Arhive pe autori: Constantin Tudor

DATE NOI DESPRE DOUĂ EDIFICII CULTURALE CĂLĂRĂȘENE: TEATRUL DIN PARC ȘI CASA CERCULUI SUBOFIȚERILOR(TEATRUL POPULAR)

 

            Pentru cititorii blogului meu, ca și pentru iubitorii de istorie locală, cele două stabilimente culturale la care am făcut trimitere în titlul acestui material, și care, grație lui Dumnezeu, se păstrează încă,  sunt bine cunoscute, atât în ceea ce privește farmecul lor arhitectural de odinioară, cât, mai ales, datorită faptului că pe scenele lor au urcat cei mai de seamă actori și interpreți ai teatrului și revistei românești de ieri și de astăzi, sau că în sălile lor au conferențiat aproape toți marii scriitori din perioada interbelică, aduși aici de primarul cultural Eugen Cialâc.

În tot ceea ce s-a scris până acum despre edificarea celor două construcții se strecurase o oarecare urmă de nesiguranță în ceea ce privește momentul oficial al dării lor în folosință. Personal am discutat cu prietenul și colegul meu, istoricul Nicolae Țiripan, precum și cu Florin Rădulescu, directorul Muzeului municipal Călărași, despre necesitatea de a clarifica și aceste aspecte, astfel încât în viitoarele abordări monografice datele prezentate să aibă certitudinea unor informații fără drept de tăgadă.

Puținătatea surselor arhivistice care se mai păstrează în fondul documentar al Primăriei Călărași  nu ne-a permis multă vreme să clarificăm acest aspect. Sprijinul noului nostru prieten, pr. Adrian Lucian Scărlătescu de la Urziceni, ne-a ajutat să elucidăm și acest aspect din Istoria Călărașiului.

Teatrul

Dar să o luăm metodic și cronologic. Studiind paginile ziarului “Gazeta Ialomiței”, publicație ce a apărut la Călărași, cu regularitate, în perioada 1895-1916, câteva numere ale ziarului fiind editate sporadic și în anul 1932, am depistat, în numărul din 11 iulie 1904, un articol intitulat O întreită serbare în care se menționa că pe data de 2 iulie 1904, cu prilejul manifestărilor organizate pentru a marca 400 de ani de la trecerea în neființă a marelui domnitor Ștefan cel Mare, la Călărași se inaugura oficial clădirea Cazinoului(Teatrului) din parc. Din același articol mai aflăm că Teatrul din parc s-a construit după planurile inginerului Pelianu, care a fost și supraveghetorul lucrăilor de construcție, lucrări care au durat mai puțin de un an. Spicuim din articolul respectiv:

Vineri, 2 iulie a.c., s-a serbat în acest oraș aniversarea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, Domnitor al Moldovei. Serviciul religios s-a făcut de S. S. Protoiereul N Alexandrescu, asistat de tot clerul din oraș și față fiind autoritățile civile și militare, precum și un numeros public… S-a făcut după aceea o sfeștanie pentru inaugurarea Cazinoului din parc a cărui construcție s-a terminat și care s-a deschis publicului în acea zi, dându-se în antrepriză d-lui D. Ardavani, un bun antreprenor de cafenele. La ora 4 după amiază s-a făcut în acest cazino distribuirea premiilor la școlarii silitori.

După cum este lesne de socotit, anul acesta, la 4 iulie 2019, se împlinesc 115 ani de la darea în folosință a acestui edificiu cultural, care astăzi, în stare avansată de deteriorare, adăpostește depozite  de carte și de publicații ale Bibliotecii județene “Alexandru Odobescu” Călărași, după ce a fost, pe rând, Cazinou, Teatru, Cinematograf, Depozit de sare(!!!) și Sală de lectură.

Teatrul din parc azi

Teatrul din parc, azi!

Cea de a doua construcție cu destinație teatral-culturală, cunoscută în mentalul colectiv drept Sala Teatrului popular, s-a edificat în perioada 1933-1934, la inițiativa comandantului Regimentului 23 Infanterie de la Călărași. A fost cunoscută în epocă drept Sala(Teatrul) Cercului subofițerilor Călărași, întrucât fondurile necesare clădirii au provenit din subscripție publică, cei mai mulți contributori fiind subofițerii și ofițerii celor 3 regimente de la Călărași(23 Infanterie, 5 Călărași și 20 Artilerie).

Chiar dacă nu avem încă date sigure despre proiectantul și constructorul clădirii, știm astăzi cu siguranță că ea a fost finalizată în noiembrie 1934.  Iată ce consemna, în acest sens, gazeta locală „Biruința”, din 11 noiembrie 1934:

Desigur că sunt foarte mulți, chiar din Călărași, care nu știu de această măreață clădire ce s-a ridicat în centrul orașului și sunt și alții care deși știu, n-au avut cel puțin curiozitatea să o viziteze. Un străin, și mai ales din cei cunoscători, ar rămâne foarte impresionat cum liniștitul și retrasul port de pe malul Borcei a avut norocul să devină proprietarul unui edificiu pe cât de occidental, pe atât de superior din punctul de vedere al scopului pentru care a fost creat. Ca unul ce am avut ocazia să fiu martor  zi de zi la ridicarea localului de teatru al subofițerilor am rămas profund mișcat… de satisfacția și mulțumirea ce o citești în ochii tuturor acum la terminarea Cercului… Toate acestea se datoresc d-lui colonel Traian Niculescu, comandantul Regimentului 23 Infanterie, al cărui nume se leagă de Călărași pentru totdeauna.

Clădirea Cercului subofițerilor a fost inaugurată oficial duminică, 17 februarie 1935, când pe scena noului edificiu cultural călărășean Teatrul Național din București, în frunte cu marea artistă Marioara Voiculescu, a susținut un spectacol cu piesa “Făcliile” de M. Bataille, după cum se menționa în paginile ziarului local “Biruința” din 17 februarie 1935.

teatrul popular

Așa arată astăzi clădirea Tatrului popular!

O coincidență fericită face ca tot în acest an, în noiembrie 2019, să se împlinească 85 de ani de la finalizarea acestei construcții, un motiv pentru Centrul cultural județean Călărași, în administrarea căruia se află astăzi clădirea în cauză, să organizeze o manifestare care să marcheze rolul pe care l-a avut instituția Cercului subofițerilor și mai apoi Teatrului popular la Călărași.

Restituiri NIMIC NOU SUB SOARE ÎN POLITICA DÂMBOVIȚEANĂ

 

            După cum am anunțat public la Simpozionul ocazionat de aniversarea a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române, împreună cu colegul și prietenul meu, Nicolae Țiripan, am purces la realizarea unui proiect istoric care se va concretiza în publicarea unui volum documentar intitulat Familia regală a României și meleagurile călărășene, carte ce va fi editată sub egida Universității populare Petre V. Haneș Călărași și a cărei lansare oficială va avea loc pe 10 mai 2019. În consecință, atât eu, cât și Nicu Țiripan, ne-am afundat serios în studierea cu atenție atât a consemnărilor oficiale din monitoarele vremii, cât și a paginilor îngălbenite de vreme ale ziarelor care au apărut la Călărași de la 1875 și până la abdicarea forțată a regelui Mihai de la 30 decembrie 1947. Numai că în urmă cu două zile, atunci când m-am așezat în fața calculatorului să răsfoiesc gazetele călărășene de altădată, arhivate în format digital și oferite cu mare generozitate de pr. Adrian Lucian Scărlătescu din Urziceni, un iubitor al meleagurilor și al oamenilor Bărăganului, tocmai atunci când gândurile îmi fugeau spre bălăceala politică de la noi, atenția mi-a fost captată de un articol dintr-un ziar local, publicat în urmă cu aproape 87 de ani, pe care cititindu-l am avut impresia că este scris zilele acestea de un vestit gazetar de pe Dâmbovița. Articolul în cauză se numește PSIHOLOGIA OMULUI POLITIC și a fost publicat în ziarul călărășean Fierul Roșu, din 3 noiembrie 1932, sub semnătura lui Constantin Chiriac, patronul ziarului respectiv.

Redau, mai jos,  pasaje semnificative din articolul în cauză, lăsându-vă pe dumneavoastră, cititorii mei, să apreciați dacă există sau nu similitudini între oamenii politici de ieri și de azi.

Din contactul de toate zilele cu oamenii politici și cu partidele, cine a putut fi sincer cu el însuși să observe cu oarecare atenție acțiunile și viața intimă a acestora, a putut constata că sub masca fiecăruia dintre ei – cu foarte mici excepții – se ascunde un cimpanzeu cu dresaj îndelungat.

La cei mai mulți se observă o inteligență meschină de geambaș, o ipocrizie scârboasă care scoate din când în când la iveală un suflet găunos, ulcerat, hemoroizat și văduvit de orice sentimente frumoase. Cu șira spinării flexibilă ca un gumilastic, își prostituează conștiința, bătându-și joc de adevăr… Dacă n-ar fi convenționalismul ticălos care ne împiedică a privi ca în oglindă și a demasca toate scăderile lor sufletești, până și cel mai de rând și neînsemnat muritor s-ar îngrozi de enormele zăcăminte de noroi și murdărie ce se ascund în sufletul lor…

Fiecare, la rândul său, se găsește în situația de valet al unui șef, de multe ori pervers sau neghiob în toată accepțiunea cuvântului, descoperindu-se, din când în când, într-o sărmană înfățișare de mic intrigant bizantin, șmecher ridicol de cafenea, precupeț de vorbe late și inspirator de oribile cancanuri fără sens și fără rost.

fierulroc899u3noi.3228229

Mare în patimi și mic la suflet – vorba poetului – omul politic niciodată nu spune ceea ce gândește, păstrează și acoperă cu o netăgăduită prudență toate defectele și slăbiciunile celor atașați de presupusul lor suflet… Laș și pervers, omul politic se prostituează în toate ocaziile, mai abitir ca un mercenar sau o cocotă profesionistă.

El n-are curajul răspunderii nici cât un biet scrib mărunt de provincie… Însușirile sufletești ale omului politic își au obârșia mai curând în hazna decât în salon, căci putând înfrânge sentimentul de scârbă, acoperindu-l cu vorbe catifelate, individul se arată celor mai fini observatori așa cum e de fapt: comic, pervers și mediocru până la dezgust…

Toată ființa lui este falsificată. Persoana fastuos înțolită nu-i decât un stârv în care se adăpostește un imens și grețos putregai sufletesc. Că vor mai fi politicieni și de altă structură, se prea poate, dar aceștia sunt numai rătăciți – mai rari decât perlele negre – care nu contează în viața partidelor. Viața politică a acestei țări, de la război încoace, a fost invadată, pe rând, de către toate partidele. Cetățeanul conștient și setos de dreptate și adevăr și-a făcut convingerea că toate nenorocirile ce s-au abătut asupra lui nu se datoresc decât oamenilor politici și partidelor politice – aceste moașe de rea credință care l-au adus în sapă de lemn. Azi perdeaua e ridicată!

Țara se găsește la grea strâmtoare și poporul întreg își dă seama că autorii dezastrului nu sunt decât politicienii mari și mici care i-au supt toată vlaga. Fără avere și fără titluri, toți aceștia ar fi înfundat cârciumile, cafenelele ori pușcăriile… Poporul a prins a se desmetici, descifrând cu oarecare siguranță activitatea nefastă a acestora în treburile publice și sperăm să-i trimită cât  mai curând la locul firesc potrivit temperamentului și virtuților, în vacanță definitivă!

Școlile călărășene de ieri și de azi ȘCOALA DE ARTE ȘI MESERII CĂLĂRAȘI

 

                În conformitate cu prevederile legislaţiei care reglementa organizarea învăţământului secundar profesional, la sfârșitul secolului al XIX-lea vom constata şi înfiinţarea la Călăraşi a primelor unităţi şcolare cu profil profesional. Astfel, în anul 1899 s-au pus bazele unei şcoli profesionale particulare de fete, care începând din octombrie 1904 va fi recunoscută de stat şi va intra în subordinea Direcţiei Învăţământului profesional, din cadrul Ministerului Instrucţiunii Publice. În conformitate cu programele elaborate de minister se prevedea ca în cei patru ani de învăţământ să se acumuleze atât cunoştinţe de cultură generală, cât şi cunoştinţe practice de croitorie şi rufărie, care se deprindeau în timpul orelor de atelier. Această școală a evoluat și s-a dezvoltat, transformându-se, după anul 1936, în Liceul industrial de fete, pentru care se va construi un local propriu, în care astăzi funcționează Inspectoratul școlar județean Călărași.

În ceea ce privește Școala profesională de băieți, chiar dacă aceasta s-a înființat mai târziu cu 5 ani, ea a fost în epocă mai cunoscută și mai apreciată decât cea de fete, râmânând până astăzi în mentalul colectiv local sub numele de Școala de arte și meserii Călărași.  Actul de naștere al școlii îl reprezintă votul consilierilor județeni din 28 mai 1904, prin care se hotărăște înființarea la Călărași a unei Școli de meserii pentru băieți, care urma să fie finanțată din Bugetul județului. Școala își deschidea oficial cursurile la 1 octombrie 1904, într-un local improvizat în fostele grajduri ale județului, din apropierea Regimentului 23 Infanterie. În acest prim an școlar, cursurile au fost urmate de 53 de elevi, iar corpul didactic era alcătuit, conform unui document contemporan,  “dintr-un director,  care era însărcinat și cu predarea de cursuri, un institutor, un maestru lăcătuș, un ajutor de maestru și potcovar, și un maestru lemnar-rotar”

În acest local improvizat școala va funcționa până în anul 1912, reușind să dea și prima promoție de elevi după cei 5 ani de studii, așa cum prevedea legislația în materie. Prefectura județului, în a cărei grijă administrativă se afla școala, va reuși să rezolve și problema spinoasă a lipsei de spații școlare adecvate. Astfel, Primăria Călărași donează Prefecturii județului  o suprafață de teren de 2500 m.p. în spatele Cazărmii Pompierilor, unde este ridiccat în numai cinci luni  un local corespunzător pentru Școala de meserii, folosind în acest scop suma de 160.000 de lei din fondurile județului, atât pentru construire, cât și pentru dotările cu logistica necesară școlii. Inaugurarea localului se face cu fast, la 1 octombrie 1912. Referitor la anul școlar 1912/1913, în Expunerea situației județului, realizată de prefectul de la Călărași, se menționa: “În ceea ce privește activitatea acestei școli, putem spune că a înregistrat progrese însemnate, atât din punct de vedere teoretic, cât și practic. Deși înființată la început numai cu două ateliere, lemnărie-rotărie și fierărie-lăcătușerie, funcționează astăzi cu trei ateliere deosebite, adăugându-se și atelierul de tinichigerie, înființat la 1 octombrie 1907.”

Școala de meserii pentru băieți va fi tot mai cunoscută și apreciată în oraș și județ, elevii din clasele terminale executând diferite comenzi pentru firme locale și persoane particulare. Din păcate progresele înregistrate de școală aveau să fie întrerupte în toamna anului 1916, când localul era rechiziționat de trupele germane de ocupație care vor înființa aici un spital pentru tratarea soldaților turci, aliații lor în Primul război mondial. Localul va fi eliberat în noiembrie 1918, dar starea lui nu permitea reluarea cursurilor, mai ales că materialul didactic de specialitate fusese împrăștiat prin oraș sau distrus de administrația turcească a spitalului militar care a funcționat aici.

Pentru pregătirea reluării cursurilor, moment ce se stabilise la  1 octombrie 1919, Prefectura face apel la maistrul Theodor Ivanovici, care doar ce se întorsese din Moldova, unde luase parte, ca militar, la celebrele lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Ca fost angajat al Școlii încă din anul 1911, Theodor Ivanovici se va ocupa cu responsabilitate de sarcina primită și împreună cu elevii școlii identifică o parte din mobilier și din materialul didactic împrăștiat prin oraș și reușește să reamenajeze spațiile școlii, astfel încât la 1 octombrie 1919 cursurile se vor relua pentru elevii celor 5 clase. Remarcându-se în ochii Ministerului de resort, Theodor Ivanovici va fi numit director la Școala de meserii din Turda și apoi la cea din Oltenița. La Școala din Călărași este instalat ca director Gheorghe Dudău, sub conducerea căruia activa un colectiv de cadre didactice de la liceul ”Știrbei”, precum și ingineri de la Camera de comerț și industrie Călărași. Prefectul de la Călărași va cere cu insistență ca Ivanovici să fie numit director la Școala de meserii de la Călărași iar eforturile îi vor fin încununate de succes,  pe 1 octombrie 1928 Theodor Ivanovici fiind numit director al Școlii de arte și meserii de la Călărași, funcție pe care o va deține până   în anul 1938, când va fi înlocuit de ing. Gheorghe Ene.

theodor ivanovici

Theodor Ivanovici

Între timp, începând din anul 1921, Școala trecuse în subordinea Ministerului Instrucțiunii, Prefectura alocând din buget suma de 100.000 lei pentru completarea mobilierului. Ministerul alocă și el importante sume de bani și în anul 1926 se construiește o sala mare în care se instalează mașini moderne pentru Atelierul de tâmplărie. După numirea sa în funcția de director, Theodor Ivanovici depune mult efort pentru modernizarea spațiilor de învățământ și atelierelor de practică. Iată ce scria în acest sens un absolvent în ziarul local “Sirena” din 12 aprilie 1936: “În acest scop transformă una din magazii în clase și sală de meditații. Pe lângă acest lucru profită și de plecarea Școlii normale de băieți, care ocupase parte din imobilul școlii și în spațiul astfel eliberat face săli de clasă încăpătoare, sală de expoziție, bucătărie, dormitoare, desființând astfel sistemul paturilor suprapuse.”

Școala inferioară de meserii a funcționat, cu acest statut, până în 1936, când este transformată în gimnaziu industrial cu 4 clase, având acum secțiile: mecanică, lăcătușerie artistică și de construcție, strungărie, tinichigerie, tâmplărie de mobile și construcții.

Pentru atragerea mai multor elevi, gimnaziul este dotat și cu un internat cu 25 locuri, întreținut din taxele elevilor și din subvenții acordate atât de autoritățile locale, cât și de Ministerul Educației Naționale.

Din anul 1938, gimnaziului i s-a adăugat și clasa a V-a, în intenția de a fi transformat în liceu industrial.  Va purta această titulatură până în septembrie 1942, când va deveni Școală industrială tehnică de gradul II.

Până la transformarea sa, gimnaziul, și mai apoi Liceul industrial de băieți de la Călărași, având ca profesori pe Ștefan Stănescu,   Petre Lăzărescu, M. Coarnă, Alexandru Gruia și Gheorghe M. Ene, a dat 292 de absolvenți care au ocupat deferite funcții în viața economică a județului, patroni de ateliere, maiștri în învățământul profesional, comercianți și lucrători în ateliere.

Începând cu anul 1945, școala este transformată în Gimnaziu unic de 3 ani, cu profil profesional, formă sub care va funcționa până la Reforma învățământului din anul 1948, legiferată prin Decretul nr. 175 din 3 august 1948. Acum fosta școală de arte și meserii devine Școala medie tehnică de mecanizarea agriculturii, iar în anul 1955 este transformată în Centrul școlar agricol nr. 2 Călărași, pentru că în septembrie 1957 să fuzioneze cu Centrul școlar agricol nr. 1 și să formeze Centrul școlar agricol Călărași, actualul Colegiul agricol Călărași.

scoala de arte și meserii

Localul Școlii de arte și meserii Călărași ridicat în anul 1912 în numai 5 luni!

În localul Școlii de arte și meserii, construit din fondurile Prefecturii județene în anul 1912 vor funcționa ateliere ale Centrului școlar agricol, apoi ale Liceului agricol, din 1966, până la începutul anilor ’80 când, odată cu înființarea județului Călărași, clădirile de aici vor fi demolate pentru a lăsa locul unor edificii noi, unde vor fi instalate Banca Națională și Banca Agricolă, Întreprinderea de gospodărie comunală și locativă, Direcția județeană de statistică, Camera de comerț și industrie, și mai recent Palatul fiscal.

Minieseu istoric 24 IANUARIE 1859 – 160 DE TREPTE ÎN ISTORIA ROMÂNIEI – 24 IANUARIE 2019

 

“ Era nouă în care avem a intra

Nu există om de idei care să nu fi adunat în paginile scrise de el vorbe despre inimitabilul dor românesc, un sentiment pe care alte popoare, neştiind a-l numi, l-au trecut în categoria sentimentelor inefabile.

În firea românului de până la 24 ianuarie 1859, cu greutatea fermentării de secole, acest dor a mai avut un nume: UNIREA.

Mai lungă decât lista eroilor invocaţi de Ştefan cel Mare, este lista celor care au plătit cu sângele lor tăria credinţei în Unire,  şi numele lor parcurg straturile istoriei spre a ne aminti că, din generaţie în generaţie, cu puterea unei nestrămutate eredităţi, firea românului s-a sprijinit pe năzuinţa în CONTINUITATE, INDEPENDENŢĂ ŞI UNIRE.

Poate mai mult ca oricând aceste idei şi-au găsit strălucirea în acţiunile şi programele revoluţionarilor paşoptişti, acţiuni şi programe în care putem citi cu limpezime premisele statului naţional român modern.

Ca pretutindeni, acolo unde spiritul revoluţionar ar incita către modernitate, anunţând ultimele ceasuri ale feudalismului vetust, și în rândul oamenilor din Bărăgan acest spirit a cunoscut intensităţi maxime. Cum altfel poate apărea în ochii istoriei gestul ţăranilor din Maltezi care „umblau peste tot cu steagul tricolor, arzând toate documentele potrivnice lor”? Cum altfel poate fi înscrisă în cartea mândriei noastre fapta de contestaţie a locuitorilor din Ulmu care, în vara lui 1848, s-au ridicat la luptă împotriva împuterniciţilor feudali cu atâta forţă încât nu au putut fi opriţi decât de intervenţia supranumerică a trupelor otomane?

45320

            Mişcările ţărăneşti care au însoţit evenimentele revoluţionare de la 1848, au arătat necesitatea înfăpturii unor reforme sociale. Prevăzute în articolul 13  al Proclamaţiei de la Islaz, emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor au fost continuu tergiversate, iar lucrările comisiei constituite în acest scop au eşuat cu toate încercările făcute de  vicepreşedintele acesteia – Ion Ionescu dela Brad.

Iată de ce, în mod special pe pământurile cuprinse între Ialomiţa şi Dunăre, punctele cele mai populare, salutate şi întărite prin mainfestări de vie satisfacţie, aflate în programele revoluţionarilor paşoptişti, au fost cele care se referau în mod direct la schimbarea condiţiei ţăranului şi a relaţiilor sale cu glia strămoşească.

A trebuit să treacă nouă ani până când, în cadrul divanurilor ad-hoc, înflăcărata năzuinţă de la 1848, să se reaprindă cu aceeaşi intensitate revoluţionară, fiind hrănită de spiritul înnoitor insuflat românilor de ideea UNIRII. Aşa a gândit deputatul ţăranilor ialomiţeni, Stoica Radu Cojocaru din Cocargeaua (Borcea), când şi-a pus semnătura alături de ceilalţi deputaţi-ţărani, pe adresa de mulţumire către puterile garante, pe jalba deputaţilor ţărani, redactată de Tănase Constantin, ca şi pe cele patru puncte care cereau înfăptuirea Unirii.

În conştiinţa acestor oameni, chemaţi de vremuri la întâlnirea cu marile evenimente ale istoriei, visul unei Românii moderne, al unei ţări unitare în care legi de fier să fie dreptatea şi demnitatea, a reverberat în măsura dată, poate, doar de cuvintele lui Cuza: „Mândru de încrederea naţiunii, convins că o cauză mare şi dreaptă poate pieri, eu ca Domn şi Român, n-am cruţat osteneala pentru consolidarea edificiului  naţionalităţii române. Numai prin chipul acesta vom putea inaugura sub nişte auspicii fericite era nouă în care avem a intra

„Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! ”

            Baronul de Talleyrand, însărcinat al puterilor garante cu supravegherea desfăşurării elecţiunii, intra în Principate, la 5 martie 1857, prin poarta dunăreană a Călăraşilor, aflându-se în centrul entuziasmului călărăşenilor care l-au primit ca pe un sol al unei mari puteri, susţinătoare a ideii ce încălzea conştiinţa unei întregi naţiuni. Tot pe la Călăraşi ar fi putut păşi pământul natal şi marele patriot Nicolae Bălcescu, cel care cu forţă mesianică prevestea, la 1848, destinului românesc încă două revoluţii: UNIREA şi INDEPENDENŢA. Ar fi putut pătrunde alături de ceilalţi revoluţionari paşoptişti exilaţi, admişi în ţară prin circulara, 2794, primită de Administraţia judeţului Ialomiţa la 28 iunie 1857.

Şi a venit iarna anului 1859. Zăpada acelei ierni avea albeaţa şi frăgezimea inului topit din care ţărăncile îşi coseau maramele sărbătoreşti. Din bucuria tăinuită atâta timp în umbra nenumăratelor juguri şi dată la iveală acum, la vremea zăpezilor ce nu anunţau doar un an spornic ci şi un ev spornic, din această bucurie s-a ţesut marama tricoloră pe care, într-o admirabilă simbioză, s-a oprit spre odihnă zimbrul lui Dragoş şi acvila muntenească. Un simbol ce grăieşte prin sine despre ceea ce românii au exprimat prin nepieritorul dans al regăsirii într-o fiinţă unică – Hora UNIRII.

Odată cu numărul din 27 ianuarie 1859 al ziarului „Românul”, Bucureştiul primea ştirea entuziastă a manifestărilor ţărăneşti de pe întreg cuprinsul ţării. „Fraţii noştri ţărani … strigau acum din toată puterea energică a sufletului lor: „Să trăiască Cuza!” „Să trăiască Domnul nostru!” Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţie, ca (şi) cum toţi în general ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător”.

cuza2

            Acelaşi entuziasm rezidă şi din telegrama adresată de locuitorii oraşului Călăraşi, domnitorului Cuza: „Toţi locuitorii acestui oraş … venim a felicita cu căldură pe Măria Ta, pentru binefăcătoarea iniţiativă ce aţi luat de a reorganiza Ţara pe Româneşte. La suirea Măriei Tale pe tronul României-Unite entuziasmul a străbătut toate inimile Române; astăzi el este mult mai mare în noi, căci prin acţiunile energice ale Măriei Tale vedem realizându-se speranţele generale şi legitime ale românilor”.

Că UNIREA a fost privită de întreaga naţiune nu numai ca un fapt ce împlinea legităţile istorice ci şi ca un prim şi hotărâtor pas pe calea modernizării instituţionale şi economice a statului, o demostrează seria de reforme între care de cea mai largă audienţă a fost reforma agrară, premearsă de măsura secularizării averilor mânăstireşti. Ca semn de fixare în pasta istoriei a acestei măsuri cât şi ca semn de preţuire, poate fi citat ordinul Prefectului judeţului Ialomiţa, prin care se oficializa dorinţa locuitorilor Orașului Știrbei(Călărași) de a oferi domnitorului Alexandru Ioan Cuza un tun, „semn de mulţumire şi recunoştinţă”.

unirea-principatelor-romane

            Progresul economic şi demografic înregistrat de meleagurile călărășene, ca urmare a aplicării reformei agrare, este evident. Apar noi aşezări (Curcani, Smârdan, Independența, Dorobanțu, Vlad Țepeș, Dragoș Vodă ș.a.), intră în circuitul agricol o mare parte a pământului până atunci nedesţelenit, rolul de „grânar al ţării”, jucat încă din vechime de către aceste mănoase pământuri  ale Bărăganului, accentuându-se. Unirea aducea cu sine nu numai reforme materiale, ci şi reforme în condiţia tradiţională a ţăranului. Eliberat de servituţile feudale, omul pământului păşeşte în epoca modernă în fruntea tuturor marilor evenimente din care ea se constituie. Îl aflăm, cu prinosul său de sânge, pe câmpul de luptă al unui alt mare ideal al naţiunii: INDEPENDENŢA. Îl recunoaştem printre cei peste o sută de mii de participanţi la adunarea de pe câmpul lui Horea, întărind cu propriul său glas înfăptuirea statului naţional unitar român.

„Vă iubiţi Patria, veţi şti dar a o întări. Să trăiască România!”

            Unirea constituie actul de maturitate al unui stat tânăr modern, act prin care România se înscrie în peisajul transformărilor de structură înregistrate de statele europene. Dar, în acelaşi timp, UNIREA este unul dintre evenimentele cruciale din cel mai frământat secol al istoriei româneşti.

Locurile ce au găzduit cu emoţie imnul fiinţei înfrăţite a celor două principate, străzile tuturor oraşelor ce au vibrat în entuziasmul general al acestui act măreţ, casele în memoria cărora  s-a întipărit zbatarea de aripă a drapelului tricolor, pietrele, zidurile, martori tăcuţi la marea împlinire a UNIRII, ne pot vorbi şi astăzi despre temeinicia unui sentiment care, înainte de a naşte sărbătoarea, naşte forţa dăinuirii unui popor. „D-le Ministru, condeiul nu poate descrie entuziasmul ce am găsit în acest oraş, atât în  popor cât şi în funcţionari. Sfârşitul marii manifestaţii a fost prin ridicarea a mai multe toaste în sănătatea Măriei Sale Domnitorului, a Guvernului său şi pentru prosperitatea şi întărirea Statului Român. Oraşul iluminat, torţe aprinse şi lăutari pe toate străzile”, semnează I.Marghiloman, un martor al evenimentelor prin care Călăraşiul saluta măsurile reformatoare luate de alexandru Ioan Cuza.

images

            Dar nu numai această stare de spirit emoţionează astăzi, cum nu numai prin exuberanţa fiecărui martor al evenimentelor dăinuie în conştiinţa noastră UNIREA. Într-o Românie pe care ne-o dorim a progresului continuu şi a păcii sociale, iarna anului 1859 străluceşte cu zăpezile pe care le așteptăm ca să ne bucure și astăzi. Şi mai adânc înţelegem cuvintele Domnitorului, săpate cu profundă credinţă în răbojul istoriei poporului nostru: „Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi patria, veţi şti dar a o întări. SĂ TRĂIASCĂ ROMÂNIA!”

CONTRIBUȚII LA ISTORIA PRESEI CĂLĂRĂȘENE

 

În anul 2005, regretatul jurnalist călărășean Aurel DAVID publica cea de a doua ediție a cărții sale intitulate Întoarcere în timp: Monografia presei Ialomiței și Călărașiului. În Introducerea ediției din anul 1998, autorul menționa: “O colecție de ziare însumează o interesantă, cuprinzătoare, variată bancă de informații veridice, despre istoria clipei unei localități, zone geografice, comunități umane. A le cerceta și readuce la lumină înseamnă o muncă titanică, dar și o captivantă incursiune în timp asupra vieții sociale, politice, culturale, economice, un blitz-raid prin intimitatea gândirii oamenilor din perioada în care s-au editat publicațiile respective.Rezultat al acelei munci titanice de care vorbea Aurel David a fost o inventariere a nu mai puțin de aproape 200 de publicații, cu mai lungă sau mai scurtă perioadă de apariție, editate în perioada 1875-2005, dintre care aproximativ 90% au fost elaborate și tipărite la Călărași. De remarcat că mai mult de jumătate din publicațiile călărășene(125) au văzut lumina tiparului până la instalarea regimului comunist, dată după care la Călărași au mai apărut doar 3 ziare: Ialomița liberă(1945-1952), Zori noi(1952-1958) și Vremuri noi(1981-1989).

Aurel David menționa faptul că el a reușit să investigheze și să inventarieze marea majoritate a periodicelor călărășene, dar nu excludea posibilitatea ca numărul acestora să crească, grație eforturilor unor cercetători mai tineri. Și regretatul jurnalist călărășean a avut perfectă dreptate. Recent, harnicul și împătimitul cercetător în ale istoriei, pr. Adrian Lucian Scărlătescu de la Urziceni, care se documentează pentru elaborarea tezei de doctorat, ne-a facilitat investigarea unui impresionant volum de publicații călărășene, motiv pentru care îi mulțumim public și îl asigurăm de întreaga noastră considerației. Rezultatul analizei noastre comparative ne-a permis să adăugăm zestrei culturale a actualului județ Călărași încă 11 publicații periodice despre care nu s-a scris nimic până acum. Le vom prezenta în ordine alfabetică.

 

*                                                *

*

Buletinul oficial al Bursei Călărași. Publicație de specialitate care a apărut la Călărași în perioada 30 mai – 1 august 1927. După cum sugerează numele publicației, aici erau inserate informații  referitoare la cotațiile Bursei călărășene. Tiparul a fost realizat la Tipografia Noastră – Călărași.

buletinul

Bărăganul. Revistă de specialitate care constituia de fapt Buletinul Camerei de Agricultură Călărași. A apărut în perioada 1 august 1928 – octombrie 1930  și a fost tipărit la Tipografia locală  Cultura – Călărași. Director și redactor responsabil: inginer Dumitru Rallea.

baraganul

            Barbu Știrbei. Buletin informativ al Societății culturale “Barbu Știrbei” din Liceul Știrbei Vodă Călărași, cu perioadă de aparție 15 februarie – 18 mai 1930. Aparea sub conducerea unui comitet și era tipărită la aceeași  tipografie Cultura din Călărași.

            Curierul comerțului ialomițean. Revistă bilunară de apărare a intereselor  negustorești, editată la Călărași de omul de afaceri local Ioan N. Dădârlat. Primul și singurul număr al revistei a apărut pe 4 decembrie 1921. S-a tipărit la Tipografia Ioniță Christescu – Călărași

curierul

Ecoul. În cartușul de titlu se menționează că este o Foaie enciclopedică săptămânală. Revista a fost editată și publicată la  Călărași pe parcursul lunii   iunie 1929  de un Comitet de redacție. Tiparul a fost asigurat de Tipografia Cultura – Călărași

dscf0114 (2)

           Glasul Partidului Țărănesc din Județul Ialomița.  Gazetă de partid editată la Călărași, în perioada 21 septembrie – 2 noiembrie 1919. De la 21 septembrie și până la 12 octombrie 1919 a purtat titlul Glasul Poporului Țărănesc. Redacția și administrația: Librăria Ioniță Cristescu Călărași.

glasul pnt

           Lumea nouă. Publicație culturală, politică și literară, ziarul avea o apariție  bilunară. Director era Stelian I. Constantinescu, iar redacția și administrația își aveau sediul în Călărași, str. Cantacuzino, nr. 47.  Au fost tipărite 4 numere, în perioada iulie-octombrie 1921, la Tipografia Ioniță Christescu din Călărași.

lumea nouĂ

            Mișcarea noastră. Subintitulat Gazetă săptămânală,  ziarul a apărut în patru numere la Călărași în perioada 1-28 decembrie 1930, sub conducerea unui Comitet de redacție care-și avea sediul pe str. Știrbey Vodă nr. 17. Era tipărit la  Tipografia Cultura – Călărași.

miscarea

Nova Horizonto. Intitulat Gazetă bimensuală cu scop de propagare și învățarea limbei Esperanto, fără profesor, ziarul a apărut la 1 octombrie 1934 în comuna  Roseți. Directorul publicației: D. Nicorescu. Ziarul a fost tipărit la Călărași, în Tipografia Ioniță Christescu.

Renașterea. După cum se menționa în pagina de titlu, publicația se dorea a fi o Revistă literară lunară. Primul număr a apărut la Călărași, pe 7 decembrie 1919, iar conducerea revistei era asigurată de dna. Ermina Mândreanu, fiind prima publicația călărășeană condusă de o femeie. Tiparul era asigurat de aceeași Tipografie și legătorie de cărți Ioniță Christescu – Călărași.

renasterea

            Semănătorul. Subintitulat Foaia național-țărăniștilor din Ialomița, ziarul a apărut la  Călărași între 9 decembrie 1928 și 1 martie 1929. Publicație de partid, ziarul s-a multiplicat la Tipografia Cultura – Călărași, tipografie care funcționa în cadrul Camerei de Agricultură Călărași.

semanatorul

 

OBICEIURI DE BOBOTEAZĂ ȘI SFÂNTUL ION ÎN LOCALITĂȚILE LIMITROFE DUNĂRII ȘI BRAȚULUI BORCEA

 

Deși se consideră că obiceiurile românești au, în general, o structură unitară pe tot teritoriul nostru folcloric, fiecare ținut și zonă etnoculturală își are propriile moduri de exprimare prin datini și obiceiuri. Acest fapt se datorează și unor influențe venite din cele mai îndepărtate colțuri ale țării, sau, în situațiile zonelor de frontieră, și de dincolo de granițele naționale. Este cazul și județului Călărași, unde însăși structura populației rurale este deosebit de eterogenă. Exemplificăm aici localitatea Ciocănești, amplasată pe linia Dunării, între Călărași și Oltenița, unde tradiția orală, precum și izvoarele documentare pomenesc trei părți distincte ale satului: Ciocănești-Pământeni, deci oamenii locului care se știau aici din totdeauna; Ciocănești-Mărgineni, așezare construită din românii coborâți din regiunea Mărginimii Sibiului; Ciocănești-Sârbi, zonă a satului în care s-au așezat locuitorii veniți din partea Dunării, români și bulgari, care n-au mai putut suporta asuprirea otomanilor. Iată pentru ce în această zonă vom întâlni obiceiuri în general cunoscute și în alte regiuni ale țării, dar și obiceiuri specifice care se regăsesc doar în acest areal. De origine foarte veche, cele mai multe dintre ele s-au păstrat, cu succesive schimbări de funcție și cu necontenita accentuare a părții spectaculoase, până în zilele noastre.

Printre obiceiurile tradiționale, cele ale sărbătorilor de iarnă ocupă, datorită amploarei lor, un loc deosebit. Sărbătorile de iarnă sunt, înainte de toate, sărbătorile schimbării anului. Ele se desfășoară între 24 decembrie și 7 ianuarie și sunt ocazionate de marcarea Crăciunului, a Anului Nou, a Bobotezei și a Sf. Ion.

Boboteaza și Iordanul, ca sărbători tradiționale legate de ciclul Anului nou creștin, au atât o tematică religioasă, cât și una laică. De Bobotează, în satele de pe Dunăre și Borcea se petrecea sfințirea apelor și a crucii, care, după terminarea procesiunii religioase este aruncată în apă, numeroși tineri întrecându-se apoi să o recupereze neținând cont de cât de rece este apa. Cel care reușea să se reîntoarcă cu crucea era cinstit de întreaga comunitate.

aruncatul dupa cruce

Iată cum este descris obiceiul aruncatului după cruce într-o publicație locală din Călărași(ziarul “Pensionarul” din 16 ianuarie 1937): “Anul acesta, ziua Botezului Domnului s-a sărbătorit cu un deosebit fast. La ora 11,00 s-a oficiat obișnuitul Te-Deum la Biserica din centru… La ora 11,20 s-a format un impozant cortegiu de la Biserică spre Port în frunte cu întregul sobor bisericesc și cu detașamentul militar compus din toate regimentele din garnizoană. În Port s-a făcut sfințirea apei până la ora 12,00. Timpul destul de frumos a favorizat această frumoasă serbare, deoarece toată populația orașului Călărași – bărbați, femei, copii- a venit să ia parte la sfințirea apei. Malul drept al brațului Borcea, pe o întindere de un km, era ticsit de populație. Nici malul opus nu a fost lăsat mai liber. Mulți cetățeni l-au ocupat, iar alții, urcați în bărci, căutau să găsească locul cel mai prielnic de unde să poată vedea momentul aruncării în apă a crucii. Înotătorii concurenți la prinderea crucii, în număr de zece inși, așteptau grupați în rând, pe mal, gata a se arunca în valurile apei… S-a zvonit venirea unui avion care ar avea misiunea de a arunca o a doua cruce. Publicul se îngrămădea insistent spre marginea apei… La ora 12,00 a apărut avionul, care, coborându-se la 10-15 m deasupra apei…, a aruncat Sfânta Cruce  în apă, în același moment cu cea aruncată de dl. prefect. Înotătorii, cu un elan neîntrecut, s-au aruncat în apă, prinzând crucile. A fost solemn momentul când înotătorii, în mijlocul apei, s-au grupat în jurul celor ce au prins crucile, se închinau și le sărutau. Avionul a mai făcut câteva virajuri, aruncând buchete de busuioc și de flori.”

După procesiunea de Bobotează, localnicii din Călărași și Oltenița și din satele de pe Dunăre și brațul Borcea își scot caii la botez și întreceri sportive. Obiceiul este cunoscut sub denumirea de Botezul cailor. Bătrânii susţin că este un obicei vechi, păstrat cu sfinţenie de la străbuni.  Caii sunt frumos împodobiţi cu panglici multicolore, sunt ţesălaţi şi prezentaţi într-o veritabilă paradă. De altfel, în unele locuri există şi concursuri, să le zicem de frumuseţe hipică. După ce sunt „botezaţi” toţi caii, urmează o întrecere pentru a desemna cel mai iute animal şi, desigur, cel mai destoinic călăreţ. Se spune că animalul stropit cu apa sfinţită de preot este ferit de boli şi întâmplări nedorite, va avea putere de muncă şi nu se va atinge blestemul de el. Iar cei care-i botează vor avea un an bun, cu recolte bogate.

botezul cailor

Chiar în seara de Bobotează există în zona Dunării un obicei aparte: localnicii se pregătesc pentru păzitul fântânilor. Fântânile sunt împodobite cu frunze, pănuşi de porumb sau stuf. Pe timpuri, se puneau batiste, velinţe sau chilimuri (scoarţe înflorate cu două feţe), se aduceau paie, stuf şi lemne pentru foc. După ceremonialul împodobitului, se pregăteşte grătarul pentru petrecerea din timpul nopţii păzitului. Localnicii se adună toată noaptea în jurul fântânii şi o păzesc cu străşnicie. Păzitul fântânii este un obicei care vine din „negura vremurilor”, din „moşi-strămoşi”, aşa cum spun localnicii. O motivație istorică a acestui obicei se leagă oarecum de vechile incursiuni pe care le făceau turcii odinioară în aceste locuri, ţăranii păzind fântânile pentru a nu fi spurcate de păgâni, după ce apa acestora fusese sfințită cu prilejul Bobotezei.

pazitul fântânelor

A doua zi, de sărbătoarea Sf. Ion, exista obiceiul ca flăcăii să umble prin sat cu iordănitul. Dintr-un chestionar din anul 1927 aflăm că flăcăii din satul Lehliu și cartierul Măgureni se pregăteau pentru iordănit cu 2-4 zile înainte de Sf. Ioan. De Bobotează, după sfințirea apelor, flăcăii umblau cu găleți umplute cu apă ,,să iordănească” (stropeau cu apă sfințită pe toți pe care-i  întâlneau pentru curățirea trupească și sufletească a acestora). În ziua de Sf. Ioan, băieții din sat organizau o petrecere populară, punând la bătaie banii adunați cu ocazia colindelor pentru cumpărarea băuturii necesare. Fiecare flăcău invita o fată la casa unde avea loc petrecerea. Fetele aduceau mâncare.După ce mâncau și beau, feciorii și fetele se puneau la joc, lăutarii invitați întrecându-se în a interpreta jocuri populare românești. Astăzi, obiceiul este mult modificat. Spre exemplu, în satul Roseți are loc, în seara de Bobotează spre Sf. Ioan o petrecere generală la care participă numai fetele și femeile. Localnicii numesc acest obicei Iordanul.  Participantele la sărbătoare aduc de acasă mâncare și băutură pentru întreaga noapte. Petrecerea are loc în sala Căminului cultural, fiind interzisă cu desăvârșire prezența bărbaților.

petrecere (2)

Cu mare greutate noi am obținut permisiunea de a înregistra pe casetă video sărbătoarea Iordanului – 1993 . Singurii admiși sunt membrii tarafului, care interpretează cântece și dansuri populare spre marea satisfacție și bucurie a fetelor și femeilor care se prind în horă, unele travestindu-se în bărbați. Cel mai pricepute femei interpretează diverse scene cu măști, tematica satirizând anumite aspecte din viața satului, spre hazul general.

OBICEIURI TRADIȚIONALE DE CRĂCIUN ȘI ANUL NOU ÎN BĂRĂGANUL CĂLĂRĂȘEAN

 

            Ne aflăm deja în atmosfera mirifică specifică sărbătorilor de iarnă. Dintre obiceiurile calendaristice cele mai răspândite şi mai spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt de bună seamă ciclurile legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea anului. Din păcate astăzi, în multe din localitățile urbane  din România, inclusiv  în cele din Câmpia Bărăganului, obiceiurile tradiționale ocazionate de Sărbătoarea Crăciunului și de întâmpinarea Noului An s-au transformat în chiciuri artistice fiind mai degrabă acte mascate de cerșătorie publică. În ultimii ani se constată totuși un reviriment și în acest domeniu, grație  implicării directe  a  oamenilor școlii și a unor preoți care pregătesc cu profesionalism colective de elevi și de tineri în al căror repertoriu sunt incluse colinde și cântece laice și religioase ce se cântau altădată prin satele românești. Lor și tuturor celor care iubesc tradițiile acestor locuri le sunt dedicate rândurile de față.

Din punct de vedere religios, Crăciunul, cea mai veche sărbătoare a omenirii, semnifică nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, trimis pe Pământ să ajute oamenii să devină mai buni, mai credincioși, mai îngăduitori și responsabili, mai toleranți și răbdători. În satele din Bărăgan,  înainte de Crăciun, preotul umbla cu icoana din casă în casă, pentru a vesti Nașterea Domnului. Aceasta este o practică extrem de veche și este, de fapt, o vizită pe care preotul o face credincioșilor săi. Preotul poartă cu el o icoană care înfățișează scena nașterii Mântuitorului și fiecare casă și gospodărie este sfințită, credincioșilor dându-li-se icoana ca să fie sărutată.

Un alt obicei premergător sărbătorilor Crăciunului întânit în satele din Bărăganul călărășean este sacrificarea porcului de Ignat. Obiceiul sacrificării porcului de Ignat, pe 20 decembrie, încă se mai practică pe acolo unde gospodarii cresc porci în propriile curți, pentru ca la Sărbătorile de iarnă sa aibă carne proaspată din care să-și prepare tradiționalele mâncăruri românești: tobă, piftie, caltaboși, afumătură și cârnați. Conform tradiției, după tranșarea și sortarea cărnii, gazda pregătește afară, aproape de locul sacrificării porcului, o masă mare, pentru toți oamenii care au ajutat la tăierea porcului. Felul de mâncare, tradițional numit „pomana porcului”, este obținut prin prăjirea, într-un ceaun mare, de tuci, a bucaților de carne tăiate din toate parțile porcului sacrificat: bucăți de mușchi, ficat, slănina, coastă, falcă. Și ca totul să fie cum se cuvine, gazda oferă și câteva păhăruțe serioase de țuică fiartă!

Sacrificat por Craciun

            Împodobitul bradului. Tradiția împodobirii bradului și a casei cu crenguțe de brad este un obicei preluat pe la jumătatea mileniului trecut de la triburile germanice, bradul simbolizând prin forma sa triunghiulara Sfânta Treime, iar podoabele cu care bradul este împodobit semnificând cunoașterea și bogăția, asemeni pomului sacru din Grădina Edenului, în care se găseau merele-fructele cunoașterii.  Bradul, împodobit în vechime cu fructe, flori, nuci poleite, lumânărele și panglici, simboliza pomul vieții, arborele fertilizator, de bun augur. Simbolul bradului se regăsește în foarte multe piese de artă populară precum covoarele, ștergarele și iile. În zilele noastre împodobirea bradului de Crăciun a devenit una dintre cele mai iubite datini atât în mediul rural cât și urban, odată cu așteptarea în seara de Ajun a lui Moș Crăciun. În povestirile părinților noștri, de cele mai multe ori bradul era adus de Moș Crăciun, atunci când copiii dormeau. Beteala, globulețele colorate ce sclipesc în lumina lumânărilor și a luminițelor colorate ce dau parcă viață bradului, steaua vestitoare a Nașterii Domnului Iisus cocoțată în vârful bradului, îngerașii care ne îndeamnă să trăim emoțiile Nașterii Pruncului Sfânt, toate ne anunță Seara cea Mare. După zilele de Crăciun, bradul rămâne ca decorațiune de sezon, ca motiv de mândrie (mai ales pentru gospodinele cochete din ziua de azi) sau pentru că nu se îndură să-l arunce prea repede. Oricum, în cele mai multe din casele românilor din Bărăgan există obiceiul ca bradul să fie aruncat (ars în foc spre distracția copiilor) înainte de Bobotează. În acel moment nostalgia pomului de Crăciun este alungată spre a se face loc Noului An în deplinul sens al cuvântului.

IMPODOBIT BRAD

Colindele  sunt cele mai importante obiceiuri care se practică și azi în zona etnoculturală a Dunării de Jos și brațului Borcea, începând din ajunul Crăciului, și până în ziua de Anul Nou. Din categoria acestora amintim: colindele de Moș Ajun, colindele de Crăciun, Steaua, Irozii, Brezaia, Plugușorul, Vasilca, Sorcova, Seara Sfântului Vasile.

Fără a intra în amănunte, întrucât colindele amintite mai sus sunt specifice aproape întregului areal românesc, ele întâlnindu-se, fără excepție, în toate localitățile călărășene, subliniem doar valoarea deosebită a acestora, care ocupă un loc aparte, prin tematica complexă, bogată și diversă, precum și prin minunata poezie populară pe care o cuprind.

STEAUA

Colindele (bine păstrate în sate ca Unirea, Borcea, Călărașii Vechi, Ciocănești, Ulmu, Lupșanu, Lehliu-sat, Vlad Țepeș, Chirnogi, Chiselet, Radovanu ș.a.), însoțesc unele jocuri mimice (brezaie, capra, căluțul) sau sunt comunicate direct de grupurile de colindători. Tematica acestor colinde îmbracă aspectele laice cu cele religioase și abordează principalele domenii ale vieții satului (viața social-economică a gospodăriei, puterea și frumusețea tinerilor, eroismul și iubirea, văzute în perspectiva viitoarelor căsătorii). Analiza temelor și a motivelor vehiculate în repertoriul colindelor din spațiul călărășean ne dezvăluie sensuri care pledează pentru originalitatea și autenticitatea acestora. Așa sunt, spre exemplu, motivele tematice care ilustrează bărbăția tinerilor (incluzând aici străvechiul obicei al încurării cailor, precum și evidențierea probelor de vitejie și a întrecerii dintre călăreți sau dintre cai și șoim), motivul alegerii tânărului oștean ca domn, ideea luptei dintre bine și rău( excepțional pusă în valoare în colindul ,,Leul”) motivul cererii de zestre ( din ciclul colindelor de logodnă și nuntă) etc. De asemenea, reținem și valoarea pronunțat moral-religioasă a unor colinde, evidențiindu-se perenitatea unor norme și reguli de conviețuire socială și de conduită nescrise, dar respectate de întreaga colectivitate sătească.

Nu putem încheia aceste scurte considerații teoretice, fără a aminti valoarea de excepție a Plugușorului, Plugul mare și într-o variantă remarcabilă, a ,,Plugului cu păpușoi”, întrucât prin conținutul lor tematic, care variază de la o localitate la alta, constituie o importantă sursă de cunoaștere a vieții sociale specifice comunităților rurale. Prin datele istorico-etnografice pe care le oferă, plugușorul conține elemente pe baza cărora se pot recunoaște străvechi tehnici agro-pastorale, relațiile sociale dintre membrii colectivităților sătești, unitatea etnoculturală a poporului român.

plugusorul-de-sf-vasile_b

Din punct de vedere al modului de desfășurare, obiceiul de ,,a colinda” înseamnă de fapt a merge din casă în casă cu diferite urări. La colindat participă tot satul tradițional, deși efectiv colindă doar copiii și flăcăii în cete, bărbații, până la o anumită vârstă, mai nou și fetele, rar de tot femeile și uneori și fete și flăcăi împreună. Gazda casei colindate era întrebată întotdeauna dacă primește colinde.Celor care nu primeau colinda li se strigau strigături batjocoritoare. Se cânta întâi o colindă la ușă sau la fereastră, iar apoi, la cererea gospodarului, se intra în casă, unde se cânta ,,colinda cea mare”. Steaua, Irozii și Vasilca se cântau totdeauna numai în casă. Colindătorii erau răsplătiți cu daruri tradiționale.

În ceea ce privește obiceiul  ,,Vasilca”, acesta este un obicei practicat de Anul Nou, care oferă, totodată, şi o semnificaţie tăierii porcului la români. Ceremonialul acestui obicei, „Vasilca”, cuprinde mai multe secvenţe semnificative: expunerea divinităţii (capul porcului) gătită cu inele, cercei, brăţări, mărgele, flori şi uneori şi o basma, în faţa ferestrei sau în casa colindată; colinda cântată care narează viaţa Vasilcii în Raiul din pădurile de fag şi de stejar; coborârea în vale pentru a bea apă, moartea violentă şi incinerarea corpului; judecarea Vasilcii de un juriu în care apar bătrânul Crăciun şi Maica Precesta;  urarea „La mulţi ani!” şi primirea darului.   O sursă documentară din anul 1927 ne descrie astfel acest obicei practicat în satele de pe Borcea și Dunăre: ,, Vasilca e un cap de porc împodobit și așezat pe o tavă. Căpățâna porcului se împodobește în așa fel încât să reprezinte a păpușă, se pun mărgele, cercei și pe tava pe care este așezată se pune grâu. Înainte cu trei zile sau patru zile de Sf. Vasile se umblă cu Vasilca mai mult pe la cei bogați. Colindătorii stau în mijlocul casei, iar tava se pune pe masă. Se zice că Vasilca are darul de a aduce sănătate în casă”. Vasilca se numea de fapt Siva, dar prin contopirea cu Vasile (ziua în care are loc ceremonialul) a rezultat Vasilca. Acest zeu, Siva, al Panteonului românesc, sacrificat prin substituire la solstiţiul de iarnă, este identificat cu marele zeu indian Shiva, care în Panteonul hindus poartă grija Universului, întruchipare a eternei energii cosmice. Substitutul zeului este capul porcului jertfit la Ignat, care se împodobeşte şi va servi în ritualul din noaptea de Anul Nou.

Vasilca

Spațiul nu ne permite să publicăm textele unor colinde locale.  Oricum, iubitorii de colinde   pot  găsi texte autentice în anexele lucrării mele Județul Călărași. Studiu istorico-etnografic, publicată la Editura Agora din Călărași, în anul 2010. Aici vom reproduce  textul unui plugușor cules din com. Lupșanu.

Aho, aho, copii si frați,
Stați puțin și nu mânați,
Lângă boi v-alaturați
Și cuvântul mi-ascultați.
Mâine anul se înoiește,
Plugușorul se pornește
Și incepe a ura,
Pe la case a colinda.
Iarna-i grea, omătu-i mare,
Semne bune anul are.
Semne bune de belșug,
Pentru brazda de sub plug.
Plugușor cu patru boi,
Ia mai mânați măi flăcăi! Hăi, hăi…
S-a sculat mai an,
Bădica Traian,
Și-a-ncalecat
Pe-un cal învățat,
Cu șaua de aur,
Cu nume de Graur,
Cu frâu de mătasă,
Împletit în șase,
Cât vița de groasă.
El în scări s-a ridicat,
Peste câmpuri s-a uitat,
Să aleaga-un loc curat,
De arat și semănat.
Și-a pornit într-o joi,
Cu un plug cu doispreceze boi.
Boi boureni,
În coada codălbeni,
În frunte țintăței.
Ia mai mânați, măi flăcăi! Hăi, hăi…
Cu luna, cu săptamâna,
Își umplu cu aur mana.
Si el vru sa vadă
De-i dete Dumnezeu roadă.
Era-n spic cât vrabia,
Era-nalt cât trestia.
Ia mai mânați, măi flăcăi! Hăi, hăi…
Traian iute s-a întors
Și din grajd alt cal a scos.
Un alt cal mai năzdravan,
Cum îi place lui Traian,
Negru ca corbul,
Iute ca focul,
De nu-l prinde locul.
Cu potcoave de argint,
Ce dă sporul la fugit.
Traian iute-a-ncălecat,
La Tighina – apucat
Si oțel a cumpărat,
Ca să facă seceri mari,
Pentru secerătorii tari.
Și-altele mai mititele,
Pentru fete ocheșele
Și neveste tinerele.
Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mândre lui Traian,
Asfel să dea și la voi
Ca s-avem parte și noi.
Să vă fie casa, casă;
Să vă fie masa, masă;
Tot cu mesele întinse
Și făcliile aprinse.
Și la anul să trăiți,
Să vă găsim înfloriți,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogată
De toate-ndestulată.
De urat, am mai ura,
Dar mă tem ca va-nsera,
Pe-aici, pe la dumneavoastră,
Departe de casa noastră.
Și ne-așteaptă și-alte case,
Cu bucate mai gustoase,
Cu pâine caldă pufoasă,
Cu vinul de viță-aleasă,
De aici,din Bărăgan,
LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI!