Conform Legii 102/2015, în fiecare an, în cea de a doua duminică din luna mai, a fost instituită Ziua portului tradițional. Pentru a marca acest moment, public și eu această postare.

Costumul țărănesc constituie unul din domeniile cele mai vaste și mai complexe ale culturii populare romînești. Pe bună dreptate, specialiștii consideră că ne aflăm în fața unui ansamblu artistic care presupune materii prime, tehnici, meșteșuguri și îndeletniciri diverse. Referindu-se la sorgintea costumului popular românesc, marele istoric Nicolae Iorga afirma, în lucrarea ,,Portul popular românesc”, editată la Vălenii de Munte, în anul 1912: ,,Elementul care a dat întregii noastre națiuni tot fondul cultural popular e elementul tracic. Și dacii și geții și ceilalți locuitori ai Peninsului Balcanice și cei care trecuseră Marea dar se așezaseră în Asia Mică, ne-au lăsat portul lor popular în liniile lui generale. Ni l-au lăsat și în elementele de înfrumusețare, ni l-au lăsat în cromatica lui, în culorile pe care le întrebuințăm, mai ales, și în legăturile dintre aceste culori”.

          Realizat în cea mai mare parte în cadrul gospodăriei țărănești închise, costumul popular se confecționa inițial de fiecare femeie pentru nevoile propriei familii. Materiile prime necesare ( pielea, lâna, cânepa, inul, mai târziu bumbacul și borangicul) erau obținute ca urmare a ocupațiilor tradiționale pe care le practicau: creșterea animalelor și cultura plantelor. Informații scrise despre componența pieselor de costum popular din zona Călărașiului avem începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel,  dr. Gheorghe Crăiniceanu, într-o lucrare monografică publicată în anul 1895, scria, referitor la costumul din satele de pe Borcea:

,,Veșmintele se fac în casă: femeile mai fac și ii sau cămăși de mătase cu fir și fluturi, batiste și fote: cei avuți cumpără postav gros de curteici și îl îmblănesc cu miel negru. Pentru femei și fete cumpără stămburi, lustreuri, tulpanuri, picheturi, mătăsuri și scurteici de postav”.

O altă sursă documentară, din prima jumătate a secolului nostru, menționează, referitor la îmbrăcămintea locuitorilor din zona Călărașiului: ,,Cu căciula moțată așezată pe-o ureche, țăranul din Ceacu, Ciocănești sau Ulmu îți dă impresia că veșnic e voios. Aproape toți sunt îmbrăcați cu haine de postav cafeniu, sau vopsit negru, țesut în casă și dat la piuă. Unii poartă ghetele de box, alții cisme de box sau blănculeț – un fel de piele mai proastă și mai scorțoasă, iar mulți poartă opinci”.

Din păcate, în ultmii 50 de ani portul popular din zonă a degenerat, concomitent cu apariția posibilităților pentru săteni de a-și cumpăra îmbrăcăminte confecționată la oraș. Pentru cercetătorul etnograf sunt cu atât mai surprinzătoare cazurile când țăranii mai în vârstă sot din locuri numai de ei știute elemente ale costumului popular tradițional care ne permit astăzi să reconstruim, în linii generale, portul popular de altă dată.

Costumul de muncă  este confecționat, urmărindu-se în primul rând rezistența, din care cauză materialele folosite sunt: cânepa, inul , lâna, bumbacul țesute în casă, croite tot în casă sau la croritori. Mai târziu pătrund țesăturile industriale și hainele de muncă  cumpărate ,, de gata” din târguri sau orașe.

1. a) Bărbații purtau vara opinci din piele de porc sau de vacă, cu ,, nojițe”, obiele, mai târziu încălțăminte cumpărată; izmene din pânză albă sau vopsită, până la glezne, largi, comode; cămașa lungă ( cea mai veche), ,, de trei sferturi” sau ,, de băgat în pantaloni”, croită simplu, largă, răscoiala în jurul gâtului cu o despicătură în față, încheiată cu două ațe legate, și mai târziu cu nasturi. De obicei nu aveau guler, ci o ‚,bentiță” în jurul gâtului. Nu erau decorate sau foarte rar decorate discret; pălăria de pai sau de fetru; brâu simplu sau curea pe talie. În anotimpurile răcoroase îmbrăcau vesta simplă, țesută și croită în casă, mai târziu ,, flaneaua”, în culori închise; pantalonul din ,,aba” și apoi din țesîturi groase industriale; opinca cu ,, oghiele” groase, gheata sau cisma ,, de cumpărat”; ,, antiriul” – haină mai scurtă din aba gri, maro, neagră, croit la croitori specializați; ,, zăbunul” din aba, haina mai lungă, uneori căptușită cu blană de oaie în interior: brâul din lână pentru talie, lung, înfășurat de câteva ori ( pentru protejare de frig); căciula de oaie. Caracteristică pentru toată zona, folosindu-se și astăzi este  ,,pistelca”: șorț purtat în față, în toate anotimpurile. Este țesut în casă, în două ițe, din cânepă, in, bumbac (urzeală) cu băteala din lână. Culoarea de fond este închisă:negru, maro , ,, învărgate” cu dungi subțiri ( pe verticală de obicei). Are o formă dreptunghiulară și este prins în talie cu două fire răsucite din material de urzeală și lână, lungă până la genunchi sau chiar peste, uneori are un buzunar în față la partea de sus.
2. b) Femeile purtau vara opinci ușoare sau încălțăminte cumpărată; cămașă lungă, croită dintr-o lungime de pânză fără cusături pe umăr , cu clini pe lateral pentru lărgime, mâneca dreaptă, răscroită în jurul gâtului ca și la bărbaț Nedecorate sau, rar, decorate discret, se legau în talie cu o ,,ață”, iar la câmp, când era farte cald, se prindea poala în brâu: șorțul țesut în casă, asemănător cu ,, pistelca”bărbaților, dar mai amplu și mai  ușor încrețit pe talie; fusta din pânză vopsită; ,, tulpanul” în pânză subțire pe cap, peste care se lega ,,barișul” (triunghi de pânză albă) sau basmaua. Iarna și în anotimpurile mai reci se adaugă ,,androcul” din lână, fusta din țesături groase (de casă sau cumpărate); ,,scurteica” din aba sau țesături groase, rezistente, căptușite uneori cu blană de oaie în interior, cu lungimea peste talie;

,,broboada” din lână pe cap. Mai recent se confecționează un fel de bluze numite ,, camizon”, cu nasturi în față, cu ,,platcă”, guler răsfrânt sau bentițe în jurul gâtului, o fustă din același material, largă și șorțul în față( fie cel vechi din lână, fie din același material cu bluza și fusta). Cămașa lungă, descrisă anterior, este purtată ,, pe dedesupt”. Ca și ,, pistelca” bărbaților, șorțul femeiesc se poartă chiar și astăzi, dar cu subfusta din materiale industriale. Chestionate fiind, câteva femei bătrâne, la Chirnogi, au răspuns că deși poartă  haine ,, moderne” niciodată nu renunță la șorțul vechi și îl poartă pe sub fustă ,, pentru a se simți mai îmbrăcate”.

Portul popular de sărbătoare  constituie un ansamblu de piese cărora țărăncile și-au concentrat atenția. Dorința ca acestea să fie cât mai frumoase, mai deosebite este evidentă. Costumele din această categorie reprezintă și un mijloc de exprimare a ierhariei sociale. Fie că erau purtate cu ostentație, fie cu modestie, ele nu se îndepărtează însă de caracteristicile esențiale, valabile pentru o comunitate, creându-se modele și un anumit mod de purtare care a variat puțin în decursul timpului. Zona în care se încadrează județul Călărași situându-se la răscruce de drumuri (importante în primul rând pentru negoț) a fost străbătută de multe curente de civilizație care și-au lăsat amprenta și în costumul popular. Localnicii însă au adaptat deprinderilor și gustului lor, elemente de artă orientală sau occidentală, inovând și creând într-un mod care a dus la realizarea unor costume originale. Costumul de sărbătoare era purtat ocazional ( la biserică, la horă, la ceremonii) fiind păstrat în lăzile de zestre și transmis de la o generație la alta.

a)Costumul de sărbătoare al bărbaților se caracterizează prin simplitate, fiind mai puțin supus capriciilor ,, modei”. A suferit doar transformări care marchează trecerea de la portul popular la cel orășenesc. Vara, acest costum avea ca piese componente: pălăria de pai sau fetru (negru, maro, gri); izmene sau pantalon alb, colorat.Croiala era simplă, din două lungimi de pânză pentru fiecare picior, prinse la mijloc cu un părtrat de pânză ( pentru lărgime). Îmbinarea bucăților se realiza cu acul, printr-o ,, cheiță” decorativă. Pe marginile de jos apare o decorație simplă în dungulițe, motive geometrice sau vegetale discrete, eventual colțișori croșetați, mici, din fir alb; opinci  sau încălțăminte de oraș; cămașa, cea mai răspândită fiind cea dreaptă, croită dintr-o singură lungime, cu clini adăugați laterla. Mânecile,, dintr-o lățime” sunt drepte, cusute pe corpul cămășii, largi             ( mai rar s-a folosit manșeta – aceasta sub influența portului adus din alte zone ale țării).

Erau tăiate rotund pe lângă gât sau cu guler, cu o deschizătură în față încheiată cu fire răsucite (colorate) legate, prevăzute cu ciucurași sau cu nasture. Părțile componente sunt îmbinate cu fir alb sau colorat, decorativ, cu acul sau cu croșeta, prin ,, cheițe”. Caracteristică zonei este lungimea care ajungea uneori până spre glezne, motiv pentru care erau numite ,, cămășoaie”. Treptat această lungime o poartă doar bătrânii, la tineri cămașa scurtându-se până la cea ,, de trei sferturi” sau de ,, băgat în pantaloni” . Materialul de bază a fost pânza albă țesută în casă. Decorul realizat cu acul și croșeta este discret, în tonuri de gălbui, albastru sau alb și se concentrează în jurul gâtului ( pe bentiță, guler), pe piept în jurul despicăturii, pe mânecă în locul de îmbinare cu corpul cămășii. Odată cu pătrunderea firelor industriale cromatica se îmbogățește, devenind uneori stridentă și pierzând din sobrietate. Motivele sunt geometrice sau vegetale; brâul, înfășurat pe talie era țesut ,, lână în lână”, în patru ițe, lat de 15- 20 cm, la adulți, mai îngrust la copii și tineri ( numit în acest caz ,, beată”), avea la capete ciucuri legați sau franjuri lungi. Se păstrează culoarea naturală a lânii sau intervin culori în funcție de vârstă (negru-bătrâni, negru și roșu – adulți, roșu-tineri, albastru-copii); centura de piele, care uneori se purta închisă peste brâu. Iarna și anotimpurile reci, bărbații foloseau căciula de miel negru, mai rar în culori deschise, purtată cu ,, moțul” arănjat ,, creastă de cocoș” ( la tineri) sau ,, cu taler” ( la bătrâni), caz în care partea de sus se lărgea și căciula era mai puțin înaltă; pantaloni din aba, de culoare neagră, maro, cenușiu, bleumarin, denumiți în unele sate ,, poturi”. Croiala este amplă, cu partea de sus îndoită formând ,,brăcinarul” prin care se introducea un șiret mai gros. Erau decorați cu ,, gaitane”  negre. Poturii confecționați mai recent, din țesătură mai fină, ,,lustruită la boiangiu”, erau adunați în partea de sus în crețuri sau pliseuri mărunte, brăcinarul constituindu-l o bandă cusută peste crețuri, întreruptă în față și încheiată cu nasturi. În acest caz talia era mai înaltă ,, antiriul” mai scurt, din aceleași țesături ca și poturii, avea reverul drept petrecut peste cel stâng, cu buzunare, cu nasturi ,, de sidef” sau metalici ( împrumutați de la uniformele militare). Ornamentele, din ,, găitane” negre, se regăsescu pe marginile reverelor, buzunarelor, mânecilor, uneori pe piept și pe spate: vesta , croită din aceleași materiale cu antiriele, cu buzunar, se purta sub antiriu, peste cămașă ( în acest caz scurtă). Decorația este identică cu a antiriului, având ,, același model”, haina din aba, de culoare închisă sau din ,, dimie” albă, decorată cu ,, gaitane” colorate ( în partea cea mai de sud), mai lungă decât antiriul. În interior, uneori avea și blană de oaie, iar la guler blană de miel; cojocul, din piele de oaie, e diferit de la o localitate la alta, fiind confecționat de meșteri specializați, care au răspândit pe o arie mai restrânsă sau mai largă anumite modele de croială sau decor. Cele mai vechi modele erau realizate prin broderii cu lână colorată și fâșii împletite din piele. Acestea, necesitând un volum mai mare și fiind mai scumpe, au existat în număr redus, răspândite fiind cele croite mai simplu, vopsite în culori închise și decorate cu aplicații din piele.

b)Costumul de sărbătoare al femeilor se prezintă în mai multe variante determinate fie de influențe ale altor zone prin ,, modele” preluate, fie de capriciile ,,modei” în timp. Cu toate acestea există elemente comune păstrate în componența fiecărui tip de costum: ,, tulpanul”  de cap, o ,, legătură” din pânză albă țesută în casă, mai târziu din ,, șifon” , purtat legat peste părul pieptănat ,, cu coc” adunat, cu ,, coade” împletite ( căzând liber la fetițe și tinere,  adunate peste cap la adulte, femei); ,, barișul” – un triunghi de pânză albă, decorată pe colțul ,, de spate” cu broderie perforată realizată cu acul din fire albe, ( pe ,, fire trase” din țesătură), înconjurată de colțișori realizați cu croșeta. Uneori se coseau și mărgelușe, mai recent; basmaua – de culoare închisă pentru femeile mai în vârstă, de obicei ,, de tîrg”; marama – din borangic, foarte rar folosită și doar în zonele de întrepătrundere cu alte județe; brâul, țesut în patru ițe ,, lână în lână, roșu (la tinere), roșu cu negru( la adulte) sau maro, negru ( la cele în vârstă). Se purta pe talie ascuns sub șorțuri, uneori pe deasupra; opinca – din piele de porc sau vacă –  s-a renunțat de foarte mult timp la ea în favoarea încălțămintei cumpărate la târg și oraș. S-au purtat obielele la opinci și mai apoi ciorapul alb de bumbac , uneori decorat, sau negru            ( la cele mai în vârstă);  cămășa – unul dintre cele mai importante piese ale costumului, era confecționată în casă , din pânză albă țesută în război cu fire de in, bumbac, boragnic. Răspândită a fost ,, pânza cu margine” ( cu dungulițe foarte fine în tente de galben sau bej, mai late spre marginea țesăturii). Uneori partea superioară era confecționată din pânza de borangic, pânză cu margine, iar în partea de jos din pânză de bumbac (mai ieftină). Iarna și în anotimpul rece, acestor obiecte li se mai adaugă fusta țesută din lână, amplă, în culori închise, încrețită în talie; ,,broboade” de lână, inițial țesută în casă, apoi cumpărată, de dimensiuni mari, în culori închise, cu ciucuri împletiți pe margini. Avea forma pătrată, așezându-se peste tulpan, bariș sau basma, îndoită în două ; ,, scurteica cu vulpi” – confecționată de croitori, din țesături groase, căptușită la interior cu blană de miel, pe guler și în față, vizibil, cu blană de vulpe, decorativ. Acestea constituiau  ,,semne” de bunăstare, fiind purtate cu ostentație de posesoare: cojocelul și haina de dimie albă.

Variantele de costume purtate în zonă, pe arii mai largi sau mai restrânse, își datorează numele pieselor care se purtau peste cămașa cu poale lungi și se încadrează în câteva tipuri:

-cu catrințe pereche, numite ,, pistelci”, purtate în față și în spate, cu influențe din Teleorman. Se păstrează un asemenea costum complet în Mitreni, fragmente la Radovanu și în alte localități. Pistelcile sunt țesute ,, lână în lână”, de formă dreptunghiulară, nu prea late, lungi peste genunchi. Fondul este de culoare închisă, decorat cu dungi verticale, alternate cu motive geometrice, mai accentuate pe marginea de jos și părțile laterale. Pistelca ,, de spate” era uneori mai simplu decorată. Culorile folosite la decor sunt roșu stins, maro, tente palide de galben uneori alb;

-cu fotă , țesută dreptunghiulară înfășurată în jurul șoldurilor. Decorul este grupat pe capete sub formă de dungi și alesături și sub formă de ,, bete” pe margini.  ( O astfel de fotă se păstrează la Valea Popii);

– cu ,,androc” – fustă largă, ciupag și șorț, purtat în localitățile unde tradiția s-a păstrat mai puțin, aceste așezări luând ființă mai recent. Androcul, țesut din in, bumbac, lână este răspândit în multe astfel de localități noi, dar apare și în satele vechi. Caracteristică pentru această piesă este lungimea până la glezne. Era amplu, permițând mișcarea. Țesătura era  păstrată în culoarea naturală a firelor din care era țesută sau era vopsită. Șorțul din față are aceleași caracteristici ca și cel de muncă, descris anterior, dar este mai amplu, iar materialul de țesut era de calitate superioară. Decorul este mai pronunțat, printre dungi apărând și motive geometrice mărunte

(se păstrează două bucăți la Valea Popii, țesute prin 1930). Acest șorț a fost repede înlocuit cu cel confecționat din țesături industriale. Pentru fetițe și fete foarte tinere, costumul păstrează modelele adultelor. O piesă specifică pentru această vârstă este șorțul confecționat din pânză albă, brodat cu motive geometrice sau vegetale în culori mai vii. Erau de dimensiuni mici pentru fetițe și mai mari, ușor încrețite, pentru fetele tinere, care îl purtau peste poalele albe separat croite, încrețite  întalie, lungi peste genunchi, atunci când se prindeau pentru prima dată în horă ( la 14 – 15 ani). ,,Ia” este o altă piesă specifică vârstelor mici, croite și decorate la fel cu partea de sus a cămășii pentru adulte.

Ca ,,podoabe”, răspândite în zonă au fost: ,, salbele de gât” din monede de aur sau argint. Numărul monedelor indica starea socială a purtătoarei, fiind foarte scumpe. S-au purtat salbe pe unul, două sau chiar trei rânduri. Astăzi asemenea aspecte se mai regăsesc doar în fotografii vechi. S-au mai purtat și mărgelele de sticlă, cumpărate din târguri, mai recent. ,, La modă” au fost și șirurile din boabe de ,, mărgean” (corali), aduse prin sate de negustori. Paietele și firul metalic introdus în țesătura pentru costume, deși au pătruns ( pe calea negoțului din zonă) de mulți ani, apar mai rar și nu sunt recunoscute de țărani ca făcând parte din costumul tradițional.