Arhive pe autori: Constantin Tudor

PICTORIȚA BĂRĂGANULUI

            Câmpia Bărăganului, arsă de milenii de un Soare nemilos și bântuită iarna de Crivățul năprasnic, a constituit, deopotrivă, subiect pentru oamenii de litere sau pentru maeștrii penelului. De la Alexandru Odobescu, Panait Istrati sau V. M. Galan, în literatură și de la prima reprezentare plastică a lui Nicolae Grigorescu și până la pictorii din noua generație, Bărăganul a fost un subiect abordat cu succes în literatura și arta plastică din România.

            Nici pictorii din fostul județ Ialomița nu puteau să nu fie sensibilizați de multitudinea subiectelor pe care le putea oferi Bărăganul, de la cromatica specifică celor patru anotimpuri până la redarea pe pânză a figurilor sănătoase de țărani aflați la muncile câmpului. Astfel, pictori precum Tudor Lorman, Tache Papatriandafil, Aurel Nicolescu sau Mihail Mihalcea-Poiana, vor imortaliza în picturile lor frumusețea Bărăganului și a oamenilor lui. Din păcate, multe din tablourile lor se află astăzi prin colecții particulare, noi fiind lipsiți de posibilitatea de a le identifica. Suntem însă beneficiarii unor reproduceri realizate de redacția „Pământul” – ziarul  lui Eugen Cialâc, și publicate în paginile mai multor numere din perioada anilor 1933-1940.

            Dar pictorul din anii interbelici care  a relizat cele mai multe tablouri a căror tematică surprinde numeroase aspecte din viața oamenilor din Bărăgan este o femeie, pe numele ei de artistă LELIA URDĂRIANU, supranumită PICTORIȚA BĂRĂGANULUI.

            Lelia Urdărianu s-a născut la Slatina, pe 6 mai 1899 și provenea dintr-o familie boierească, originară din satul Urdari – Gorj. Pe linie maternă, Lelia Urdărianu avea ascendență franceză, înaintașii săi trăgându-și originea din familia marchizului Ernest Berdalle de Lapommeraye.

            Studiile primare le-a făcut la Slatina, apoi gimnaziu la Școala de Fete din Focșani. În anul 1914 a fost admisa la Școala de Belle Arte din Bucuresti, unde își perfecționează talentul nativ în arta plastică. Ca multe alte aristocrate ale epocii, urmând exemplul Reginei Maria, în timpul primului război mondial a fost infirmieră voluntară.

            În anul 1922 se căsătorește cu dr. Ion Stoianovici, descendent al Familiei Poenarilor din satul Poiana, care avea o moșie frumoasă în satul Perieți. Au împreună doi copii, Șerban și Ileana, aceasta din urmă fiind donatoarea unor documente și tablouri care se află astăzi în depozitele Muzeului Național al Agriculturii din Slobozia.

La Perieți, împreună cu cei doi copii, Șerban și Ileana

Dr. Ion Stoianovici moare în anul 1926, Lelia moștenind o parte din moșia din Perieți și o casă în București, unde se stabilește cu cei doi copii, frecventând cercurile unor artiști plastici, prin intermediul cărora reușește să-și expună primele tablouri, tot mai apreciate de critica vremii.

Vara și-o petrecea însă la moșia de la Perieți, pe care o arendase. Aici avea să cunoască multe din realitățile Bărăganului, mai ales după anul 1934, când se recăsătorește cu diplomatul Aureliu Ion Popescu, cu care reușește să creeze pe moșia sa de la Perieți cea mai modernă fermă de legume și semințe de plante din întreg estul Europei. Continuă să picteze, subiectele lucrărilor sale fiind luate, aproape în exclusivitate, din lumea Bărăganului.

Lucrările sale vor fi expuse la Saloanele naționale de pictură, iar în anul 1934 o vom regăsi printre expozanții Salonului de toamnă de la Paris. Critica de specialitate este tot mai elogioasă la adresa Leliei Urdărianu, Petru Comarnescu denumind-o PICTORIȚA BĂRĂGANULUI. Mai târziu, într-un catalog de expoziție din anul 1947, acesta, referindu-se la fresca impresionantă dedicată Bărăganului, realizată de Lelia la conacul ei de la Perieți, scria: “Lelia Urdărianu are meritul de a fi adus în pictura murală Bărăganul, fiind pioniera exploatării lui plastice”.

În Ziarul călărășean “Pământul”, nr. 209-211/1940, Eugen Cialâc îi rezervă artistei Lelia Urdărianu o pagină, unde sunt publicate șase reproduceri după tablouri care fuseseră incluse în Expoziția “Bărăganul”, organizată în decembrie 1939 la sala Dalles din București. La rugămintea lui Cialâc, poetul, scriitorul și eseistul Adrian Maniu publică, în aceeași pagină, un adevărat poem, intitulat „Icoane zugrăvite pentru anotimpuri: Bărăganul”, dedicat artistei Lelia Urdărianu.

Odată cu instaurarea regimului comunist, viața artistei cunoaște necazurile tuturor fostelor familii înstărite din România. Își va afla sfârșitul în anul 1979, la 80 de ani, lăsând în urmă o operă artistică și umană dedicată, cu prediecție, Bărăganului și oamenilor săi.

Pentru cititorii blogului meu, voi publica patru din cele 6 reproduceri din ziarul Pământul, nr. 209-211/1940, cu precizarea că au fost colorate digital. Din păcate, tablourile ale căror copii le public, nu se găsesc în Colecția donată de Ileana Stoianovici Muzeului Național al Agriculturii din Slobozia.

În arman

La secerat

La treierat

Treieratul

Autoportret

CĂRȚILE POȘTALE ILUSTRATE – DOVEZI ALE VIEȚUIRII ROMÂNEȘTI ÎN CADRILATER

Peste câteva zile, la 7 septembrie 2020, se împlinesc 80 de ani de la Tratatul de la Craiova, prin care România ceda Bulgariei Cadrilaterul(Dobrogea de Sud), un teritoriu de peste 7000 kmp, care îi fusese atribuit în urma Congresului de Pace de la București din vara anului 1913.

            Un ținut cu o populație majoritar turcească și cu o sărăcie endemică, Cadrilaterul(Dobrogea de Sud) fusese integrat statului autonom bulgar în urma Congresului de Pace de la Berlin din anul 1878, atunci când România independentă primea Dobrogea de Nord, în schimbul cedării către Rusia țaristă a celor trei județe din Sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad și Ismail.

            Bulgaria, deabia ieșită de sub jugul otoman în urma Congresului de pace de la Berlin, încerca să-și găsească o nouă identitate, apelând la familiile încoronate europene pentru a le oferi calitatea de șef al tânărului stat autonom. La un moment dat, coroana Bulgariei îi fusese oferită chiar Regelui Carol I, căruia i se propusese să devină rege al celor două țări balcanice. În acest context, la care trebuie adăugată lipsa de resurse cu care se confrunta statul bulgar, înțelegem faptul că în Cadrilater investițiile publice și private au fost dintre cele mai modeste, cu implicații directe asupra nivelului de trai al populației și al dezvoltării economico-sociale și edilitar urbanistice. Cu toate acestea, la Silistra, Bazargic(Dobrici, până în anul 1913) și Balcic bulgarii reușiseră să ridice câteva clădiri mai răsărite, publice și private, care se adăugau geamiilor turcești, cele mai impunătoare construcții din Cadrilater.

            Așa că în urma Congresului de Pace de la București, încheiat prin Tratatul adoptat pe 10 august 1913, România primea un teritoriu cu grave probleme economice și sociale, cu un puternic aspect rural-musulman, și cu o legislație cu multe reminiscențe medievale.

            Pentru a depăși repede problemele cu care se confrunta poulația din Cadrilater(Dobrogea de Sud), statul român a elaborat o nouă legislație care să se integreze treptat în legislația națională, a numit în fruntea administrației din nou înființatele județe Durostor și Caliacra oameni cu experiență, a efectuat o vastă operă de populare a teritoriului cu elemente românești din Balcani și a alocat fonduri substanțiale pentru ridicarea unor clădiri de utilitate publică, atât de necesare localităților urbane și rurale din noul teritoriu alipit României. De asemenea, mulți dintre oamenii cu bani din România au investit aici, ridicându-și case și așezăminte private, care durează până în zilele noastre. Din acest punct de vedere, cel mai bun exemplu îl reprezintă orașul Balcic, unde investițiile realizate de Regina Maria și de cei aflați în anturajul acesteia sunt astăzi obiective de interes turistic de pe urma cărora bulgarii obțin beneficii importante.

            Fără să intru în nici un fel de polemică de orice natură, în postarea de față voi prezenta, cu explicațiile de rigoare, doar imagini fotografice, multe din ele folosite ca suport al unor cărți poștale ilustrate, care demonstrează faptul că prezența românească în Cadrilater din perioada anilor 1913-1940, a lăsat urme materiale importante.

            NOTĂ: Imaginile pe care le public în acest material au fost selectate din cele câteva sute pe care le am în colecția mea de fotografii digitale și au fost descărcate, în mare parte, de pe site-ul delcampe.com. Alte câteva fotografii sunt de pe pagina FB Poze cu case. Multe din fotografiile de mai jos au fost colorate digital de mine.


SILISTRA. Vedere generală

SILISTRA. Palatul Prefecturii

SILISTRA. Noile cazărmi

SILISTRA. Sediul Băncii Naționale

SILISTRA. Statuia Regelui Ferdinand

Casă cu arhitectură românească în Silistra de azi

O vilă românească din anii interbelici așa cum arată astăzi la Silistra

Imobil din Silistra de azi construit în timpul administrației românești

TURTUCAIA. Vedere generală

TURTUCAIA. Portul

TURTUCAIA. Vedere din Centru

TURTUCAIA. B-ul Regele Carol I

TURTUCAIA. Str. Regele Ferdinand

TURTUCAIA. Școala românească

BAZARGIC. Vedere generală

BAZARGIC. Primăria

BAZARGIC. Piața Păcii

BAZARGIC. Str. Principele Ferdinand

BAZARGIC. Banca Națională

BAZARGIC. Școala primară nr. 3

BAZARGIC. Monumentul Eroilor

Clădire din anii interbelici așa cum arată astăzi în orașul Dobrici(Bazargic)

Arhitectură românească în orașul bulgăresc Dobrici(Bazargic)

BALCIC. Vedere generală

BALCIC. Plaja

BALCIC. Reședința Reginei Maria a României

Grădina Reginei Maria de la Balcic

BALCIC. Cartierul vilelor construite de români

BALCIC. Vila Cancicov

BALCIC. Vila grănicerilor

BALCIC. Vila lui Ion Pillat, așa cum arată astăzi

BALCIC. Vila sculptorului Starck

BALCIC. Vila ziaristului Stelian Popescu

Regina Maria a României la reședința sa de la Balcic

PREFECT DE CĂLĂRAȘI CONDAMNAT LA MOARTE!

 

            În cei aproape 150 de ani(1833-1948; 1990-în prezent), perioadă de timp cât urbea de pe Borcea a fost și încă este sediu de Prefectură județeană, pe fotoliul de prefect de la Călărași s-au perindat numeroase personaje, de la proprietari de pământ, juriști, profesori, ofițeri de carieră, economiști sau ingineri, oameni politici apreciați sau huliți în epocă.

            Dintre cele aproape 100 de persoane identificate de noi, care au ocupat funcția de prefect la Călărași(ocârmuitor sau administrator de județ în perioada 1833-1864), unii chiar în două-trei mandate, unul singur a avut calitatea de academician. Este vorba de Ioan C. Filitti, prefect al fostului județ Ialomița, cu capitala la Călărași, în perioada aprilie 1917-februarie 1918. Ca o ciudățenie a sorții, tocmai Ion C. Filitti, cel mai titrat prefect de Călărași, avea să fie condamnat la moarte!

I. C. Filitti 1

Ioan C. Filitti, prefect de Călărași(1917-1918)

            Ioan C. Filitii făcea parte dintr-o celebră familie de greci din Epir, stabiliți în Muntenia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Dintre aceștia, un anume călugăr Dositei Filitti avea să ajungă episcop de Buzău și mai apoi Mitropolit al Țării Românești. După Dositei au venit în Muntenia și alți mebrii ai Familiei Filitti. Unul dintre urmașii acestora, Constantin Filitti, tatăl lui Ioan C. Filitti, a îmbrăcat cariera militară și ajunge un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza și mai apoi al regelui Carol I.  Cochetează și cu politica conservatoare, fiind ales senator în 1866 și 1888. În 1870 și 1889-1890 îl găsim prefect la Călărași.

Const Filitti prefect

Col. Constantin Filitti, prefect de Călărași(1870; 1889-1890) 

            Născut la București pe 8 mai 1879, Ioan C. Filitti face cunoștință cu Călărașiul la vârsta  de 10 ani, vizitându-și tatăl, aflat în exercitarea mandatului la Prefectura din Călărași. Cursurile primare și liceale le urmează în București, după care face studii de istorie și drept la Paris, luîndu-și doctoratul în anul 1904. Se dedică cercetărilor istorice și publică numeroase studii și volume apreciate de specialiști, motiv pentru care în anul 1915 este primit ca membru corespondent al Academiei Române.

Mebri ai Familiei Filitti

Membrii ai Familiei Filitti

            Membru marcant al Partidului Conservator, Ioan C. Filitti a fost un colaborator apropiat al prim-ministrului Titu Maiorescu cu care a pregătit Conferința de Pace de la București din vara anului 1913, în urma căreia România a primit Cadrilaterul. Este principalul autor al volumului CARTEA VERDE, un vast corpus de documente care susținea drepturile României asupra Cadriletarului.

Cunoscut ca filogerman, Ioan C. Filitti a susținut intrarea României în primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale, bazându-și atitudinea pe ostiltatea permanentă pe care Rusia a avut-o și o va avea față de teritoriile românești.

Tocmai această atitudine  filogermană îl va determina să accepte investirea în funcția de prefect al fostului județ Ialomița, în condițiile în care o mare parte a teritoriului Regatului României, inclusiv fostul județ Ialomița, se afla sub ocupație germană. Acest lucru a fost la un pas să-l coste viața, pentru că după finalizarea războiului a fost judecat, imputându-i-se colaborarea cu ocupanții germani și fiind condamnat la moarte.

Procesul intentat lui I.C.Filitti, și mai ales condamnarea lui la moarte pentru înaltă trădare, a provocat multe discuții în epocă între intelectualii filogermani și cei proAntanta. În cele din urmă condamnarea sa la moarte a fost comutată într-o pedeapsă mai mult formală. Dar cea mai grea lovitură avea să o primească I.C. Filitti din partea lui Nicolae Iorga, care s-a opus cu vehemență, în repetate rânduri, acordării calității de membru plin al Academiei Române. Și culmea, I. C. Filitti era autorul unei vaste opere istorice, care cuprindea nu mai puțin de 82 volume, 267  articole de actualitate și aproximativ 700 de arbori genealogici!

Regele Ferdinand avea să-i acorde însă iertarea regală, fapt care i-a favorizat o rapidă reintegrare în lumea științifică și administrativă la nivel național. Întemeiază Societatea Română de Heraldică și Genealogie și este primul ei președinte. De asemenea este numit consilier al Consiliului Legislativ, o instituție nouă, creată după adoptarea Constituției din anul 1923.

Ioan C. Filitti buna

Ioan C. Filitti – consilier la Consiliul Legislativ

 Cu toate acestea, condamnarea la moarte și toate șicanele la care a fost supus, l-au afectat psihic și ultimii ani ai vieții a suferit de un fel de Alzheimer progresiv, care i-a curmat viața la doar 66 de ani. Ioan C. Filitti a decedat la București, pe 21 septembrie 1945.

Chiar dacă legătura sa directă cu Călărașiul a durat practic aproape un an, el s-a considerat permanent un apropiat al acestor meleaguri. Este motivul pentru care semnează Cuvântul înainte la cartea lui Samarian privind Istoria Călărașiului, în care scrie, textual: ”Eu am prețuit cunoștințele ce am dobândit cu privire la reședința unui județ de care mă leagă amintiri de familie și personale.

Că a continuat să urmărească cu mare atenție ceea ce se întâmpla la Călărași și în fostul județ Ialomița o dovedește și faptul că încă de la constituirea sa, în anul 1935, îl vom găsi printre fondatorii Asociației Ialomițenilor, organizație care în perioada 1937-1940 a scos o prețioasă revistă intitulată Gazeta Ialomițenilor, în care sunt inserate articole și știri deosebit de interesante despre istoria acestor locuri.

Masa festivă

Captură din revista Gazeta Ialomițenilor din 15 iulie 1937

Așa vă place istoria? DRAMA CARGOULUI CĂLĂRAȘI

Într-o lucrare de doctorat, susținută în anul 2011, lectorul universitar Ovidiu Ionescu, de la Universitatea Maritimă din Constanța, dădea un răspuns parțial la o întrebare care a frământat multă vreme opinia publică din țara noastră: Ce s-a întâmplat cu flota României?

            Cu 321 de nave în patrimoniu, în anul 1989 România ocupa locul 9 în lume în ceea ce privește numărul de nave și locul 5 atunci când se lua în seamă capacitatea de transport naval pe mările și oceanele lumii.

După cum scrie ziarul Ziua de Constanța, “până în 1990, Navrom Constanţa deţinea toate navele. Apoi, Navrom s-a divizat în trei societăţi, toate cu capital integral de stat: Navrom, Romline şi Petromin. În 1993, fostul ministru al Transporturilor Paul Teodoru a luat decizia de a transfera navele către privaţi. Aşa s-au înfiinţat 53 de societăţi private.”

Ceea ce a urmat ne spune profesorul Ovidiu Ionescu: “S-au facut transferuri de nave din Romania în alte state pe diferite motive. Li s-a schimbat pavilionul și nationalitatea navei. În acest fel, s-a încercat sa li se piardă urma. RomÎnia a devenit un stat ciudat: fără flotă, dar care scoate pe bandă rulantă ofițeri de marină!”

Puțini dintre cititorii mei călărășeni știu că printre sutele de nave dispărute fizic din fosta Flotă maritimă a României s-a aflat și cargoul CĂLĂRAȘI, a cărui poveste tristă voi încerca eu să o rezum în rândurile care urmează, bazându-mi documentarea pe cele două volume ale lucrării AMINTIRI DESPRE O FLOTĂ PIERDUTĂ, autori Constantin Cumpănă și Corina Apostoleanu.

Cal. Copertă

Cargoul CĂLĂRAȘI, cu o capacitate de 4800 tdw.,  fost construit la Santierul Naval Galati, număr de șantier 635, fiind livrat Navrom Constanța în cursul lunii aprilie 1974. A rămas la Navrom Constanța și după 1990, an în care Navrom a fost divizată în cele 3 companii: Navrom, Romline și Petromin.

Începand cu aprilie 1995, a fost închiriat (contract de bare-boat) SC Hinmar Shipping Co ltd srl, patronată de către  Mihai Hava.

Ca și în cazul altor cargouri de la Navrom sau Romline, închiriate unor astfel de “companii”, și cu Cargoul CĂLĂRAȘI avea să se întâmple la fel: datoriile către echipaj se acumulau, aprovizionarea cargoului cu alimente și piese de schimb se făcea cu mari întârzieri…

Ca și alte srl-uri care se voiau experte în operarea navelor, și SC Hinmar Shipping avea să se împrumute la Bancorex, chipurile pentru retohnologizarea navelor închiriate, lucru care nu s-a intamplat. Banii luați “s-au evaporat”…

Pe data de 10.06.1997, cargoul CĂLĂRAȘI a plecat din portul Maputo/ Mozambic cu destinaȚia Congo, având o încărcătură de 4.000 tone făină de grâu, ambalată în saci. Cargoul a pornit către Congo, ocolind Africa pe la Capul Bunei Speranțe. În noaptea de 12 spre 13 iunie, nava a intrat într-o zona afectată de o furtună puternică, cu valuri foarte mari.

Pompele de ulei care deserveau motorul principal s-au dezamorsat, fiind necesară oprirea motorului principal. Acesta nu a mai putut fi repornit ulterior. Nava a rămas în voia valurilor și a început să se încline periculos la babord, astfel ca s-a ordonat abandonarea acesteia.

Pe 13.06.1997, în jurul orei 10:30 cargoul CĂLĂRAȘI a dispărut pentru totdeauna în adancuri, la 10 mile marine est de Port St Johns/ Africa de Sud. Din 21 de membri ai echipalului au fost salvați 20, cu ajutorul unui elicopter al armatei Sud Africane. Din păcate, timonierul Ion Medeleanu a decedat.

Navrom-cargoul-Calarasi-Louis_Bosschaart

Unul dintre supraviețuitori, șeful mecanic Lucian Rânja avea să detalieze mai târziu: “Zorii zilei de 13 iunie, cu lumina lor puţină, ne-au înfăţişat o mare cumplită. Valuri de 14 – 16 metri asaltau nava, dimpreună cu o ploaie cumplit de rece, ca răsuflarea de gheaţă a Antarcticii. Datorită temperaturii scăzute am trecut pe combustibil uşor, pe motorină, pentru a înlesni alimentarea.

La un moment dat, un val enorm a avariat capacul de la gura de evacuare la avarie şi apa a început să intre în sala maşini. În 2 – 3 ore au intrat câteva tone de apă, dar situaţia era încă sub control, căci o evacuam cu pompele.

La ora 7.30 dimineaţa, mecanicul II mi-a spus că s-au dezamorsat pompele cu ulei ce alimentau motorul principal. Atunci am simţit, ca şi ceilalţi, că mă străbate un fior de gheaţă. Bătrâna «inimă» a navei începea să cedeze. Am oprit motorul principal, altfel, nealimentat cu ulei, s-ar fi distrus iremediabil. Nava, încercând să guverneze doar cu cârma, a fost rapid prinsă între valurile de 14 – 16 metri şi a început să fie zguduită zdravăn.

În sala de maşini, împreună cu şeful mecanic secund, Costel, motoristul Gheorghe Ceapă, trăim momente cumplite de încordare, ştiind clar ce se va întâmpla cu noi dacă motorul principal nu va fi relansat. Doream, din toate puterile, să amorsăm pompele, încercând tot ce omeneşte este posibil… Am dat drumul la uleiul din tancul de rezervă să se scurgă în tancul de circulaţie al motorului principal. Dar totul era zadarnic; pompele nu se amorsau.

Prin staţie suntem chemaţi pe puntea de comandă şi răsună ordinul ce ne înfioară: «Abandonaţi nava!». Vaporul nu mai putea guverna, era ameninţat din clipă în clipă să se răstoarne. Din reflex mă uit la ceas. Era ora 9.10. Deja nava se aprovase şi se bandase la babord. Tot felul de obiecte desprinse de la locurile lor, cădeau peste noi.

Am părăsit ultimul sala maşini, în faţa mea mergând şeful mecanic secund. Motoarele auxiliare mergeau şi compartimentele erau luminate. M-am repezit la cabină să-mi iau vesta de salvare şi să îmbrac ceva mai gros. În cabină, frigiderul, smuls din amarajul său, fusese zvârlit în uşa dormitorului şi o blocase. Cu groază m-am gândit că aş fi putut rămâne blocat acolo. Am luat centura din cuierul de la intrare şi un pulover şi am plecat. Eram ultimul care ajungea pe comandă.

Banda navei se accentuase la 30 de grade şi mergeam cu dificultate. O plută era deja în mare, umflată şi legată cu saulă. Nava s-a zguduit din nou şi am fost proiectat în peretele opus al comandei, având o secundă o viziune de coşmar – un glas al cuiva striga cumplit la mine: «Ce cauţi tu aici?».

M-am dezmeticit, resimţind o durere acută în spate. Am ieşit pe punte bărcii şi am umflat a doua plută, eu şi ofiţerul III punte, un băiat aflat la primul său voiaj. I-am zis că mă arunc în mare şi să facă şi el la fel. Mi-am dat drumul ca pe un tobogan, de pe puntea bărcii, căci nava se înclinase teribil. În apă mi-am scos puloverul şi am început, din toate puterile, să înot, depărtându-mă de nava care, scufundându-se ne putea sorbi în adânc…

Eram la 25 – 30 metri de navă. M-am uitat la ceas. Era 10.20 Am văzut cum prova navei noastre se înfundase în valuri, iar pupa, cu elicea în aer. O mulţime de saci cu făină, scăpaţi din hambare, acopereau marea.

M-am uitat înapoi şi am văzut a doua plută, umflată de noi, goală şi lângă ea, pe sacii ce pluteau, pe timonier. I-am strigat să prindă pluta, că vin şi eu. Nu ştiu dacă m-a auzit… Un val enorm ne-a răsucit şi a fost ultima dată când l-am mai văzut pe bietul nostru coleg de bord…

La 10.35 nava se scufundase. Am prins un bocaport ce plutea, apoi altul, şi m-am ţinut de ele; tot ţinându-se de un bocaport a venit lângă mine ajutorul mecanic.

Pe creasta unui val l-am văzut pe secund, care înota şi el spre noi. Am hotărât să ne ţinem aproape, cât putem. Eram singuri, în plin ocean, răsuciţi de valurile enorme, sub ploaia ca gheaţa, ce nu mai contenea. Vedeam, prin perdeaua de ploaie şi spuma de val, coasta. Mareea era spre uscat, dar, cu disperare, realizam că după miezul zilei ea se va schimba, târându-ne spre larg. Minuscula noastră şansă era să ajungem la uscat. Dar cum, când eram biete jucării în voia valurilor? Cel puţin, ne gândeam, valurile alungă rechinii ce infestează aceste ape… Preferam să murim înecaţi decât în fălcile groaznicelor fiare ale mării.

Patru ore interminabile, pe care nu le voi uita în veci, ne-am zbătut în acest infern, realizând cu scurgerea orelor, cum şansele noastre de scăpare se diminuează implacabil.

Salvarea vine… din cer

Dar, la ora 16.10, prin perdeaua de ploaie şi nori, ce se deschidea scurt ca să se închidă iar, am văzut cum scăparea ne vine din… Cer. Din Cerul care, în atotputernicia şi mila sa, a îndrumat cele două elicoptere ce au apărut, providenţial, pe o vizibilitate practic zero, deasupra noastră. Pe chingi au coborât scafandri, care ne-au cules rând pe rând. Pe noi, cei 6 oameni agăţaţi de bocaporţi, pe cei 12 oameni de pe prima plută, aflată şi ea undeva în derivă şi alţi 2 de pe a doua plută.

A doua plută pe care timonierul, sărmanul nu a prins-o, după câte am aflat şi s-a pierdut pentru totdeauna în imensitatea oceanului. «Ferestrele» norilor s-au închis iar şi elicopterele au fost silite să plece cu noi, cei 20 de oameni de la bord şi cu salvatorii noştri.

În 15 minute ajungem la Durban şi primim primele îngrijiri şi, mai preţioasă ca aceasta, îngăduinţa de a telefona ACASĂ! De mare ajutor, arătând că sângele apă nu se face, ne-a fost şi domnul Sorin Necşoiu, şeful imigraţiei româneşti de la Durban, aflat mereu alături de noi.

Peste câteva zile – mi-amintesc ca prin vis – am plecat la Johanesburg, am traversat cu avionul Africa, ajungând la Viena, apoi, cu un alt avion, la Otopeni, unde, plângând împreună, am îmbrăţişat-o pe Petra, soţia mea»“.

Nava Calarasi

DIN ZESTREA FOTOGRAFICĂ A CĂLĂRAȘIULUI. CLĂDIRI PUBLICE(IV) – SPITALUL JUDEȚEAN

 

            Războiul ruso-turc din anii 1828-1829 avea să aducă numeroase necazuri călărășenilor, inclusiv o molimă cumplită de ciumă. În aceste îmrejurări nefericite, în târgul de pe Borcea se puneau bazele primei unități spitalicești. Peste 150 de ani, în octombrie 1979, autoritățile vremii marcau aniversarea a 150 de ani de viață spitalicească la Călărași, prilej pentru Poșta română de a pune în circulație un plic omagial, pe care-l vedeți reprodus în imaginea de mai jos.

150 de ani - Copy

Deci iată-ne  astăzi la peste 190 de ani de activtate spitalicească la Călărași, perioadă de timp în care aici s-a scris istorie. S-ar cuveni realizată o amplă monografie a Spitalului călărășean, în care să se regăsească eforturile unor oamneni în halate albe, care și-au legat viața de Istoria Spitalului Călărăși.

În ceea ce ne privește și în economia spațiului virtual, fără să abuzăm de răbdarea prietenilor noștri, cititorii, vom prezenta, punctual, cele mai importante momente din cei peste 190 de ani de activitae spitalicească la Călărași, prezentând și câteva imagini fotografice care vor completa informația culeasă de noi din documente și lucrări editate:

-din toamna anului 1829 avem atestată și existența primului doctor, anume Patrice sau Patrichie, “doctor urban din târgul Călărași”:

-din anul 1834 avem la Călărași și un “Spital orășenesc”, instalat în casele lui Ceauș Trandafir;

-la 1843 este menționat un “spital veneric”, înfințat în baza Jurnalului Sfatului Administrativ al Țării Românești din 21 august 1843. În anul 1846 documentele vremii amintesc faptul că acest spital funcționa în casele lui Catinca Urziceanu;

-întrucât  spitalele venerice fuseseră  desființate în timpul evenimentelor revoluționare de la 1848, din dispoziția domnitorului Barbu Știrbei, aceste spitale se reînființează, ceea ce se întâmplă și la Călărași, când Spitalul veneric se instalează, pe 18 aprilie 1852, în localul cazarmei de cavalerie(pe locul actualului Gimnaziu “Carol I”);

-în 1852 se înființează o Farmacie a orașului, care continua astfel tradiția primei spițerii locale, cea a evreului Frederic Gaudi, deschisă în anul 1832;

-Mutat în localul personalului Carantinei, aproape de malul Ezerului, prin Ofisul domnesc nr. 75 din 27 august 1856, fostul spital veneric devine Spitalul județean Călărași;

-24 martie 1864 dr. Abeles va fi numit la conducerea Spitalului județean de la Călărași, funcție pe care o va deține până la finalul vieții, pe 21 aprile 1887;

-de numele dr. Abeles sunt legate eforturile pentru construirea unui spital modern la Călărași. Astfel, deși el se stinsese, la 23 iulie 1887 se punea piatra de temelie la edificiul noului local al spitalului, pe un teren în suprafață de 4800 de m.p. donat municipalității Călărași de fostul ocârmuitor de județ, Filip Lenș. Planurile spitalului, de tip pavilionar, sunt realizate de același arhitect prahovean, Ioan N. Socolescu, care cu un an în urmă proiectase Palatul comunal(Primăria veche – actualul sediu al Muzeului municipal), iar construirea propriu zisă i-a fost încredințată lui Giuseppe D. Ciconi, cel care avea să mai ridice la Călărași Prefectura județului,  Școala nr. 2 de fete și Casarma Pompierilor. Fondurile necesare pentru construirea spitalului au fost asigurate de județ;

SOUVENIR

Prima carte poștală ilustrată cu imagini din Călărași, editată la Viena în anul 1900, în care apare și clădirea Spitalului Județean.

V.R. Brăcăcescu 1906

O altă carte poștală în care apare Spitalul pavilionar de la Călărași, pusă în circulație, în anul 1906, de către librarul local V. R. Brăcăcescu

Rose &Boni

O fotografie a Spitalului județean de la începutul secolului al XX-lea, realizată în Atelierul călărășenilor Rose&Boni

Poză final

O altă imagine a Spitalului județean, din perioada interbelică. Se observă adăugarea etajelor în cele două corpuri laterale. Fotografie realizată digital după originalul alb-negru aflat la Arhivele Naționale Călărași

-la 24 iulie 1912, dr. Pompei Samarian devine director al Spitalului județean Călărași, funcție pe care o  ocupă până la pensionarea lui, la 5 aprilie 1939. În această perioadă spitalul s-a dezvoltat și modernizat. În 1932 se înființează Secția de radiologie și fizioterapie, al cărei prim șef de secție avea să fie medicul radiolog Leonida Boca. În anul 1936 se înființeză laboratorul complex de analize al cărei șef de secție, pentru aproape 40 de ani, a fost dr. Elena Ionescu.

Dr. Samarian

Dr. Pompei Samarian. Actualul Spital județean de urgență poartă numele doctorului Samarian. Și Școala  sanitară postliceală de 3 ani, din subordinea ISJ Călărași, poartă de asemenea numele dr. Pompei Samarian. Fotografie din colecția personală, prelucrată digital.

Serv. Radiologie color

Clădirea Serviciului Radiologic, dată în folosință în anul 1932

Laborator analize - Copy

În această clădire a funcționat Laboratorul de analize. Astăzi aici este amenajat un Centru pentru îngrijirea persoanelor vârstnice

-În anul 1951, pe structura fostului Spital județean se înființează Spitalul unificat Călărași, în a cărui subordine se aflau următoarele unități sanitare: Policlinica orășenească(care funcționa într-un local naționalizat amplasat pe str. 6 Martie, vis a vis de fostul Cinema Flacăra. A se vedea fotografia de mai jos), Policlinica școlară, Dispensarul TBC(instalat în fostul Hotel Petculescu, recent naționalizat. A se vedea fotografiile de mai jos), dispensarul materno-infantil, cirumscripțiile sanitar-urbane I,II și III, precum și punctele medicale din întreprinderi. Acum spitalului i se adaugă și localul Secției de boli infecțioase inaugurat în decembrie 1952(A se vedea fotografia de mai jos).Tot cu acest prilej este numit și noul director al Spitalului, în persoana tânărului dr. Gherasim Nicolau-șeful secției de chirurgie. Dr. Gherasim Nicolau a ocupat această funcție până la pensionarea sa în anul 1975, fiind înlocuit de dr. Petre Trușcă;

Dr. Nicolau - Copy

Dr. Gherasim Nicoalu. O stradă din municipiul Călărași poartă numele dr. Gherasim Nicolau

Policlinica color bună - Copy

În acest local, astăzi demolat, a funcționat Policlinica Călărași până în anul 1978. În perioada 1978-1984 aici a funcționat Casa de cultură a municipiului.

Hotel Parc

Clădirea Hotelului Parc, unde în perioada 1952-1960 a funcționat Dispensarul TBC. Când, după anul 1960, aici a funcționat un Restaurant, călărășenii l-au botezat “2 Plămâni

Spitalul Unificat. Personalul Secției Chirurgie

Personalul Secției Chirurgie din cadrul Spitalului Unificat Călărași

-între anii 1975-1977, pe locul fostului Arest al orașului și unde funcționase Spitalul județean între anii 1856-1888, se construiește un Spital modern, cu o capacitate de 400 de paturi. Localul a fost inaugurat pe 10 decembrie 1977;

Noua clădire - Copy

Noua clădire a Spitalului Călărași în anul inaugurării

– odată cu înființarea județului Călărași, în ianuarie 1981, spitalul de la Călărași redevine Spital județean. În acest context,  între anii 1981-1985, pe locul fostului Spital pavilionar, a Băii comunale și a Maternității construite în anul 1954 se ridică o noua aripă a Spitalului călărășean, cu o capacitate de încă 400 de paturi;

Corpul B

Corpul B al Spitalului județean Călărași

-pe 27 martie 2002 Spitalul județean Călărăși. Devine Spital județean de urgență. Fiind botezat  Spitalul județean de urgență dr. Pompei Samarian Călărași,  în iulie  2010 intră în subordinea Consiliului Județean Călărași.

Spitalul azi

Actualul Spital județean de urgență dr. Pompei Samarian Călărași

Poză final

DIN ZESTREA FOTOGRAFICĂ A CĂLĂRAȘIULUI. CLĂDIRI PUBLICE(III) – TEATRUL COMUNAL(CINEMATOGRAFUL VICTORIA)

 

Anii care au urmat după emanciparea Călărașiului prin Hrisovul lui Barbu Știrbei din 24 septembrie 1852 au însemnat pentru  urbea de pe Borcea o perioadă de dezvoltare urbanistică și edilitar-gospodărească fără precedent. Apar edificii publice și private de o apreciabilă frumusețe arhitecturală, iar Călărașiul intră, treptat, în atenția arhitecților, politicienilor, artiștilor și intelectualilor bucureșteni, care își vor îndrepta pașii și spre Orașul lui Știrbei, cum era denumită oficial în epocă urbea de la cotul Borcii.

În aceste condiții, călărășenii încep să-și dezvolte gustul pentru frumos, în Cazinoul Central al lui Paraschiv Tiliucă, în Clubul “Unirea”(sala Cinematografului Flacăra de mai târziu) al lui Nicolae Mănescu-Călărași, sau la Clubul Cercului militar din apropierea Pieței Știrbei organizându-se baluri și serate dansante, prilej pentru politicienii locali de a-și face cunoscute opiniile, iar pentru doamnele din protipendada locală de a-și etala ultimile toalete aduse, cu mari sacrificii, tocmai de la Paris!

Cu presă locală care apărea neîntrerupt din martie 1875 și care până la anul 1900 număra nu mai puțin de 10 gazete, Călărașiul cunoaște acum și lumea spectacolelor teatrale și de revistă. În paginile ziarelor locale”Ialomitza”(1875-1885), “Ialomițeanul”(1888-1895), sau “Gazeta Ialomiței”(1895-1916) sunt inserate numeroase știri despre spectacolele de teatru susținute în diverse locații private din Călărași de cei mai importanți artiști bucureșteni ai vremii.

Lipsa unei săli adecvate împiedica însă montarea unor spectacole de anvergură, iar chiriile din ce în ce mai mari, pe care le solicitau agenții privați, începuseră să îndepărteze trupele bucureștene de orașul de pe Borcea. În aceste condiții, la inițiativa primarului liberal Constantin Ciochină, cel care decisese în anul 1902 și amenajarea Parcului Central al orașului, Consiliul local, în ședința din 23 iunie 1903, aproba construirea unei săli de spectacole în Parcul comunal, recent amenajat. Localul respectiv a fost construit în regie proprie, după planurile și sub supravegherea directă a lui I. M. Pellianu, inginerul orașului.

Cunoscută în epocă sub mai multe denumiri(Bufetul din Parcul Comunal, Casinoul comunal sau Teatrul comunal), clădirea respectivă a fost inaugurată la data de 2 iulie 1904. Iată ce scria, despre acest eveniment, ziarul local “Gazeta Ialomiței” în numărul din 11 iulie 1904: Vineri, 2 iulie a.c., s-a serbat în acest oraș aniversarea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, Domnitor al Moldovei. Serviciul religios s-a făcut de S. S. Protoiereul N Alexandrescu, asistat de tot clerul din oraș și față fiind autoritățile civile și militare, precum și un numeros public… S-a făcut după aceea o sfeștanie pentru inaugurarea Cazinoului din parc a cărui construcție s-a terminat și care s-a deschis publicului în acea zi, dându-se în antrepriză d-lui D. Ardavani, un bun antreprenor de cafenele. La ora 4 după amiază s-a făcut în acest cazino distribuirea premiilor la școlarii silitori.

Cu un istoric zbuciumat, care a determinat și modificarea în rău a înfățișării și funcționalității,(clădirea a fost afectată de incendii și inundații, iar în anii de după 1990 de o proastă administrare – ajunsese, la un moment dat, depozit de sare!), pereții Teatrului din Parc sau Cinematografului “Victoria”(nume mai cunoscute în mentalul colectiv) au reținut, cu siguranță, elocința unui Take Ionescu, Ion Luca Caragiale, Nicolae Iorga, Ionel Teodoreanu sau prestațiile de excepție a unor mari artiști ai Teatrului Național din București.

Încă în picioare și astăzi, după 115 ani de existență, Teatrul din Parc, clădire aflată în patrimoniul municipiului Călărași, așteaptă implementarea unui binemeritat proiect de reabilitare. Să dea Dumnezeu să aibă șansa fostei clădiri a Poștei Vechi(Casa Bădulescu)!

Pentru iubitorii de istorie locală ilustrată, public câteva fotografii din Colecția mea virtuală.

Post scriptum. În premieră, voi publica și două copii foto după planul de amplasament și planul arhitectural al Pavilionului Muzicii care s-a construit în aceeași perioadă cu Teatrul comunal, fiind amplasat chiar în fața acestuia. Din această locație Orchestra Regimentului 23 Infanterie i-a încântat pe călărășeni în fiecare duminică, timp de peste 30 de ani.

Casinoul comunal 1906 Paraschiv Tiliucă

Carte poștală din anul 1906 realizată de Paraschiv Tiliucă, administratorul clădirii, după fotografia călărășenilor Rose&Boni

Casinoul 2

Carte poștală din 1913, pusă în circulație de V.R. Brăcăcescu. De observat prima modificare după incendiul care a afectat Bufetul de lemn din fața Teatrului

Teatru 1915 Paraschiv Tiliucă

O altă carte poștală a lui Paraschiv Tilică din anul 1915

1920 Stefan Avramescu Calarasi. Reed. Stern și Maer București 1921

Carte poștală editată în anul 1920 de librarul local Ștefan Avramescu

Teatrul din parc 1927 Carte postala Ahil P. Calarasi

Carte poștală editată în anul 1927 de librarul local Ahile P.

Victoria 1970

Transformat în Cinematograful Victoria în anul 1949. Carte poștală din anii ’70

Victoria anii 80

Cinematograful Victoria în anii ’80

Victoria 1989

Fotografie din anul 1992, ultimul an când aici a mai funcționat Cinema Victoria

Sala Lectură 2004

Fotografie din anul 2004. Sală de lectură a Bibliotecii județene

Teatrul din parc azi...

Teatrul din Parc azi…!!!

Schita Pavilion muzica

Schiță amplasament Pavilion muzică

Pavilionul muzicii

Plan arhitectural Pavilion Muzică

DIN ZESTREA FOTOGRAFICĂ A CĂLĂRAȘIULUI CLĂDIRI PUBLICE(2) – PALATUL ADMINISTRATIV ŞI JUDECĂTORESC

La 14 aprilie 1833, guvernatorul rus Kiseleff hotărăște mutarea capitalei fostului județ Ialomița de la Urziceni la Călărași, calitate pe care Călărașiul o păstrează până în anul 1950, când se înființează regiunile pe teritoriile administrative ale fostelor județe, astfel că în perioada 1950-1952 Călărașiul este capitala Regiunii Ialomița. După septembrie 1952 și până în februarie 1968, când se reînființează județele, Călărașiul este investit drept reședință a Raionului Călărași, care făcea parte din marea Regiunea București.
Consecință a deciziei lui Kiseleff, sediile ocârmuirii de județ, tribunalului județean și poliției județene se stabilesc în Călărași. Dar târgușorul Călărași, dezvoltat pe moșia Spitalului Colțea din București și investit acum cu calitatea de oraș reședință de județ nu dispunea de clădiri publice de nici un fel, iar casele mai acătării erau încă ocupate de trupele rusești stabilite aici pentru a ține sub observare mișcările trupelor turcești din jurul Silistrei. În aceste condiții greu s-au găsit clădiri atât pentru Ocârmuire, cât și pentru Tribunal și Poliție.
Ocârmuirea județului, devenită Prefectură prin Legea comunală din 1864, a funcționt, până în anul 1875, în mai multe localuri închiriate de la localnici. Mai apoi, timp de 21 ani(1875-1896), a funcționat în Casa Doicescu, de pe str. Știrbei, colț cu Valter Mărăcineanu, la parterul căruia a fost instalată Tipografia județului unde în urmă cu 145 de ani(martie 1875) se tipărea ziarul IALOMITZA, prima gazetă călărășeană.

Foto 1

Casa Doicescu, unde a funcționat Prefectura între anii 1875-1896 și unde s-a tipărit primul ziar călărășean. În anii interbelici aici au funcționat redacțiile celor mai importante gazete bucureștene

În dorința de a avea un local propriu, pe 19 iulie 1891 Prefectura cumpără de la Primăria Călărași un teren în suprafață de 26.999 m.p., identificat pe planul orașului drept Piața Carol I, “cu obligaţiunea pentru judeţ ca pe locul vândut să construiască Palatul Administrativ şi Judecătoresc, a face grădină publică pe locul ce ar rămânea neocupat cu facerea Palatului.” Prefectura Călărași cu sprijinul Ministerului de Interne face apel în anul 1894 la vestitul arhitect mehedințean Alexandru Săvulescu, nimeni altul decât cel de pe ale cărui planuri a fost ridicat în anul 1900 Palatul Poștei din București, actualul sediu al Muzeului Național de Istorie, pentru a face planurile Palatului administrativ și judecătoresc de la Călărași, precum și a Casei prefectului, care urma să facă parte din același ansamblu arhitectural. Cum arhitectul știa că orașul Călărași se dezvoltase pe o fostă proprietate a Spitalului Colțea din București, a ținut ca o parte din arhitectura exterioară a Palatului de la Călărași să reproducă elemente arhitecturale ale clădirii Spitalului Colțea, după cum avea să remarce și marele nostru istoric Nicolae Iorga în anul 1904, când făcea prima deplasare la Călărași.

Licitația de constrire a Palatului de la Călărași este adjudecată de antreprenorul italian Giuseppe D. Ciconi, devenit ulterior călărășean prin căsătorie. Pe data de 11 iunie 1895, începeau oficial lucrările de construcție a Palatului administrativ și judecătoresc, precum și a Casei prefectului, lucrările fiind finalizată deja în octombrie 1896, când se face recepția provizorie, după care Prefectura și Tribunalul se instalează în noul sediu. Recepția definitivă a Palatului avea să se facă pe 21 ianuarie 1898.
Proiectată în stil neoclasic, clădirea era compusă din demisol parțial, parter și etaj, având în totalitate 58 de camere. De o frumusețe deosebită erau Sala mare de judecată, cu ornamente interioare și lampadare din cleștar, intrarea principală cu holul, scările de acces la etaj și loggia.

foto 1

Holul Palatului

Clădirea a fost reabilitată în mai multe rânduri. O primă lucrare importantă a avut loc în anii 1957-1958, când s-au introdus ancorajele de oțel pentru consolidarea rezistenței. Afectată serios de cutremurul din martie 1977, partea de sud, în care funcționa Tribunalul și Sala mare de ședințe, a fost reabilitată până în anul 1980. Acum s-a refăcut stucatura originală a clădirii și s-a aplicat o foiță de aur, conform planurilor originale, care din păcate azi nu se mai păstrează. O ultimă lucrare de consolidare și reabilitare a fost începută în anul 2005, în baza unui grant în valoare de 2 milioane de dolari, acordat de Banca Mondială, lucrări nefinalizate, din păcate.
De la darea în folosință și până astăzi, în Palatul administrativ și judecătoresc au funcționat următoarele instituții și organizații:
-Prefectura județului Ialomița(1896-1949)
-Comitetul provizoriu al județului Ialomița(1949-1950)
-Sfatul popular al Regiunii Ialomița(1950-1952)
-Sfatul popular al raionului Călărași(1952-1968)
-Consiliul popular al municipiului Călărași(1968-1981)
-Comitetul municipal PCR Călărași(1968-1981)
-Consiliul popular al județului Călărași(februarie 1981-22 decembrie 1989)
-Comitetul județean PCR Călărași(februarie 1981-decembrie 1989)
-Primăria județului Călărași(27 decembrie 1989 – martie 1990)
-Prefectura județului Călărași(martie 1990 – prezent)
-Consiliul județean Călărași(martie 1992 – noiembrie 1997)
-Tribunalul județului Ialomița(1896-1950)
-Tribunalul Regiunii Ialomița(1950-1952)
-Tribunalul raionului Călărași(1952-1968)
-Tribunalul județului Ialomița(1968-1977).
-Judecătoria Călărași(1951-1977).
În Casa Prefectului, după 1949, au funcționat următoarele instituții:
-Casa Pionierilor Călărași(1949-1976)
-Casa Căsătoriilor(1976-1980)
-Comitetul județean UTC Călărași(1981-1989)
-Institutul FORDOC(1993-2013)
-Compartiment al Agenției de dezvoltare Sud Muntenia(2013-în prezent)
În final, prezentăm câteva fotografii, din cele 46 care se află, pentru moment, în Colecția mea virtuală de imagini fotografice ale Călărașiului de ieri și de azi.

foto 1

Extras de pe o vedere editată la Viena în anul 1900. Imaginea reprezintă un desen profesional realizat după o fotografie realizată în Atelierul fotografilor călărășeni, Rose&Boni.

FOTO

Extras de pe prima vedere editată la Călărași de V.R. Brăcăcescu, după fotografia realizată în Atelierul fotografic Rose&Boni

FOTO

Carte poștală din 1906 editată de Parasciv Tiliucă din Călărași după fotografia călărășenilor Rose și Boni

FOTO

Carte poștală din 1909 editată de Depozitul Șaraga din București. În prim plan Casa Prefectului

FOTO

Carte poștală din anul 1914 editată de Editura Socec din București

FOTO

Carte poștală din anul 1916 pusă în circulație de Maer&Stern București

FOTO

Carte poștală din 1927 editată de Ștefan Gheorghiu Călărași

FOTO

Aripa de Sud în care funcționa Tribunalul județean. Imagine din 1929 extrasă de pe o carte poștală editată de Ștefan Gheorgiu din Călărași

FOTO

Carte poștală din anul 1935 pusă în circulație de Depozitul de tutun Sandu Vlad din Călărași

FOTO

Fotografie din 1947

FOTO

Sediu al Sfatului popular raional. Carte poștală din 1957

FOTO

Sediu al Consiliului popular municipal și al Comitetului municipal PCR. Carte poștală din 1975

foto 2

Sediu al Consiliului popular județean Călărași și al Comitetului județean PCR Călărași. Fotografie realizată de mine și publicată pe coperta cărții mele Călărași – Mic îndreptar turistic, publicată în anul 1984 la Editura Sport-Turism din București

foto

Sediu al Prefecturii șudețului Călărași. Fotografie din Colecția Muzeului Dunării de Jos, realizată în anul 1992

FOTO

Fotografie din iarna 2003/2004, după ridicarea bustului domnitorului Barbu Știrbei

FOTO

O fotografie superbă a lui Alexandru Botezatu din anul 2012

FOTO

Azi. Sediul Instituției Prefectului