Arhive pe autori: Constantin Tudor

DRUMURI ȘI STAȚII DE POȘTĂ DIN BĂRĂGANUL CĂLĂRĂȘEAN DE ALTĂDATĂ

 

                Pentru noi, cei de azi, ni se pare firesc să folosim Internetul pentru a transmite orice fel de informație dintr-un capăt al lumii în celălalt. Și este normal să fie așa pentru că, privind acest aspect din punct de vedere istoric, încă din cele mai îndepărtate timpuri, începând cu constituirea primelor formaţiuni umane, oamenii au simţit nevoia de a comunica între ei, ceea ce a dus la găsirea unor modalităţi specifice prin care să-și facă cunoscute mesajele. La început au folosit focul, după un anumit cod, pentru ca odată cu apariţia scrisului să se ușureze mult sistemul de comunicare. Calul era singurul şi cel mai rapid mijloc de transport, mesajele parcurgând sute sau mii de kilometri, purtătorii acestora trecând prin primejdii de moarte uneori.

Denumirea de poştă, derivă din latinescul „ponere”, care înseamnă „releuri aşezate din distanţă în distanţă pe drumurile pe care treceau curierii statului”, iar existenţa serviciului poştal este cunoscută încă din antichitate. În Egipt şi Persia au existat din cele mai vechi timpuri releuri de curieri pedeştri şi călăreţi care transportau corespondenţa şi ordinele regale.

În teritoriul carpato-danubiano-pontic, în vremea dinaintea cuceririi Daciei, erau folosite drumurile naturale aflate de-a lungul cursurilor de apă, iar după cucerire a fost construită o reţea de drumuri şi a fost introdus sistemul poştal organizat aşa cum era în restul Imperiului Roman.

Odată cu formarea primelor voivodate româneşti a fost necesară o mai strânsă legătură cu vecinii, comunicarea făcându-se prin curieri în slujba exclusivă a stăpânirii. Curierii se numeau „călăraşi“ sau „lipcani“, iar dezvoltarea sistemului a dus la apariţia „olacului“(poștalion) şi a „calului de olac“, locuitorii satelor având obligaţia să întreţină nişte cai care să poată în orice moment să fie de schimb pentru călăreţii care duceau depeşe. Întreținerea drumurilor de poștă cădea în sarcina negustorilor sau a proprietarilor de moșii, ei înșiși mulțumiți de faptul că se aflau în calea numeroșilor călători care frecventau drumurile de poștă.

În sec. al XVI-lea poşta a trecut sub autoritatea marelui postelnic, dar nu a cunoscut mari modificări până la mijlocul sec. al XVII-lea când au fost introduse relee poştale(stațiile de poștă, aflate din 20 în 20 de kilometri, dotate cu locuri de repaos pentru călători și cu cai de rezervă pentru poștalioane). Domnitorii fanarioți Constantin Mavrocordat (1741-1742) în Moldova și  Alexandru Ipsilati (1774-1782) în Ţara Românească sprijină poşta luând o seamă de cheltuieli în sarcina cârmuirii. Începând cu anul 1795, domnitorul Alexandru Moruzi a hotărât să dea în antrepriză serviciul de poștă, dispunând, în același timp, măsuri de reparare a drumurilor de poștă și a podurilor și podețelor de pe traseele cele mai importante.

Călărașiul, al cărui nume este legat direct de serviciile de curierat asigurate de vechii “călărași ștafetari”, care duceau corespondența domnitorilor munteni la Constantinopol, prin Silistra, a fost favorizat din acest punct de vedere, constituind un adevărat punct nodal pe drumurile de poștă din Bărăgan. Astfel, exista un drum de poștă principal care lega Bucureștiul cu Călărașii pe “Drumul Sării”, cu stații de poștă la Tânganu, Drumul Sării(Sărulești),  Oblilești(Valea Argovei), Bărăganul(Mihai Viteazul) și Coadele(Independența de mai târziu). Un al dolilea drum care traversa Bărăganul pleca de la Călărași spre Buzău, prin Zlota(stație de poștă situată pe locul satului Drajna de astăzi) și Slobozia, iar un al treilea drum de poștă strabătea malul Borcei și al Dunării de la Călărași și până la Brăila, prin Șocariciu, Ludești, Făcăeni, Gura Ialomiței, Bertești, Rama și Frumușica. Un alt drum important de poștă lega Bucureștiul de Oltenița, cu stații de poștă la Negoești și Orăști.

IMG_20181215_134921

            Șeful unei linii de poștă se numea căpitan de poștă. Pompei Samarian ne spune că la 1834 căpitan de poștă la Călărași era Matache Stoicescu, iar la 1837 postelnicul Ioan Rădache. Tot de la Pompei Samarian aflăm și numele unor arendași ai liniilor de poștă din Bărăgan. Astfel, la licitația din anul 1835, linia de poștă București-Călărași, pe “Drumul Sării”, cale de 6 poște, a fost arendată de paharnicul Ioan Roset, care se obliga să asigure stațiile de poștă de pe traseu cu cel puțin 144 de cai. În 1848, linia de poștă Bucurețti-Călărași era luată în arendă de către paharnicul Nicolai Alexandrescu.

În afară de cai și buna întreținere a stațiilor de poștă, arendașii mai erau obligați să asigure și surugii(cei care conduceau efectiv căruțele de poștă sau diligențele de mai tîrziu). Acest lucru a făcut ca în jurul stațiilor de poștă să se înfiripe mici sate de surugii, care ulterior s-au constituit în așezări rurale importante din Câmpia Bărăganului. Pentru fostul județ Ialomița, documentele vremii înregistrează 14 asemenea sate care s-au constituit în jurul stațiilor de poștă.

IMG_20181215_135020

            Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată și de multe reorganizări ale serviciilor de poștă care au urmărit atât creșterea confortului deplasării cât și a vitezei de deplasare pe liniile de poștă. Astfel, în 1852, în Muntenia se introduc diligențele, în locul mai vechilor căruțe de lemn. După cum consemnează Constantin Minescu, în a sa Istorie a poștelor române, “trăsura ce va face transportul diligenței va fi pe arcuri englezești și întocmai cum se obișnuiește în celelalte părți ale Europei, cu 10 locuri înăuntru și unul lângă conductor.”

Drumurile de poștă din Bărăgan au fost transitate de-a lungul timpului de numeroși călători străini care au lăsat în consemnările lor numeroase aspecte referitoare la modul în care se făcea o călătorie pe drumul de poștă de la București la Călărași. Pentru exemplificare vom folosi ceea ce a scris în anul 1854 americanul James Oscar Noyes: Călărași se află la șspte poște românești de București… Drumul se întinde peste o câmpie lată sau, mai degrabă, o succesiune de platouri ridicate cu câteva picioare unul față de altul…Cu greu era de văzut un pom sau un tufiș… Drumul este în stare naturală, dar neîmblânzitul surugiu a lăsat repede în urmă distanța unei singure poște. Strigătele sale prelungite indicau faptul că edificiul singuratic din câmpie, din fața noastră, este stația de poștă… Biletul meu de drum a fost vizat și, în același timp am savurat, pentru câteva minute, o pipă de satisfacție… Am gonit înainte impetuos și am zburat prin două sau trei sate românești… Nici o descriere nu poate da o idee asupra unui sat românesc, locuit de cea mai săracă clasă de țărani. Aici animale și ființe umane se bucură împreună de adăpost, mâncare, trai și plăceri de societate – omul și natura fiind în cele mai familiare raporturi… Am mers înainte. În sfârșit am ajuns la cea de a patra stație de poștă… Surugiul alesese de la poștă caiii cei mai iuți. Promisesem un bacșis gras așa că viteza cu care zburam pe câmpie era atât de mare încât minuscula căruță părea că abia atinge pîmântul…Sclipirea strălucitoare a unui fulger ne-a dezvăluit izolata stație de poștă. Am ajuns la ea fără mare dificultate și am fost primiți. Poșta era dintre acele case românești cu chirie, de soi mai bun… După ce m-am împărtășit dintr-o ceașcă de cafea turcească, cu pâine neagră, m-am așezat într-o nouă căruță, și curând am rulat peste câmpul moale, aproape la fel de repede și de ușor cum se mișcă un vagon de tren pe o șină netedă… Într-o oră am ajuns la următoarea stație… Gazda era un boier român cu trăsături puternice de roman, care, din fericire, vorbea nemțește; soția sa, o încântătoare femeiușcă, la fel de naturală și înfloritoare ca proaspetele flori presărate pe câmpie… În ceea ce privește inteligența și confortul familial, gazda mea, Jian Bibescu, făcea parte din clasa românească mai bună. După masa noastră, zâmbitoarea sa nevestică,  a adus pipe și cafea. În folosința acestor desfătări orientale, românii au adoptat manierele turcilor… Jian Bibescu a hotărât să mă însoțească până la stația următoare… La câteva mile de Dunăre ținutul devine oarecum accidentat. De pe o culme joasă am văzut fluviul. Armata lui Ahmet Pașa era în tabără lângă Călărași.  

IMG_20181215_134812

Stație de poștă din Bărăgan

                Cu toate că după 1886, odată cu darea în folosință a căii ferate Călărași-București, transporturile poștale și de călători se vor muta pe drumul de fier, vechile drumuri de poștă din Bărăgan își vor menține importanța încă multă vreme, pe traseul lor edificându-se, mai târziu, rețeaua de drumuri naționale care brăzdează azi Câmpia Bărăganului.

August 1893. HOLERA FACE RAVAGII LA CĂLĂRAȘI

           Cu toate că  vaccinul antiholeric, descoperit de dr. Ion Cantacuzino în urmă cu mai bine de 100 de ani, a salvat atunci de la decimare armata română contaminată în urma campaniei din Bulgaria în cel de al doilea război balcanic, epidemia de holeră a mai secerat încă câteva milioane de oameni. Și astăzi, din păcate, epidemia de holeră este prezentă în multe locuri din lume unde face încă multe victime. Holera este o boală infecțioasă bacteriană foarte gravă, care afectează în mod deosebit intestinul subțire. Boala se manifestă prin tulburări digestive ca o diareegravă, vomitări excesive, care duc la o deshidratare rapidă a bolnavului (exicose), prin pierdere de electroliți (substanțe minerale).

            În decursul istoriei și spațiul carpato-danubuano-pontic, aflat în apropierea Orientului, a fost afectat în repetate rânduri de holeră și oamenii de aici și-au plătit și ei “tributul” bacilului holeric. Cele mai afectate au fost regiunile de la Dunăre, aflate la graniță cu Imperiul Otoman, de unde au pătruns cele mai multe dintre epidemiile de holeră care au afectat localitățile locuite de români.

Călărașiul, locul prin care treceau multe din misiunile dinspre și către Turcia, a fost afectat în repetate rânduri de epidemiile de holeră și ciumă, care au secerat mii de vieți și despre care stau mărtuirie documentele vremii. Noi ne vom opri doar asupra Epidemiei de holeră din vara anului 1893. Izbucnită inițial în portul Brăila, unde a fost adusă de marinari turci, și răspândită mai apoi în zonă de lucrătorii care munceau pe șantierele podurile de peste Dunăre de la Fetești și Cernavodă, epidemia de holeră din 1893 a fost semnalată, începând cu luna august și la Călărași, unde  a făcut victime și a creat mari probleme locuitorilor din așezarea de la cotul Borcei.

Iată cum a fost prezentat acest episod într-un Raport al medicului Iacob Felix, directorul general al Serviciului Sanitar din subordinea Ministerului de Interne:

Călărașii, oraș cu 8200 de locuitori, situat pe malul stâng al Borcei…, nu putea să râmână mult timp imun. Lucrătorii fugari de la Podul Cernavodă-Ftești au adus boala la Călărași.. Unul, bulgarul Arso Stincov, a venut chiar pe calea ferată bolnav în orașul Călărași la 3 august, cu doi tovarăși, și până la izolarea lor, au avut ocazia a mai infecta în orașul Călărași și alte persoane… Boala a fost comunicată altor persoane prin contact direct… După două zile, la 5 august,  se constată al doilea bolnav de holeră, Mitu Cristea, sacagiu cu locuința în str. Independenței… Al treilea caz se constată în seara zilei de 5 august în partea vestică a orașului, în Volna, la sacagiul Pavel Ștefan. Al patrulea bolnav a fost Nicolae Măcelaru, muncitor din Volna…

Dr._Felix

Dr. Iacob Felix

            De la 12 august înainte, boala apare în diferite părți ale orașului, în cazuri singuratice. Se părea că măsurile de izolare și dezinfectare sunt bine executate, până la 16 august, când boala s-a ivit pe strada Plevna, din Volna, locuită de țigani, aglomerați în case necurate, rău hrăniți, care au tăinuit boala și au înlesnit astfel lățirea și formarea unui adevărat focar al holerei. Într-o singură zi, pe 18 august, s-au îmbolnăvit în strada Plevnei 6 țigani și doi români.

            Subsemnatul, am mers dar în persoană la Călărași pentru a prescrie administrației locale măsuri eficace pentru oprirea lățirei bolii. De atunci ea a început a scădea succesiv, până la 9 septembrie, când epidemia s-a stins.

            Despre măsurile întreprinse de administrația locală pentru prevenirea efectelor epidemiei de holeră ce afectase orașul, vorbește și primarul P. Demetrescu în Raportul său despre Starea orașului Călărași în anul 1893.

  În faţa flagelului de holeră ce ne ameninţa şi a ordinelor telegrafice ce primeam din partea d-lui ministru de interne, am luat cu toţii cele mai severe măsuri pentru construirea spitalului holeric pe locul comunei, înzestrându-l cu tot mobilierul necesar şi oameni de serviciu, aşa că personalul medical a fost la înălţimea misiunii sale, combătând cu furie flagelul, care după câtva timp a încetat fără a face multe victime în oraş, merit ce se datoreşte activităţii dlor Dimitrescu – Brăila şi Pîcleanu.

646x404

Tratarea bolnavilor de holeră

             Cheltuielile făcute cu instalarea şi montarea spitalului s-au plătit integral din creditul ce ne-a fost acordat prin Înaltul Decret nr. 3267 din 1892, iar la neajungere s-a recurs la art. extraordinar şi numai la fondurile proprii ale comunei, fără a mai avea nevoie de alte împrumuturi, după cum am văzut că au făcut multe comune unde a bântuit epidemia.

             Oricât de multă bunăvoinţă aş fi avut eu cât şi dvs. domnilor consilieri, ne era imposibil în acest scurt timp a face îmbunătăţiri de care oraşul are absolută necesitate în faţa acestei epidemii; căci toată atenţiunea noastră a fost îndreptată asupra măsurilor de salubritate, înfiinţând în acest scop pe lângă serviciul de curăţenie şi două cotigi care ridică zilnic gunoaiele de prin curţile orăşenilor.

             S-au curăţit apoi latrinele din oraş cu maşina şi oamenii comunei şi, văzând că acest sistem de curăţenie nu este suficient, am angajat doi oameni particulari cu instrumentele lor care în tot timpul verii au curăţat latrinele.

              S-au luat măsuri de dezinfectarea caselor contaminate, singurul mijloc propus de consiliul medical spre a înlătura epidemia sau a nu lua proporţiuni mari.

              S-au închis parte din locurile virane cu spesele comunei, unde se aruncau diferite murdării.

              Apă de băut, fiindcă se lua din Ezer, am construit o podişcă pe malul stâng al Borcei de unde sacagii aduceau o apă mai bună de băut, aceasta după dispoziţia d-lui dr. Felix.”

Informații despre holera de la Călărași apar și în paginile presei centrale. Astfel, cotidianul “Adevărul” din 6 august 1893 consemna: “De ieri și  până azi dimineață sunt 6 bolnavi și 3 morți. Starea bolnavilor inspiră numeroase îngrijorări.”

Aveau dreptate cei de la „Adevărul” când vorbeau de faptul că epidemia de holeră provoca îngrijorări printre localnici. Din raportul medicului Iacob Felix avem și date exacte despre efectele epidemiei de holeră de la Călărași, de la declanșarea ei, pe 3 august 1893 și până la stingerea ei, în 9 septembrie 1893. Dar iată ce consemnează dr. Felix în raportul său:

Peste tot s-au îmbolnăvit de holeră la Călărași 32 persoane, din care 11 s-au vindecat și 21 au murit. 16 au fost în cură la Lazaret(spitalul holeric de care vorbea primarul Demetrescu – nota ns.) și 16 au fost izolați în locuințele lor. După naționalitate, din aceste 32 de persoane au fost:

            -Români, 15 bolnavi, din care au murit 12;

            -Bulgari, 9 bolnavi, din care au murit 3;

            -Țigani, 8 bolnavi, din care au murit 6.”

Restituiri POVESTEA HAIDUCULUI STANCU LUPU DE LA DRUMUL SUBȚIRE SPUSĂ DE FLORENȚA ALBU

 

Despre fenomenul haiduciei istoricii și literații s-au pronunțat în mod diferit de-a lungul vremii. În timp ce pe istorici i-au interesat cauzele și modul de acțiune al adevăraților haiduci, care nu trebuie sub nici o formă confundați cu hoții de la drumul mare, literații au abordat mai ales modul în care acțiunile haiducești și personajele reprezentative din lumea haiduciei au fost reliefate în literatura populară sau cultă.

O analiză istorică a fenomenului reliefează faptul că haiducia a fost specifică mai ales Balcanilor, extinsă, apoi, prin intermediul românilor, până în Maramureș, Bucovina și Basarabia. Miezul fenomenului era întâlnit de o parte și de alta a Dunării, adica în Muntenia și Dobrogea, Bulgaria și Serbia. Pe seama haiducilor, poporul a pus nenumărate legende, unele chiar fantastice. De obicei, în aceste legende, multe în versuri, haiducii îi jefuiesc pe cei bogați, îndeosebi pe boieri, pe turci și pe fanarioți, și îi ajută pe cei săraci cu o parte din pradă. Adăpostul lor preferat era codrul, care pe vremuri nu acoperea doar munții si dealurile, ci și largi zone de câmpie, cum era celebrul Codru al Vlasiei. La fel de căutate erau și zonele mlăștinoase și împădurite de la Dunăre, Blata Ialomiței și Balta Brăilei constuind, la rândul lor, locuri preferate de haiducii din Muntenia și Bărăgan. Acolo, poterele nu se prea încumetau să intre, nici măcar iarna, printre copacii desfrunziți, căci unii haiduci se ascundeau în inima codrului sau în locuri numai de ei știute.

Considerați periculoși de către unii și eroi de către alții, haiducii români au fost dintotdeauna înconjurați de o aură de mister și de admirație care, așa cum este firesc, a condus la nașterea unor legende demne de a fi spuse sau cântate cu patos în jurul focului ori pe prispa casei. Corbea, Toma Alimoş, Miu Zglobiu, Radu Anghel, Pintea Viteazul, Codrian, Iancu Jianu sunt doar câţiva dintr-un şir lung de haiduci care i-au apărat pe nevoiaşi, încercând să ia de la bogaţi şi să dea celor săraci. Nu-i de mirare că oamenii i-au iubit şi încă îşi amintesc de ei în cântece şi poveşti. Puțini știu însă că însuși academicianul Petrache Poenaru, creatorul tricolorului și al primului ziar românesc și inventatorul stiloului a fost haiduc în tinerețe și pandur în oastea lui Tudor din Vladimiri!

Constantin_Lecca_-_Portretul_lui_Petrache_Poenaru

Petrache Poenaru

Bălțile Dunării și Bărăganul au avut figurile lor de haiduci, despre care au povestit bătrânii satelor sau au scris învățătorii din școlile de altădată în lucrările lor de grade didactice, unele, îngălbenite de vreme, mai păstrându-se și astăzi prin arhive.

Informații despre un asemenea personaj gasim și în scrierile din tinerețe ale călărășencei Florența Albu, poetă și prozatoare în a cărei operă un loc aparte îl ocupă Câmpia Bărăganului, botezată de scriitoare “Câmpia soarelui”, nume pe care îl dă și primului ei volum de proză, publicat în anul 1962. Născută în zi cu rezonanța istorică, la 1 decembrie 1934, în satul Floroaica, com. Vâlcelele, Florența Albu urmează cursurile primare și gimnaziale în localitatea natală. După absolvirea cursurilor liceale se va înscrie la Facultatea de filologie a Universității din București, pe care o va absolvi cu diplomă de licență în vara anului 1957. A lucrat ca redactor la ziarul “Scânteia Tineretului”(1963-1964) și mai apoi, timp de 30 de ani(1965-1995) la Revista “Viața Românească”. A publicat 23 de volume de poezie, proză scurtă și reportaj. A încetat din viață la București, pe 3 februarie 2000 și a fost înmormântată în cimitirul din satul Gruiu, orașul Budești, județul Călărași.

IMG_20181205_185635 (2)

Florența Albu

În volumul “Câmpia Soarelui”, publicat la Editura Tineretului din București, în anul 1962, Florența Albu ne spune povestea haiducului Stancu Lupu de la Drumul Subțire.

Aproape de bostana noastră era Drumul Subțire. Șerpuia printre porumbiștile înfricoșător de înalte, șerpuia subțire, cât un fir de argint viu. Tata mare ne vorbea de Ganea, de Terente, haiducul bălților, de Stancu Lupu.

Cândva au trecut pe Drumul Subțire, în tropot țăcănit, scăpărător de copite, haiducii ostroavelor; veneau dinspre sohaturile ciobanilor și herghelegiilor și mergeau spre Dunăre, hăt departe, până unde se-mbuca pământul cu cerul! Dar mai des ca toți a trecut pe-aici Stancu Lupu, haiduc vestit al Bărăganului. Mergea cu căciula pe ureche, în trapul ne-nfricoșat al calului și cânta:”Foaie verde bob năut/Bine mamă m-ai făcut/M-ai scăldat în foi de nuc/Și m-ai făcut un pui de lup./M-ai scăldat c-un pui de drac/Să viu la ciocoi de hac./Fir-ați voi să fiți ciocoi,/O să dea potera-n voi,/Să vedem ce-ați lucrat voi.

Se-nveselea bunicul, când ne povestea de pățania boierului Nan. Aflase Stancu Lupu că boierul Nan a dat de bani. și i-a trimis o scrisoare, așa cum făcea de câte ori auzea că un boier are punga prea plină. “Boier Nan, în noaptea asta să știi că te calc. Să faci rost de atâția bani și să ne vedem cu bine.”Boierul Nan a vrut să fie mai hoț ca haiducul. S-a dus la Călărași, s-a plâns și-a cerut ajutoare, să-l prindă pe Stancu. Atunci nu erau jandarmi. Pentru pază erau călărăși cu schimbul. A plecat boier Nan cu zece călărăși după el.

Haiducul Stancu Lupu

Cu soldat de pază la poartă și cu alții în casă, s-a culcat boierul fără grijă. Pe la noaptea jumătate a venit și Stancu, după cum sta scris în cartea lui. N-a mai zis sentinela nici “pâs”. Stancu Lupu nu i-a cerut decât să-l ducă în odaia de culcare a boierului, fără să le dea de veste soldaților, care așteptau semnul înțeles. Stancu Lupu a intrat binișor la boier și l-a scuturat de umăr:

-Boier Nan!

 – Hm…

-Am venit după cum ne-am înțeles. Ai pregătit banii?.

Boierul a sărit speriat, dar n-a avut curajul să țipe după ajutor. Stancu Lupu avea pistol în mână și cuțit la brâu. A scotocit sub saltea și i-a întins punga, cu mâna jumătate, jeluindu-se:

-Mai păsuiește-mă, Stancule, că-s vremuri grele. Grâul nu mai are preț ca înainte, pământul se împuținează!

Stancu s-a hlizit a mare veselie, când a auzit ruga spășită. A ieșit și pe-aici ți-e drumul.

Se mai ducea la ciobanii – stăpâni peste turme de oi – la văcari și herghelegii. Aceaștia aveau sute de capete de vite, mii de oi. Acum începea averea lor să prindă cheag. Și le spunea:

-Bre, nea cutare, să-mi dai atâtea oi, atâtea vaci. Îți dau atâta pe ele – și-i da cât să plătească un corn de vacă și-o coadă de oaie. Dacă nu mi le dai cu atât, la noapte îți fur mai multe. Și nea cutare da tot ce-i cerea Stancu Lupu.

Și noaptea auzea omul sărac ciocănit în pragul bordeiului.

-Mâine să te duci în baltă, în ostrovul cutare, la omul cutare. Îi dai înscrisul ăsta de la mine și are să-ți dea un bou să faci pereche cu cel care-l mai ai pentru plug; sau să iei o vacă, să ai ce le da copiilor să mănânce.

Pleca Stancu Lupu. Se ducea fluierând pe Drmul Subțire. Copitele cailor mărunțeau tăcerea și luna. Și se ducea departe, departe, până unde se-mbuca pământul cu cerul, să-și vadă de-ale lui și de-ale altora!

O ISTORIE A CĂLĂRAȘIULUI ÎN IMAGINI FOTOGRAFICE DE IERI ȘI DE AZI(V) MONUMENTELE ȘI STATUILE CĂLĂRAȘIULUI

 

Călărașiul de ieri, dar mai ales Călărașiul de azi, se poate mândri cu faptul că se află printre localitățile urbane din România bogate în monumente și grupuri statuare care marchează anumite momente istorice,  cinstește memoria unor personalități sau pur și simplu înobilează peisajul urbanistic. Toate acestea  nu sunt doar nişte lucrări de artă excepţionale, sunt istorie, sunt cultură, sunt mereu legătura dintre trecut şi viitor, sunt martore tăcute ale vremurilor, sunt cele care până la urmă ne fac să fim mai buni și să iubim frumosul. Stau nemişcate şi ne vorbesc. Paradoxal, dar ele chiar spun istorii, ne oferă lecţii despre cine am fost, cine suntem şi ce vom fi. Datoria noastră este doar aceea de a nu permite ca ele să se degradeze. Asta nu ţine doar de suflet, ci şi de cultură, pentru că  lipsa culturii ne sărăceşte prima dată sufletul, apoi comunitatea. Iată pentru ce, acum, în pragul aniversării Centenarului Marii Uniri, mi-am propus, stimați prieteni, să vă fac părtași la încercarea mea de a realiza o inventariere exhaustivă, după criteriile precizate mai jos, a monumentelor și statuilor Călărașiului. Precizez că este vorba doar de o prezentare succintă, cu evidențierea câtorva date despre autori și împrejurările ridicării monumentelor și statuilor respective.

Reproduceri fotografice ale unor monumente și statui din municipiul Călărași au mai fost publicate în diverse lucrări de istorie locală, începând cu lucrarea subsemnatului din anul 1984 și intitulată Călărași-Mic îndreptar turistic. Multe fotografii ale monumentelor și statuilor călărășene au fost publicate și în anexa Monografiei județului Călărași-Ediția 2010. O lucrare aparte, în care sunt prezentate, cu comentarii, numai monumentele călărășene dedicate memoriei Eroilor Neamului, aparține lui Nicu Țiripan și se intitulează Cartea eroilor călărășeni.

Menționez că imaginile fotografice pe care le public în acest documentar îmi aparțin, cu excepția celor care înfățișează scuplturile din metal, care mi-au fost puse la dispoziție, cu multă amabilitate, de către prietenul meu Florin Rădulescu, căruia îi mulțumesc și pe această cale.

A. MONUMENTE RIDICATE PENTRU CINSTIREA EROILOR NEAMULUI

MONUMENTUL RIDICAT ÎN MEMORIA MARINARILOR DE PE ȘALUPA „TELEORMAN”

parc

Operă a sculptorului Gheorghe Boboc, momumentul din imagine a fost ridicat în anul 1913 pentru a cinsti memoria celor 101 de marinari de pe șalupa “Teleormanul”, înecați în apele Borcei la 31 octombrie 1912. Monumentul este amplasat în Parcul Central, în apropiere de malul Borcei. În anul 1983, din dispoziția secretarului PCR Petre Verbuncu, monumentul a fost mutat în Cimitirul Central. În anul 1990 a fost readus pe locul inițial. Este cel mai vechi monument din municipiul Călărași

MONUMENTUL DIN CIMITIRUL EROILOR

cimitir

În anul 1920, din ințiativa generalului Constantin Rășcanu, comandantul Garnizoanei Călărași, au început lucrările de amenajare, în Cimitirul orașului, a unui Cimitir al Eroilor călărășeni căzuți pe câmpurile de lupă în timpul Războiului pentru Întregirea Neamului. În interiorul cimitirului, sculptorul Ionescu-Varo ridică monumentul din imagine pe care îl dedică memoriei soldaților din Regimentul 5 Călărași căzuți la datorie în timpul Primului Război Mondial.

MONUMENTUL EROILOR CĂLĂRĂȘENI DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

CENTRU

Operă a sculptorului Theodor Burcă, Monumentul Eroilor din Piața Bisericii Sf. Nicolae a fost ridicat ca urmare a inițiativei unui Comitet local condus de primarul Gh. Cristodorescu. Piatra de temelie a fost pusă la 25 septembrie 1925 iar  inaugurarea  oficială a avut loc la 14 februarie 1926.

MONUMENTUL EROILOR REGIMENTULUI 5 CĂLĂRAȘI

REG 5

Amplasat inițial în incinta Regimentului 5 Călărași, monumentul din imagine a fost ridicat în anul 1927 în memoria eroilor regimentului căzuți pe câmpurile de luptă în timpul Războiului de Independență și a Primului Război Mondial. Metopele laterale și Vulturul,  realizate din bronz, sunt opera sculptorului V. Ionescu-Varo. În anul  1974, odată cu demolarea Cazărmii  Regimentului 5 Călărași, momunemntul este dezafectat și reamplasat pe locația actuală din fața blocurilor ridicate pe fostul amplasament al regimentului.

BISERICA-MONUMENT PENTRU EROII CĂLĂRĂȘENI DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

BISERICA

Rezultat al inițiativei unui Comitet local înființat în anul 1923, Biserica Sf. Gheorghe a fost gândită ca o Biserică-Monument dedicată eroilor călărășeni căzuți în Primul război mondial. Piatra de temelie a fost pusă la 2 noiembrie 1930 iar inaugurarea a avut loc la 26 octombrie 1943.

MONUMENTUL ÎNCHINAT EROILOR CĂLĂRĂȘENI DIN CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE, PENTRU OMAGIEREA ÎNFĂPTUITORILOR REVOLUȚIEI DIN DECEMBRIE 1989, A PRIZONIERILOR DE RĂZBOI, DEȚINUȚILOR POLITICI ȘI A DEPORTAȚILOR DIN BĂRĂGAN

CRUCI

CRUCILE LUI DRAGU, cum este cunoscut monumentul în limbajul călărășenilor, au fost sfințite  la 9 mai 2000. Monumentul este amplasat în Sensul giratoriu de la Piața BIG și îl are ca autor pe scuptorul Pavel Mercea, cetățean de onoare al municipiului Călărași.

MONUMENTUL RIDICAT ÎN MEMORIA EROILOR CĂLĂRĂȘENI CĂZUȚI ÎN CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MODIAL

SOLDATI

Autor – Florin Codre. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: Scuarul de la intersecția străzilor Sloboziei, 13 Decembrie, Aleea Gării și Bulevardul Republicii. Inaugurată la 25 octombrie 2007.

MONUMENT COMEMORATIV DEDICAT EROILOR DIN CARTIERUL MĂGURENI CĂZUȚI ÎN PRIMUL ȘI AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

MAGURENI

Amplasat în incinta Bisericii Sf. Nicolae din Carterul Măgureni, monumentul este dedicat cinstirii eroilor din Măgureni căzuți pe câmpurile de luptă din Primul și al Doilea Război Mondial.

CRUCILE COMEMORATIVE DEDICATE MEMORIEI EROILOR DIN MIRCEA VODĂ CĂZUȚI ÎN CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

MIRCEA V 1Mircea V. 2

Cruci comemorative pentru eroii din Cartierul Mircea Vodă căzuți în cel  de al Doilea Război Mondial. Sunt amplasate în incinta Bsericii Sf. Ierarh Nicolae din Cartierul Mircea Vodă.

B. MONUMENTE RIDICATE ÎN MEMORIA UNOR OSTAȘI STRĂINI SAU PENTRU A MARCA ALTE EVENIMENTE

MONUMENTUL SOLDAȚILOR TURCI DIN REGIMENTUL 10 INFANTERIE

TURCI 1

Ridicat în anul 1918 de către soldații germani pentru cinstirea memoriei aliaților lor, soldații turci din Regimentul 10 Infanterie. Este amplasat în incinta Cimitirului turcesc.

MONUMENTUL SOLDAȚILOR TURCI DIN REGIMENTUL 15 INFANTERIE

TURCI 2

Ridicat în anul 1918 de către soldații germani pentru cinstirea memoriei aliaților lor, soldații turci din Regimentul 15 Infanterie. Este amplasat pe str. Măgura, în spatele Inspectoratului pentru Situații de Urgență “Barbu Știrbei”.

MONUMENTUL EROILOR SOVIETICI CĂZUȚI ÎN LUPTELE PURTATE ÎN BĂRĂGANUL CĂLĂRĂȘEAN

RUSI

Ridicat în anul 1949 la inițiativa Filialei Călărași a Asociației Române pentru Legături cu Uniunea Sovietică. Este amplasat în incinta Cimitirului Eroilor Sovietici.

MONUMENT  RIDICAT ÎN MEMORIA DEPORTAȚILOR DIN FOSTUL SAT PELICANU

PELICANU

Monumentul a fost ridicat în iunie 2001 la inițiativa Filialei Călărași a Deportaților din Bărăgan, în memoria deportaților din fostul sat Pelicanu, care s-a aflat pe teritoriul administrativ al municipiului Călărași. Este amplsat în Parcul din fața Inspectoratului Școlar Județean.

C. STATUI DEDICATE UNOR PERSONALITĂȚI NAȚIONALE

REGELE GETO-DAC DROMICHETE

DROMICHETE

Autor – Pavel Mercea. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: “Aleea Regilor” din Parcul Central. Inaugurată în anul 1996.

REGELE GETO-DAC BUREBISTA

BUREBISTA

Autor – Pavel Mercea. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: “Aleea Regilor” din Parcul Central. Inaugurată în anul 1999.

REGELE GETO-DAC DECEBAL

DECEBAL

Autor – Pavel Mercea. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: “Aleea Regilor” din Parcul Central. Inaugurată în anul 1998.

TRAIAN – ÎMPĂRATUL ROMANILOR

TRAIAN

Autor – Pavel Mercea. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: “Aleea Regilor” din Parcul Central. Inaugurată în anul 1998.

VOIEVODUL MIHAI VITEAZUL

MIHAI V

Autor – Pavel Mercea. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: “Aleea Regilor” din Parcul Central. Inaugurată în anul 1999.

DOMNITORUL BARBU ȘTIRBEI – ÎNTEMEIETORUL ORAȘULUI LIBER CĂLĂRAȘI

STIRBEI

Autor – Ion Mândrescu. Inițiator: fostul primar Daniel Mirel Țuțuianu. Amplasare: Scuarul din fața Prefecturii Călărași. Inaugurată în aprilie 2003, cu prilejul marcării a 170 de ani de actvitate a Prefecturii Călărași.

REGELE CAROL I

CAROL I

Autor – Florin Codre. Inițiator: Dragu Nicolae care a obținut statuia prin transfer de la Ministerul Culturii.  Amplasare: Piața Palatului administrativ și de cultură “Barbu Știrbei”, colț cu Gimnaziul “Carol I”. Inaugurată pe 9 mai 2008, în prezența Regelui Mihai.

REGELE FERDINAND

Ferdinand

Autor – Dumitru Pasima. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: “Aleea Regilor” din Parcul Central. Inaugurată în anul 1999.

REGINA MARIA

MARIA

Autor – Dumitru Pasima. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: “Aleea Regilor” din Parcul Central. Inaugurată pe 9 septembrie 2009, în prezența fostului președinte Traian Băsescu.

REGELE MIHAI

MIHAI

Autor – Dumitru Pasima. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: “Aleea Regilor” din Parcul Central. Inaugurată pe 9 mai 2011, în prezența Regelui Mihai.

TUDOR VLADIMIRESCU

TUDOR

Statuie amplasată în Parcul Prefecturii la începutul anilor ’50. Nu se cunoaște autorul

NICOLAE BĂLCESCU

BALCESCU

Statuie amplasată în Parcul Prefecturii la începutul anilor ’50. Nu se cunoaște autorul. Este în stare avansată de deteriorare.

MIHAI EMINESCU

EMINESCU

Pe 15 ianuarie 2000, în Parcul Prefecturii(colțul spre Hotel Călărași) este dezvelită Statuia poetului național Mihai Eminescu, realizată în calcar alb de sculptorul Pavel Mercea. Pe același amplasament s-a aflat și statuia poetului proletcultist A. Toma, demolată după 1965 și înlocuită cu un bust al lui Tudor Arghezi. Deteriorat între timp, bustul lui Arghezi se află în postamentul actual al statuii lui Mihai Eminescu!

ION(IONEL) I. C. BRĂTIANU

BRATIANU

Din ințiativa aceluiași Nicolae Dragu, în septembrie 2007, în Piața dinD.  fața Băncii Comerciale Române este inaugurată statuia fostului lider liberal Ion(Ionel) I. C. Brătianu. Sculptura în bronz este realizată de sculptorii Pavel Mercea și Florin Musta.

CORNELIU COPOSU

COPOSU

În anul 1997, la inițiativa primarului Dragu, sculptorul Pavel Mercea realiza un bust în bronz al Seniorului Corneliu Coposu, care avea să fie amplsat pe un soclu în interiorul scuarului de la la Gara CFR.

D. STATUI RIDICATE PENTRU CINSTIREA MEMORIEI UNOR PERSONALITĂȚI LOCALE

ȘTEFAN BĂNICĂ

BANICA

Pe 11 noiembrie 2003, Ștefan Bănică junior și fostul președinte Ion Iliescu dezveleau statuia actorului Ștefan Bănică, fiu al Călărașiului, amplasată în Piața Palatului administrativ și de cultură „Barbu Știrbei”. Inițiatorul acțiunii a fost Sorin Danciu, directorul Direcției județene pentru cultură.

EUGEN CIALÂC

CIALAC

În semn de recunoștință pentru faptele lui Eugen Cialâc, cel care a rămas în conștiința contemporanilor și a urmașilor drept “primarul cultural al Călărașului”, în anul 2007, Nicolae Dragu, primarul de Călărași de la cea vreme, a hotărât ridicarea unei statui în memoria predecesorului său. Bustul în piatră a fost realizat de artistul plastic călărășean Mugurel COMAN, statuia fiind amplasată în Parcul “Flacăra”, lângă actualul Muzeu Municipal.

GEORGE NAGHI

NAGHI

După dispariția tragică în vara anului 2011 a celui care a fost George Naghi, patron al Fabricii de mezelui ALDIS, sponsor al multora dintre acțiunile culturale și făptuitor al multor acte de caritate în beneficiul unor locuitori ai municipiului, un Grup de inițiativă, coordonat de același Dragu Nicolae, a hotărât ridicarea unui bust în memoria călărășeanului George Naghi. Bustul a fost realizat în bronz de sculptorul Dumitru Pasima iar statuia se află amplasată în incinta Hotelului “Sport”.

E. SCULPTURI DIN METAL

În vara anului 1998, din inițiativa răposatului Nicolae Drăghici, la acea vreme șeful Inspectoratului județean pentru cultură, la Călărași a fost organizată o Tabără care a reunit mai mulți sculptori. Scopul taberei a fost realizarea unor sculpturi din metal care să fie amplasate apoi în locuri publice din municipiul Călărași. Materialul de lucru a fost pus la dispoziție de fostul Combinat Siderurgic. Vă prezentăm, mai jos, sculpturile realizate de sculptorii din Tabăra de sculptură în metal.

VEHICULÂND SPERANŢE

SPERANTE

Autor: Dumitru RADU. Amplasare: Scuarul de pe  Bdul Nicole Titulescu spre Biserica Sf. Petru și Pavel.

MAMA LUP

LUP

Autor: Titi CEARĂ. Amplasare: Scuarul de lângă Locul de joacă pentru copii din Parcul Dumbrava.

FLUX

FLUX

Autor: Vlad CIOBANU. Amplasare: Parcul din fața Spitalului județean.

MAŞINA DE TOCAT VISE

VISE

Autor: Ionel COJOCARIU. Amplasare: faleza Parcului Central.

A NU FI ESTE STAREA ETERNĂ

STAREA

Autor: Laurenţiu MOGOŞANU. Amplasare: Parc Central – în faţa Restaurantului Queen.

ECVESTRĂ

ECVESTRA

Autor: Dionisie POPA. Amplasare: Scuar Restaurantul Dumbrava.

CARELE ZEILOR

CARE

Autor: Gheorghe ZĂRNESCU. Amplasare: actual depozitate în spaţiul verde de lângă parcarea Grădinii Zoologice

F. STATUI CU AUTORI DIN SPAȚIUL SPIRITUAL AL BĂRĂGANULUI

PELICANII DIN PARC

PELICANI

O variantă îmbunătățită a celebrilor Pelicani din Parcul Central. Întrucât varianta clasică se deteriorase, artistul plastic local Laurențiu Niță a realizat sculputra din imagine.

CAP DE COPIL

CAP

Operă a regretatului sculptor călărășean Vasile Ivan, sculptura Cap de Copil a fost realizată în anul 1980 și donată, inițial, Muzeului Dunării de Jos. Este amplasată în Parcul “Intim”

NICOLAE IORGA

IORGA

O altă creație a sculptorului Vasile Ivan, din anii de debut. Donată municipalității, sculptura este amplasată în Parcul Central

ȘAPTE FERESTRE ȘI JUMĂTATE

SAPTE

Membru al Taberei de sculptură din metal, același Vasile Ivan a realizat sculptura din imagine. Este amplasată pe malul fostului Lac de agrement, în fața fostului Acvariu.

ZBORUL

ZBOR

După inaugurarea Parcului “Năvodari”, în anul 2007, la solicitarea lui Nicoale Dragu, sculptorul ialomițean Mihai Marcu realizează sculptura din imagine, amplasă în centrul Parcului “Năvodari”.

MIHAI EMINESCU

EMIN

Operă a lui Ion Vlad,  cel mai celebru sculptor al Bărăganului, Capul lui Mihai Eminescu, amplasat în incinta Liceului Teoretic “Mihai Eminescu”, reprezintă o replică în bronz după ipsosul originar aflat în posesia Muzeului Dunării de Jos. Statuia a fost realizată în anul 1993 din inițiativa domnului prof. Petronel Dumitrescu, directorul liceului.

O istorie a Călărașiului în imagini fotografice de ieri și de azi(IV). PORTUL CĂLĂRAȘI, CĂPITĂNIA PORTULUI, GARA FLUVIALĂ ȘI GARA CFR DIN PORT

 

Portul Călărași. În lucrarea sa intitulată Istoria orașului Călărași de la origini până la anul 1852, publicată la București în anul 1931 doctorul Pompei Samarian scria: „În ceea ce privește felul în care trăiau oamenii de aici, după 1700 condițiile încep să se schimbe din cauza Silistrei, care devenise un centru de primă importanță pentru turci… Aceste împrejurări fac din Călărași un centru comercial cu schelă(port) la Borcea, care atrage o lume specială, lumea negustorilor”. Prin schela de la Borcea, folosindu-se ambarcațiuni ușoare, plecau cerealele din Bărăgan spre Silistra și de acolo mai departe, la Istanbul, știut fiind că până la Tratatul de la Adrianopol din anul 1829 principatele danubiene nu puteau face schimburi comerciale cu alte state, cu excepția Turciei.

O dezvoltare deosebită se va produce în domeniul schimburilor comerciale odată cu aplicarea Regulamentelor Organice, care schimbare în bine se va constata și la Călărași, mai ales după investirea sa drept capitală a județului Ialomița. Cerealele din județ sunt aduse de țărani cu carele la schela de la Călărași, iar de aici, cu ambarcațiuni ușoare se cobora până la Brăila, care în această perioadă devine cel mai important port la Dunărea fluvială.

După emanciparea orașului, la 24 septembrie 1852, activitatea de schimburi comerciale prin schela amenajată pe malul Borcii crește și încep să apară primele construcții de tip portuar care să faciliteze ancorarea la mal a vaselor. Este vorba de o construcţie de bârne dispuse transversal şi susţinute de piloni adânc înfipţi în pământ. Acestea formau un chei la care trăgeau direct ambarcațiuni mici cu vele care erau apoi încărcate cu cereale, lemne de foc și pește uscat de la Pescăriile aflate la Gura Ezerului.

o prima fotoO primă fotografie a portului cu ambarcațiuni cu vele

Odată cu proclamarea Independenței de stat, la 9 mai 1877, interesul autorităților vremii pentru această zonă crește, mai ales că la discuțiile din timpul Congresului de pace din anul 1878 se dorea ca împreună cu Dobrogea de Nord la regatul român să fie alipită și o regiune din jurul orașului Silistra. La Berlin s-a vorbit pentru prima dată de construirea unui pod peste Dunăre, care să unească Silistra cu Călărașiul prin punctul Chiciu. Ideea avea să fie preluată și de Ministerul Lucrărilor Publice de la București, care, pe 23 decembrie 1878, comunica acest fapt Prefecturii de la Călărași, aducându-i la cunoștință și faptul că inspectorul Marcovici fusese însărcinat cu studierea problemei. Dar întrucât Silistra rămăsese Bulgariei autonome, problema a fost abandonată. În schimb, prin Decretul domnesc nr. 706 din 21 martie 1879 se înființează, oficial, Portul Călărași și încep lucrările de dragare a Gurii brațului Borcea care să permită acostarea în port și a vaselor de un tonaj mai mare. Se elaborează un complex de măsuri tehnice, care vizau amenajarea corespunzătoare a malului stâng al Dunării. Se construiește astfel cheiul înalt de lemn, de 91 m și cheiul jos de lemn, lung de 222 m. În amonte, spre Pescăriile de la Gura Ezerului, se amenajează un chei natural de pământ și se consolidează malul.

Cheiul inaltCheiul înal de lemn și cheiul jos de lemn

O fotoO fotografie focută de Boni&rose și pusă în circulație de Paraschiv G. Tiliucă

Un alt moment important pentru dezvoltarea Portului Călărași și a activității portuare l-a reprezentat darea în folosință a liniei CFR Slobozia-Călărași, cu punct terminus Stația CFR din Port. Pe 17 noiembrie 1886, primul tren ajungea în Stația CFR din Port. De aici înainte, zeci de mii de tone de cereale din satele din Bărăgan amplasate pe noile linii de cale ferată construite de statul român vor ajunge în Portul Călărași și de aici, mai departe spre Brăila sau în amonte spre Austria și Germania. Cantități importante vor sosi și terestru, carele țăranilor alimentând numeroasele magazii de cereale din Călărași, de unde, mai apoi, grâul, secara, orzul și porumbul ajungeau în port fiind încărcate pe șlepuri și vapoare de hamalii din port, cel mai numeros și cel mai important detașament de lucrători de până la instalarea regimului comunist.

HamaliHamali în Portul Călărași

Pentru a avea o imagine reală a mișcării comerciale ce se efectua prin Portul Călărași, prezentăm două situații statistice, prima de la sfârșitul secolului al XIX-lea și alta din perioada interbelică. În acest sens, „Dicționarul geografic al județului Ialomița” din anul 1897, vorbind despre orașul Călărași, menționa: „Mișcarea comercială în oraș este vie, căci se vând zilnic pentru export mari cantități de cereale și multe vite, ce sunt aduse pe calea ferată și cu carele și se transportă  în  vase plutitoare de diferite capacități pe Borcea și de aici pe Dunăre.” Astfel, numai în anul 1888 se exportaseră 19369600 kg grâu, 8895000 kg secară, 12989100 kg porumb și 15900900 kg orz. Apogeul activității comerciale din Portul Călărași avea să fie atins în perioada anilor 1933-1936, când în Austria, Germania, Cehoslovacia, Ungaria și Iugoslavia s-au exportat următoarele cantități de cereale: 1933 – 2155 vagoane; 1934 – 6171 vagoane; 1935 – 7231 vagoane; 1936 – 7377 vagoane.

Carte postalaCarte poștală pusă în circulație de Editura Ștefan Gheorghiu

În primii ani ai regimului comunist activitatea comercială din port se menține, importante cantități de cereale luînd drumul acum, atât pe apă, cât și vagonabil, către imensa Uniune Sovietică pentru plata datoriilor de război. Până în anul 1958 această acțiune a fost supravegheată direct de consilierii ruși, prezenți la Călărași și pentru care se construiseră primele două blocuri din oraș, cel de lângă Resataurantul “Intim” și cel dinspre Parcul Central, în apropierea Teatrului Popular

Din păcate, în ultimii ani, activitatea din Portul Călărași s-a diminuat substanțial, astăzi aspectul din zonă devenind dezolant, linia de cale ferată construită în anul 1886 fiind abandonată iar cele două macarale de tip portuar, care mai descarcă ceva nisip și pietriș, parcă plâng după vremurile când chiar aveau ce face în port. Și cheiurile de acostare s-au degradat, astăzi ambarcațiunile care mai opresc în ceea ce încă se mai numește Portul Călărași, făcând eforturi pentru a sta ancorate la mal.

Imagine (2)Imagine din portul de azi

Căpitănia Portului. Prin același Decret domnesc nr. 706 din 21 martie 1879 se înființa și Căpitănia Portului Călărași. De-a lungul existenței sale de aproape 140 de ani, această instituție a statului român s-a preocupat de buna organizare a activităţilor portuare și de siguranța circulației fluviale în zona de competență. Inițial a fost subordonată Ministerului Afacerilor Străine, apoi la Ministerul Aerului și Marinei (în anii interbelici) și ulterior la Ministerul Transporturilor – PCA (Porturi și Comunicații pe Apă), apoi DTN (Departamentul Transporturilor Navale), ISNC (Inspectoratul de Stat al Navigației Civile). În prezent, mai exact din anul 2002, prin Regulamentul de organizare şi funcţionare al Autorităţii Navale Române, s-au înființat căpităniile zonale, ca organe teritoriale operative, fără personalte juridică, aflate în subordinea aparatului central al ANR.  Căpitănia portului Călărași este arondată Căpităniei zonale Giurgiu.

De la înființare și până în anul 1907, Căpitănia Portului Călărași nu a vut un local propriu. Despre construcția acestuia s-a mai scris în monografii și în spațiul public, menționându-se că a fost construită la începutul secolului al XX-lea după planurile ing. Anghel Saligny. Cercetări recente efectuate de noi asupra unor fotografii de epocă, pe care le-am coroborat cu mai multe izvoare istoriografice, ne permit să afirmăm următoarele: Construcția Căpităniei Portului Călărași a fost făcută după planurile ing. Saligny, care a adaptat planurile folosite pentru ridicarea Complexului portuar din insula Ramadan de la Giurgiu, lucrări care fuseseră finalizate în anul 1905.

GiurgiuCalarasi

                      Giurgiu                                                                    Călărași

Nu știm cine a fost constructorul, dar Căpitănia de la Călărași era dată în folosință în anul 1907, așa cum reiese dintr-o carte poștală pe care o reproducem mai jos.

Carte postalaCarte poștală pusă în circulație în 1907. Căpitănia exista, nu însă și Gara fluvială

O alta fotoO altă fotografie din 1913

Este clar că localul Căpităniei Călărași a fost realizat din fonduri publice. Nu știm însă prin ce manevre a ajuns să fie vândută, deoarece astăzi se află în proprietate privată și într-o stare avansată de deteriorare, cum puteți constata dintr-o fotografie realizată de noi recent. Și dacă ne mai poate surprinde ceva astăzi, vă rog să priviți actualul sediu al Căpităniei Portului Călărași, instituție publică multă vreme reprezentativă pentru istoria acestor meleaguri!

AsaAșa arată astăzi fostul local al Căpităniei portului!

 Si asa (2)Și așa arată astăzi noul sediu al Căpităniei Portului Călărași!

Gara Fluvială. Nu avem nicio îndoială că și Gara fluvială din Portul Călărași a fost realizată după planurile aceluiași ing. Anghel Saligny, întrucât asemănarea cu Gara fluvială a Complexului portuar Ramadan-Giurgiu este mai mult decât izbitoare, așa cum puteți constata din imaginile de mai jos.

GiurgiuCalarasi

                          Giurgiu                                                                      Călărași

Singura diferență este faptul că dacă cea de la Giurgiu era gata în anul 1905, cea de la Călărași a fost dată în folosință în anul 1913, după încorporarea Cadrilaterului la regatul României și când au fost instituite curse regulate de pasageri pe ruta Călărași-Silistra. Pe această rută a circulat în anii interbelici celebrul vas cu zbaturi BORCEA, primul vapor de pasageri construit într-un șantier naval din România(la Drobeta-Turnu Severin).

Vasul BorceaVasul BORCEA la sosire în Portul Călărași

După cel de al doilea război mondial și până prin anii ’80, din Gara fluvială de la Călărași au mai plecat vapoare de pasageri pe ruta Călărași-Ostrov, mulți ani ruta fiind deservită de vasul “Ungheni”. Astăzi  fostul local al Gării fluviale arată astfel cum a fost surprins de mine într-o fotografie realizată cu o săptămână în urmă. Nu știm însă dacă și această clădire a fost privatizată sau nu.

Fosta garaFosta Gară fluvială azi

Gara CFR din Port. Odată cu inaugurarea liniei de cale ferată Slobozia-Călărași Port, aici, la punctul terminus, a fost înființată așa numita Stație CFR Călărași Port, care a funcționat până prin anii ’80. Chiar dacă în primii trei ani, până la construirea Gării Călărași-Sud, aici în port soseau și călători, un local de gară propriu-zis a fost construit în anul 1913 și ridicarea lui este legată tot de încorporarea Cadrilarerului.

Statia CFR

Stația CFR din Port

Odată Gara dată în folosință, își reiau cursele și trenurile de călători, care culegeau pasagerii din Cadrilater sosiți în Gara fluvială cu Vaporul “Borcea”. Cum arăta Gara CFR din port ne spune Marin Giurcă, cel care a trăit acele vremuri(textul este luat după o postare a lui Nicu Țiripan):” Clădirea acestei gări, cu un singur nivel şi un peron larg, aerisit şi încărcat cu mari ghivece din marmură în care se lăfăiau plante ornamentale, imita un decor de operetă, aici la geana Borcei. De aici plecau trenurile, aici se întorceau trenurile, iar plecările şi sosirile lor erau sincronizate cu sosirile şi plecările vapoarelor care făceau legătura dintre Dobrogea de sud şi restul ţării, prin Călăraşi… Ignorându-se interesele individului, în anii dictaturii a fost desfiinţată staţia Călăraşi – Port, iar clădirea ei şi-a uitat utilitatea socială şi farmecul ei de operetă, devenind un economat de unde marinarii îşi cumpărau conserve şi ţigări, apoi s-a transformat în magazie, depozit de materiale, loc pentru diverse şedinţe şi mai târziu nu ştiu ce a mai ajuns.” Ce a ajuns astăzi fosta Gară CFR din Port, vedeți în ultima fotografie postată și care a fost realizată de subsemnatul tot acum o săptămână!

fosta

Fosta Gară din Port astăzi!

 

 

 

 

 

 

 

O ISTORIE A CĂLĂRAȘIULUI ÎN IMAGINI FOTOGRAFICE DE IERI ȘI DE AZI(III)

 

SPITALUL JUDEȚEAN CĂLĂRAȘI

190 de ani de activitate spitalicească la Călărași

130 de ani de la inaugurarea primului local construit pentru Spitalul județean Călărași

                Poziția sa de localitate de margine a Țării Românești, a adus deseori multe necazuri Călărașiului, generate, printre altele, de desele războaie ruso-turce purtate prin partea locului, care dincolo de distrugerile materiale aduceau și molimele care seceraseră multe vieți prin Imperiul Otoman.

În acest context apar și primele informații despre existența unui spital la Călărași. Astfel, neobositul cercetător al istoriei medicinei și în aceeași măsură a istoriei Călărașiului, dr. Pompei Samarian, menționează că a găsit un document din 28 octombrie 1828, în care se menționa că printre cheltuielile județului pe acel an se prevăzuse suma de 430 lei, “I pac la meremetul(reparatul-nota ns.) Spitalului ot Călărași” .

Având în vedere această informație, în anul 1978 autoritățile locale de la Călărași au apelat la mine, care pe atunci eram arhivist la Filiala Ialomița a Arhivelor Statului, pentru a le aduce de la București documentul respectiv întrucât intenționau să marcheze cei 150 de ani de activitate spitalicească la Călărași. Din cercetările efectuate de subsemnatul a rezultat că documentul în cauză nu se mai păstra. În schimb, am găsit un alt document, din 19 martie 1829, care întărea faptul că la Călărași exista un spital care funcționa. Iată documentul respectiv: “Socoteala pieilor. 8796,60 lei de la spitalul ot Călărași, după socoteala șătrarului Panait, îngrijitorul spitalului, de la vitele ce s-au cumpărat și s-au dat în trebuințele bolnavilor, care bani s-au poprit de însuși în cheltuielile spițerilor de acolo.” Deși informația lui Samarian se confirmase, s-a luat decizia marcării momentului în anul 1979 prin organizarea unor ample manifestări dedicate aniversării a 150 de ani de activitate spitalicească la Călărași. Manifestările au avut loc în noul local al Spitalului, a cărui recepție  fusese efctuată pe 10 decembrie 1977. Pentru a marca evenimentul, împreună cu prof. Dinu Gheorghe, am publicat o lucrare monografică intitulată “Spitalul Călărași – 150 de ani de activitate(1829-1979)”, care sintetiza și ducea mai departe  Istoria Spitalului din Călărași între 1852 și 1917, realizată și publicată de dr. Pompei Samarian.

COPERTA

Coperta lucrării apărută în 1979 sub egida Comitetului municipal PCR Călărași

Noi am considerat și atunci și  considerăm și astăzi ca fiind   corectă afirmația lui Pompei Samarian. Deci Iată-ne, așadar, la 190 de ani de activtate spitalicească la Călărași, chiar azi, pe 10 noiembrie 2018, întrucât 28 octombrie pe stil vechi înseamnă 10 noiembrie pe stil nou!. S-ar cuveni, poate, o nouă monografie a Spitalului călărășean. În ce ne privește și în economia spațiului virtual, fără să abuzăm de răbdarea prietenilor noștri, cititorii, vom prezenta, punctual, cele mai importante momente din Istoria celor 190 de ani de activitate spitalicească la Călărași.

-din toamna anului 1829 avem atestată și existența primului doctor, anume Patrice sau Patrichie, “doctor urban din târgul Călărași”:

-din anul 1834 avem la Călărași și un “Spital orășenesc” , instalat în casele lui Ceauș Trandafir și ai cărui bolnavi erau îngrijiți de doctorul Carantinei locale, înființată în noiembrie 1784 de domnitorul Mihail Șuțu și pentru care, în 1832, se construiește un local imens pe locul unde în 1897 se va ridica Casarma pompierilor. Pentru personalul Carantinei se va construi un local separat, amplasat pe drumul spre Chiciu, în apropierea Gurii Jirlaului, unde va funcționa Spitalul județean între anii 1856-1888, când se va muta în localul pavilionar ridicat între anii 1887-1888, iar în localul astfel eliberat se va instala Arestul preventiv al județului;

-la 1843 este menționat un “spital veneric”, înfințat în baza Jurnalului Sfatului Administrativ al Țării Românești din 21 august 1843. În anul 1846 documentele vremii amintesc faptul că acest spital funcționa în casele lui Catinca Urziceanu;

-întrucât  spitalele venerice fuseseră  desființate în timpul evenimentelor revoluționare de la 1848, din dispoziția domnitorului Barbu Știrbei aceste spitale se reînființează, ceea ce se întâmplă și la Călărași când Spitalul veneric se instalează, pe 18 aprilie 1852, în localul cazarmei de cavalerie(pe locul actualului Gimnaziu “Carol I”);

-în 1852 se înființează o Farmacie a orașului, care continua astfel tradiția primei spițerii locale, cea a evreului Frederic Gaudi, deschisă în anul 1832;

-Mutat în localul personalului Carantinei, aproape de malul Ezerului, prin Ofisul domnesc nr. 75 din 27 august 1856, fostul spital veneric devine Spitalul județean Călărași;

-24 martie 1864 dr. Abeles va fi numit la conducerea Spitalului județean de la Călărași, funcție pe care o va deține până la finalul vieții, pe 21 aprile 1887;

-de numele dr. Abeles sunt legate eforturile pentru construirea unui spital modern la Călărași. Astfel, deși el se stinsese, la 23 iulie 1887 se punea piatra de temelie la edificiul noului local al spitalului, pe un teren în suprafață de 4800 de m.p. donat municipalității Călărași de fostul ocârmuitor de județ, Filip Lenș. Planurile spitalului, de tip pavilionar, sunt realizate de același arhitect prahovean, Ioan N. Socolescu, care cu un an în urmă proiectase Palatul comunal(Primăria veche – actualul sediu al Muzeului municipal), iar construirea propriu zisă i-a fost încredințată lui Giuseppe D. Ciconi, cel care avea să mai ridice la Călărași Prefectura județului,  Școala nr. 2 de fete și Casarma Pompierilor. Fondurile necesare pentru construirea spitalului au fost asigurate de județ;

-Noua clădire a spitalului județean s-a realizat în timp record, astfel că la începutul anului 1888, medicii, asitentele și infirmierele  părăseau fosta clădire a personalului Carantinei, care, așa cum afirmă Aureliu Ursescu în al său Anuar din anul 1906, avea să devină Arestul județului. Clădirea respectivă a rezistat pănă după 1970, când a fost demolată și în locul ei s-a construit primul corp al actualului Spital județean de urgență; Clădirea spitalului pavilionar, dată în folosință în anul 1888, a stat în picioare peste 90 de ani, până în 1978-1979, când a fost demolată și în locul ei s-a ridicat aripa nouă a actualului Spital județean de urgență;

-la 24 iulie 1912, dr. Pompei Samarian devine director al Spitalului județean Călărași, funcție pe care o  ocupă până la pensionarea lui, la 5 aprilie 1939. În această perioadă spitalul s-a dezvoltat și modernizat. În 1932 se înființează Secția de radiologie și fizioterapie, al cărei prim șef de secție avea să fie medicul radiolog Leonida Boca. În anul 1936 se înființeză laboratorul complex de analize al cărei șef de secție, pentru aproape 40 de ani, a fost dr. Elena Ionescu.

POMPEI SAMARIAN

Dr. Pompei Samarian. Actualul Spital județean de urgență partă numele dr. Samarian. Și Școala  sanitară postliceală de 3 ani, din subordinea ISJ Călărași, poartă de asemenea numele dr. Pompei Samarian

-În timpul ocupației străine din 1916-1918, spitalul este transformat în spital militar pentru trupele germane de ocupație. Pentru populația civilă se improvizase un fel de spital într-un imobil aflat pe str. Dobrogei, colț cu str. București, asistența medicală fiind asigurată de către medicul pensionar dr. Alexescu;

-În anul 1951, pe structura fostului Spital județean se înființează Spitalul unificat Călărași, în a cărui subordine se aflau următoarele unități sanitare: Policlinica orășenească(care funcționa într-un local naționalizat amplasat pe str. 6 Martie, vis a vis de fostul Cinema Flacăra. A se vedea fotografia de mai jos), Policlinica școlară, Dispensarul TBC(instalat în fostul Hotel Petculescu, recent naționalizat. A se vedea fotografiile de mai jos), dispensarul materno-infantil, cirumscripțiile sanitar-urbane I,II și III, precum și punctele medicale din întreprinderi. Acum spitalului i se adaugă și localul Secției de boli infecțioase inaugurat în decembrie 1952(A se vedea fotografia de mai jos).Tot cu acest prilej este numit și noul director al Spitalului, în persoana tânărului dr. Gherasim Nicolau-șeful secției de chirurgie. Dr. Gherasim Nicolau a ocupat această funcție până la pensionarea sa în anul 1975, fiind înlocuit de dr. Petre Trușcă;

-în anul 1952, în subordinea Spitalului, a fost înființată o Școală de asistente medicale care a funcționat până în anul 1968, având sediul pe str. Gheorghe Gheorghiu Dej, nu departe de fosta Casă de cultură “A. Toma”. Localul a fost demolat după 1977;

GHERASIM NICOLAU

Dr. Gherasim Nicoalu. O stradă din municipiul Călărași poartă numele dr. Gherasim Nicolau

-între anii 1975-1977, pe locul fostului Arest al orașului și unde funcționase Spitalul județean între anii 1856-1888, se construiește un Spital modern, cu o capacitate de 400 de paturi. Localul a fost inaugurat pe 10 decembrie 1977;

– odată cu înființarea județului Călărași, în ianuarie 1981, spitalul de la Călărași redevine Spital județean. În acest context,  între anii 1981-1985, pe locul fostului Spital pavilionar, a Băii comunale și a Maternității construite în anul 1954 se ridică o noua aripă a Spitalului călărășean, cu o capacitate de încă 400 de paturi;

-pe 27 martie 2002, aflându-se la Călărași, într-o analiză a situației sanitare din județ, dr. Daniela Bartoș, ministrul Sănătății la acea vreme, la propunerea prefectului de județ și a directorului Direcției sanitare județene, a hotârât transformarea spitalului de la Călărași în Spital județean de urgență, emițându-se și ordinul de ministru în acest sens;

-din iulie 2010, Spitalul județean de urgență de la Călărași, botezat, mai apoi, Spitalul județean de urgență dr. Pompei Samarian Călărași, intră în subordinea Consiliului Județean Călărași.

“Condimentăm” textul nostru cu câteva fotografii de ieri și de azi.

souvenir

O primă imagine a Spitalului din anul 1901, alături de alte clădiri reprezentative: Palatul comunal; Palatul adminstrativ și de justiție; Gimnaziul Știrbei Vodă și Biserica Alexe

8bd4b57f9d04f8e7ae1999416fb16f25-7915606-1000_1000 (2)

Fotografie din 1906 realizată în Atelierul fotografic local “Rose@Boni”

37412544_706661532999195_3761112022272442368_n (2)

O fotografie a Spitalului Pavilionar ridicat în anii 1887-1888 din Colecția Filialei Călărași a Arhivelor Naționale

spital (2)

În această clădire a funcționat Laboratorul de analize al dr. Elena Ionescu

received_330294467760035 (1)

Aici a funcționat Dispensarul TBC din 1951 până în 1956. Din acest motiv, când clădirea a redevenit hotel și la parter s-a înființat un restaurant, localnicii l-au botezat DOI PLĂMÂNI

IMG_20181109_115332

Ultimul local în care a funcționat Dispensarul TBC Călărași

facebook_1541858352070 (2)

Localul unde a funcționat Policlinica orășenească din 1951 până în 1978, dată după care devine local al Casei de cultură până în 1984.

IMG-20181110-WA0002

  1. Echipa Secției Chirurgie a dr. Gherasim Nicolau. Printre medici, dr. Vasiliu și dr. Dobrescu

IMG_20181109_113546

Localul Secției Boli infecțioase

16586906_1810720169195144_6309220232870194267_o

Localul construit în anii 1975-1977 pe locul fostului Arest preventiv

IMG_20181109_113230

Policlinica nr. 1, devenită ulterior Ambulatoriu integrat

IMG_20181109_113828 (1)

Corpul B al Spitalului județean construit în anii 1981-1985 pe locul fostului Spital pavilionar, a Băii comunale și a Maternității

IMG_20181109_111538

Policlinica nr. 2, ridicată în anii 1982-1983, astăzi sediu de cabinete medicale individuale

IMG_20181109_112950

Actualul Spital județean de urgență dr. Pompei Samarian Călărași

Post scriptum: Multumesc în mod deosebit domnului dr. Eugen Nicolau de la Spitalul Malaxa din București pentru numeroaselor fotografii privind activitatea medicală de la Călărași pe care mi le-a pus la dispoziție cu multă amabilitate. Aceleași mulțumiri lui Florin Rădulescu pentru singura fotografie color a fostului Hotel Parc publicată de mine pentru prima data în spațiul public.

O istorie a Călărașiului în imagini fotografice de ieri și de azi(II)

  1. Clădiri reprezentative

PALATUL ADMINISTRATIV ŞI JUDECĂTORESC

 

Din punct de vedere administrativ teritoriul care intră astăzi în componența municipiului Călărași a făcut parte din fostul județ Ialomița, județ atestat documentar  în anul 1470, când avea reședința la Orașul de Floci, pe malul Dunării, locul în care avea să se nască Mihai Viteazu în anul 1558, ca fiu al Teodorei, “văduva și frumoasa negustoreasă”, cum o numea cronicarul Radu Popescu. Aici, la Orașul de Floci, avea să rămână capitala fostului județ Ialomița, până după războiul ruso-turc din anii 1769-1774, când localitatea va fi pustiită, locuitorii săi refugiindu-se în localitățile din jur. În aceste condiții în anul 1775, domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti hotărăște mutarea capitalei fostului județ Ialomița la Urziceni, un tărgușor aflat în apropierea Bucureștiului, unde se și instalează ispravnicul de județ, cel care conducea județul în numele domnitorului și era responsabil și de judecarea unor cauze, în numele domnitorului, precum și de strângerea dărilor datorate domniei.

Odată cu aplicarea Regulementului Organic în Muntenia, la 13 iulie 1831, la Urziceni se înființează Ocârmuirea de județ, condusă de un ocârmuitor, care avea cam aceleași atribuții ca prefectul de mai târziu. Aceleași prevederi regulamentare înființau în capitalele de județ tribunalele județene și polițiile județene, instituții moderne care se ocupau de asigurarea ordinii publice și de înfăptuirea justiției la nivel local.

La 14 aprilie 1833, guvernatorul rus Kiseleff hotărăște mutarea capitalei fostului județ Ialomița de la Urziceni la Călărași, calitate pe care Călărașiul o păstrează până în anul 1950, când se înființează regiunile pe teritoriile administrative ale fostelor județe, astfel că în perioada 1950-1952 Călărașiul este capitala Regiunii Ialomița. După septembrie 1952 și până în februarie 1968, când se reînființează județele, Călărașiul este investit drept reședință a Raionului Călărași, care făcea parte din marea Regiunea București.

800px-Kiseleff

Generalul Kiseleff, Împuternicitul Rusiei, în calitate de Putere protectoare pentru Principatele Danubiene

Consecință a Hotărârii adoptată de Kiseleff în aprilie 1833, sediile ocârmuirii de județ, tribunalului județean și poliției județene se stabilesc în Călărași. Dar târgușorul Călărași, dezvoltat pe moșia Spitalului Colțea din București și investit acum cu calitatea de oraș reședință de județ nu dispunea de clădiri publice de nici un fel, iar casele mai acătării erau încă ocupate de trupele rusești stabilite aici pentru a ține sub observare mișcările trupelor turcești din jurul Silistrei. În aceste condiții greu s-au găsit sedii atât pentru Ocârmuire, cât și pentru Tribunal și Poliție. Iată ce scrie în acest sens Pompei Samarian: “După multă trudă s-a hotărât să se ia casa în care era comandirul străjii pământești, maiorul Filipescu, casa proprietății, în care sta arendașul Grigore Poenaru… și casa în care era cafeneaua unuia Ștefan Vasiliu.”

Cum spațiile erau insuficiente, ocârmuitorul Dimitrie Polizu, primul ocârmuitor care a funcționat la Călărași până în 1836, trimite o  adresă autorităților centrale de la București prin care solicita sprijin financiar pentru ridicarea la Călărași a unei clădiri în care să funcționeze instituțiile județului. Vor urma și alte intervenții scrise, rămase însă fără rezultat, situație în care atât Ocârmuirea(Prefectura din 1864), Tribunalul, Poliția cât și alte instituții județene, înființate după aplicarea Legii comunale din 1864, vor funcționa multă vreme în spații închiriate.

Această situație a durat până la 1891, când pe 19 iulie se perfectează formalitățile legale prin care Primăria Călărași vindea Prefecturii județului un teren de 26.999 m.p., identificat pe planul orașului drept Piața Carol I, “cu obligaţiunea pentru judeţ ca pe locul vândut să construiască Palatul Administrativ şi Judecătoresc, a face grădină publică pe locul ce ar rămânea neocupat cu facerea Palatului.”

Prefectura Călărași cu sprijinul Ministerului de Interne face apel în anul 1894 la vestitul arhitect mehedințean Alexandru Săvulescu, nimeni altul decât cel de pe ale cărui planuri a fost ridicat în anul 1900 Palatul Poștei din București, actualul sediu al Muzeului Național de Istorie, pentru a face planurile Palatului administrativ și judecătoresc de la Călărași, precum și a Casei prefectului, care urma să facă parte din același ansamblu arhitectural. Cum arhitectul știa că orașul Călărași se dezvoltase pe o fostă proprietate a Spitalului Colțea din București, a ținut ca o parte din arhitectura exterioară a Palatului de la Călărași să reproducă elemente arhitecturale ale clădirii Spitalului Colțea, după cum avea să remarce și marele nostru istoric Nicolae Iorga în anul 1910, când făcea prima deplasare la Călărași.

Spitalul ColteaPrefectura Călărași

Spitalul Colțea din București                                   Palatul Prefecturii Călărași

Licitația de constrire a Palatului de la Călărași este adjudecată de antreprenorul italian Giuseppe D. Ciconi, devenit ulterior călărășean prin căsătorie. Pe data de 11 iunie 1895, începeau oficial lucrările de construcție a Palatului administrativ și judecătoresc, precum și a Casei prefectului, aceasta din urmă fiind finalizată deja în octombrie 1896, Palatul fiind dat în folosință mai târziu, pe 21 ianuarie 1898.

Proiectată în stil neoclasic, clădirea era compusă din demisol parțial, parter și etaj, având în totalitate 58 de camere. De o frumusețe deosebită erau Sala mare de judecată, cu ornamente interioare și lampadare din cleștar, intrarea principală cu holul, scările de acces la etaj și loggia.

Holul Palatului

Holul Palatului

Clădirea a fost reabilitată în mai multe rânduri. O primă lucrare importantă a avut loc în anii 1957-1958, când s-au introdus ancorajele de oțel pentru consolidarea rezistenței. Afectată serios de cutremurul din martie 1977, partea de sud, în care funcționa Tribunalul și Sala mare de ședințe au fost reabilitate până în anul 1980. Acum s-a refăcut stucatura originală a clădirii și s-a aplicat o foiță de aur, conform planurilor originale, care din păcate azi nu se mai păstrează. O ultimă lucrare de consolidare și reabilitare a fost începută în anul 2005, în baza unui grant în valoare de 2 milioane de dolari, acordat de Banca Mondială, lucrări nefinalizate, din păcate.

De la darea în folosință și până astăzi, în Palatul administrativ și judecătoresc au funcționat următoarele instituții și organizații:

-Prefectura județului Ialomița(1898-1949)

-Comitetul provizoriu al județului Ialomița(1949-1950)

-Sfatul popular al Regiunii Ialomița(1950-1952)

-Sfatul popular al raionului Călărași(1952-1968)

-Consiliul popular al municipiului Călărași(1968-1981)

-Comitetul municipal PCR Călărași(1968-1981)

-Consiliul popular al județului Călărași(februarie 1981-22 decembrie 1989)

-Primăria județului Călărași(27 decembrie 1989 – martie 1990

-Prefectura județului Călărași(martie 1990 – prezent)

-Consiliul județean Călărași(martie 1992 – noiembrie 1997)

-Tribunalul județului Ialomița(1898-1950)

-Tribunalul Regiunii Ialomița(1950-1952)

-Tribunalul raionului Călărași(1952-1968)

-Tribunalul județului Ialomița(1967-1977). După cutremurul din 1977 sediul Tribunalului județului Ialomița se mută într-o clădire de pe str. Pompieri, unde funcționase un Dispensar stomatologic. Clădirea era lângă fostul Restaurant Pausania(vezi fotografia de mai jos). Din 1979 sediul Tribunalului Ialomița se mută la Slobozia, unde se finalizaseră lucrările de construcție ale unui sediu nou.

-Judecătoria Călărași(1951-1977).

În Casa Prefectului, după 1949, au funcționat următoarele instituții:

-Casa Pionierilor Călărași(1949-1980)

-Comitetul județean UTC Călărași(1981-1989)

-Institutul FORDOC(1993-2013)

-Compartiment al Agenției de dezvoltare Sud Muntenia(2013-în prezent)

În final, prezentăm câteva fotografii de epocă al Palatului administrativ și judecătoresc și ale Casei Prefectului.

souvenir

Viena 1901. Vedere a Palatului administrativ, alături de Palatul comunal, Gimnaziul Știrbei, Spitalul județean și Biserica Alexe

Tiliucă 1907 dupa Rose&Boni

Fotografie din 1907 realizată de Depozitul de tutun Tiliucă din Călărași după fotografia călărășenilor Rose și Boni

Palat 1909 Șaraga București

Vedere din Foișorul Casarmei Pompierilor difuzată de Editura Șaraga din București

palat_06 1916 Maer&Stern Bucuresti

Carte poștală din anul 1916 pusă în circulație de Maer&Stern București

Palat 1927, Ștefan Gheorghiu Călărași

Carte poștală din 1927 editată de Ștefan Gheorghiu Călărași

Palat 1935 Sandu Vlad

  1. Palatul administrativ. Carte poștală pusă în circulație de Depozitul de tutun Sandu Vlad

Palat 1947 Prefectura

Fotografie din 1947

Sfat polular raional 1957

Sediu al Sfatului popular raional. 1957

Consiuliul popular municipalSediu al Consiliului popular municipal și al Comitetului municipal PCR

Sediu al Consiliului popular județean (2)

Sediu al Consiliului popular județean Călărași și al Comitetului județean PCR Călărași

Palatul Prefecturii azi

Azi. Sediu al Instituției Prefectului

396143_10150918603373668_60999859_n (2)

Casa Prefectului construită în 1896

IMG_20181106_105502

Sediu al Institutului Fordoc!1993-2013)

IMG_20181106_105309

Fosta Casă a Prefectului astăzi!

Post scriptum: Mulțumesc prietenilor mei, istoricul Nicolae Țiripan și lui Florin Rădulescu-directorul Muzeului municipal Călărași pentru informațiile și imaginile fotografice din Colecția Marius Popescu-Călărași, oferite cu multă generozitate întru  sprijinirea acestui proiect virtual.

APEL CĂTRE CĂLĂRĂȘENI  Fac pe această cale un Apel prietenesc la toți cei care dețin fotografii de ieri și de azi din Călărași, reprezentând clădiri sau aspecte din diferite domenii de activitate(economie-cultură-sport-personalități) să mi le trimită în format digital(scanate sau fotocopiate), la următoarea adresă de mail: constantintudor.cl@gmail.com. Intenționez să realizez în spațiul virtual o FOTOTECĂ TEMATICĂ  A CĂLĂRAȘIULUI, o provocare la care vă rog să-mi fiți părtași.  Toate numele celor care-mi vor trimite fotografii în format digital vor fi menționate atunci când voi publica fotografiile respective. Vă mulțumesc anticipat!