Prosorowschi, sora generalului Prosorowschi care era îngropat în curtea bisericii, prințesa făcând o donație de 6000 de ruble. Puternic afectat va fi și Hanul central al Călărașiului care se afla pe locul actualului Muzeu municipal(fosta clădire a Primăriei). Este afectată și Biserica din Mânăstirea, ridicată de Matei Basarab la 1648, precum și Biserica cu hramul Sf. Andrei din Fundeni-Frunzănești, ctitorită de boierii Dudești la 1732.

Cutremurul de la 26 octombrie 1802 îl prindea pe meleagurile călărășene pe domnitorul Țării Românești,  Constantin Vodă Ipsilanti. Reîntors de la Istanbul, unde fusese numit domn de către sultan, pe 26 octombrie 1802 domnitorul Constantin Ipsilanti intra în țară pe la Oltenița. În drum spre București, se oprește la Radovanu, unde îl așteptau marii boieri ai țării să i se închine. Dar să îl lăsăm pe istoricul Ștefan Ionescu(autor al unei interesante monografii despre armeanul Manuc-bei) să descrie acest episod: “Era în ziua de Vinerea Mare, 14 octombrie 1802(stil vechi-nota ns.). Careta domnească, urmată de șirul caretelor boierilor însoțitori, înconjurată de arnăuți călări, aluneca în trapul liniștit al cailor, pe un drum prăfuit și sinuos ce ducea de la Oltenița la București… Domnitorul, om în puterea vârstei, privea cu viu interes pisajul întomnat al câmpiei… Satul Radovan era pe moşia boierului Scarlat Ghica. În piaţa din centrul lui, străjuită de o biserică şi o fântână, veniseră boierii de la Bucureşti să-l întâmpine pe noul domnitor şi să i se închine… Domnitorul privi în jur, la fântâna cu jgheab de lemn, la biserica bătrână, obosită de vreme, neîngrijită, cu crucea strâmbată de vânturi şi cu lemnăria clopotniţei putrezită. Respectuos faţă de tradiţiile ţării şi adânc credincios, Constantin Vodă Ipsilanti, împreună cu boierii, intrară în biserica satului să aducă mulţumire lui Dumnezeu că l-a învrednicit domn al Ţării Româneşti. Dar nu intrară bine în biserica înegrită de fumul lumânărilor, când, deodată, au început să se clatine uşor zidurile, să se mişte icoanele, să scârţâie din încheieturi vechi, catapeteasma. Domnul şi suita lui s-au speriat tare, şi au dat fuga spre uşă ca să se adăpostească sub cerul care nu avea cum să se prăbuşească. Şi numaidecât au auzit un zgomot puternic. Se prăbuşise bolta bisericii care, spre liniştea tuturor, nu prinsese pe nimeni sub ruinele ei.”

Speriat de ceea ce a văzut și cu gândul la ceea ce probabil s-a întâmplat la București, Constantin Vodă Ipsilanti, cu întreaga suită a plecat în trombă către capitală, rostind următoarea rugăciune, după cele consemnate de Gheorghe Ionescu-Gion: Doamne! Doamne! Nu pierde pe poporul tău pentru păcatele mele, ci pe mine numai!”