Arhive pe autori: Constantin Tudor

15 IULIE 1852. PRIMUL PLAN DE SISTEMATIZARE AL CĂLĂRAȘIULUI

Pe 24 septembrie 2022 se împlinesc 170 de ani de la momentul în care, Prin Ofisul(Decretul) Domnitorului Barbu Știrbei, nr. 9 din 24 septembrie 1852, Călărașiul era declarat oraș liber, toți cei care doreau să se stabilească aici având posiblitatea să devină proprietari pe deplin asupra locurilor și clădirilor cu destinația de locuințe,  spații comeciale sau meșteșugărești. Cu acel prilej s-a elaborat  și primul plan oficial de sistematizare al Călărașiului, pe care îl prezentăm mai jos și îl publicăm în premieră națională.

Avantajat de amplasarea sa fizico-geografică, care a oferit din totdeauna condiții prielnice dezvoltării comunităților umane (apă, vânat, pește, pășune, terenuri arabile), Călărașiul își află începuturile, ca așezare omenească, încă din neolitic, așa cum o atestă descoperirile arheologice din zonă.

            Documentele medievale amintesc existența a două așezări rurale pe teritoriul administrativ al municipiului Călărași. Este vorba de satul Crăceni(cartierul Măgureni de astăzi) – atestat documentar la 1 iunie 1541 -, și de satul Lichirești, amplasat în zona Centrului civic de astăzi și atestat documentar de Legătura de glie a lui Mihai Viteazul din anul 1595. Ambele sate aparțineau unor proprietari particulari, boieri sau mânăstiri. Spre exemplu, satul Lichirești(Călărașiul de mai târziu) avea să ajungă după anul 1700 în proprietatea Mânăstirii  Colțea,  taxele percepute de la cei care aveau casele aici, precum și veniturile provenite din exploatarea Moșiei Lichirești fiind folosite pentru funcționarea Spitalului Colțea din București.

Noua calitate de reședință a județului Ialomița, obținută la 18 aprilie 1833, ar fi trebuit să constituie pentru orașul Călărași un bun prilej pentru dezvoltarea economico-socială și edilitar-urbanistică. Numai că statutul juridic de localitate aflată pe o proprietate privată nu permitea locuitorilor să-și edifice clădiri și acareturi importante, având în vedere calitatea lor de embaticari(chiriași) pe locurile Spitalului Colțea. Din acest motiv locuitorii Călărașiului, al căror număr creștea de la un an la altul prin stabilirea aici a unor oameni cu bani veniți de prin satele județului Ialomița sau de dincolo de Dunăre, de la Silistra, încep o susținută activitate epistolară adresată domnitorilor Țării Românești prin care solicită emanciparea(eliberarea) Călărașiului, ei arătându-și disponibilitatea de a răscumpăra locurile pe care își aveau casele și acareturile, precum și o suprafață suplimentară de care orașul avea nevoie pentru dezvoltare.

După evenimentele revoluționare de la 1848, care la Călărași au avut în centrul atenției eliberarea orașului, noul domnitor Barbu Știrbei se va apleca cu mai multă atenție asupra petițiilor care veneau din partea călărășenilor. În acest context, după ce se informează mai bine asupra situației orașului Călărași, domnitorul Barbu Știrbei cere Eforiei Spitalelor Civile, în octombrie 1849, să urgenteze formalitățile pentru emanciparea Călărașiului. În mai 1850 Eforia trimite la Călărași pe inginerul hotarnic Scarlat Popovici pentru a face un prim plan parcelar al viitorului oraș liber. Dar întrucât prin propunerile Eforiei se preconiza un orășel mic, cu ceva peste 500 locuri de casă, domnitorul Barbu Știrbei cere realizarea unei lucrări serioase, care să asigure o perspectivă de dezvoltare viitoare a noului oraș liber.

În urma deciziei domnitorului Barbu Știrbei, la 2 mai 1851 inginerul Popovici este trimis iarăși la Călărași pentru a efectua parcelarea locurilor conform noii rezoluții a domnitorului și instrucțiunilor primite de la Eforia spitalelor civile care prevedeau înființarea unei Comisii a emancipării care să-l ajute pe inginerul Scarlat Popovici la ridicarea noului plan parcelar al viitorului oraș liber. Totodată, la  punctul 7, Instrucțiunile Eforiei spitalelor prevedeau în mod expres: „Atunci orașul se va socoti înființat slobod și prin urmare cumpărătorii au să se bucure de dreptul slobozeniei pe locurile ce au cumpărat, când se va aduna un capital de 250.000 lei”.

La 1 iunie 1851, inginerul Scarlat Popovici raporta Eforiei spitalelor civile că a terminat lucrările privitoare la deliminarea vetrei orașului, în care sens a întocmit o „Carte de alegere a ocolului orașului Călărași însoțită de un plan”, pe care a depus-o, spre păstrare, la arhiva orașului. Considerându-și misiunea îndeplinită, ing. Scarlat Popovici renunță la contractul său cu Eforia Spitalelor Civile.

Intitulat Proiect pentru regularisirea orașului Călărași, planul întocmit deinginerul Scarlat Popovici este de inspirație franceză și reprezintă două patrulatere cu structură rectangulară amplasate paralel cu Gâtul Ezerului și brațul Borcea, despărțite de un clin format din actualele străzi Sloboziei, 13 Decembrie și Sf. Nicolae. Din Legenda planului aflăm că fuseseră stabilite 853 de locuri de casă ce urmau să fie vândute locuitorilor. Locurile respective erau repartizate în trei cvartaluri(cartiere), identificate pe plan prin culori, astfel: de la cvartalul 1 la cvartalul 17(cele mai îndepărtate de Centru) – Culoarea Galbenă; de la cvartalul 18 la cvartalul 34(înconjura zona Centrală) – Culoarea Albastră; de la cvartalul 35 la cvartalul 48(zona Centrală, amplasată în jurul Bisericii Sf. Nicolae și desfășurată pe malul Borcii, unde inginerul Scarlat Popovici proiectase Bulevardul orașului) – Culoarea Roșie. Spre Nord, orașul se oprea la actuala stradă Viitor, spre est la actuala stradă Portului, iar spre vest orașul se întindea până la actuala stradă Gheorghe Lazăr. În același timp, Scarlat Popovici a avut grijă să mențină în plan cele câteva construcții importante ale Călărașiului de atunci: Carantina – o clădire impozantă care se afla pe locul ocupat azi de Casarma Pompierilor, casele lui Hagi Tănase Țoncovici, Iancu Grădișteanu și Ioniță Bordeianu, toate așezate cu fața spre Borcea, unde se delimitase viitorul Bulevard al orașului. O schiță alb-negru a planului respectiv se păstrează la Muzeul Dunării de Jos din Călărași și a mai fost publicată în diverse studii și articole publicate sau postate pe social-media.

Pe 29 iulie 1851, Barbu Știrbei se hotărăște să vină personal la Călărași pentru a se  convinge de mersul lucrărilor și de necazurile populației, ca și pentru a urgenta eliberarea orașului. Primit cu toate onorurile cuvenite unui asemenea moment, domnitorul s-a convins de mizeriile ce îndurau locuitorii din cauza situării orașului pe o moșie particulară, care înțelegea să-și exploateze târgul cât mai mult pentru a obține maximum de profit. Având în vedere poziția deosebit de favorabilă a orașului pentru practicarea unui comerț liber și înfloritor, decide urgentarea lucrărilor de eliberare a Călărașiului.  Prezența domnitorului îi impulsionează pe localnici care reușesc până la 24 iunie 1852 să depună la Eforia Spitalelor Civile suma de 250.000 de lei solicitată ca avans  pentru eliberarea orașului, prilej cu care se adoptă o Hotărâre legală, în care se spunea:

            “ 1) Acel ocol de loc de  pogoane 1714 ½  ce s-au osebit din trupul moşiei Călăraşi, după cum mai sus s-au zis, precum şi oraşul după dânsul de acum înainte sunt slobozi, bucurându-se acesta din urmă de toate drepturile ce au şi celelalte oraşe slobode din Principat.

             2) Locurile ce sunt încă nevândute se vor vinde pe seama spitalului, tot cu preţurile hotărâte.

Două copii adeverite cu pecetia şi iscălitura Eforiei, atât ale cărţii de alegere cât şi a planului acestui ocol, se vor depune, unul la cancelaria „Sfatului” noului oraş şi alta la Arhivele Statului, potrivit cu rezoluţia Măriei Sale, pomenită în otnoşenia cinstitului Departament al Credinţei cu nr. 3387 din anul trecut.

Eforia roagă plecat pe Înălţimea sa, ca să binevoiască a întări acest act cu luminat hrisov domnesc, spre veşnica lui statornicie şi tărie.”

Eforia dorește ca hotărârea adoptată să fie însoțită și de un plan parcelar definitiv, lucrare care îi este încredințată inginerului Ioan Siminogeanu. Acesta, folosind documentele întocmite de Scarlat Popovici, realizează primul Plan parcelar oficial al Călărașiului, datat 15 iulie 1852. Planul respectiv, pe care îl publicăm în premieră națională și care se păstrează la Biblioteca Academiei Române din București, menține împărțirea pe culori(cartiere) a Călărașiului, singura diferență fiind aceea că cvartalele sunt numerotate pe culori. De asemenea, pe plan se mențin cele trei piețe ale orașului stabilite de Scarlat Popovici: Piața Târgului(identificată cu lit. A); Piața Mică a Bisericii(lit. B); Piața Mare – Oborul(lit. C)

Primul plan oficial al orașului Călărași realizat de ing. Ioan Siminogeanu la 15 iulie 1852

Domnitorul Barbu Știrbei primește cu satisfacție hotărârea adoptată de Eforia Spitalelor civile și dispune procedurile administrative pentru emiterea Hrisovului domnesc privind eliberarea orașului Călărași, exprimindu-și dorința de a merge personal la Călărași pentru a oficializa momentul eliberării. În acest context, în semn de recunoștință pentru domnitorul Barbu Știrbei, care a susținut lupta de eliberare a orașului, fruntașii Călărașiului i-au cerut, la începutul lui iulie 1852, să accepte ca orașul eliberat să poarte denumirea de Orașul Știrbei. Domnitorul a primit cu bucurie propunerea și a fixat sosirea sa în oraș pentru a citi hrisovul domnesc, în luna septembrie 1852, călărășenii începând deja pregătirile în vederea proclamării oficiale a eliberării orașului.

Pe 24 septembrie 1852, Călărașiul, împodobit sărbătorește, primea pe domnitorul Barbu Știrbei, care aducea cu el înaltul hrisov domnesc ce consfințea eliberarea orașului de sub stăpânirea spitalului Colțea. Apreciind faptul că pentru eliberarea orașului locuitorii săi au făcut cereri de nenumărate ori și arătând importanța eliberării, domnitorul hotărăște emanciparea Călărașiului, care, de acum în colo, se va numi Orașul Știrbei, denumire care se va utiliza până prin 1880, după care se va reveni, inclusiv în actele oficiale, la vechea denumire de Călărași.

Întrucât numărul celor care solicitau locuri pentru a-și construi case la Călărași era în continuă creștere, Consiliul local aprobă extinderea orașului, în care sens în anul 1875 se elaborează un așa zis Plan de situație al Orașului Știrbei, care includea și terenurile de pe malul Borcei și Ezerului, aflate în litigiu cu Spitalul Colțea timp de peste 20 de ani și câștigate definitiv în instanță. Planul respectiv este întocmit de inginerul orașului Ștefan P. Danielescu și poartă data de 14 august 1875. Planul lui Danielescu reia întocmai  Planul lui Siminogeanu din iulie 1852, căruia îi adaugă noi cvartaluri spre vest(până la str. Cuza Vodă de astăzi) și nord(până la actual Bulevard Republicii). În anul 1881, atunci când România devenea Regat, avem și prima botezare oficială a străzilor Călărașiului, denumirile acordate fiind puternic influențate de câștigarea Independenței României. Astfel, principalele străzi ale Călărașiului vor fi denumite: Grivița, Plevna, Rahova, Dorobanți, Independenței. În semn de respect pentru întemeietorul orașului liber, strada principală va fi denumită Știrbei Vodă.

Copie a Planului de situație al orașului Călărași realizat de ing. Ștefan Danielescu la 14 august 1875(culoarea galbenă marchează extinderea teritorială a orașului față de planul lui Siminogeanu din 1852)

Avanpremieră editorială

CĂLĂRAȘIUL IERI ȘI AZI

Peste câteva zile vom intra în Tipografie cu Albumul fotodocumentar CĂLĂRAȘIUL IERI ȘI AZI, volum editat de Asociația VOLNA Călărași și redactat cu sprijinul S.C. CONFORT SA Călărași.

Realizat de Constantin TUDOR și Florin RĂDULESCU, albumul va avea 224 pagini în format 21/21 cm și va fi tipărit în policromie pe hărtie specială foto, prin grija Editurii AGORA și a Tipografiei MEDIAPRINT din Călărași.

Lucrarea va fi însoțită de un STUDIU INTRODUCTIV, semnat de prof. dr. Constantin Tudor și va cuprinde în jur de 500 fotografii color și alb negru, dintre care majoritatea vor vedea lumina tiparului pentru prima dată. Fiecare fotografie a fost aleasă astfel încât să-i permită cititorului ca după parcurgerea întregului Album să poată reconstitui, cu ajutorul imaginilor și a precizărilor documentare care le însoțesc, evoluția urbei de pe Borcea în ultimii 125 de ani.

Public astăzi, pentru cititorii blogului meu, Coperta însoțită de  capturi reprezentând 25 de pagini din viitorul Album fotodocumentar.

Coperta Albumului

 1

 2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

25

COMOARA DIN CUTIE

            După colecțiile de filme negative aparținând regretaților călărășeni Nicolae Scăunaș și Aurel Elefterescu, recent Muzeul Municipal Călărași a devenit și mai bogat în resurse iconografice care acoperă o perioadă de aproape 50 de ani din Istoria contemporană a Călărașiului. Este vorba de o apreciabilă donație de filme negative, alb-negru și color, făcută de un alt călărășean care-și iubește cetatea, ing. Dumitru Simionescu, colecție care cuprinde peste 130 de filme de format îngust și lat, ce totalizează peste 3000 de imagini fotografice, situate în timp între anii 1960-1990.

Așa arată cutia în care sunt filmele donate de Dumitru Simionescu

            Colectivul de specialiști al Muzeului Municipal Călărași, coordonat de prietenul Florin Rădulescu, lucrează de câteva zile la transpunerea în format digital a celor peste 3000 de  imagini fotografice. Ca unul care, alături de Florin Rădulescu,  am purtat mai multe discuții cu ing. Dumitru Simionescu pentru pregătirea și efectuarea donației, pot afirma din start că ne aflăm în fața unui fapt cu adevărat de excepție. Când fac această afirmație am în vedere multitudinea de aspecte surprinse în imaginile fotografice realizate de Dumitru Simionescu, pentru care arta fotografiatului a fost mai mult decât un hobby. Stau mărturie în acest sens numeroasele fotografii care l-au avut ca autor și care au fost publicate în presa centrală și județeană a vremii.

            Deși până la momentul redactării acestui material sunt transpuse în format digital doar în jur de 15% din cele peste 130 de filme, împreună cu mulțumirile de rigoare și felicitările pe care le merită onorabilul nostru concitadin Dumitru Simionescu, voi prezenta pentru cititorii blogului meu câteva imagini reprezentative, cu precizarea că acestea surprind atât aspecte care înfățișează  cadrul natural al municipiului Călărași, cât și evoluția economică și edilitar-urbanistică a orașului de la cotul Borcei.

Dumitru Simionescu se pregătește de filmare pe malul Borcei(fotografie realizată de Aurel Elefterescu și colorată digital)

La pescuit, pe Borcea

Cu Feldioara în excursie pe Borcea

Stăvilarul de pe Jirlău

Iunie 1975. Apa Borcei începe să intre în Parcul Central

Iunie 1975. Parcul Central pregătit să preîntâmpine viitura de pe Borcea

1976. Școala generală nr. 3 încă nedemolată

1978. Clădirea Prefecturii se reabilitează după Cutremurul din martie 1977

1980. Aripa nouă a Spitalului este aproape gata.

1981. Când încă se mai visa la cele 10 milioane de tone de Oțel de Călărași

1982. Avem Hotel la Călărași

1983. Cartierul de pe Cornișei prinde contur

1984. Primul loc de joacă pentru copii în noul Parc Dumbrava

O fi Turnul din Pisa sau bătrânul nostru Turn de apă?

GENEROȘII CĂLĂRĂȘIULUI DE ALTĂDATĂ

A intrat în tradiția popoarelor creștine ca Luna decembrie, când cu toții ne pregătim să ne bucurăm de Nașterea Mântuitorului, să fie și perioada în care să primeze generozitatea față de cei de lângă noi, părinți, copii, frați, surori sau prieteni. Totodată, Spiritul Crăciunului ne îndeamnă să fim mai aproape unii de alții, context în care, pe lângă empatie celor nevoiași le dăruim câte ceva din mai multul sau mai puținul nostru, pentru că așa este bine și frumos. Și așa a fost dintotdeauna la creștini în preajma Sărbătorilor de iarnă. Dar nu despre asemenea acțiuni, numeroase de altfel, despre care există mii de informații în documentele de ieri sau în mass-media de azi, vreau eu să amintesc în postarea de față,

Intenția mea este de a aduce în atenția cititorilor mei numele unor mari donatori din Călărașiul de altădată, ale căror acțiuni generoase au făcut posibilă ridicarea unor clădiri cu utilitate publică. Puțini dintre cititorii blogului meu știu, spre exemplu, că Spitalul județean de urgență este construit pe un teren donat Călărașiului de către un fost ocârmuitor(prefect) de județ, același donator al terenului pe care s-a ridicat fosta Primărie a Călărașiului(astăzi Muzeu Municipal), cum de asemenea puțini cunosc că două dintre clădirile vechi și frumoase  ale Călărașiului, recent restaurate, – mă refer aici la clădirea Direcției pentru cultură și Centrul cultural “Poșta Veche”- sunt clădiri donate.

Iată pentru care motiv mi-am propus ca în postarea de astăzi să vă fac cunoscute cele mai importante donații ale generoșilor de altădată. Sigur nu va fi o prezentare exhaustivă întrucât numele celor care au donat ceva pentru binele tuturor călărășenilor a fost mult mai mare, dovada constituind-o numeroasele Liste de subscripții și informațiile privind donațiile personale publicate în presa locală de ieri și de azi.

1. Donația Iorgu Filip Lenș. Iorgu(Gheorghe) Filip Lenș, ocârmuitor al fostului județ Ialomița în perioada anilor 1851-1852, făcea parte dintr-o familie bogată, orginară din Franța. Tatăl său, Filip Lenş, a ocupat mai multe dregătorii în Muntenia, fiind, pe rând, cămăraş, clucer, mare vornic (director în Departamentul Treburilor Din Lăuntru), mare vistiernic şi mare logofăt al dreptăţii (ministru al justiţiei). A fost proprietar al unor întinse moşii din fostul judeţ Ialomiţa, la Ţăndărei, Luciu şi Mărculeşti, din exploatarea cărora a adunat o avere considerabilă, moștenită  de fiul său Iorgu(Gheorghe) ajuns ocârmuitor la Călărași în perioada în care s-au derulat toate procedurile administrative și tehnice privind eliberarea orașului Călărași. Se implică direct în acțiunea de strângere a sumei de 250.000 de lei pe care o pretindea Spitalul Colțea din București ca preț al vânzării către călărășeni a terenului pe care se afla orașul. Mai mult, împrumută Comisia locală cu suma de 20.000 lei, în baza căreia va cumpăra trei terenuri, unul lângă Hanul Central, altul lângă Carantină și cel de al treilea în noul cartier Volna. Ulterior, toate aceste trei terenuri vor fi donate Primăriei Călărași, pe ele construindu-se Biserica Sf. Împărați din Volna, clădirea Spitalului județean și a Primăriei locale.

Biserica Sfinții Împărați construită în anii 1862-1863 pe terenul donat de Iorgu(Gheorghe) Filip Lenș, cu sprijinul financiar al fostului domnitor Barbu Știrbei.

Clădirea Primăriei Călărași(azi Muzeul Municipal) ridicată după planurile arhitectului bucureștean Ioan Socolescu pe ternul donat de Iorgu(Gheorghe) Filip Lenș

Spitalul județean construit de Giuseppe Ciconi în anii 1887-1888, după planurile aceluiași Ioan Socolescu, pe terenul donat de Iorgu(Gheorghe) Filip Lenș.

Extras din Lista împrumutătorilor deschisă de Iorgu(Gheorghe) Filip Lenș cu suma de 20.000 lei – document în grafie chirilică

            2. Donația Alexe Popescu. Pe numele său adevărat Elisei Tăraș, cel pe care călărășenii l-au cunoscut sub numele de Alecsie Popescu, are toate calitățile unui personaj de legendă. De altfel despre el au circulat asemenea povestioare la sfârșitul veacului al XIX-lea și totul pornea de la suspiciunile asupra modului în care a strâns o avere considerabilă. În realitate, transilvăneanul Elisei Tăraș, originar din satul Mărcuș, din apropierea Brașovului(azi în județul Covasna) a urmat calea multor ardeleni cu spirit întreprinzător și în jurul anului 1834, în vârstă de numai 15 ani(era născut în anul 1819), a coborât în Bărăgan(probabil la Perieți, pentru că mai târziu, în anul 1880, va ridica și acolo o biserică) unde se ocupă de creșterea oilor și comerțul de lână pe care o vindea negustorilor din Brașov. Adună repede o sumă frumușică și după emanciparea Călărașiului îl găsim printre primii cumpărători de terenuri vândute de Comisia locală care gestiona vânzarea terenurilor. Astfel numele lui apare în registrele de transcripțiuni ale Tribunalului Călărași cu nu mai puțin de 6 proprietăți  până în anul 1876. De asemenea, în aceleași registre este menționat și ca unul cu bani pe care îi împrumută cu dobândă locuitorilor Călărașiului care își ridicau acum, în orașul liber, clădiri noi. De menționat că în toate aceste documente apare sub numele de Alexe(Alecsie) Popescu, nume pe care și l-a luat foarte probabil după anul 1864, odată cu introducerea registrelor de stare civilă în România. În anul 1878 se căsătorește cu Maria Mitulescu, și ea dintr-o familie bogată, care va da un viceprimar al Călărașiului și pe Ana Săvulescu, proprietara cunoscutelor Magazine LIS din anii interbelici.

Alexe(Alecsie) Popescu – tablou  din Biserica Sf. Ioan

            Om cu frica lui Dumnezeu, Alexe Popescu ctitorește trei biserici. Prima în satul natal – Mărcuș, în anul 1864, a doua la Perieți, în anul 1880, și cea de a treia la Călărași – frumoasa și impozanta Biserică ALEXE, ce poartă hramul Sf. Ioan, Cuvioasa Paraschiva și Sf. Treime.

Biserica Alexe din Călărași construită în anii 1884-1886 pe terenul și cu banii dăruiți de Alexe Popescu și de soția sa Maria

            Din documentele păstrate la Arhivele Naționale din Slobozia rezultă că pe 8 februarie 1879, Alexe Popescu face o ofertă de donație Primăriei Călărași prin care propune ca pe locul și din banii lui să clădească o biserică și, de asemenea, să doneze imobilul său de pe strada Grivița, alcătuit din 7 camere, cu o suprafață totală de 150 mp., în care să se instaleze Școala de fete din localitate, care funcționa într-un spațiu închiriat de la Hagi Tănase Țoncovici. Oferta avea să fie acceptată prin Decretul Domnitorului Carol I nr. 1015 din 4 mai 1879, în baza căruia, pe 3 aprilie 1880 se încheia Actul de donațiune semnat deAlexe Popescu și primarul Panait Șerbănescu. În preambulul Actului de donație Alexe Popescu menționa că acțiunea sa era motivată “de dorința de a contribui cu ceva la propășirea acestui oraș

Decretul lui Carol I din 4 mai 1879 prin care autoriza Primăria Călărași să accepte donația lui Alexe Popescu

Clădirea de pe Grivița donată de Alexe Popescu pentru Școala de fete, înainte să fie demolată la începutul anilor ‘70. Pe locul ei astăzi se află Atelierele Colegiului Ecocomic.

Semnăturile primarului Panait Șerbănescu și a lui Alexe Popescu(cu caractere chirilice) prin care confirmă că au primit câte un exemplar din Actul de donație autentificat de Tribunalul Călărași

            3. Donația Ioan(Iancu) Poenaru Bordea. Născut la Călărași în anul 1842, ca cel de al treilea fiu al lui Grigore Poenaru Bordea, arendașul moșiei Lichirești, și decedat la București în septembrie 1918, Ioan Poenaru Bordea a fost liderul de necontestat al liberalilor călărășeni timp de aproape 40 de ani, fiind totodată cel mai longeviv parlamentar călărășean, cu o activitate neîntreruptă în Camera Deputaților de 36 de ani. Jurist de formație, grație activității profesionale, dar și politice, a reușit să strângă o avere importantă, concretizată mai ales în terenuri agricole concentrate în zona comunei Poiana, din fostul județ Ialomița, de unde era originară familia sa.

Ioan Poenaru Bordea(1842-1918)

 Pe cât de bogat, pe atât de mărinimos a fost Ioan Poenaru Bordea. Împroprietărește mai mulți țărani săraci din comuna Perieți și pune astfel bazele satului care i-a purtat numele. Construiește cu banii lui o școală primară în satul ctitorit de el și face mai multe acte de caritate pentru locuitorii din zona în care își construise un frumos Conac, în care a primit pe cei mai de seamă oameni politici și intelectuali ai vremii. Nu și-a uitat nici orașul natal. Astfel, pe 23 aprilie 1880 donează primăriei locale un teren situat între strada Independenței și Bulevard pentru construirea unui local care să fie folosit de Școala de fete nr. 1. Mai mult, pentru construirea școlii mai donează și suma de 2600 de lei. În actul de donație Ioan Poenaru Bordea menționează că gestul său a fost animat de “dorința de a sprijini instituțiile de  cultură și educațiune din orașul meu natal.”

Localul Școlii de fete nr. 1 din Călărași ridicat în anii 1881-1882 pe ternul și cu banii donați de Ioan Poenaru Bordea. Cunoscut, mai târziu, drept Școala generală nr. 3, localul a fost demolat la începutul anilor ’70.

            4. Donația Ana M. Popescu.  Soția lui Marinache Popescu, mare proprietar de terenuri și împrumutător de bani cu dobândă, fiică a lui Dimitrie Ene, primar al Călărașului între anii 1859-1862 și soră a generalului Dimitrie-Dimitrescu Maican, și el posesor a mai multor proprietăți în Călărași, Ana M. Popescu, cunoscută ca o susținătoare a actelor de caritate în folosul locuitorilor Călărașiului, se înscrie printre donatorii importanți ai urbei de pe Borcea. Astfel, în memoria soțului său, decedat în anul 1902, Ana M. Popescu, prin Actul de donație încheiat la 24 noiembrie 1904, dăruiește Primăriei Călărași “din toată inima… suma de cincizeci mii lei, cum și locul viran situat în Călărași, strada Știrbei Vodă (str. Progresul de astăzi) ce face colț cu strada Călărașilor (strada Pompieri), evaluat la suma de trei mii de lei.” Pe locul respectiv și cu banii donați Ana M. Popescu solicita să se construiască o Școală primară pe al cărui frontispiciu să se scrie: “Eu Ana M. Popescu am construit această școală în memoria răposatului meu soț Marinache Popescu.”

            Construția școlii a început în anul 1905 și s-a finalizat în anul 1907, grație eforturilor depuse de același Giuseppe Ciconi, care deși a preluat lucrarea în condiții dificile a reușit să o realizeze conform doleanțelor donatorului. Apărea astfel pe harta Călărașiului o nouă instituție școlară în care a funcționat mulți ani Școala de băieți, devenită, mai apoi Școala generală nr. 1, sau Școala de la Pompieri, cum intrase ea în mentalul colectiv.

Școala “Ana M. Popescu”, sau Școala de la Pompieri, construită în anii 1905-1907 și demolată în 1975. Pe locul ei astăzi se află blocul din spatele Muzeului Dunării de Jos. De precizat că în acest local în anii 1919-1929 a funcționat și Școala normală de învățători Călărași.

5. Donația Ecaterina Medigreceanu și Petre Balaciu. Pe 24 aprilie 1923 la Primăria Călărași se înregistra o scrisoare venită din partea lui Ecaterina Medigreceanu și Petre Balaciu “copii şi moştenitori ai defuncţilor Ana şi Marinache Popescu”, care, în memoria celor doi ofereau Primăriei ca donație, una dintre cele mai frumoase clădiri din Călărași, în care locuise Ana și Marinache Popescu și  în care înoptase în timpul vizitei sale din octombrie 1890 chiar regele Carol I. Este vorba de localul de pe actuala stradă 13 Decembrie în care își are sediul Direcția județeană pentru cultură.

            Firesc că Primăria Călărași acceptă oferta și astfel pe 20 iunie 1923 se încheia Actul de donație prin care intra în patrimoniul public local o clădire impunătoare unde urma să funcționeze Școala de fete Ana și Marinache Popescu. Ulterior clădirea va avea mai multe destinații, ajungând în administrarea Direcției județene pentru cultură care reușește să o reabiliteze printr-un Program național și să redea astfel Călărașiului, în toată splendoarea sa,  una dintre cele mai frumoase clădiri construite vreodată aici.

Casa Ana și Marinache Popescu constrută în anul 1887. Astăzi sediu al Direcției județene pentru cultură și patrimoniu.

6. Donația Alexandra Bădulescu și Maria Sofia Cârjan. În anul 1881 Iacovache Bădulescu, arendașul moșiei statului de la Fetești, inaugura în Călărași o frumoasă clădire cu demisol, parter și etaj, aflată pe str. București, la intersecția cu str. Eliade Rădulescu. În această casă avea să vadă lumina zilei, pe 6 octombrie 1882, viitorul general Virgil Bădulescu, de numele căruia este legată atât înființarea Batalionului de vânători de munte cât și a Institutului Național de Educație Fizică și Sport. Printre cei 5 fii ai lui Iacovache Bădulescu, născuți în această casă, s-a aflat și Alexandru Bădulescu, prefect, senator și deputat de Călărași, avocat și jurnalist în aceeași măsură. Acesta va moșteni clădirea, după trecerea la cele veșnice a părinților săi, clădire pe care, la 23 aprilie 1913 o va închiria Oficiului poștal Călărași,  care va funcționa în acestă clădire până la începutul anilor ’70 când se va muta în noul sediu de pe fosta str. Gheorghiu-Dej(actuala 1 Decembrie 1918). Din acest motiv, clădirea respectivă a intrat în mentalul colectiv drept Poșta Veche.

            Scăpată ca prin minune de naționalizările comuniste, clădirea respectivă a rămas în proprietate privată până la 17 iulie 1976, când, prin Actul de donație autentificat la Notariatul de Stat Călărași sub nr. 1108, moștenitorii legali ai defuncților Sofia și Alexandru Bădulescu, anume Alexandra Bădulescu și Maria Sofia Cârjan, donau imobilul în cauză Consiliului Popular al municipiului Călărași.

Intrată în domeniul public al urbei de pe Borcea, fosta Casă Bădulescu primește mai multe destinații și de la un administrator la altul se degradează văzând cu ochii, devenind practic o ruină. A salvat-o statutul său de monument istoric, neputând fi demolată și inițiativa unor oameni de bine, fiind reabilitată grație unui proiect cu finanțare europeană și devenind astăzi Centrul cultural Poșta Veche.

Casa Bădulescu, construită în anul 1881 și reabilitată în anii 2019-2020. Astăzi aici funcționează Centrul cultural Poșta Veche”.

POVESTEA SCENEI DIN PARC

Zilele trecute, atunci când pe Pagina mea de Facebook am publicat două fotografii ale unei scene construite la limita dinspre sud a Parcului Central din Călărași, am făcut precizarea că după cât de repede fusese construită, tot la fel de repede fusese demolată respectiva scenă. Cineva care lecturase postarea mă întreba cine este răspunzător pentru o asemenea situație. Astăzi sunt în măsură să-i răspund respectivului amic. Vinovat nu este nimeni altul decât NICOLAE CEAUȘESCU. Dar pentru a înțelege afirmația mea trebuie să vă spun povestea care urmează.

            Întrucât la sfârșitul lunii iunie 1967  se luase hotărârea ca o delegație de partid și de stat, condusă de Nicolae Ceaușescu – proaspătul secretar general al PCR și de Chivu Stoica – președintele Consiliului de Stat, să efectueze o vizită prelungită în mai multe raioane ale fostei Regiuni București, inclusiv în Raionul Călărași, organelor raionale le este trimis programul complet al vizitei, așa cum erau uzanțele vremii. Radu Sinișteanu, primul secretar al Organizației raionale de partid și Nichifor Stere, președintele Sfatului popular raional au intrat în panică atunci când au văzut că a doua zi a vizitei  era programată să se încheie la Călărași cu un spectacol în aer liber ce urma să aibă loc într-un cadru natural pe malul Borcei. Cum Călărașiul nu avea o asemenea scenă, s-a luat decizia să se amenajeze urgent una, pe locul care se disponibilizase deja pe malul Borcei, unde urma să se construiască Restaurantul Pescăruș. Zis și făcut. Pe 1 iulie scena din fotografia de mai jos era gata, rămânând doar să se amenajeze terenul corespunzător. Numai că, a doua zi, atunci când o echipă de la București venise să vadă stadiul pregătirilor pentru vizita greilor din conducerea de partid și de stat, s-a decis că locația nu este corespunzătoare pentru un spectacol la care urma să-și aducă aportul cele mai reprezentative formații artistice ale Regiunii București. În consecință, cu forțe sporite de la Regiune, s-a amenajat rapid o scenă în Parcul Central, în fața Cinematografului Victoria, unde a și avut loc spectacolul programat.

Scena cu pricina

            Și acumcâteva cuvinte despre cea mai lungă vizită de partid și de stat efectuată de Ceaușescu la nivel național, fără să se întoarcă seara în Capitală!

După cum relatează presa vremii, vizita a început în dimineața zilei de joi, 6 iulie 1967, când delegația de partid și de stat, alcătuită din Nicolae Ceaușescu, Chivu Stoica, Alexandru Bârlădeanu, Alexandru Drăghici, Iosif Banc și Manea Mănescu, s-a oprit în localitați din fostele raioane Videle, Drăgănești-Vlașca, Alexandria și Turnu Măgurele. Noaptea de 6/7 iulie 1967  Ceaușescu și cei care îl însoțeau și-au petrect-o pe Dunăre, la bordul navei de pasageri Oltenița, constrută în anul 1961 la fostul Șantier Naval din Oltenița.

Nava de pasageri Oltenița, construită la Oltenița în anul 1961 și care s-a scufundat, după un groaznic incendiu, în apele Dunării, în apropiere de Bratislava, la începutul lunii septembrie 2005.

            Vineri, 8 iulie 1967, în jurul orei 12,00, Ceaușescu ajungea în Portul Oltenița, venind de la Giurgiu. Face o scurtă vizită pe Șantierul Naval și ține o cuvântare în fața multor oltenițeni aduși pe malul Dunării de organele locale de partid.

Aspect de la mitingul de la Șantierul Naval din Oltenița. Fotografie din Ziarul Scînteia, colorată digital

            După Oltenița, delegația condusă de Ceaușescu, îmbarcată acum în autoturisme, se oprește la Ulmeni, unde vizitează recenta Întreprindere pentru creșterea și îngrășarea porcilor, după care strabate satele de pe șoseaua Oltenița-Călărași. Se va mai opri la Mânăstirea, unde va vizita Casa memorială Alexandru Sahia.

La Casa memorială Alexandru Sahia din Mânăstirea. Fotografie din Ziarul Scînteia, colorată digital

            Deși se intrase în criză de timp, întrucât mitingul de la Călărași fusese programat pentru ora 15,00, iar participanții la miting fuseseră amplasați în dispozitiv încă de la ora 13,00, Ceuașescu, căruia începuseră să-i placă băile de mulțime, traversează cu viteză redusă localitățile călărășene de la Dorobanțu până la Cuza-Vodă, unde face o ultimă oprire pentru a vizita SMT-ul de la intrarea în Ceacu.

            Delegația ajunge la Călărași în jurul orei 17,00. De precizat că era pentru prima dată când Ceaușescu vizita Călărașiul.  După o scurtă oprire la sediul Primăriei Călărași, Ceaușescu se adresează mulțimii adusă cu mult timp în urmă de la întreprinderile din Călărași și din satele învecinate și amplasată în spațiul dintre cele două blocuri din Centru, acolo unde fusese amenajată scena pentru miting. Iată câteva imagini de la momentul respectiv.

Membrii Corului Freamătul așteptându-l pe Ceaușescu în Piața Sf. Nicolae. Fotografie din Colecția Nicolae Scăunaș a Muzeului Municipal, colorată digital

Aspect din timpul mitingului. Fotografie din Ziarul Scînteia, colorată digital

            După miting, membrii delegației și oficialii locali coboară în Parcul Central acolo unde, pe Scena amenajată și împodobită sărbătorește, cele mai reprezentative formații artistice de amatori din întreaga Regiune București au susținut un spectacol de gală. După terminarea spectacolului, Ceaușescu, împreună cu membrii delegației, se îndreaptă spre Chiciu unde se îmbarcă pe nava de pasageri Oltenița, rămânând aici până în dimineața zile de sâmbătă, 8 iulie.

Ceaușescu după mitingul de la Călărași coboară de pe podiunul amenajat în fața fostei Cofetării Violeta. Fotografie din Colecția Nicolae Scăunaș a Muzeului Municipal, colorată digital

                Sâmbătă, 8 iulie 1967, înainte să plece către București, Ceaușescu mai face o vizită la CAP-ul din comuna Roseți. La întoarcere se oprește și la Întreprinderea pentru Materiale de Construcții(IMC Călărași – actual PREFAB S.A.), aflată în probe tehnologice.

Așa se încheia prima vizită la Călărași a lui Nicolae Ceaușescu, care va mai reveni aici în 1970, 1975 și 1976.

Plecarea spre București. Fotografie din Colecția Nicolae Scăunaș a Muzeului Municipal, colorată digital

CĂLĂRAȘI, 20 FEBRUARIE 1913. SE ÎMPARTE O AVERE FABULOASĂ!

Nae S Maltezeanu – bust realizat de sculptorul Carol Stark

            Despre oamenii bogați ai Călărașiului de azi sunt încă multe necunoscute. Despre unii s-a mai scris câte ceva în presa locală sau centrală. Despre alții nu se știe practic mai nimic despre modul în care și-au strâns averile. Aceștia  din urmă sunt cei care au umplut Călărașiul  de căsoaie cu multe etaje, locuite doar vara, în ale căror curți vezi autoturisme care mai de care mai “bengoase”.

            În mateialul de față nu despre asemenea îmbogățiți voi vorbi, ci despre oamenii cu averi din Călărașiul de altădată. Puțini dintre cititorii blogului meu știu că Bărăganul a fost un fel de „borcan cu miere” din care s-au înfruptat marii bogătași ai României. Că este așa o dovedește faptul că cel care este considerat cel mai bogat român din toate timpurile, Gheorghe Grigore Cantacuzino-Nababul, președinte al Partidului Conservator și de două ori prim-ministru al României, avea în proprietate moșii de mii de hectare în fostul județ Ialomița. Fiul acestuia, Mihail Cantacuzino, a avut legături strânse cu Călărașiul, fiind președintele Organizației locale a Partidului Conservator timp de aproape 20 de ani. O statuie a acestuia a fost ridicată în curtea Prefecturii, iar actuala stradă Independenței s-a numit o bună perioadă de timp str. Mihail Cantacuzino.

            Din informațiile de arhivă și din studierea presei din epocă rezultă că atât Nababul, cât și fiul său Mihail, și-au concentrat averea în Capitală, acolo unde și locuiau. În schimb, un  ialomițean, originar din Maltezi, a cărui familie s-a stabilit în Călărași după emanciparea la 24 septembrie 1852 a târgului de pe Borcea, avea să devină cel mai bogat călărășean al tuturor timpurilor, cu o avere fabuloasă, care estimată la valoarea de azi a bunurilor inventariate la moartea sa  ar însuma peste 100 de milioane de Euro!

            Este vorba despre NAE S. MALTEZEANU, despre care pictorul Constantin Predeleanu, autorul primei lucrări monografice despre meleagurile ialomițene, spune că era fiul lui Scarlat Maltezeanu, originar din satul Maltezi, și nepot al lui cu Costache Maltezeanu, ai cărui fii, Constantin și Vasile, se vor impune în viața politică și administrativă locală, primul fiind ales chiar deputat de Călărași. De asemenea, prin căsătoria mătușii sale Eufrosina cu Scarlat Periețeanu, Nicolae Maltezeanu primește sprijinul necesar și ajunge în funcția de polițai-șef al  orașului Călărași, funcție pe care o deține timp de opt ani(1860-1867), perioadă în care acumulează ceva avere, pe care o va multiplica rapid prin practicarea împrumutului prin gaj cu deposedare, la Serviciul județean Ialomița al Arhivelor Naționale aflându-se multe acte autentice din perioada anilor 1883-1900 prin care Nae S. Maltezeanu împrumuta bani cu camătă, reușind în repetate rânduri să intre în posesia unor imobile din Călărași întrucât cei care împrumutaseră bani de la el nu reușiseră să-i returneze la termen. A fost membru fondator al Filialei locale a Partidului Național Liberal, fiind ales în repetate rânduri consilier local și consilier județean. De asemenea, îl vom regăsi printre acționarii unor societăți bancare locale, de unde a obținut profituri frumoase.

            Din studierea Actului de împărțire voluntară a averii lui Nicolae S. Maltezeanu rezultă că acesta nu a avut copii, iar de funeraliile sale s-a ocupat un nepot de soră(Nicolae Stoicescu-Maltezeanu), ceea ce ne face să credem că nici nu a fost însurat, caracteristici specifice “adunătorilor de averi” din epocă.(A se vedea cazul pictorului Constantin Predeleanu, celibatar, la a cărui moarte, survenită în anul 1908, s-a descoperit de asemenea o avere impresionantă).

            A fost unul  dintre susținătorul liderului liberal local Atanase Stoianescu, primar, prefect, deputat și senator de Călărași. Tocmai la o asemenea întrunire politică Nae Maltezeanu avea să își afle sfârșitul, la onorabila vârstă de 82 de ani. Pe 14 septembrie 1912 suferă un nefericit accident la sediul Clubului Liberal de pe str. Știrbei Vodă. Cade de pe scările de la etaj, își fracturează mai multe coaste și se alege cu un grav traumatism cranian, care avea să-i curme viața a doua zi.

Rămânea în urma lui o avere importantă. După cum consemna Gazeta locală „Deșteptarea Ialomiței” pe 23 septembrie 1912, în casa de bani a răposatului “s-au găsit 798.833 lei, din care 6.000 în aur și restul în monedă”. Nae Maltezeanu a fost înhumat în Cimitirul Central, familia ridicându-i aici un frumos monument funerar, bustul din bronz al răposatului fiind realizat de cunoscutul sculptor Carol Stork. Monumentul s-a aflat pe lista de patrimoniu până în anul 2004 când a fost declasat întrucât bustul din bronz a fost furat din cimitir!

Ceea ce nu cunoștea însă presa locală era faptul că dincolo de cei 798.833 lei( în anul 1913 leul românesc era egal cu francul elvețian!), Nae Maltezeanu lăsa în urma sa și o fabuloasă avere imobiliară al cărei conținut parțial aveam să îl aflu odată cu descoperirea în Arhivele Naționale de la Slobozia  a Actului de împărțire voluntară a averii lui Nae S. Maltezeanu, încheiat la 20 februarie 1913.

Extras din Actul de împărțire voluntară din 20 februarie 1913

Moștenitorii care au participat la partajul voluntar din 20 februarie 1913 au fost surorile Frosa Maltezeanu – cu domiciliul în Călărași, str. Sf. Nicolae nr. 19, Maria Sinceleanu și Caliopi Demetrescu-Vergu, ambele domiciliate în București, precum și nepotul Nicolae Stoicescu-Maltezeanu, bancher din Călărași. Acestora le-a revenit cea mai mare parte din averea lui Nae S. Maltezeanu. Rămâneau neîmpărțite multe bunuri, printre care Moara din orașul Călărași  care va ajunge, mai târziu, în proprietatea lui Ștefan Vineșiu fiind naționalizată la 11 iunie 1948 și care este și azi în picioare pe str. București.

Fosta Moară Ștefan Vineșiu, așa cum arăta prin anul 2000 când încă funcționa

Fără să intru în prea multe amănunte(precizez că Actul de partaj are 10 file!), voi face doar inventarul imobilelor din Călărași care aparținuseră lui Nae S. Maltezeanu, cu mențiunea că toate fuseseră construite în perioada 1880-1910, unele chiar de către Nae Maltezeanu, iar altele intraseră în proprietatea acestuia în urma unor împrumuturi nereturnate de către foștii proprietari.

Frosa Maltezeanu moștenea următoarele:

-casele de pe str. Sf. Nicolae nr. 17, 19, 21, 23 și de pe str. Mihai Viteazul nr. 2;

-Hatelul Regal, str. Știrbei Vodă nr. 42;

Hotelul REGAL, sau ARCADIA, cum l-am cunoscut noi

-Prăvălia din str. Știrbei Vodă nr. 70;

-Prăvălia din str. Independenței nr. 68;

-Prăvălia și Casa din str. Independenței nr. 29 și 31;

-Prăvălia din str. Știrbei Vodă nr. 82.

Maria Sinceleanu primea următoarele imobile din Călărași:

-Casa din str. Sf. Nicolae 36;

-Casa din str. Știrbei Vodă nr. 23;

-Prăvălia din str. Știrbei Vodă nr. 57;

-Prăvăliile din str. Știrbei Vodă nr. 61 și 63;

-Frizeria închiriată lui Agopian Ovanes din str. Știrbei Vodă nr. 70.

La rândul ei Caliopi Demetrescu-Vergu intra în posesia următoarelor imobile:

-Prăvăliile din str. Sf. Nicolae nr. 3, 5 și 7;

-Prăvăliile din str. Știrbei Vodă nr. 37;

-Prăvălia cu etaj din str. Știrbei Vodă nr. 41;

-Locul viran din str. Știrbei Vodă nr. 68;

-Simigeria din str. Știrbei Vodă nr. 74 închiriată lui Vasile Stoian;

-Prăvăliile din str. Știrbei Vodă nr. 78 și Independenței nr. 23(ulicioara Maltezeanu)

-Casa din str. Grivița nr. 201.

Nicolae Stoicescu Maltezeanu primea în București, Grădina numită „Pariziana” din str. 11 Iunie nr. 41,  cu casele de pe dânsa, precum și o Casă din com Roseți-Volnași.

Același Nicolae Stoicescu, care se ocupase de funeraliile lui Nae S. Maltezeanu, mai primise 12.000 lei care reprezentau contravaloarea cheltuielilor ocazionate de înmormântarea răposatului, plus alți 15.000 lei pentru ridicarea unui momument funerar.

Ar mai trebui adăugat că cei patru moștenitori primiseră terenuri agricole a căror suprafață însumată depășea 6000 de ha, iar taxa succesorală încasată se ridicase la suma de 310.105 lei!

17 septembrie 1901: VOLNA ÎN FLĂCĂRI

17 septembrie 1901: VOLNA ÎN FLĂCĂRI

            În repetate rânduri natura ne-a pus la grea încercare. Fie că a fost vorba de Cutremurele care au zguduit serios meleagurile carpato-danubiano-pontice, sau teribilele inundații care au luat cu ele vieți omenești și au lăsat în urmă importante pagube materiale, toate acestea au fost resimțite și de locuitorii Călărașiului de ieri și de azi. Din fericire, pagubele aduse călărășenilor de cutremurele și inundațiile cunoscute nu au fost catastrofale. În schimb, incendiile, care nu au fost puține, au  creat mari probleme localnicilor. Un asemenea nefericit eveniment ne-am propus să vă prezentăm în postarea de azi.

            Târgul Călărașilor, o așezare inițială alcătuită din case modeste construite din gard îmbulgărit și învelite cu stuf și paie, având  coșurile de fum din nuiele lipite cu pământ, era predispus incendiilor. La acest aspect a contribuit din plin și faptul că din lipsa lemnelor, călărășenii adunau din vreme stuf, trestie, coceni și paie, le depozitau prin curți și iarna le ardeau în loc de lemne, ceea ce, după cum consemna Pompei Samarian în a sa Istorie a orașului Călărași, reprezentaun  “veșnic pericol de incendiu”.

Tocmai de aceea, după investirea Călărașiului drept reședință a județului Ialomița, în urma hotărârii luate de Kiseleff la 14 aprilie 1833, nou înființata Poliție a orașului, împreună cu Comisia locală(un fel de Primărie de azi), sub coordonarea Ocârmuirii județene(Prefectura de mai târziu), vor iniția măsuri concrete pentru prevenirea incendiilor și evitarea primejdiilor “ce s-au întâmplat mai înainte”.

Speriați de consecințele Marelui incendiu ce avusese loc la București în noaptea de 23 martie 1847, când au ars 1800 de case, 12 biserici și au decedat 15 oameni, decidenții locali au decis crearea unei structuri specializate în cadrul Poliției locale, dotate cu sacale, iar mai târziu cu tulumbe și alte ustensile folosite la stingerea incendiilor. Lua naștere astfel Comanda de foc, încadrată cu personal instruit, pentru care în anul 1897, în numai trei luni de zile, ing. Giuseppe Ciconi ridica Casarma Pompierilor, cea mai înaltă clădire din oraș la acel moment, de unde putea să fie supravegheat întreg orașul, aflat în plină dezvoltare edilitar-urbanistică.

Din Foișorul Casarmei Pompierilor, pe 17 septembrie 1901, pompierul de serviciu anunța declanșarea unui puternic incendiu pe str. București, colț cu actuala strada a Pompierilor, la noile case cu etaj ale inginerului orașului, Ion M. Pellianu. De fapt incendiul izbunise la grajdurile din spate ale comerciantului Tudor Stănescu, care ținea și un han în locația lui ce se întindea din str. București, până în str. Grivița. Focul se extinde rapid și cuprinde alte imobile, amenințând și clădiri de vis a vis. Pompierii s-au luptat în jur de 4 ore pentru a localiza acest incendiu, caracterizat ca cel mai puternic până în acel moment.

Casarma Pompierilor cu Foișorul de foc

Cele două ziare care apăreau la Călărași, Deșteptarea Ialomiței  și Gazeta Ialomiței, au acordat spații importante descrierii incendiului. De asemenea, o scurtă cronică a fost publicată și în ziarul bucureștean Adevărul. Redau pentru cititorii blogului meu câteva pasaje semnificative din ziarele respective.

Iată ce se consemna în paginile ziarului local Gazeta Ialomiței din 23 septembrie 1901:

La rândul lui, autorul articolului Focul din Volna publicat în ziarul Deșteptarea Ialomiței de duminică, 23 septembrie 1901, menționa:

            Adevărul, cel mai citit cotidian național al momentului, insera în paginile sale din 19 septembrie 1901:

Cel mai păgubit a fost ing. Ion M. Pellian căruia i-a ars întrgul etaj al casei sale de pe str. Pompierilor, colț cu str. București(vis a vis de fosta Bancă Mateescu – actual sediu PSD), casă care fusese construită în anul 1894. Întrucât avea o situație materială bună( era proprietarul unei  moșii de peste 100 ha la Tonea), ing Pellianu își va reclădi repede casa cu o arhitectură deosebită, dar va renunța la etaj. Iată cum arăta fosta casă a ing. Pellianu înainte de demolarea ei la  sfârșitul anilor ’80, pe locul acesteia fiind ridicat blocul situat vis a vis de sediul PSD.

Casa Pellianu

CLĂDIRI DE POVESTE(3) – CASA ILIE CÂSÂRU

            Construirea Liniei de cale ferată Ciulnița Călărași(1886-1887) și dragarea brațului Borcea, realizată cam în aceeași perioadă, au constituit două elemente importante care au lansat viața comercială a urbei de pe Borcea. Grânele Bărăganului pleacă acum la export, Călărașiul devenind un loc spre care se îndreaptă tot mai mulți negustori de cereale. Anuarele și documentele vremii amintesc numele primilor comercianți de cereale care-și stabilesc reședința la Călărași, cei mai mulți dintre ei fiind evrei și greci: Mitrani, Finți, Becker, Grunberg, Axenfeld, Grigoriadis, Kiriak, Loebel, Rosolimos, Vasilopol.  Printre ei reușește să se afirme în branșă și un călărășean de baștină. Se numea Ilie Câsâru, fiul lui Ene Câsâru, de fel din Călărașii Vechi și care se stabilise în urbea de pe Borcea după emanciparea orașului la 24 septembrie 1852, ridicându-și aici o casă frumoasă pe str. Mihai Viteazu nr. 1.

Ene Câsâru a avut trei fii, Ștefan, Ilie și Stan, toți implicați în afaceri comerciale, dar cel care a reușit să strângă a avere considerabilă a fost Ilie Câsâru, născut în anul 1860 și decedat la 17 iulie 1929, așa cum se precizează pe monumentul funerar al familiei aflat în Cimitirul Central.

Monumentul funerar al Familiei Câsâru

Comerciant de cereale vestit, Ilie Câsâru a practicat și arendășia, ocupându-se de exploatarea terenurilor agricole ale lui Nae Maltezeanu, cel mai bogat călărășean al vremii. Din arendășie și comerțul cu cereale a reușit să adune mulți bani pe care i-a folosit pentru dezvoltarea afacerilor și construirea mai multor case. Pentru depozitarea cerealelor a cumpărat o suprafață de 4000 de mp., situată între actualele străzi Republicii, Viitor, Alexandru Sahia și Eroilor  pe care a construit “12 ochiuri de magazie, construcție de zid, având o lungime de 40 de m, lățime 17,50 m, învelite cu fier. Întreaga magazie e prevăzută cu podea de lemn, pentru depozitat cereale.”  

Extras din Inventarul Administrației financiare Ialomița

După cum reiese dintr-un inventar realizat de Administrația financiară pe 15 august 1929, la puțin timp după moartea lui Ilie Câsâru, pe același loc de 4000 mp se mai aflau: „un corp de case, construcție de zid, compus din una prăvălie și camere, învelite cu fier… una magazie, construcție de zid, învelită cu fier, în care se află un vapor condus cu aburi pentru elevatorul magaziei… una magazie construcție de zid având un șopron, situată în partea dinspre apus a magaziilor celor mari.

Toate aceste bunuri au fost moștenite de nepotul său Gheorghe St. Câsâru, Ilie Câsâru neavând copii, care a continuat tradiția familiei de comerciant de cereale. Odată cu instalarea regimului comunist toate aceste bunuri au fost confiscate și demolate în două etape, la începutul anilor ’70 și ‘ 80 în locul lor ridicând-se clădirile actuale în care se află sediile Poliției municipale și ale Inspectoratului județean de poliție.

Deși nu a avut copii, în anul 1905, Ilie Câsâru a construit o frumoasă casă aflată pe str. Grivița la nr. 68(azi nr. 86), despre care același document al Administrației financiare Călărași făcea următoarele precizări: “Un imobil în Călărași, str. Grivița nr. 68, compus din 8 camere, antreu, galerie, construcție de zid, învelită cu țiglă, având sobe de teracotă în camere.”

Casa Ilie Câsâru de pe str. Grivița în care funcționează Parchetul municipal

După moartea lui Ilie Câsăru și această clădire este adjudecată de moștenitorii lui, fiind naționalizată după anul 1950, devenind primul sediu al Miliției raionale Călărași. Din 1953 și până în 1956 aici a funcționat internatul Școlii medii tehnice agricole din Călărași, pentru ca din 1956, grație eforturilor depuse de Vasile Mareș, primul director al Arhivelor Statului din Călărași, aici să se instaleze birourile și o parte din depozitele cu documente ale Filialei Călărași a Arhivelor Naționale. Personal am lucrat în această clădire de la 1 august 1976 până la 1 septembrie 1977, când Arhivele Statului au fost mutate la Slobozia, devenită, între timp, capitala reînființatului județ Ialomița. După mutarea Arhivelor, în fosta casă a lui Ilie Câsâru a fost instalată Judecătoria Călărași, iar din anul 1995 aici funcționează Parchetul de pe lângă Judectoria Călărași.

Monograma lui Ilie Câsâru și anul construcției inscripționate pe frontonul clădirii

Cu un an înainte să moară, la 16 februarie 1928, prin Ordonanță de adjudecare emisă de Tribunalul Ialomița, Ilie Câsâru devine proprietarul unei importante clădiri din Călărașiul interbelic, aflată la intersecția străzilor Slobozia cu București, fostă proprietate a lui Gh. Constantinide pe care acesta o pusese gaj în favoarea lui Ilie Căsăru. Dintr-un document contemporan aflăm că această clădire “la parter se compune din 3 prăvălii: două pe str. Slobozia și una pe str. București. În subsolul prăvăliei din colțul străzii Slobozia cu strada București există o hrubă. La etaj construcția are 9 camere pentru locuință, situate pe două coridoare.”

Clădirea lui Ilie Câsâru achiziționată în anul 1928

După moartea lui Ilie Câsâru, clădirea din imaginea de mai sus va fi vândută de către moștenitorii lui către Vasile și Gheorghe Sumbasacu, care își vor instala aici celebrele magazine Sumbasacu. Clădirea va fi naționalizată în anul 1950 iar la începutul anilor ’80 va fi demolată. Pe fostul amplasament al acestei clădiri se află astăzi Statuia ecvestră a Regelui Carol I.

ADEVĂRUL DESPRE “POȘTA VECHE” DIN CĂLĂRAȘI

            Cu toate că atât eu cât și prof. Nicu Țiripan am scris în mai multe rânduri despre adevărata poveste a clădirii cunoscută de călărășeni drept “Poșta Veche”, o recentă postare de pe site-ul WIKIPEDIA m-a determinat să reiau cât mai documentat problema și să clarific, odată pentru totdeauna, istoricul acestei clădiri, mai ales că recent, la Arhivele Naționale din Slobozia, am descoperit un document care lămurește pe deplin lucrurile.

            Dar iată ce este scris, negru pe alb, în WIKIPEDIA: “Construită înainte de anul 1894 (pe vremea lui Carol I) cu funcțiunea principală de Poștă, clădirea situată în Str. București nr. 193 este singura clădire de Poștă de acest tip care mai există în acest moment în România.” Ca unul care iubesc Călărașiul, orașul în care m-am format ca om și ca intelectual, o asemenea afirmație cum că la mine în oraș există singura clădire din România construită cu destinația de Poștă care se mai păstrează până astăzi ar fi trebuit să mă facă deosebit de mândru și să tac mâlc, chiar dacă știu că textul respectiv este o mare gogoriță. Nu o pot face, pentru că muza Clio nu-mi permite acest lucru.

Și atunci să vedem totuși care este adevărul istoric despre această clădire care astăzi, restaurată, îmbogățește zestrea edilitară, și așa destul de săracă, a urbei de pe Borcea. Să o luăm deci, cu începutul.

Un document descoperit recent de mine și care datează din 19 februarie 1888 ne spune clar că imobilul respectiv era o clădire privată, deja construită la acea dată și care consta din “o pereche de case de zid cu două etaje și subsol”. Imobilul era amplasat pe str. București, la intersecția cu str. Heliade Rădulescu, fiind identificat în Planul cadastral al orașului ca locul nr. 1, din Despărțirea a 12-a, culoarea albastră.

Extras din Planul cadastral întocmit de ing. Ioan Siminogeanu la 15 iulie 1852

            Clădirea fusese ridicată de  IACOVACHE BĂDULESCU pe locul care reprezentase „moștenirea zestrală” a soției sale Măndica, după cum se preciza în documentul la care am făcut referire mai sus și care era un Act  de împrumut cu ipotecă, prin care Iacovache Bădulescu împrumuta pe termen de cinci ani 16.000 lei de la pictorul călărășean Constantin Predeleanu, punând gaj imobilul de pe str. București nr. 159.

Extras din Actul de împrumut cu ipotecă încheiat la 19 februarie 1888 între Constantin Predeleanu și Iacovache Bădulescu

            Dar cine era acest Iacovache Bădulescu care înainte de 1888(foarte probabil prin 1883, după cum afirma pictorul Constantin Predeleanu în a sa broșură Noțiuni istorice asupra județului Ialomița) își permisese să construiască una dintre cele mai frumoase și spațioase clădiri private ale Călărașiului.

Din documentele consultate de mine rezultă că Iacovache Bădulescu s-a născut la Fetești în anul 1844, într-o familie de oamnei înstăriți care se ocupa cu arendășia, calitate în care documentele vremii îl amintesc și pe Iacovache după 1870, când avea în arendă Moșia statului de la Fetești. Se stabilește la Călărași în anul 1875, după căstoria cu Smaranda Stănescu, fiica lui Petre Stănescu, un călărășean bogat, care ocupase în trei rânduri funcția de primar al urbei de pe Borcea, și a Mitanei Hagi Țoncovici, care provenea dintr-o altă familie celebră și bogată a Călărașiului, a căror casă, construită prin anii 1836-1838 pe terasa dinspre parc, a rezistat până la cutremurul din 1977.

Casa lui Țoncovici de pe terasa Parcului Central, demolată în 1977

Iacovache și Smaranda Bădulescu au avut nu mai puțin de 8 copii(6 băieți și două fete) din rândul cărora Alexandru I. Bădulescu, avocat de profesie, va ajunge prefect, deputat și senator de Călărași. Dar cel mai cunoscut din familia Bădulescu avea să fie Virgiliu, care va îmbrăca haina militară, ajungând până la gradul de general. El este “părintele” primului Batalion de vânători de munte din România(1916) și întemeietorul Oficiului Național de Educație Fizică(ONEF) și al Institutului Național de Educație Fizică(INEF) în anul 1922. Moare în timpul celui de al doilea război mondial, la 27 decembrie 1944. Astăzi, în semn de respect și apreciere, Brigada 61 vânători de munte poartă numele generalului Virgiliu I. Bădulescu, fiul lui Iacovache și Smaranda Bădulescu, născut la Călărași pe 23 septembrie 1882, în casa părinților săi de pe str. Heliade Rădulescu nr. 4.

Virgiliu Bădulescu și casa în care a văzut lumina zilei

            După moartea mamei sale, în anul 1901, Alexandru Bădulescu moștenește imobilul din str. București nr. 159, unde își instalează biroul de avocatură și redacțiile ziarelor “Deșteptarea Ialomiței” și “Dunărea”. Cu începere de la 23 aprilie 1913, Alexandru Bădulescu închiriază o parte din imobil Biroului de poștă Călărași, care fusese înființat încă din anul 1865 și care până atunci funcționase în diferite case particulare, iar în perioada anilor 1896-1902 chiar în noul local al Prefecturii.

Întrucât Alexandru Bădulescu se căsătorise în anul 1906 cu Sofia Angelescu din București, naș de cununie fiindu-le liderul conservatorilor călărășeni, Mihai Cantacuzino, fiul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino – Nababul, cel mai bogat român de la începutul secolului XX, după 1930 își va muta atât cabinetul de avocatură cât și domiciliul în Capitală, localul din Călărași fiind închiriat în totalitate Oficiului local de poștă și telefonie, care a funcționat aici până prin anii 1967-1968 când se mută în noul sediu din Centru.

Clădirea de pe București primește alte funcționalități temporare, inclusiv cea de internat școlar, dar începe să se deterioreze, ceea ce îi determină pe proprietarii legali, Alexandra Bădulescu și Maria Sofia Cârjan, să o doneze municipalității Călărași în anul 1976. Intrat în domeniul public, imobilului din strada București avea să i se dea mai multe întrebuințări până în anul 1990(Casa a căsătoriilor și Tribunal județean după 1981).

Sediu al Tribunalului județean

După 1990 aici au avut sediile mai multe gazete și partide politice locale, precum și unele birouri ale finanțelor publice. Neîntreținut, localul ajunge o ruină, deși fusese declarat monument istoric. Această calitate avea până la urmă să îl salveze. Un proiect de reabilitare fusese inițiat de primarul Nicolae Dragu, dar nefinalizat din cauza neseriozității unei firme din București căreia i se atribuise localul cu condiția refacerii conform arhitecturii inițiale. Grație insistențelor lui Florin Rădulescu, actualul custode al Muzeului Municipal, proiectul este reluat și finalizat de fostul primar Daniel Ștefan Drăgulin, în urma unei finanțări asigurate de Agenția de dezvoltare Sud Muntenia, cu sediul la Călărași. Așa se face că astăzi călărășenii pot admira una din puținele clădiri de patrimoniu reabilitate cu fonduri publice.

Casa Iacovache Bădulescu astăzi