Arhive pe autori: Constantin Tudor

CLĂDIRI DE POVESTE(3) – CASA ILIE CÂSÂRU

            Construirea Liniei de cale ferată Ciulnița Călărași(1886-1887) și dragarea brațului Borcea, realizată cam în aceeași perioadă, au constituit două elemente importante care au lansat viața comercială a urbei de pe Borcea. Grânele Bărăganului pleacă acum la export, Călărașiul devenind un loc spre care se îndreaptă tot mai mulți negustori de cereale. Anuarele și documentele vremii amintesc numele primilor comercianți de cereale care-și stabilesc reședința la Călărași, cei mai mulți dintre ei fiind evrei și greci: Mitrani, Finți, Becker, Grunberg, Axenfeld, Grigoriadis, Kiriak, Loebel, Rosolimos, Vasilopol.  Printre ei reușește să se afirme în branșă și un călărășean de baștină. Se numea Ilie Câsâru, fiul lui Ene Câsâru, de fel din Călărașii Vechi și care se stabilise în urbea de pe Borcea după emanciparea orașului la 24 septembrie 1852, ridicându-și aici o casă frumoasă pe str. Mihai Viteazu nr. 1.

Ene Câsâru a avut trei fii, Ștefan, Ilie și Stan, toți implicați în afaceri comerciale, dar cel care a reușit să strângă a avere considerabilă a fost Ilie Câsâru, născut în anul 1860 și decedat la 17 iulie 1929, așa cum se precizează pe monumentul funerar al familiei aflat în Cimitirul Central.

Monumentul funerar al Familiei Câsâru

Comerciant de cereale vestit, Ilie Câsâru a practicat și arendășia, ocupându-se de exploatarea terenurilor agricole ale lui Nae Maltezeanu, cel mai bogat călărășean al vremii. Din arendășie și comerțul cu cereale a reușit să adune mulți bani pe care i-a folosit pentru dezvoltarea afacerilor și construirea mai multor case. Pentru depozitarea cerealelor a cumpărat o suprafață de 4000 de mp., situată între actualele străzi Republicii, Viitor, Alexandru Sahia și Eroilor  pe care a construit “12 ochiuri de magazie, construcție de zid, având o lungime de 40 de m, lățime 17,50 m, învelite cu fier. Întreaga magazie e prevăzută cu podea de lemn, pentru depozitat cereale.”  

Extras din Inventarul Administrației financiare Ialomița

După cum reiese dintr-un inventar realizat de Administrația financiară pe 15 august 1929, la puțin timp după moartea lui Ilie Câsâru, pe același loc de 4000 mp se mai aflau: „un corp de case, construcție de zid, compus din una prăvălie și camere, învelite cu fier… una magazie, construcție de zid, învelită cu fier, în care se află un vapor condus cu aburi pentru elevatorul magaziei… una magazie construcție de zid având un șopron, situată în partea dinspre apus a magaziilor celor mari.

Toate aceste bunuri au fost moștenite de nepotul său Gheorghe St. Câsâru, Ilie Câsâru neavând copii, care a continuat tradiția familiei de comerciant de cereale. Odată cu instalarea regimului comunist toate aceste bunuri au fost confiscate și demolate în două etape, la începutul anilor ’70 și ‘ 80 în locul lor ridicând-se clădirile actuale în care se află sediile Poliției municipale și ale Inspectoratului județean de poliție.

Deși nu a avut copii, în anul 1905, Ilie Câsâru a construit o frumoasă casă aflată pe str. Grivița la nr. 68(azi nr. 86), despre care același document al Administrației financiare Călărași făcea următoarele precizări: “Un imobil în Călărași, str. Grivița nr. 68, compus din 8 camere, antreu, galerie, construcție de zid, învelită cu țiglă, având sobe de teracotă în camere.”

Casa Ilie Câsâru de pe str. Grivița în care funcționează Parchetul municipal

După moartea lui Ilie Câsăru și această clădire este adjudecată de moștenitorii lui, fiind naționalizată după anul 1950, devenind primul sediu al Miliției raionale Călărași. Din 1953 și până în 1956 aici a funcționat internatul Școlii medii tehnice agricole din Călărași, pentru ca din 1956, grație eforturilor depuse de Vasile Mareș, primul director al Arhivelor Statului din Călărași, aici să se instaleze birourile și o parte din depozitele cu documente ale Filialei Călărași a Arhivelor Naționale. Personal am lucrat în această clădire de la 1 august 1976 până la 1 septembrie 1977, când Arhivele Statului au fost mutate la Slobozia, devenită, între timp, capitala reînființatului județ Ialomița. După mutarea Arhivelor, în fosta casă a lui Ilie Câsâru a fost instalată Judecătoria Călărași, iar din anul 1995 aici funcționează Parchetul de pe lângă Judectoria Călărași.

Monograma lui Ilie Câsâru și anul construcției inscripționate pe frontonul clădirii

Cu un an înainte să moară, la 16 februarie 1928, prin Ordonanță de adjudecare emisă de Tribunalul Ialomița, Ilie Câsâru devine proprietarul unei importante clădiri din Călărașiul interbelic, aflată la intersecția străzilor Slobozia cu București, fostă proprietate a lui Gh. Constantinide pe care acesta o pusese gaj în favoarea lui Ilie Căsăru. Dintr-un document contemporan aflăm că această clădire “la parter se compune din 3 prăvălii: două pe str. Slobozia și una pe str. București. În subsolul prăvăliei din colțul străzii Slobozia cu strada București există o hrubă. La etaj construcția are 9 camere pentru locuință, situate pe două coridoare.”

Clădirea lui Ilie Câsâru achiziționată în anul 1928

După moartea lui Ilie Câsâru, clădirea din imaginea de mai sus va fi vândută de către moștenitorii lui către Vasile și Gheorghe Sumbasacu, care își vor instala aici celebrele magazine Sumbasacu. Clădirea va fi naționalizată în anul 1950 iar la începutul anilor ’80 va fi demolată. Pe fostul amplasament al acestei clădiri se află astăzi Statuia ecvestră a Regelui Carol I.

ADEVĂRUL DESPRE “POȘTA VECHE” DIN CĂLĂRAȘI

            Cu toate că atât eu cât și prof. Nicu Țiripan am scris în mai multe rânduri despre adevărata poveste a clădirii cunoscută de călărășeni drept “Poșta Veche”, o recentă postare de pe site-ul WIKIPEDIA m-a determinat să reiau cât mai documentat problema și să clarific, odată pentru totdeauna, istoricul acestei clădiri, mai ales că recent, la Arhivele Naționale din Slobozia, am descoperit un document care lămurește pe deplin lucrurile.

            Dar iată ce este scris, negru pe alb, în WIKIPEDIA: “Construită înainte de anul 1894 (pe vremea lui Carol I) cu funcțiunea principală de Poștă, clădirea situată în Str. București nr. 193 este singura clădire de Poștă de acest tip care mai există în acest moment în România.” Ca unul care iubesc Călărașiul, orașul în care m-am format ca om și ca intelectual, o asemenea afirmație cum că la mine în oraș există singura clădire din România construită cu destinația de Poștă care se mai păstrează până astăzi ar fi trebuit să mă facă deosebit de mândru și să tac mâlc, chiar dacă știu că textul respectiv este o mare gogoriță. Nu o pot face, pentru că muza Clio nu-mi permite acest lucru.

Și atunci să vedem totuși care este adevărul istoric despre această clădire care astăzi, restaurată, îmbogățește zestrea edilitară, și așa destul de săracă, a urbei de pe Borcea. Să o luăm deci, cu începutul.

Un document descoperit recent de mine și care datează din 19 februarie 1888 ne spune clar că imobilul respectiv era o clădire privată, deja construită la acea dată și care consta din “o pereche de case de zid cu două etaje și subsol”. Imobilul era amplasat pe str. București, la intersecția cu str. Heliade Rădulescu, fiind identificat în Planul cadastral al orașului ca locul nr. 1, din Despărțirea a 12-a, culoarea albastră.

Extras din Planul cadastral întocmit de ing. Ioan Siminogeanu la 15 iulie 1852

            Clădirea fusese ridicată de  IACOVACHE BĂDULESCU pe locul care reprezentase „moștenirea zestrală” a soției sale Măndica, după cum se preciza în documentul la care am făcut referire mai sus și care era un Act  de împrumut cu ipotecă, prin care Iacovache Bădulescu împrumuta pe termen de cinci ani 16.000 lei de la pictorul călărășean Constantin Predeleanu, punând gaj imobilul de pe str. București nr. 159.

Extras din Actul de împrumut cu ipotecă încheiat la 19 februarie 1888 între Constantin Predeleanu și Iacovache Bădulescu

            Dar cine era acest Iacovache Bădulescu care înainte de 1888(foarte probabil prin 1883, după cum afirma pictorul Constantin Predeleanu în a sa broșură Noțiuni istorice asupra județului Ialomița) își permisese să construiască una dintre cele mai frumoase și spațioase clădiri private ale Călărașiului.

Din documentele consultate de mine rezultă că Iacovache Bădulescu s-a născut la Fetești în anul 1844, într-o familie de oamnei înstăriți care se ocupa cu arendășia, calitate în care documentele vremii îl amintesc și pe Iacovache după 1870, când avea în arendă Moșia statului de la Fetești. Se stabilește la Călărași în anul 1875, după căstoria cu Smaranda Stănescu, fiica lui Petre Stănescu, un călărășean bogat, care ocupase în trei rânduri funcția de primar al urbei de pe Borcea, și a Mitanei Hagi Țoncovici, care provenea dintr-o altă familie celebră și bogată a Călărașiului, a căror casă, construită prin anii 1836-1838 pe terasa dinspre parc, a rezistat până la cutremurul din 1977.

Casa lui Țoncovici de pe terasa Parcului Central, demolată în 1977

Iacovache și Smaranda Bădulescu au avut nu mai puțin de 8 copii(6 băieți și două fete) din rândul cărora Alexandru I. Bădulescu, avocat de profesie, va ajunge prefect, deputat și senator de Călărași. Dar cel mai cunoscut din familia Bădulescu avea să fie Virgiliu, care va îmbrăca haina militară, ajungând până la gradul de general. El este “părintele” primului Batalion de vânători de munte din România(1916) și întemeietorul Oficiului Național de Educație Fizică(ONEF) și al Institutului Național de Educație Fizică(INEF) în anul 1922. Moare în timpul celui de al doilea război mondial, la 27 decembrie 1944. Astăzi, în semn de respect și apreciere, Brigada 61 vânători de munte poartă numele generalului Virgiliu I. Bădulescu, fiul lui Iacovache și Smaranda Bădulescu, născut la Călărași pe 23 septembrie 1882, în casa părinților săi de pe str. Heliade Rădulescu nr. 4.

Virgiliu Bădulescu și casa în care a văzut lumina zilei

            După moartea mamei sale, în anul 1901, Alexandru Bădulescu moștenește imobilul din str. București nr. 159, unde își instalează biroul de avocatură și redacțiile ziarelor “Deșteptarea Ialomiței” și “Dunărea”. Cu începere de la 23 aprilie 1913, Alexandru Bădulescu închiriază o parte din imobil Biroului de poștă Călărași, care fusese înființat încă din anul 1865 și care până atunci funcționase în diferite case particulare, iar în perioada anilor 1896-1902 chiar în noul local al Prefecturii.

Întrucât Alexandru Bădulescu se căsătorise în anul 1906 cu Sofia Angelescu din București, naș de cununie fiindu-le liderul conservatorilor călărășeni, Mihai Cantacuzino, fiul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino – Nababul, cel mai bogat român de la începutul secolului XX, după 1930 își va muta atât cabinetul de avocatură cât și domiciliul în Capitală, localul din Călărași fiind închiriat în totalitate Oficiului local de poștă și telefonie, care a funcționat aici până prin anii 1967-1968 când se mută în noul sediu din Centru.

Clădirea de pe București primește alte funcționalități temporare, inclusiv cea de internat școlar, dar începe să se deterioreze, ceea ce îi determină pe proprietarii legali, Alexandra Bădulescu și Maria Sofia Cârjan, să o doneze municipalității Călărași în anul 1976. Intrat în domeniul public, imobilului din strada București avea să i se dea mai multe întrebuințări până în anul 1990(Casa a căsătoriilor și Tribunal județean după 1981).

Sediu al Tribunalului județean

După 1990 aici au avut sediile mai multe gazete și partide politice locale, precum și unele birouri ale finanțelor publice. Neîntreținut, localul ajunge o ruină, deși fusese declarat monument istoric. Această calitate avea până la urmă să îl salveze. Un proiect de reabilitare fusese inițiat de primarul Nicolae Dragu, dar nefinalizat din cauza neseriozității unei firme din București căreia i se atribuise localul cu condiția refacerii conform arhitecturii inițiale. Grație insistențelor lui Florin Rădulescu, actualul custode al Muzeului Municipal, proiectul este reluat și finalizat de fostul primar Daniel Ștefan Drăgulin, în urma unei finanțări asigurate de Agenția de dezvoltare Sud Muntenia, cu sediul la Călărași. Așa se face că astăzi călărășenii pot admira una din puținele clădiri de patrimoniu reabilitate cu fonduri publice.

Casa Iacovache Bădulescu astăzi

CLĂDIRI DE POVESTE(II) – CASELE VLĂDOIANU

            În anul 1833 când era investit în calitatea de reședință a județului Ialomița, Călărașiul avea cu puțin peste 1000 de locuitori, iar numărul caselor și hanurilor locale nu depășea cifra de 200. Situația se va menține aproape neschimbată până la momentul declarării așezării de la cotul Borcei drept  oraș liber, prin Hrisovul domnitorului Barbu Știrbei din 24 septembrie 1852.

Perioada imediat următoare a cunoscut o creștere considerabilă a cererilor cetățenilor din satele din județ, dar și din numeroase alte localități ale Munteniei, mulți dintre cei dornici putând acum cumpăra unul sau mai multe din cele aproape 1500 de locuri de casă scoase la vânzare de Primăria locală, conform primului Plan de sistematizare a orașului întocmit de inginerul Scarlat Popovici și finalizat de inginerul hotarnic Ioan Siminogeanu.

Planul de sistematizare al Călărașiului întocmit în iulie 1852 de ing. Ioan Siminogeanu

Printre familiile care au cumpărat aici locuri de casă s-a aflat și Familia Vlădoianu, oameni înstăriți, de loc din satul Vlădaia, județul Mehedinți. Unul dintre fii acestei familii, Ion Vlădoianu, înrudit cu Barbu Vlădoianu, cel care avea să devină primul primar al Bucureștiului după aplicarea Legii comunale din 1864, avea să folosească cu maximum de chibzuință agoniseala familiei devenind unul dintre primii mari comercianți ai Călărașiului. Astfel, conform informațiilor oferite de  anuarele comerciale ale vremii, în anul 1882 îl găsim cu o cofetărie și patiserie pe str. Principală(Știrbei Vodă), pentru că din anul 1890 să-și diversifice afacerile în aproape toate domeniile comerțului local, posedând inclusiv o Fabrică de producere a săpunului.

Reclamă publicată în “Gazeta Ialomiței” din 3 august 1895

Cele mai importante magazine Vlădoianu se aflau pe strada Știrbei Vodă, la nr. 28, 40 și 46. Într-unul din aceste imobile locuia Familia lui Ion Vlădoianu, alcătuită din trei băieți(Leon, Nicolae și George) și două fete – Ecaterina și Filofteia.

Ion Vlădoianu

Cum averea lui Ion Vlădoianu creștea considerabil, acesta cumpără noi locuri de casă pentru toți cei patru copii ai lui, cărora le construiește clădiri deosebit de frumoase, pe fațada cărora inscripționează atât data ridicării cât și inițialele I. V. Din investigațiile făcute de noi, una din cele patru clădiri a fost ridicată pe str. Sf. Nicolae în anul 1900, pentru fiica sa Ecaterina, imobilul respectiv existând și astăzi, frumos reabilitat de Familia Micescu. Toate cele trei imobile ridicate pentru băieți se aflau pe str. București. Din toate trei se mai păstrează doar cel construit pentru Nicolae, în anul 1905, imobil cunoscut ca fostul sediu al Judecătoriei Călărași.

Ion Vlădoianu încetează din viață în anul 1922, la venerabila vârtă de 83 de ani și este înhumat în Cavoul Familiei Vlădoianu pe care și-l construise în Cimitirul Central încă din anul 1900. Întreaga avere rămâne celor trei băieți, care-și vor concentra afacerile pe Magazinul Ferometal de pe str. București, acolo unde astăzi funcționează Magazinul La Doi Pași.

Cavoul Familiei Vlădoianu din Cimitirul Central

Dar să vedem povestea Caselor Vlădoianu care se mai păstrează astăzi în municipiul Călărași, ambele fiind declarate monumente istorice. În ceea ce privește imobilul de pe str. Sf. Nicolae nr. 37(41), construit de Ion Vlădoianu în anul 1900, acesta a fost dat drept dotă fiicei sale Ecaterina la căsătoria acesteia cu Alexandru Giuran, căsătorie intervenită, foarte probabil, chiar în anul 1900. La rândul ei, familia Giuran donează acest imobil fiicei lor Constanța, care în anul 1922 se căsătorea cu căpitanul călărășean Aurelian Ioan Gheorghiu, ofițer în Regimentul 23 Infanterie. Familia Gheorghiu deține acest imobil până în anul 1951 când le este confiscat în mod abuziv, aici fiind instalat Muzeul regional Călărași, înființat la 1 mai 1951, când județul Ialomița devenise Regiunea Ialomița.

Muzeul Regional Călărași instalat în Casa Vlădoianu. Fotografie din patrimoniul Muzeului municipal Călărași

Colonelul Gheorghiu se va lupta în instanță și în anul 1955 va reuși să reintre în posesia de drept a imobilului, Muzeul de istorie mutându-se în localul din str. Progresul, unde funcționează și astăzi.

După moartea colonelului Gheorghiu, clădirea respectivă este moștenită de fiica acestuia, Elena Florica, căsătorită Palade, cunoscută de călărășeni sub numele de Lizica Palade, în a cărui proprietate s-a aflat până la decesul acesteia, intervenit în anul 2002. După moartea lui Lizica imobilul a fost închiriat firmei Digital Trust și mai apoi Centrului Credis. În 2006 imobilul este cumpărat de Familia Micescu, care-l recondiționează făcându-l astfel unul din puținele imobile de patrimoniu care arată superb în orașul de pe Borcea.

Casa Vlădoianu(Micescu), astăzi

Pictură murală din interiorul Casei Vlădoianu(Micescu)

Cea de a doua casă a lui Ion Vlădoianu care se păstrează încă la Călărași este situată pe str. București nr. 213, dar care, din păcate, nu a avut soarta celei descrise mai sus. Imobilul în cauză a fost construit în anul 1905 pentru fiul său Nicolae Vlădoianu, născut la Călărași pe 7 august 1878.

Foarte probabil că tatăl său i-a dăruit lui Nicolae casa respectivă cu prilejul căsătoriei acestuia. Familia lui Nicolae Vlădoianu, care împreună cu fratele său George dețineau în proprietate Ferometalul de pe str. București, a locuit în această casă pănă la începutul anilor 50 când imobilul respectiv este naționalizat și aici se instalează Securitatea Călărași, care a funcționat în acea clădire până în anul 1977 când se mută, împreună cu Miliția municipală, în imobilul de pe B-ul Republicii, colț cu Eroilor. După anul 1977 și până în anul 1981 aici a funcționat Șantierul de construcții al ing. Radu Trapiel. După înființarea județului Călărași, în anul 1981 Miliția municipală revine în acest imobil unde va rămâne până în anul 1992, când se reîntoarce în clădirea proprie de pe Republicii.

Sediu al Miliției(Poliției) municipale. Fotografie din patrimoniul Muzeului Dunării de Jos

Aici, pe str. București nr. 213 se instalează Judecătoria Călărași care va funcționa în acest local până la darea în folosință a Palatului de justiție de pe str. Eroilor, colț cu București.

Sediu al Judecătoriei Călărași. Fotografie din patrimoniul Muzeului Dunării de Jos

Între timp, în baza legislației care a permis revendicarea imobilelor abuziv confiscate de către statul comunist, urmașii lui Nicolae Vlădoianu au obținut clădirea în instanță și au pus-o în vânzare. Din păcate nu s-a găsit nici un cumpărător pănă în momentul de față, imobilul aflându-se într-o stare avansată de deteriorare.

Casa Vlădoianu de pe str. București, astăzi!

CUM ARĂTA CĂLĂRAȘIUL ÎN ANUL 1959.

INFORMAȚII CU VALOARE ISTORICĂ DINTR-O BANALĂ CARTE DE TELEFOANE!

            Tot mai puțini dintre noi își mai amintesc cum arăta o Carte de telefoane. Iată pentru care motiv, atunci când în spațiul virtual am găsit o asemenea lucrare din anul 1959, în mod  firesc interesul meu a crescut brusc. Și cercetarea cu atenție a Cărții de telefoane respective mi-a permis să fac niște constatări cu adevărat surprinzătoare despre modul în care arăta Călărașiul la sfârșitul celui de al șaselea deceniu al secolului XX.

            Din capul locului trebuie spus că documentul pe care l-am analizat se intitulează LISTA ABONAȚILOR TELEFONICI DIN PROVINCIE 1959 și cuprinde, cu excepția Bucureștiului, toți abonații telefonici din localitățile urbane și rurale din țară, grupate pe regiuni și raioane, conform  împărțirii administrativ-teritoriale existente la acea vreme. Abonații telefonici din Orașul Călărași, care era reședința raionului cu același nume din cadrul Regiunii București, se găsesc menționați la paginile 70-72, numărul lor total situându-se, cu puțin peste 250.

            Studierea cu atenție a Listei abonaților telefonici din Călărași la nivelul anului 1959 ne-a permis formularea unor observații cu privire la câteva aspecte cu caracter istoric, pe care le inventariem mai jos:

            1. Călărașiul se afla în plină epocă stalinistă, străzile fiind denumite, conform unei hotărâri a Sfatului popular orășenesc din anul 1948, cu nume legate de comunismul sovietic sau românesc. Astfel fosta str. Știrbei Vodă devenise str. 7 Noiembrie, str. Sf. Nicolae se numea acum 6 Martie, str. Sloboziei purta numele Stalingrad, B-ul Traian își schimbă numele în B-ul 1 Mai, str. Independenței era botezată acum 23 August, actuala str. Pompieri se chema atunci I.C. Frimu, iar Aleea Gării se numea Generalisimul Stalin, și exemplele pot continua.

            2. Cum regimul comunist era o crudă realitate în România, și la Călărași organizațiile raională și orășenească ale Partidului Munitoresc Român(P.M.R.) se instalaseră în sedii confortabile. Astfel Raionala de partid ocupase clădirea Ana și Marinache Popescu de pe str. 13 Decembrie nr. 9, precum și clădirea de vis a vis, de pe str. 13 Decembrie nr. 12, în care funcționase Liceul particular Diacon Dobrescu. La rândul sau, Comitetul orășenesc PMR ocupase două clădiri în apropiere,  tot pe str. 13 Decembrie, nr. 16 și 18. În ceea de a doua clădire funcționează astăzi Inspectoratul pentru construcții.

În această clădire a funcționat Comitetul raional PMR Călărași

Cele două clădiri din imagine erau folosite de Comitetul orășenesc PMR Călărași

            3. Din punct de vedere administrativ, în calitatea sa de oraș reședință de raion, la Călărași funcționa Sfatul popular al raionului Călărași, cu sediul în str. Stalingrad nr. 9, și Sfatul popular al orașului Călărași, cu sediul în str. 7 Noiembrie nr. 39. De asemenea Tribunalul raional și Judecătoria Călărași funcționau în fostul Palat administrativ și de justiție din str. Stalingrad nr. 9.

Palatul administrativ și de justiție(vedere din spate)

            4. Învățământul devenise mixt, la Călărași funcționând un număr de 5 școli elementare mixte de 7 ani, dintre care abonate la rețeua telefonică erau doar școlile  Nr. 1, cu sediul în str. Progresul nr. 70, Nr. 3, cu sediul în str. 23 August nr. 44, și Școala elementară de 7 ani Mircea Vodă, cu sediul pe str. Prelungirea București nr. 45. Învățământul mediu era reprezentat de  două școli medii mixte, cu următoarele adrese: Școala medie mixtă nr. 1 – str. București 149 și Școala medie mixtă nr. 2 – str. Plevna nr. 215. În Lista abonaților telefonici figura și Centrul școlar agricol nr. 1, cu două sedii, aflate în str. București nr. 1 și Progresului 55. Interesant ni s-a părut și faptul că în oraș existau două Case de copii, una de băieți, în str. Stalingrad 32 și una de fete, în str. Progresul 64.

Școala medie mixtă nr. 1

            5. Și instituții din Domeniul sănătății sunt menționate în Lista abonaților telefonici pe care o analizăm. Astfel, pe lângă Spitalul Unificat de stat, cu sediul în str. Progresul nr. 68, la Călărași mai funcționa un Spital unificat TBC, al cărui sediu se afla pe B-ul 1 Mai nr. 5(Hotelul Parc de mai târziu). Exista în epocă și un Dispensar TBC, pe str. Mărășești nr. 1, iar Maternitatea funcționa într-un imobil de pe str. 23 August nr. 48. Policlinica de adulți își avea sediul pe str. 6 Martie  nr. 29, iar Policlinica de copii funcționa pe 7 Noiembrie nr. 4. Trebuie amintit și Sanepidul raional, care avea sediul într-o clădire impozantă – astăzi demolată,  pe locul ei fiind amenajat terenul de sport al Liceului economic – aflată pe str. București nr. 185.  Existau și trei farmacii de stat, care aparțineau de Centrofarm București, inventariate în Cartea de telefoane după cum urmează: Farmacia nr. 1, str. București, nr. 84, Farmacia nr. 2, București nr. 147(clădirea de până la Liceul Știrbei) și Farmacia nr. 3, pe str. 7 Noiembrie nr. 56.

Spitalul unificat Călărași

Spitalul unificat TBC Călărași

6. În ceea ce privește unitățile cultural-educative, Cartea de telefoane amintește existența Casei de cultură “A. Toma”, a cărei  adresa figura pe str. 7 Noiembrie nr. 1, Muzeul raional de istorie, aflat pe str. Progresul nr. 72, în același local în care funcționează și astăzi, Biblioteca raională, cu sediul pe str. 6 Martie nr. 31 și Filiala Călărași a Arhivelor Statului, care funcționa într-un imobil naționalizat aflat pe str. Grivița nr. 72(acum în acel imobil își are sediul Procuratura municipală).

În această aclădire a funcționat Filiala Călărași a Arhivelor Statului

7.  Informații interesante găsim și în ceea ce privește băncile existente la acel moment în orașul Călărași. Astfel, Banca națională a României avea o sucursală care funcționa în sediul propriu din str. București nr. 196. Exista și o filială a  Băncii Agricole, care își avea sediul în fosta Casă Mănescu, de pe str. Heliade Rădulescu nr. 3(actuala Casă Heliade), iar Banca de Investiții funcționa într-un imobil naționalizat aflat pe str. Bucrești nr. 189, lângă Procuratura raională. În Cartea de telefoane mai figura și Banca cooperativă “Ialomița”, care avea sediul pe Heliade Rădulescu nr. 10.

Banca Națională – Sucursala Călărași

În acest imobil își avea sediul Banca Agricolă

8. Datele cu aspect economic se referă în mod deosebit la activitatea comercială din oraș. Este menționată Organizația comercială locală(O.C.L.) care își avea sediul în fosta Casă a învățătorilor de pe str. 7 Noiembrie nr. 33. În subordinea O.C.L. se aflau următoarele restaurante și bufete: Resaturant Bărăganul(fostul Pauzania), pe str. I.C. Frimu(Pompieri) nr. 3, Bufetul Poștei, str. București nr. 175, Restaurant Dunărea(str. Stalingrad nr. 37), Restaurant Ezerul(str. București nr. 70), Restaurant Ialomița(str. București nr. 136), bufet Port(str. 23 August nr. 94) și Restaurant Pescăruș(str. 7 Noiembrie nr. 73). Sunt menționate și secțiile Vinalcool de pe Viitor 77 și Grivița 130, precum și cooperativele meșteșugărești Borcea, Bărăganul și Igiena. Oficiul de poștă și telefoane(PTTR) își avea sediul central în fosta Casă Bădulescu, pe str. București nr. 177, unde funcționa din 1912, iar cabinele telefonice se aflau pe str. 7 Noiembrie nr. 22. Între alte intreprinderi locale în Cartea de telefoane figurează Întreprinderea Piscicolă de Stat, cu sediul pe str. Stalingrad nr. 1, Întreprinderea de industrie locală, care avea birourile pe str. București nr. 283, în incinta fostei mori Vineșiu, Întreprinderea raională de transporturi auto, cu sediul pe Stalingrad nr. 28.

Restaurantul Bărăganul

9. Dintre puținele persoane particulare care apar în Cartea de telefoane a Călărașiului din anul 1959 sunt de menționat medicii Anghelide Georgeta(6 Martie 47), Gherasim Nicolau(6 Martie 59), Tomescu Virgil(București 123) și Vicol Nicolae(București 57).

Casa dr. Anghelide

NOTĂ: O PARTE A FOTOGRAFIILOR FOLOSITE ÎN ACEST ARTICOL PROVIN DIN COLECȚII ALE MUZEULUI DUNĂRII DE JOS, ALE MUZEULUI MUNICIPAL CĂLĂRAȘI ȘI ALE FILIALEI CĂLĂRAȘI A ARHIVELOR NAȚIONALE. FOLOSESC ACEST PRILEJ PENTRU A LE MULȚUMI PRIETENILOR MEI VALENTIN PARNIC, FLORIN RĂDULESCU ȘI NICOLAE ȚIRIPAN.

ADEVĂRATA POVESTE A MAGAZINULUI BUCUREȘTI

Recentele postări de pe Facebook care s-au referit la trecutul uneia dintre clădirile călărășene cele mai cunoscute de  tinerii din generațiile anilor 60-80, mă refer la MAGAZINUL BUCUREȘTI, m-au determinat să adâncesc cercetările pentru a afla adevărul despre clădirea respectivă. L-am avut alături în demersul meu pe Florin Rădulescu, custodele Muzeului Municipal Călărași, care mi-a pus la dispoziție o serie de documente contemporane de o valoare excepțională. Coroborând documentele respective cu alte informații pe care le dețineam deja, am reușit să reconstitui ADEVĂRATA POVESTE A MAGAZINULUI BUCUREȘTI, pe care mă grăbesc să o împărtășesc și vouă, prietenii mei iubitori de istorie locală.

Casele Predeleanu. Fotografie realizată în jurul anului 1920

Clădirea pe care o vedeți în imaginea de mai sus face parte din primele construcții reprezentative ale Călărașiului, fiind construită, foarte probabil, prin 1875, cam în aceeași perioadă cu Casele Doicescu(în care mai târziu a funcționat Magazinul Doi Iepurași), de care era lipită la nord. În 1888 proprietar al acestei clădiri era comerciantul I. Gheorghiu, care o ipotechează în favoarea pictorului Constantin Predeleanu pentru suma de 6000 lei. Întrucât suma nu este plătită la termen, prin hotărâre judecătorească clădirea îi revine în anul 1892 lui Constantin Predeleanu, motiv pentru care călărășenii au numit-o în epocă mult timp Casele Predeleanu, după cum se poate constata și din reclama de mai jos, publicată în ziarul local „Liberalul” în mai multe numere din anul 1910.

Extras din ziarul Liberalul în care se precizează că în Casele Predeleanu funcționa Librăria și Tipografia Cooperativei Ialomița”

            Pe 24 ianuarie 1908, pictorul Constantin Predeleanu încetează din viață, lăsând în urma sa o avere imensă, concretizată în nu mai puțin de patru imobile, trei în Călărași și unul în Roseți, sume importante de bani și numeroase obiecte de valoare, toate inventariate într-un Proces-verbal din 27 februarie 1908, după cum se poate vedea în imaginea următoare.

Extras din Procesul-verbal încheiat pe 27 februarie 1908

            Constantin Predeleanu a avut o singură moștenitoare, o nepoată de frate care locuia în București și se numea Maria Gh. Ceaușescu, căreia i-a revenit această avere imensă, printre care și imobilul de la intersecția străzilor Valter Mărăcineanu cu Știrbei Vodă, a cărui adresă figura pe Știrbei Vodă nr. 29. Acest local Maria Gh. Ceaușescu avea să-l vândă pe 28 aprilie 1922 lui V. N. Sumbasacu, cel care deținea și Marele Magazin de mărfuri generale de la intersecția străzilor Sloboziei cu București. Intenția lui Sumbasacu era aceea de a-și diversifica activitățile comerciale în cele două magazine, ambele cu bun dever. În acest sens, în anul 1928 încheie o înțelegere cu Societatea anonimă “Țesătura” din Iași pentru a-i livra o cantitate mare de marfă a cărei valoare depășea 1.000.000 lei. Marfa a fost girată cu două ipoteci de rangul I, asupra celor două imobile ale lui V.N. Sumbasacu, pe care le-am amintit mai sus. Numai că vine criza economică din anii 1929-1933 și V.N. Sumbasacu nu mai poate plăti marfa luată de la “Țesătura” Iași, care cere Tribunalului de la Călărași executarea silită a creditorului. În această situație se ajunge la o înțelegere, concretizată printr-un Act de tranzacțiune, încheiat pe 29 iulie 1933, prin care părțile convin stingerea litigiului prin cedarea imobilului din Știrbei Vodă nr. 29 către Societatea “Țesătura”, V.N. Sumbasacu rămânând deplin proprietar pe clădirea de vis a vis de Liceul Știrbei.(vezi mai jos Actul de tranzacțiune)

Extras din Actul de tranzacțiune datat 29.07.1933

            Așa ajunge Societatea “Țesătoria” noul proprietar al imobilului din Știrbei Vodă nr. 29, pe care îl închiriază mai multor comercianți locali. În anul 1937 de clădirea respectivă se arată interesată Asociația învățătorilor din județul Ialomița, care avea sediul la Călărași încă din anul 1912, atunci când a obținut personalitatea juridică. Asociația a înființat în anul 1930  Bancă populară, numită “Învățătorul ialomițean”, prin intermediul căreia demarează discuțiile cu Societatea “Țesătura”, referitoare la cumpărarea clădirii. Negocierile se finalizează prin încheierea Actului de vânzare-cumpărare din 23 ianuarie 1937, prin care Baca populară “Învățătorul ialomițean” devine proprietarul imobilului din str. Știrbei Vodă nr. 29(devenit, între timp, 33), “imobil compus din parter și etaj, format din locul de casă de sub clădiri și întreaga construcție aflată pe acest loc, construcție compusă din prăvălii, camere de locuit, dependințe, etc, cu toate instalațiunile și îmbunătățirile existente, imobil învecinat la est cu Zigmund Goldstein, la vest cu str. Valter Mărăcineanu, la sud cu str. Știrbei Vodă și la nord cu Hotelul Scarlat Doicescu”.

Extras din Actul de vânzare-cumpărare din 23 ianuarie 1937

            După cumpărare, Asociația învățătorilor și Banca populară “Învățătorul ialomițean”, cu sprijinul finaciar direct al cadrelor didactice, refac din temelii și consolidează clădirea, pe care la inaugurare, în mai 1938, o botează Casa învățătorilor. Parterul este amenajat pentru spații comerciale, închiriate diverșilor comercianți locali, iar la etaj funcționau birourile băncii, biblioteca Asociației, revista Școala Ialomiței și două camere de primit pentru învățătorii și învățătoarele din județ.

Casa învățătorilor în anul 1938. Captură din ziarul “Fapta” din 10 octombrie 1938

            De aici înainte și până la demolarea sa făcută în prima jumătate a anului 1986, clădirea nu-și mai va schimba proprietarul, chiar dacă după 1948 Asociația învățătorilor devine Sindicatul salariaților din învățământ iar locul Băncii populare “Învățătorul ialomițean” este luat de CAR Sindicat învățământ. Se schimbă însă folosința clădirii. Astfel, de la înființare sa, petrecută în anul 1948, întreaga clădire este luată cu chirie de către Organizația comercială locală(O.C.L.) Călărași, care își instalează birourile la etaj, iar parterul este destinat celui mai mare magazin de confecții-textile din Călărași, botezat MAGAZINUL BUCUREȘTI.

Contract de închiriere între Sindicatul învățământ și O.C.L. Călărași

Magazinul București în anul 1971. Fotografie din Colecția Rodica Iacob aflată în patrimoniul Muzeului Municipal Călărași

            Autoritățile comuniste ale vremii, la solicitarea OCL Călărași, au încercat în mai multe rânduri să naționalizeze clădirea, dar s-au lovit de opoziția dârză a sindicaliștilor călărășeni. Iată mai jos o mostră din anul 1968, când Comitetul de conducere al Sindicatului învățământ Călărași, al cărui președinte era profesorul Dumitrescu Petronel, s-a opus vehement intenției de preluare de către stat a fostei Case a învățătorului, motivând că imobilul a fost construit prin contribuția tuturor cadrelor didactice din județul Ialomița”. Procesul-verbal care a fost ]ncheiat pe 28 martie 1968, și pe care-l publicăm în facsimil mai jos, a fost semnat și de ceilalți membrii ai Comitetului sindical: I. Mița, G. Truică, V. Deghetto, D. Munteanu, Gh. V. Iancu și V. Marinescu, precum și de președintele C.A.R. Învățământ, D. Călinescu.

Procesul-verbal din 28 martie 1968

În consecință, clădirea a rămas în proprietatea C.A.R. Învățământ Călărași, OCL, și mai apoi ICSAP și ICSMI având pe mai departe calitatea de chiriași până la mutarea lor în imobilele de pe str. Dobrogei, mutare petrecută la începutul anului 1980. Tot cu chirie, aici au funcționat în anii 1981-1983 Comitetulul județean UTC Călărași și B.T.T. Călărași, după care localul este eliberat inclusiv de Magazinul București de la parter, întrucât zona intra în demolare, ceea ce s-a și întâmplat în anul 1986.

Înainte de demolare

Pe locul vechiului MAGAZIN BUCUREȘTI se află astăzi o clădire nouă în care funcționează Direcția administrarea domeniului public și privat al județului Călărași, instituție aflată în subordinea Consiliului județean Călărași, care a cumpărat clădirea respectivă de la SIF Muntenia.

Direcția administrarea patrimoniului public și privat al județului Călărași

15 iulie 1932. PROCES DE LEZMAJESTATE LA CĂLĂRAȘI

Conform Dicționarului explicativ al Limbii Române, infracțiunea de lezmajestate este specifică statelor monarhice și este definită ca ofensă adusă de cineva unui suveran. În dreptul contemporan infracțiunea de lesmajestate se întâlnește și în statele organizate ca republici, făcând obiectul unor  legi speciale care îi protejează pe cei mai înalți reprezentanți ai statului. Asemenea procese sunt foarte rare astăzi, atât în monarhiile constituționale cât și democrațiile parlamentare sau republicane.

În spațiul românesc au existat procese de lezmajestate, în mod deosebit în timpul regelui Carol al II-lea, dar și în perioada dictaturilor antonesciană și comuniste, chiar dacă în aceste ultime cazuri codurile penale formulaseră infracțiunea de lezmajestate sub alte denumiri.

Un asemenea proces s-a aflat și pe rolul Tribunalului județean de la Călărași, fiind judecat la termenul din 15 iulie 1932. Inculpat în cauză a fost tânărul ziarist călărășean V. Nicolescu-Varnic, prim-redactor al ziarului local “Curierul Ialomiței”. Dar să vedem cum s-a derulat întreaga poveste.

Palatul administrativ și de justiție în care a avut loc procesul

Pe 10 iunie 1932, exact la 2 ani de la așa-numita Restaurație(momentul în care, pe 10 iunie 1930, Carol al II-lea depusese în Parlament jurământul în calitate de Suveran al României), în ziarul “Curierul Ialomiței” este publicat articolul MAJESTATE, sub semnătura lui V. Nicolescu Varnic, în care tânărul gazetar îl atenționează pe Suveran asupra “haimanalelor care se întrec să călărească greabănul juguit al bietei țări” și care  “ar trebui urecheați de augusta Ta mână, fiindcă oricum ar trebui să te doară și pe Tine să fii stăpânul unei gloabe deșuchiate care să ajungă să nu-i mai facă pielea doi bani.Și articolul continuă în aceeași notă, V. Nicolescu Varnic având totuși grijă să-l lingușească puțin pe rege, după care concluzionează: „Sire, ori mâncăm toți mămăligă cu ceapă, ori o dăm dracului și ne punem cu ciolanele pe taraba expertului Rist!

Facsimil din ziarul “Curierul Ialomiței

Mai mult ca sigur că articolul în cauză nu a ajuns la ochii și urechile Regelui Carol al II-lea, dar prefectul Iulian Petrescu, deranjat de tonul autorului, îl sesizează pe primul procuror Degerățeanu care îi deschide dosar penal ziaristului V. Nicolescu Varnic, învinuindu-l de crimă de lezmajestate. Este sesizat Tribunalul județean în regim de urgență și pe 15 iulie 1932 este fixată data judecării cauzei. Referitor la acest aspect, într-un alt articol publicat în “Curierul Ialomiței” din 10 iulie 1932 și intitulat Eu sunt criminalul, V. Nicolescu Varnic preciza: “Prefectura, ca organ executiv al acestei hidre băloase care se numește politică, și-a asumat sarcina să execute pe indezirabilul care sunt eu și a sesizat Parchetul să-mi deschidă acțiune pentru crimă de lese majeste, fiindcă – spune Rechizitorul – deși lingușesc pe Rege, vorbesc cu el prea familiar!?”

Ziaristul V. Nicolescu-Varnic

Procesul a făcut ceva vâlvă în urbea de pe Borcea, motiv pentru care Baroul de avocați de la Călărași hotărăște să-l apere gratuit pe tânărul ziarist, trimițând la Tribunal nu mai puțin de 5 dintre cei mai bine cotați avocați ai vremii: Dem. Ranetescu – decanul Baroului, Alexandru Bădulescu, fost prefect, senator și deputat, Elizeu Iliescu, Constantin Dobrescu și Vasile Roșețeanu. Toți au susținut nevinovăția tânărului ziarist(avea doar 23 de ani). În acest sens, Dem. Dobrescu, decanul Baroului și un călărășean de aleasă cultură, preciza: “Desigur că apariția articolului Majestate al tânărului Nicolescu-Varnic, nu trebuia să deschidă o acțiune publică. Dacă M. Sale i-ar fi căzut în mână acest articol, ar fi surâs și, poate, l-ar fi aprobat… Noi ne asumăm acest articol, ca un strigăt de revoltă al vremii. Apelul la Suveran – pentru că asta face autorul – nu e o vină, e mărturisirea directă a unui cetățean. Ne dă doar, cel mult, un prilej de discuții asupra presei. Și noi cerem și suntem pentru o libertate desăvârșită a presei, libertate în toate domeniile gândirii.”

Avocatul Dem. Ranetescu – decanul Baroului Călărași

La rândul lui, învinuitul V. Nicolescu-Varnic, cu mult curaj,  a declarat în fața completului de judecată: Un articol de gazetă nu se judecă după formă, ci după fond. Mi se cere, prin urmare, să întrebuințez un limbaj protocolar, ori acest limbaj îl întrebuințează cei ce sunt în antarujul M.S., cei ce sunt în slujba Lui. Noi nu-l putem întrebuința pentru că nu-L cunoaștem și vorbim așa cum am învățat. Noi nu suntem în slujba Regelui ci în slujba Opiniei publice.”

Seara târziu, după deliberări aprinse, ținând cont și de poziția mult mai flexibilă pe care a avut-o procurorul de ședință, nimeni altul decât iubitorul de presă și de acte de cultură Lazăr Belcin, instanța decide achitarea tânărului ziarist V. Nicolescu-Varnic pentru învinuirea de Lezmajestate.

Evenimentul a fost prilej de satisfacție pentru oamenii de presă și pentru mulți călărășeni. Totuși patronul ziarului “Curierul Ialomiței”, evreul Leon Gherson, un om de afaceri puternic implicat în activitatea comercială și în ceea ce numim astăzi industria de spectacole, schimbă linia editorială a gazetei, făcând-o mai apropiată puterii. În această situație, pe 7 august 1932 V. Nicolescu-Varnic părăsește redacția și împreună cu alți ziariști locali cu vederi mai radicale scoate ziarul “Fierul Roșu”, care a apărut la Călărași în anii 1932-1933. Iată ce îi scria tânărul ziarist la despărțire fostului său patron: “Felul cum înțeleg eu azi viața publică se deosebește – cel puțin formal – de țelul cum înțelegeți voi s-o priviți, ca organ de presă. N-aș vrea, și dacă s-ar întâmpla nu mi-aș ierta-o niciodată, să lezez bonomia liniei voastre moderate, printr-o acțiune dârză și bătăioasă ca aceea pe care vreau s-o încep.”

CLĂDIRI DE POVESTE(I) – CASA MALTEZEANU

Majoritatea clădirilor care făcuseră din Călărași un oraș de provincie cu un specific aparte, remarcat de multe din personalitățile politice și culturale care în anii interbelici au poposit aici la invitația unui Eugen Cialâc, au fost demolate începând după anul 1960 și până prin 1982-1983, locul lor fiind luat de blocurile de locuințe fără o personalitate aparte. Astăzi mai există încă câteva zeci de clădiri centenare, aflate în proprietate publică sau privată. Unele dintre acestea au fost reabilitate, sau sunt în curs de reabilitare. Altele, din păcate, cum este cazul fostei Căpitănii a portului Călărași sau a fostului Cinematograf Victoria, sunt în pericol de autodemolare. Același pericol paște și multe din clădirile de patrimoniu care se află în proprietate privată și pentru care nu se prea agită cineva.

            Iată pentru care motiv începusem pe pagina mea de Facebook să prezint scurte medalioane dedicate unora dintre clădirile de patrimoniu reprezentative, care au fost reabilitate și înfrumusețează și astăzi aspectul arhitectural ar urbei de pe Borcea.

            Pentru a putea prezenta cititorilor mei mai multe informații despre istoricul construcțiilor mai deosebite din municipiul Călărași, voi publica în serial, pe blogul meu, povestea clădirilor de patrimoniu, publice și private, care constituie și astăzi puncte de atracție turistică în orașul lui Știrbei Vodă.

            Voi începe cu cea mai veche clădire din oraș, botezată de mine, după numele primului proprietar, CASA MALTEZEANU, care în acest an aniversează 140 de ani de existență!

Stabilirea la Călărași a reședinței județului Ialomița, hotârâtă de Kiseleff prin Ofisul 73 din 14 aprilie 1833, a fost de natură să atragă aici familiile înstărite din județ, care aspirau atât la funcții publice cât și la noi posibilități de consolidare a averilor lor. Printre cei care și-au îndreptat pașii spre Călărași, statornicindu-se aici, au fost și frații Scarlat și Costache Maltezeanu, originari din satul Maltezi, fiii acestora devenind persoane de vază ale orașului Călărași și ai județului Ialomița.

Este și cazul lui Nae S. Maltezeanu, fiul lui Scarlat Maltezeanu, pe care între anii 1862-1867 îl vom găsi în funcția de polițai al orașului Călărași. Se căsătorește cu fiica lui Scarlat Doicescu, un boier bogat stabilit și el la Călărași, în imobilul căruia, construit înainte de 1875, a funcționat Prefectura județului până în anul 1896, când s-a mutat în Palatul administrativ și de justiție ridicat de Giuseppe Ciconi. Cu ajutorul socrului său,  Nae Maltezeanu va reuși să adune o avere considerabilă, concretizată în terenuri agricole și forestiere, ce însumau aproape 2000 de ha, precum și în mai multe imobile ridicate în Călărași după anul 1852, când urbea de pe Borcea devine oraș liber, în unele dintre ele, amplasate pe str. Sfântul Nicolae, “Lipscanii Călărașiului”, funcționând magazine închiriate comercianților evrei din oraș, o altă sursă de sporire a averii lui Nae Maltezeanu.

 În anul 1881 își construiește o frumoasă casă de locuit, pe strada Dobrogea, în apropierea centrului comercial al orașului, casă care, consolidată și refăcută de către actualul proprietar, îmbogățește și astăzi zestrea arhitecturală a municipiului Călărași, și așa destul de săracă! Pe lângă inscripționarea pe frontonul clădirii a anului construcției, o altă sursă contemporană confirmă existența ei înainte de 1884. Iată ce scria în acest sens pictorul călărășean Constantin Predeleanu, un alt călărășean bogat și proprietar a mai multor clădiri din centrul orașului, în cărticica sa intitulată Noțiuni istorice asupra județului Ialomița, publicată la București ăn anul 1884: “Dintre familiile stabilite în urmă în oraș, care au construit frumoase case, se disting: familia Alexe Vineșu, Iacovache Bădulescu, Nae Mănescu, Nae S. Maltezeanu, Panait Șerbănescu, doctorul Petre Degerățeanu și allții

Ca mulți dintre călărășenii de vază, Nae Maltezeanu face politică liberală, fiind unul dintre susținătorul liderului local Atanase Stoianescu, primar, prefect, deputat și senator de Călărași în mai multe rânduri. Tocmai la o asemenea întrunire politică Nae Maltezeanu avea să își afle sfârșitul, la onorabila vârstă de 82 de ani. Pe 14 septembrie 1912 suferă un nefericit accident la sediul Clubului Liberal de pe str. Știrbei Vodă. Cade de pe scările de la etaj, își fracturează mai multe coaste și se alege cu un grav traumatism cranian, care avea să-i curme viața a doua zi.

Rămânea în urma lui o avere impresionantă. După cum consemna Gazeta locală „Deșteptarea Ialomiței” pe 23 septembrie 1912, în casa de bani a răposatului “s-au găsit 798.833 lei, din care 6.000 în aur și restul în monedă”. Nae Maltezeanu a fost înhumat în Cimitirul Central, familia ridicându-i aici un impresionant monument funerar, bustul din bronz al răposatului fiind realizat de cunoscutul sculptor Carol Stork. Monumentul s-a aflat pe lista de patrimoniu până în anul 2004 când a fost declasat întrucât bustul din bronz a fost furat din cimitir!

Casa lui Nae Maltezeanu a fost naționalizată după 1950, aici funcționând ani de zile Întreprinderea comercială de mărfuri industriale(ICSMI). După 1990 a fost cumpărată de fosta firmă PARTENER, care a început lucrările de reabilitare. Firma a intrat însă în faliment și imobilul ajunge în posesia actualului proprietar, care dorește să-și păstreze anonimatul. A finalizat restaurarea și astăzi imobilul în cauză înfrumusețează Călărașiul.

P.S. Mulțumesc lui Florin Rădulescu, custodele Muzeului Municipal Călărași, pentru fotografii.

CĂLĂRAȘIUL INTERBELIC VĂZUT DE MIHAI TICAN RUMANO

            Originar de pe plaiuri muscelene, MIHAI TICAN RUMANO, cel mai cunoscut scriitor român cu lucrări din domeniul literaturii de călătorie, s-a născut la 2 iulie 1893 în localitatea Berevoiești, din actualul județ Argeș. Are o viață tumultoasă, plină de aventuri. După studiile primare făcute în satul natal va pleca la Câmpulung Muscel, unde îl vom găsi o scurtă perioadă ca băiat de prăvălie. Va lua apoi drumul Bucureștiului, de unde va pleca spre Brăila și Constanța. Ajuns la malul Mării Negre, la numai 16 ani, Mihai Tican Rumano se va îmbarca pe un vas italienesc cu care va ajunge la Napoli. Dornic să cunoască noi orizonturi, începe un periplu de aproape 25 de ani prin toată lumea. Vizitează astfel țări din Africa, din America de Sud și America de Nord, ajungând pănă în Australia și Noua Zeelandă. Cel mai mult va sta în Argentina și Spania, unde își va publica și primele lui articole și cărți de călătorie, pentru multe dintre ele primind elogii din partea presei de specialitate. Haile Selassie, împăratul Etiopiei, îl va decora cu “Steaua Etiopiei” și îl va ridica la gradul de ofițer imperial pentru popularitatea făcută Etiopiei prin volumul monografic “Abisinia”. Președintele Republicii Spaniole, Alcado Zamora, i-a acordat titlul de “Cavaler al Ordinului Republicii” pentru “meritele deosebite în sprijinirea aspiraţiilor poporului spaniol”.

            În țară publică mai multe articole de călătorie în ziarul “Universul”, atrăgând atenția lui Cezar Petrescu, care publică în “Curentul” din 2 şi 29 iunie l928 medalionul: „Un explorator român necunoscut în România- Mihai Tican-Rumano”. După articolele lui Cezar Petrescu i se publică și primele cărți în România, cărți ce se bucură de un deosebit succes de public. În anul 1931 Mihi Tican Rumano se stabilește în țară și se angajează redactor la Ziarul “Universul”. Va continua să publice cărți în limba română, bucurându-se de aprecierea și prietenia lui Liviu Rebreanu. În anul 1950 va contracta o boală de plămâni cu care se va chinui până la moartea sa, intervenită la 20 martie 1967. Lăsa în urma sa 40 de volume care înscriu o pagină şi un nume în literatura română de călătorie.

            Printre acestea se numără și cartea ICOANE DUNĂRENE, publicată de Editura Universul în anul 1932, cu o prefață semnată de prof. univ. Ion Simionescu. Pentru a scrie această carte, Mihai Tican Rumano vizitează toate orașele dunărene, printre care și Călărașiul, căruia îi dedică în cartea sa nu mai puțin de 23 de pagini și un număr de 11 ilustrații, din care 6 sunt făcute chiar de autor cu prilejul vizitei sale.

            Pentru cititorii blogului meu, public cele mai semnificative pasaje despre Călărașiul interbelic, așa cum a fost el văzut de Mihai Tican Rumano în anul 1932. Precizez că postarea mea va fi ilustrată cu imagini publicate în cartea ICOANE DUNĂRENE, care au fost reabilitate și colorate digital.

            “În Călărași trebuie să te adresezi întâi prefectului, dacă vrei să vezi mai mult în puțin timp…. La Prefectură, prin bunăvoința domnului prefect, mi-a fost recomandat dl. N. Cristescu, care foarte amabil a vrut să mă însoțescă în vizitele mele.

            Prima noastră vizită a fost la admirabilul mal al Borcei, de unde ai o priveliște asupra întregii bălți a Călărașiului. De la locul nostru se văd cele două insule ale Eforiei pe care apa nu le acoperă. Insulele se închiriază pentru grădinărie  și păscutul vitelor, ce sunt trecute acolo cu pontonul, un adevărat rai al bovinelor mici și mari… Privirea se pierde până la malul celălalt, la Silistra, unde se fac curse regulate cu vapoarele societății N.F.R. E un drum plăcut, care nu durează decât patruzeci de minute.

Dragă pe Borcea

            Mergând pe malul Borcei, spre port, în stânga se vede frumosul parc comunal, unde se află monumentul ridicat în memoria grănicerilor înecați în 1913… Acest parc, foarte bine îngrijit, e locul de plimbare al călărășenilor, care apar în pâlcuri, imediat ce răsună primele acorduri ale muzicii militare. Tot aici se află și teatrul orașului.

            Trecem apoi să vizităm și terenul sportiv al Regimentului 23 Infanterie, la a cărui aranjare lucrau de zor soldații. Prin mahalaua Măgureni, cu străzi drepte, dar nepavate, ajungem la cimitirul turcesc, unde se află un mare monument ridicat soldaților turci căzuți în timpul războiului de la 1916-1918…

Primăria Călărași

            Apoi ne-am continuat drumul prin Oborul de cereale, unde se desface cea mai mare parte din produsele locuitorilor, prin Cartierul  demobilizaților și mahalaua spoitorilor. E ciudat Călărașiul cu împărțirea lui pe mahalale…

            Ajungem repede și la cazărmile regimentelor 5 Cavalerie și 20 Obuziere, care de departe îți fac impresia unei cetăți.

            După cum vedeți, multe amănunte contribuie să dea Călărașiului o nuanță de vechime, puțin obișnuită orașelor noastre de câmpie, de cele mai multe ori cu o orgine nu prea depărtată.

            De la Regimentul 20 Obuziere ne întoarcem la cea mai frumoasă clădire a orașului. Cu toate că Palatul administrativ a fost construit de mai mult de patruzeci de ani, e încă în bună stare și foarte bine îngrijit. În fața clădirii e o grădină din cele mai frumoase, unde totul e aranjat în ordine, iar de departe trandafirii numeroși, înfloriți, îți dădeau impresia unui covor împestrițat…

Palatul administrativ

            În fața Palatului se mai află și un soclu, care după aparență va fi destinat unei statui mai mari. Mi s-a spus că pe acest soclu va fi așezat bustul domnitorului Barbu Știrbei, întemeietorul orașului…

            În timpul cât am vizitat eu orașul, se făcuse seară. Sosise ora când localnicii ies la plimbare. Centrul îl constituie strada Știrbei Vodă, largă, bine pavată, cu magazine multe, dar toate mici, încât de departe se simte provincia.

Str. Știrbei Vodă

            Centrul comercial îl formează străzile Sfântul Niculae, București și Slobozia. Aici sunt magazine numeroase, cu lucruri pentru țărani, de unde se aprovizionează întreaga regiune din jurul Călărașiului.

            Orașul nu are decât 18.000 de locuitori, printre ei mulți greci și bulgari. În majoritate trăiesc din agricultură, creșterea vitelor, pescuit și comerț… E aceeași viață liniștită, lipsită de salturi, stăpânitoare peste toate domeniile. Viața patriarhală în adevăratul ei aspect, cu petreceri în familii, ce se prelungesc până dimineața…

            În puținul timp cât am stat în Călărași am avut totuși ocazia să cunosc o petrecere de acest gen, la simpaticul avocat Eugen Cialâc, care cu o exuberanță de invidiat știe să aranjeze toate lucrurile la locul lor. Când cei 25 de invitați erau mai bine dispuși, sosește, așa din întâmplare, și Ilie Buzatu, decanul lăutarilor din Ialomița, neîntrecut în cântecele naționale. În acest fel știu localnicii să mai uite puțin de criza care se simte și aici atât de mult…

În restaurantul Hotelului Petculescu poți mânca foarte bine și ieftin. Aceasta la unul din restaurantele luxoase, dar pe malul Borcei sunt două localuri, ce amintesc pe cele din Marsilia, une se găsește aproape numai pește servit pe mese ordinare din brad…

Hotel-Restaurant PETCULESCU

            De la camerile de sus ale Hotelului Petculescu vezi punctul pescăresc, unde de cu zori vin pescarii să-și desfacă marfa strânsă cu atâta trudă…

Gard pesăresc

            În Călărași nu sunt decât patru școli primare de băieți și patru de fete, două licee, o școală profesională, câte o școală de comerț inferioară și superioară și o școală de ucenici. Biserici ortodoxe sunt numai patru, în plus populația evreiască, puțină la număr, are două sinagogi, dintre care una de rit spaniol…

Biserica Sf. Nicolae

            Înainte de a vizita Spitalul și Penitenciarul, singurele așezăminte pe care nu le văzusem încă, am plecat într-o șalupă să petrec câteva ore prin bălțile Călărașiului. Nimic nu le deosebește de bălțile Brăilei: aceeași poezie cu care ne-a obișnuit Dunărea, aceleași păpurișuri nesfârșite în care se adăpostesc cârduri de păsări, aceeași imensă bogăție ce se pierde sub privirile neputincioase ale omului…

            Am plecat spre spital, despre care mi s-a spus că este unul dintre cele mai vechi din țară. Pe drum ne-am întâlnit cu dl. doctor Samarian Gh. Pompei, conducătorul spitalului, de care te desparți cu multă părere de rău. Din primul moment ne-am vorbit ca oamenii ce se cunosc de multă vreme. Glumeț, de talie scurtă, cu un ochi umflat de mușcătura unei albine, domnul Pompei mi-a făcut agreabilă vizita în spital…

            Lângă spital se află și penitenciarul orașului. Clădirile lui sunt vechi, însă bine întreținute. Am găsit aici o gospodărire care mi-a făcut plăcere, deși nu era decât un număr relativ mic de deținuți pentru un județ care se bucură de o faimă puțin de dorit. Să ne gândim numai la renumiții hoți de cai din Ialomița…

            Aceasta este situația, sumar expusă, a orașului Călărași, din care am plecat cu amintiri foarte plăcute, puțin așteptate în momentul când puneam pentru prima dată piciorul pe pământul lui.”

PICTORIȚA BĂRĂGANULUI

            Câmpia Bărăganului, arsă de milenii de un Soare nemilos și bântuită iarna de Crivățul năprasnic, a constituit, deopotrivă, subiect pentru oamenii de litere sau pentru maeștrii penelului. De la Alexandru Odobescu, Panait Istrati sau V. M. Galan, în literatură și de la prima reprezentare plastică a lui Nicolae Grigorescu și până la pictorii din noua generație, Bărăganul a fost un subiect abordat cu succes în literatura și arta plastică din România.

            Nici pictorii din fostul județ Ialomița nu puteau să nu fie sensibilizați de multitudinea subiectelor pe care le putea oferi Bărăganul, de la cromatica specifică celor patru anotimpuri până la redarea pe pânză a figurilor sănătoase de țărani aflați la muncile câmpului. Astfel, pictori precum Tudor Lorman, Tache Papatriandafil, Aurel Nicolescu sau Mihail Mihalcea-Poiana, vor imortaliza în picturile lor frumusețea Bărăganului și a oamenilor lui. Din păcate, multe din tablourile lor se află astăzi prin colecții particulare, noi fiind lipsiți de posibilitatea de a le identifica. Suntem însă beneficiarii unor reproduceri realizate de redacția „Pământul” – ziarul  lui Eugen Cialâc, și publicate în paginile mai multor numere din perioada anilor 1933-1940.

            Dar pictorul din anii interbelici care  a relizat cele mai multe tablouri a căror tematică surprinde numeroase aspecte din viața oamenilor din Bărăgan este o femeie, pe numele ei de artistă LELIA URDĂRIANU, supranumită PICTORIȚA BĂRĂGANULUI.

            Lelia Urdărianu s-a născut la Slatina, pe 6 mai 1899 și provenea dintr-o familie boierească, originară din satul Urdari – Gorj. Pe linie maternă, Lelia Urdărianu avea ascendență franceză, înaintașii săi trăgându-și originea din familia marchizului Ernest Berdalle de Lapommeraye.

            Studiile primare le-a făcut la Slatina, apoi gimnaziu la Școala de Fete din Focșani. În anul 1914 a fost admisa la Școala de Belle Arte din Bucuresti, unde își perfecționează talentul nativ în arta plastică. Ca multe alte aristocrate ale epocii, urmând exemplul Reginei Maria, în timpul primului război mondial a fost infirmieră voluntară.

            În anul 1922 se căsătorește cu dr. Ion Stoianovici, descendent al Familiei Poenarilor din satul Poiana, care avea o moșie frumoasă în satul Perieți. Au împreună doi copii, Șerban și Ileana, aceasta din urmă fiind donatoarea unor documente și tablouri care se află astăzi în depozitele Muzeului Național al Agriculturii din Slobozia.

La Perieți, împreună cu cei doi copii, Șerban și Ileana

Dr. Ion Stoianovici moare în anul 1926, Lelia moștenind o parte din moșia din Perieți și o casă în București, unde se stabilește cu cei doi copii, frecventând cercurile unor artiști plastici, prin intermediul cărora reușește să-și expună primele tablouri, tot mai apreciate de critica vremii.

Vara și-o petrecea însă la moșia de la Perieți, pe care o arendase. Aici avea să cunoască multe din realitățile Bărăganului, mai ales după anul 1934, când se recăsătorește cu diplomatul Aureliu Ion Popescu, cu care reușește să creeze pe moșia sa de la Perieți cea mai modernă fermă de legume și semințe de plante din întreg estul Europei. Continuă să picteze, subiectele lucrărilor sale fiind luate, aproape în exclusivitate, din lumea Bărăganului.

Lucrările sale vor fi expuse la Saloanele naționale de pictură, iar în anul 1934 o vom regăsi printre expozanții Salonului de toamnă de la Paris. Critica de specialitate este tot mai elogioasă la adresa Leliei Urdărianu, Petru Comarnescu denumind-o PICTORIȚA BĂRĂGANULUI. Mai târziu, într-un catalog de expoziție din anul 1947, acesta, referindu-se la fresca impresionantă dedicată Bărăganului, realizată de Lelia la conacul ei de la Perieți, scria: “Lelia Urdărianu are meritul de a fi adus în pictura murală Bărăganul, fiind pioniera exploatării lui plastice”.

În Ziarul călărășean “Pământul”, nr. 209-211/1940, Eugen Cialâc îi rezervă artistei Lelia Urdărianu o pagină, unde sunt publicate șase reproduceri după tablouri care fuseseră incluse în Expoziția “Bărăganul”, organizată în decembrie 1939 la sala Dalles din București. La rugămintea lui Cialâc, poetul, scriitorul și eseistul Adrian Maniu publică, în aceeași pagină, un adevărat poem, intitulat „Icoane zugrăvite pentru anotimpuri: Bărăganul”, dedicat artistei Lelia Urdărianu.

Odată cu instaurarea regimului comunist, viața artistei cunoaște necazurile tuturor fostelor familii înstărite din România. Își va afla sfârșitul în anul 1979, la 80 de ani, lăsând în urmă o operă artistică și umană dedicată, cu prediecție, Bărăganului și oamenilor săi.

Pentru cititorii blogului meu, voi publica patru din cele 6 reproduceri din ziarul Pământul, nr. 209-211/1940, cu precizarea că au fost colorate digital. Din păcate, tablourile ale căror copii le public, nu se găsesc în Colecția donată de Ileana Stoianovici Muzeului Național al Agriculturii din Slobozia.

În arman

La secerat

La treierat

Treieratul

Autoportret

CĂRȚILE POȘTALE ILUSTRATE – DOVEZI ALE VIEȚUIRII ROMÂNEȘTI ÎN CADRILATER

Peste câteva zile, la 7 septembrie 2020, se împlinesc 80 de ani de la Tratatul de la Craiova, prin care România ceda Bulgariei Cadrilaterul(Dobrogea de Sud), un teritoriu de peste 7000 kmp, care îi fusese atribuit în urma Congresului de Pace de la București din vara anului 1913.

            Un ținut cu o populație majoritar turcească și cu o sărăcie endemică, Cadrilaterul(Dobrogea de Sud) fusese integrat statului autonom bulgar în urma Congresului de Pace de la Berlin din anul 1878, atunci când România independentă primea Dobrogea de Nord, în schimbul cedării către Rusia țaristă a celor trei județe din Sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad și Ismail.

            Bulgaria, deabia ieșită de sub jugul otoman în urma Congresului de pace de la Berlin, încerca să-și găsească o nouă identitate, apelând la familiile încoronate europene pentru a le oferi calitatea de șef al tânărului stat autonom. La un moment dat, coroana Bulgariei îi fusese oferită chiar Regelui Carol I, căruia i se propusese să devină rege al celor două țări balcanice. În acest context, la care trebuie adăugată lipsa de resurse cu care se confrunta statul bulgar, înțelegem faptul că în Cadrilater investițiile publice și private au fost dintre cele mai modeste, cu implicații directe asupra nivelului de trai al populației și al dezvoltării economico-sociale și edilitar urbanistice. Cu toate acestea, la Silistra, Bazargic(Dobrici, până în anul 1913) și Balcic bulgarii reușiseră să ridice câteva clădiri mai răsărite, publice și private, care se adăugau geamiilor turcești, cele mai impunătoare construcții din Cadrilater.

            Așa că în urma Congresului de Pace de la București, încheiat prin Tratatul adoptat pe 10 august 1913, România primea un teritoriu cu grave probleme economice și sociale, cu un puternic aspect rural-musulman, și cu o legislație cu multe reminiscențe medievale.

            Pentru a depăși repede problemele cu care se confrunta poulația din Cadrilater(Dobrogea de Sud), statul român a elaborat o nouă legislație care să se integreze treptat în legislația națională, a numit în fruntea administrației din nou înființatele județe Durostor și Caliacra oameni cu experiență, a efectuat o vastă operă de populare a teritoriului cu elemente românești din Balcani și a alocat fonduri substanțiale pentru ridicarea unor clădiri de utilitate publică, atât de necesare localităților urbane și rurale din noul teritoriu alipit României. De asemenea, mulți dintre oamenii cu bani din România au investit aici, ridicându-și case și așezăminte private, care durează până în zilele noastre. Din acest punct de vedere, cel mai bun exemplu îl reprezintă orașul Balcic, unde investițiile realizate de Regina Maria și de cei aflați în anturajul acesteia sunt astăzi obiective de interes turistic de pe urma cărora bulgarii obțin beneficii importante.

            Fără să intru în nici un fel de polemică de orice natură, în postarea de față voi prezenta, cu explicațiile de rigoare, doar imagini fotografice, multe din ele folosite ca suport al unor cărți poștale ilustrate, care demonstrează faptul că prezența românească în Cadrilater din perioada anilor 1913-1940, a lăsat urme materiale importante.

            NOTĂ: Imaginile pe care le public în acest material au fost selectate din cele câteva sute pe care le am în colecția mea de fotografii digitale și au fost descărcate, în mare parte, de pe site-ul delcampe.com. Alte câteva fotografii sunt de pe pagina FB Poze cu case. Multe din fotografiile de mai jos au fost colorate digital de mine.


SILISTRA. Vedere generală

SILISTRA. Palatul Prefecturii

SILISTRA. Noile cazărmi

SILISTRA. Sediul Băncii Naționale

SILISTRA. Statuia Regelui Ferdinand

Casă cu arhitectură românească în Silistra de azi

O vilă românească din anii interbelici așa cum arată astăzi la Silistra

Imobil din Silistra de azi construit în timpul administrației românești

TURTUCAIA. Vedere generală

TURTUCAIA. Portul

TURTUCAIA. Vedere din Centru

TURTUCAIA. B-ul Regele Carol I

TURTUCAIA. Str. Regele Ferdinand

TURTUCAIA. Școala românească

BAZARGIC. Vedere generală

BAZARGIC. Primăria

BAZARGIC. Piața Păcii

BAZARGIC. Str. Principele Ferdinand

BAZARGIC. Banca Națională

BAZARGIC. Școala primară nr. 3

BAZARGIC. Monumentul Eroilor

Clădire din anii interbelici așa cum arată astăzi în orașul Dobrici(Bazargic)

Arhitectură românească în orașul bulgăresc Dobrici(Bazargic)

BALCIC. Vedere generală

BALCIC. Plaja

BALCIC. Reședința Reginei Maria a României

Grădina Reginei Maria de la Balcic

BALCIC. Cartierul vilelor construite de români

BALCIC. Vila Cancicov

BALCIC. Vila grănicerilor

BALCIC. Vila lui Ion Pillat, așa cum arată astăzi

BALCIC. Vila sculptorului Starck

BALCIC. Vila ziaristului Stelian Popescu

Regina Maria a României la reședința sa de la Balcic