Verificându-mi documentele și materialele publicate de subsemnatul timp de peste 40 de ani în presa locală și națională, am găsit un material cu titlul de mai sus, pe care l-am publicat în anul 1991 în ziarul local ORA, pe care l-am scos la Călărași, împreună cu ziaristul Iulian Talianu. Se împlineau, atunci, 40 de ani de la marea deportare din Bărăgan din anul 1951. Peste 10 ani, în 2001, atunci când se marca împlinirea unei jumătăți de secol de la marile deportări în Bărăgan, în calitatea mea de prefect al județului Călărași, am inițiat, împreună cu alți factori decizionali de atunci, amplasarea de monumente în județ care să amintească de tragedia petrecută în satele nou înființate în Bărăgan, în acea teribilă vară a lui 1951: Ezeru(pe raza comunei Grădiștea de azi), Pelicani(la ieșirea din Călărași, spre Slobozia), Dropia(în apropierea satului Drajna), Movila Gâldăului(pe teritoriul actualei comune Borcea), Olaru(pe teritoriul actualei comune Roseți) și Salcâmi(pe teritoriul actualei comune Perișoru). Dar iată ce scriam atunci, în mai 1991, la început de presă liberă în România:
“În urmă cu nu prea mulți ani, în actele de identitate ale unor confrați de-ai noștri putea fi văzută amprenta unei ștampile cu indicativul, inocent la prima vedere, D.O. De aici și apelativul de D.O.-iști sub care erau cunoscuți posesorii unor asemenea acte de identitate. Însă sub acest indicativ se ascund scene aproape de groază din viața multor locuitori ai Câmpiei Bărăganului din anii 1949-1955. Dacă ar fi numai să derulăm câteva imagini dintr-un scenariu, care se așteaptă încă scris și transpus pe peliculă, prin fața ochilor ne vor trece numeroase garnituri de trenuri înțesate cu oameni speriați, luați cu forța într-o noapte din căminele lor și aruncați, mai apoi, în mijloc de Bărăgan, lăsați să se descurce fiecare cum o putea. Bătrâni, oameni în puterea vârstei și copii în scutece, familii cu câteva bocceluțe, în care abia au reușit să adune o brumă din agoniseala de-o viață, privesc dezorientați la nesfârșirea câmpiei. Apoi, numai ei știu cu ce efort, au ridicat din pământ un fel de semibordeie în care să se poată ascunde de arșița dogoritoare a verii sau de urgia Crivățului, în nopțile lungi de iarnă.
În aceste adăposturi, care în condiții normale n-ar fi satisfăcut gustul țăranului român nici ca grajduri pentru animale, s-au desfășurat numeroase evenimente nefericite pe care memoria D.O.-iștilor le-a reținut pentru totdeauna. Cu respectul cuvenit sacrificiilor îndurate de cei în cauză, prezentăm cititorilor noștri câteva imagini de arhivă din acele adevărate <ghetouri ale Bărăganului>.”