Arhivele lunare: Mai 2018

Obiceiuri familiale în lumea satelor călărășene – NAȘTEREA ȘI BOTEZUL

 

Indiferent de vicisitudinile care s-au abătut de-a lungul secolelor asupra neamului românesc, înaintaşii noştri au găsit totdeauna timpul şi dispoziţia necesară pentru a marca evenimentele fundamentale ce apăreau şi apar în viaţa fiecărei familii: naşterea, căsătoria şi moartea. S-au creat chiar adevărate cutume sau ritualuri ce s-au transmis din generaţie în generaţie, îmbrăcând peste ani, haina obiceiurilor familiale, ce se regăsesc azi în satele călărăşene, nealterate, in fondul lor principal, suferind însă, invetiabil influenţele modernismului. O menţiune aparte se impune totuşi a fi făcută. Cu toate încercările repetate care uneori au căpătat şi aspectul unor abuzuri (vezi limitarea timpului pentru desfăşurarea unor nunţi sau frecventele întreruperi de energie electrică în lumea satelor, tocmai în zilele de sărbătoare, când se oficiau nunţi sau botezuri), regimul totalitar comunist n-a reuşit să denatureze caracterul tradiţional religios al unor obiceiuri familiale.

Obiceiurile legate de naştere, cuprind mituri de apărare împotriva a tot ceea ce putea fi dăunător noului născut, precum şi ceremonialul de integrare în lumea creştină care să-i asigure copilului o evoluţie firească în viaţă. De regulă, la naştere, femeia însărcinată era asistată şi ajutată de moaşa satului, aleasă, de obicei, dintre femeile mai vârstnice şi cu mai multă experienţă. Moaşa avea numeroase îndatoriri faţă de noul născut. Astfel, ea făcea prima baie fătului, cu care ocazie punea în apă diverse lucruri  cu semnificaţii simbolice: bani ca să aibă noroc, să fie sănătos şi tare ca argintul, flori ca să fie frumos, ouă să aibă pielea curată şi sănătoasă, miere ca să fie dulce. Apa de la prima scaldă era aruncată într-un loc curat, pentru a feri copilul de boli.

În mentalitatea populară, viitorul copilului era hotărât de trei ursitori care se  înfăţişau la patul fătului în prima săptămână de la naștere, în a treia, a cincea și a șaptea zi a săptămânii. Ursitoarele erau aşteptate cu masa pusă. Se credea că soarta unui nou-născut depinde de cele trei zâne,  care stabileau calităţile copilului şi momentele vieţii.

Credinţa populară în ursitoare, de la care oamenii aşteaptă semne privind destinul pe care îl va avea copilul nou-născut, îşi are rădăcinile în mitologia greacă. De la cele trei babe Moira, zâne urâte şi rele în mitologia greacă, se trag ursitoarele românilor, transformate de credinţa populară în zâne surori sau fecioare nemuritoare.  Ursitoarele, numite adesea şi Ursite, sunt trei fete sau mai bine zis trei zâne care vin să croiască ursita copilului nou-născut, întotdeauna în săptămâna care s-a născut copilul, în nopţile fără soț. După cum mi-au povestit în urmă cu peste 25 de ani  unele bătrâne  din satele călărășene, zânele care preziceau viitorul copilului la naștere  aveau nume. Cea mare se chema chiar Ursitoarea și ea era cea care ţinea fusul şi furca şi stabilea cursul vieţii. Soarta, cea de a doua zână, era cea care prezicea destinul, iar  Moartea era cea care stabilea când se va curma viaţa celui abia născut.

În satele vechi din Bărăgan exista credință că cele trei zâne, urseau pe rând, fiecare dând o calitate copilui şi fiecare stabilind un moment din viaţă. Una îi dădea minte şi noroc, alta frumuseţe sau urâciune, a treia bogăţie sau sărăcie, glorie sau robie. Spuneau din fir a păr toate cele ce au să se întâmple cu nou-născutul, când va muri și de ce fel de moarte are să moară.

dj-ursitoare-botez-timisoara

Moaşa copilului era aceea care  făcea demersurile de rigoare pentru primirea zânelor ursitoare, pregătind „turta de ursitori”, sare, zahăr, apă, o ulcică cu vin, o strachină cu făină, boabe de cereale şi diverse legume care se găsesu în perioada respectivă a anului. Se spune că în nopțile în care veneau zânele să ursească copilului în cauză, mama fătului visa ceea ce ursitoarele prevesteau copiulului ei şi, în funcţie de preziceri, îndruma mai apoi viaţa fătului.

În ultimul timp, când aproape toate naşterile au loc în spitale, momentul ursitoarelor este înlocuit cu un obicei ce se practică la „luatul moţului”, când copilul este pus să aleagă de pe un platou unde i se aşează mai multe obiecte şi în funcţie de obiectul ales (carte, bani, aur, pâine, foarfece, cleşte, ş.a.) se preconizează care ar fi viitorul profesional al copilului.

Botezul era cel mai important moment din viaţa unui copil, care însemna creştinarea nou născutului și integrarea acestuia în comunitatea creştină, fiind  astfel eliberat de “jugul forţelor rele”. Botezul copilului se realiza, de regulă, după şase săptămâni, atunci când lăuza avea dreptul să iasă în lume. Era un moment deosebit în viaţa fiecarei familii, pentru că prin botez fiul lor, creştinizându-se intra „în rândul lumii”.

Pentru botez erau aleşi naşii, de regulă aceeaşi care cununaseră părinţii, deveniţi de aici înainte, un fel de părinţi spirituali ai tânărului. În satele din Bărăgan exista credința că dacă refuzi creştinarea unui copil era un act de slăbiciune care atrăgea nenorociri şi ghinion, iar dacă te ofereai  să botezi de bună voie copilul erai iertat de păcate.

Botezul se oficia la biserica din sat după care urma petrecerea, la care participau rudele şi prietenii apropiaţi. La petrecerea de botez, mai ales în Muntenia, naşul împărţea tuturor celor care asistau la ceremonial câte un bănuţ, care avea menirea să dovedească faptul că pruncul a îmbrăţişat religia creştină. Era ca un fel de document, mai ales că în familiile mai înstărite se treceau chiar şi numele naşului şi anul botezului pe acele mici monede. Acestea aveau de fapt rolul de martori (mărturii), care dovedeau autenticitatea botezului, se prindeau în pieptul invtiaţilor şi se păstrau în familie ca o adevărată podoabă.

botez-in-familia-cimpoiec59f-ioan-c59fi-dochia

La un an după botez avea loc aşa numita „cumetrie”, când naşii tăiau „moţul” copilului, act care încheia petrecerile ceremonialului de naştere.  „Moţul” era împletit sau legat cu un fir roşu, după care se păstra într-o batistă, pus la loc sigur de mamă.

În linii generale, aceste obiceiuri se păstrează şi astăzi în satele călărăşene, relaţiile de cumetrie stabilite cu acest prilej devenind adevărate relaţii de rudenie, finii purtând un respect deosebit naşilor, pe care îi vizitează cu prilejul sărbătorilor religioase şi mai ales, de „lăsata secului”, atunci când finii merg „cu plocon” la naşi.

PORTUL POPULAR DIN SATELE CĂLĂRĂȘENE

 

Conform Legii 102/2015, în fiecare an, în cea de a doua duminică din luna mai, a fost instituită Ziua portului tradițional. Pentru a marca acest moment, public și eu această postare.

Costumul țărănesc constituie unul din domeniile cele mai vaste și mai complexe ale culturii populare romînești. Pe bună dreptate, specialiștii consideră că ne aflăm în fața unui ansamblu artistic care presupune materii prime, tehnici, meșteșuguri și îndeletniciri diverse. Referindu-se la sorgintea costumului popular românesc, marele istoric Nicolae Iorga afirma, în lucrarea ,,Portul popular românesc”, editată la Vălenii de Munte, în anul 1912: ,,Elementul care a dat întregii noastre națiuni tot fondul cultural popular e elementul tracic. Și dacii și geții și ceilalți locuitori ai Peninsului Balcanice și cei care trecuseră Marea dar se așezaseră în Asia Mică, ne-au lăsat portul lor popular în liniile lui generale. Ni l-au lăsat și în elementele de înfrumusețare, ni l-au lăsat în cromatica lui, în culorile pe care le întrebuințăm, mai ales, și în legăturile dintre aceste culori”.

revolutionary_romania_by_c_d_rosenthal

          Realizat în cea mai mare parte în cadrul gospodăriei țărănești închise, costumul popular se confecționa inițial de fiecare femeie pentru nevoile propriei familii. Materiile prime necesare ( pielea, lâna, cânepa, inul, mai târziu bumbacul și borangicul) erau obținute ca urmare a ocupațiilor tradiționale pe care le practicau: creșterea animalelor și cultura plantelor. Informații scrise despre componența pieselor de costum popular din zona Călărașiului avem începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel,  dr. Gheorghe Crăiniceanu, într-o lucrare monografică publicată în anul 1895, scria, referitor la costumul din satele de pe Borcea:

,,Veșmintele se fac în casă: femeile mai fac și ii sau cămăși de mătase cu fir și fluturi, batiste și fote: cei avuți cumpără postav gros de curteici și îl îmblănesc cu miel negru. Pentru femei și fete cumpără stămburi, lustreuri, tulpanuri, picheturi, mătăsuri și scurteici de postav”.

O altă sursă documentară, din prima jumătate a secolului nostru, menționează, referitor la îmbrăcămintea locuitorilor din zona Călărașiului: ,,Cu căciula moțată așezată pe-o ureche, țăranul din Ceacu, Ciocănești sau Ulmu îți dă impresia că veșnic e voios. Aproape toți sunt îmbrăcați cu haine de postav cafeniu, sau vopsit negru, țesut în casă și dat la piuă. Unii poartă ghetele de box, alții cisme de box sau blănculeț – un fel de piele mai proastă și mai scorțoasă, iar mulți poartă opinci”.

Din păcate, în ultmii 50 de ani portul popular din zonă a degenerat, concomitent cu apariția posibilităților pentru săteni de a-și cumpăra îmbrăcăminte confecționată la oraș. Pentru cercetătorul etnograf sunt cu atât mai surprinzătoare cazurile când țăranii mai în vârstă sot din locuri numai de ei știute elemente ale costumului popular tradițional care ne permit astăzi să reconstruim, în linii generale, portul popular de altă dată.

Costumul de muncă  este confecționat, urmărindu-se în primul rând rezistența, din care cauză materialele folosite sunt: cânepa, inul , lâna, bumbacul țesute în casă, croite tot în casă sau la croritori. Mai târziu pătrund țesăturile industriale și hainele de muncă  cumpărate ,, de gata” din târguri sau orașe.

  1. a) Bărbații purtau vara opinci din piele de porc sau de vacă, cu ,, nojițe”, obiele, mai târziu încălțăminte cumpărată; izmene din pânză albă sau vopsită, până la glezne, largi, comode; cămașa lungă ( cea mai veche), ,, de trei sferturi” sau ,, de băgat în pantaloni”, croită simplu, largă, răscoiala în jurul gâtului cu o despicătură în față, încheiată cu două ațe legate, și mai târziu cu nasturi. De obicei nu aveau guler, ci o ‚,bentiță” în jurul gâtului. Nu erau decorate sau foarte rar decorate discret; pălăria de pai sau de fetru; brâu simplu sau curea pe talie. În anotimpurile răcoroase îmbrăcau vesta simplă, țesută și croită în casă, mai târziu ,, flaneaua”, în culori închise; pantalonul din ,,aba” și apoi din țesîturi groase industriale; opinca cu ,, oghiele” groase, gheata sau cisma ,, de cumpărat”; ,, antiriul” – haină mai scurtă din aba gri, maro, neagră, croit la croitori specializați; ,, zăbunul” din aba, haina mai lungă, uneori căptușită cu blană de oaie în interior: brâul din lână pentru talie, lung, înfășurat de câteva ori ( pentru protejare de frig); căciula de oaie. Caracteristică pentru toată zona, folosindu-se și astăzi este  ,,pistelca”: șorț purtat în față, în toate anotimpurile. Este țesut în casă, în două ițe, din cânepă, in, bumbac (urzeală) cu băteala din lână. Culoarea de fond este închisă:negru, maro , ,, învărgate” cu dungi subțiri ( pe verticală de obicei). Are o formă dreptunghiulară și este prins în talie cu două fire răsucite din material de urzeală și lână, lungă până la genunchi sau chiar peste, uneori are un buzunar în față la partea de sus.
  2. b) Femeile purtau vara opinci ușoare sau încălțăminte cumpărată; cămașă lungă, croită dintr-o lungime de pânză fără cusături pe umăr , cu clini pe lateral pentru lărgime, mâneca dreaptă, răscroită în jurul gâtului ca și la bărbaț Nedecorate sau, rar, decorate discret, se legau în talie cu o ,,ață”, iar la câmp, când era farte cald, se prindea poala în brâu: șorțul țesut în casă, asemănător cu ,, pistelca”bărbaților, dar mai amplu și mai  ușor încrețit pe talie; fusta din pânză vopsită; ,, tulpanul” în pânză subțire pe cap, peste care se lega ,,barișul” (triunghi de pânză albă) sau basmaua. Iarna și în anotimpurile mai reci se adaugă ,,androcul” din lână, fusta din țesături groase (de casă sau cumpărate); ,,scurteica” din aba sau țesături groase, rezistente, căptușite uneori cu blană de oaie în interior, cu lungimea peste talie;

,,broboada” din lână pe cap. Mai recent se confecționează un fel de bluze numite ,, camizon”, cu nasturi în față, cu ,,platcă”, guler răsfrânt sau bentițe în jurul gâtului, o fustă din același material, largă și șorțul în față( fie cel vechi din lână, fie din același material cu bluza și fusta). Cămașa lungă, descrisă anterior, este purtată ,, pe dedesupt”. Ca și ,, pistelca” bărbaților, șorțul femeiesc se poartă chiar și astăzi, dar cu subfusta din materiale industriale. Chestionate fiind, câteva femei bătrâne, la Chirnogi, au răspuns că deși poartă  haine ,, moderne” niciodată nu renunță la șorțul vechi și îl poartă pe sub fustă ,, pentru a se simți mai îmbrăcate”.

Portul popular de sărbătoare  constituie un ansamblu de piese cărora țărăncile și-au concentrat atenția. Dorința ca acestea să fie cât mai frumoase, mai deosebite este evidentă. Costumele din această categorie reprezintă și un mijloc de exprimare a ierhariei sociale. Fie că erau purtate cu ostentație, fie cu modestie, ele nu se îndepărtează însă de caracteristicile esențiale, valabile pentru o comunitate, creându-se modele și un anumit mod de purtare care a variat puțin în decursul timpului. Zona în care se încadrează județul Călărași situându-se la răscruce de drumuri (importante în primul rând pentru negoț) a fost străbătută de multe curente de civilizație care și-au lăsat amprenta și în costumul popular. Localnicii însă au adaptat deprinderilor și gustului lor, elemente de artă orientală sau occidentală, inovând și creând într-un mod care a dus la realizarea unor costume originale. Costumul de sărbătoare era purtat ocazional ( la biserică, la horă, la ceremonii) fiind păstrat în lăzile de zestre și transmis de la o generație la alta.

a)Costumul de sărbătoare al bărbaților se caracterizează prin simplitate, fiind mai puțin supus capriciilor ,, modei”. A suferit doar transformări care marchează trecerea de la portul popular la cel orășenesc. Vara, acest costum avea ca piese componente: pălăria de pai sau fetru (negru, maro, gri); izmene sau pantalon alb, colorat.Croiala era simplă, din două lungimi de pânză pentru fiecare picior, prinse la mijloc cu un părtrat de pânză ( pentru lărgime). Îmbinarea bucăților se realiza cu acul, printr-o ,, cheiță” decorativă. Pe marginile de jos apare o decorație simplă în dungulițe, motive geometrice sau vegetale discrete, eventual colțișori croșetați, mici, din fir alb; opinci  sau încălțăminte de oraș; cămașa, cea mai răspândită fiind cea dreaptă, croită dintr-o singură lungime, cu clini adăugați laterla. Mânecile,, dintr-o lățime” sunt drepte, cusute pe corpul cămășii, largi             ( mai rar s-a folosit manșeta – aceasta sub influența portului adus din alte zone ale țării).

Erau tăiate rotund pe lângă gât sau cu guler, cu o deschizătură în față încheiată cu fire răsucite (colorate) legate, prevăzute cu ciucurași sau cu nasture. Părțile componente sunt îmbinate cu fir alb sau colorat, decorativ, cu acul sau cu croșeta, prin ,, cheițe”. Caracteristică zonei este lungimea care ajungea uneori până spre glezne, motiv pentru care erau numite ,, cămășoaie”. Treptat această lungime o poartă doar bătrânii, la tineri cămașa scurtându-se până la cea ,, de trei sferturi” sau de ,, băgat în pantaloni” . Materialul de bază a fost pânza albă țesută în casă. Decorul realizat cu acul și croșeta este discret, în tonuri de gălbui, albastru sau alb și se concentrează în jurul gâtului ( pe bentiță, guler), pe piept în jurul despicăturii, pe mânecă în locul de îmbinare cu corpul cămășii. Odată cu pătrunderea firelor industriale cromatica se îmbogățește, devenind uneori stridentă și pierzând din sobrietate. Motivele sunt geometrice sau vegetale; brâul, înfășurat pe talie era țesut ,, lână în lână”, în patru ițe, lat de 15- 20 cm, la adulți, mai îngrust la copii și tineri ( numit în acest caz ,, beată”), avea la capete ciucuri legați sau franjuri lungi. Se păstrează culoarea naturală a lânii sau intervin culori în funcție de vârstă (negru-bătrâni, negru și roșu – adulți, roșu-tineri, albastru-copii); centura de piele, care uneori se purta închisă peste brâu. Iarna și anotimpurile reci, bărbații foloseau căciula de miel negru, mai rar în culori deschise, purtată cu ,, moțul” arănjat ,, creastă de cocoș” ( la tineri) sau ,, cu taler” ( la bătrâni), caz în care partea de sus se lărgea și căciula era mai puțin înaltă; pantaloni din aba, de culoare neagră, maro, cenușiu, bleumarin, denumiți în unele sate ,, poturi”. Croiala este amplă, cu partea de sus îndoită formând ,,brăcinarul” prin care se introducea un șiret mai gros. Erau decorați cu ,, gaitane”  negre. Poturii confecționați mai recent, din țesătură mai fină, ,,lustruită la boiangiu”, erau adunați în partea de sus în crețuri sau pliseuri mărunte, brăcinarul constituindu-l o bandă cusută peste crețuri, întreruptă în față și încheiată cu nasturi. În acest caz talia era mai înaltă ,, antiriul” mai scurt, din aceleași țesături ca și poturii, avea reverul drept petrecut peste cel stâng, cu buzunare, cu nasturi ,, de sidef” sau metalici ( împrumutați de la uniformele militare). Ornamentele, din ,, găitane” negre, se regăsescu pe marginile reverelor, buzunarelor, mânecilor, uneori pe piept și pe spate: vesta , croită din aceleași materiale cu antiriele, cu buzunar, se purta sub antiriu, peste cămașă ( în acest caz scurtă). Decorația este identică cu a antiriului, având ,, același model”, haina din aba, de culoare închisă sau din ,, dimie” albă, decorată cu ,, gaitane” colorate ( în partea cea mai de sud), mai lungă decât antiriul. În interior, uneori avea și blană de oaie, iar la guler blană de miel; cojocul, din piele de oaie, e diferit de la o localitate la alta, fiind confecționat de meșteri specializați, care au răspândit pe o arie mai restrânsă sau mai largă anumite modele de croială sau decor. Cele mai vechi modele erau realizate prin broderii cu lână colorată și fâșii împletite din piele. Acestea, necesitând un volum mai mare și fiind mai scumpe, au existat în număr redus, răspândite fiind cele croite mai simplu, vopsite în culori închise și decorate cu aplicații din piele.

b)Costumul de sărbătoare al femeilor se prezintă în mai multe variante determinate fie de influențe ale altor zone prin ,, modele” preluate, fie de capriciile ,,modei” în timp. Cu toate acestea există elemente comune păstrate în componența fiecărui tip de costum: ,, tulpanul”  de cap, o ,, legătură” din pânză albă țesută în casă, mai târziu din ,, șifon” , purtat legat peste părul pieptănat ,, cu coc” adunat, cu ,, coade” împletite ( căzând liber la fetițe și tinere,  adunate peste cap la adulte, femei); ,, barișul” – un triunghi de pânză albă, decorată pe colțul ,, de spate” cu broderie perforată realizată cu acul din fire albe, ( pe ,, fire trase” din țesătură), înconjurată de colțișori realizați cu croșeta. Uneori se coseau și mărgelușe, mai recent; basmaua – de culoare închisă pentru femeile mai în vârstă, de obicei ,, de tîrg”; marama – din borangic, foarte rar folosită și doar în zonele de întrepătrundere cu alte județe; brâul, țesut în patru ițe ,, lână în lână, roșu (la tinere), roșu cu negru( la adulte) sau maro, negru ( la cele în vârstă). Se purta pe talie ascuns sub șorțuri, uneori pe deasupra; opinca – din piele de porc sau vacă –  s-a renunțat de foarte mult timp la ea în favoarea încălțămintei cumpărate la târg și oraș. S-au purtat obielele la opinci și mai apoi ciorapul alb de bumbac , uneori decorat, sau negru            ( la cele mai în vârstă);  cămășa – unul dintre cele mai importante piese ale costumului, era confecționată în casă , din pânză albă țesută în război cu fire de in, bumbac, boragnic. Răspândită a fost ,, pânza cu margine” ( cu dungulițe foarte fine în tente de galben sau bej, mai late spre marginea țesăturii). Uneori partea superioară era confecționată din pânza de borangic, pânză cu margine, iar în partea de jos din pânză de bumbac (mai ieftină). Iarna și în anotimpul rece, acestor obiecte li se mai adaugă fusta țesută din lână, amplă, în culori închise, încrețită în talie; ,,broboade” de lână, inițial țesută în casă, apoi cumpărată, de dimensiuni mari, în culori închise, cu ciucuri împletiți pe margini. Avea forma pătrată, așezându-se peste tulpan, bariș sau basma, îndoită în două ; ,, scurteica cu vulpi” – confecționată de croitori, din țesături groase, căptușită la interior cu blană de miel, pe guler și în față, vizibil, cu blană de vulpe, decorativ. Acestea constituiau  ,,semne” de bunăstare, fiind purtate cu ostentație de posesoare: cojocelul și haina de dimie albă.

Variantele de costume purtate în zonă, pe arii mai largi sau mai restrânse, își datorează numele pieselor care se purtau peste cămașa cu poale lungi și se încadrează în câteva tipuri:

-cu catrințe pereche, numite ,, pistelci”, purtate în față și în spate, cu influențe din Teleorman. Se păstrează un asemenea costum complet în Mitreni, fragmente la Radovanu și în alte localități. Pistelcile sunt țesute ,, lână în lână”, de formă dreptunghiulară, nu prea late, lungi peste genunchi. Fondul este de culoare închisă, decorat cu dungi verticale, alternate cu motive geometrice, mai accentuate pe marginea de jos și părțile laterale. Pistelca ,, de spate” era uneori mai simplu decorată. Culorile folosite la decor sunt roșu stins, maro, tente palide de galben uneori alb;

-cu fotă , țesută dreptunghiulară înfășurată în jurul șoldurilor. Decorul este grupat pe capete sub formă de dungi și alesături și sub formă de ,, bete” pe margini.  ( O astfel de fotă se păstrează la Valea Popii);

– cu ,,androc” – fustă largă, ciupag și șorț, purtat în localitățile unde tradiția s-a păstrat mai puțin, aceste așezări luând ființă mai recent. Androcul, țesut din in, bumbac, lână este răspândit în multe astfel de localități noi, dar apare și în satele vechi. Caracteristică pentru această piesă este lungimea până la glezne. Era amplu, permițând mișcarea. Țesătura era  păstrată în culoarea naturală a firelor din care era țesută sau era vopsită. Șorțul din față are aceleași caracteristici ca și cel de muncă, descris anterior, dar este mai amplu, iar materialul de țesut era de calitate superioară. Decorul este mai pronunțat, printre dungi apărând și motive geometrice mărunte

(se păstrează două bucăți la Valea Popii, țesute prin 1930). Acest șorț a fost repede înlocuit cu cel confecționat din țesături industriale. Pentru fetițe și fete foarte tinere, costumul păstrează modelele adultelor. O piesă specifică pentru această vârstă este șorțul confecționat din pânză albă, brodat cu motive geometrice sau vegetale în culori mai vii. Erau de dimensiuni mici pentru fetițe și mai mari, ușor încrețite, pentru fetele tinere, care îl purtau peste poalele albe separat croite, încrețite  întalie, lungi peste genunchi, atunci când se prindeau pentru prima dată în horă ( la 14 – 15 ani). ,,Ia” este o altă piesă specifică vârstelor mici, croite și decorate la fel cu partea de sus a cămășii pentru adulte.

Ca ,,podoabe”, răspândite în zonă au fost: ,, salbele de gât” din monede de aur sau argint. Numărul monedelor indica starea socială a purtătoarei, fiind foarte scumpe. S-au purtat salbe pe unul, două sau chiar trei rânduri. Astăzi asemenea aspecte se mai regăsesc doar în fotografii vechi. S-au mai purtat și mărgelele de sticlă, cumpărate din târguri, mai recent. ,, La modă” au fost și șirurile din boabe de ,, mărgean” (corali), aduse prin sate de negustori. Paietele și firul metalic introdus în țesătura pentru costume, deși au pătruns ( pe calea negoțului din zonă) de mulți ani, apar mai rar și nu sunt recunoscute de țărani ca făcând parte din costumul tradițional.

 

SCURTE CONSIDERAȚII ISTORICO-ETNOGRAFICE DESPRE SATELE CĂLĂRĂȘENE

 

            Stresanta viață cotidiană din orașe ne determină, uneori, să uităm că totuși noi românii ne-am născut, ca popor, la sate. Rareori mai avem timp să ne căutăm rădăcinile adânc înfipte în cernoziomul Bărăganului și să ne mai rugăm la mormintele înaintașilor noștri. Acolo, în satele din Bărăgan,  timpul trece greu, încet, nimeni nu se grăbește, viața se scurge lin, profitând din plin de fiecare clipă. Oamenii sunt altfel, mai prietenoși, mai buni la suflet. Ei judecă altfel lucrurile, respectând obiceiuri străvechi și tradiții, dar punând pe primul loc omul, apoi pământul, pe care parcă vremurile de azi i-au făcut să nu-l mai prețuiască ca altădată, atunci când îl stropeau cu sânge.

            Țăranii din satele călărășene, atât câți au mai rămas,  inspiră aerul curat de  dimineață și se uită cu mândrie la grădina lor, la animalele din bătătură. Se duc apoi în câmp să vadă cum cresc culturile și speră încă în loialitatea arendașilor. Țăranii noștri trăiesc fără prea multe pretenții, fără să se întristeze prea des, se bucură și de ploaie, și de zapadă, și de soare, și de vant. Toate capriciile naturii pentru ei sunt binecuvântări, sunt dar de la Dumnezeu. Cu gândul la acești oameni minunați ai Bărăganului, din rândul cărora mă revendic, public aceste scurte considerații istorico-etnografice despre satele călărășene.

Calarasi

            Aşa cum o demonstrează numeroasele vestigii arheologice şi mărturii documentare, văile Argeşului, Mostiştei, Gălăţuiului, Dunării şi Borcei constituie leagăne de străveche locuire, ale căror începuturi se pierd în negura vremurilor. Din timpuri străvechi, actualul teritoriu al judeţului Călăraşi a constituit şi o zonă de legătură între Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Pe aici s-au încrucişat drumurile ce coborau din Transilvania sau din nordul Moldovei spre a ajunge la schelele de la Dunăre sau pentru a trece în Balcani sau la Marea Neagră.

            Primele sate din judeţ sunt atestate documentar încă din secolele al XIV-lea şi al XV-lea, dar felul cum sunt menţionate confirmă existenţa lor dinainte de aceste consemnări scrise. Marea lor majoritate apar în legătură cu daniile voievodale făcute mânăstirilor Cozia, Dealul, Radu Vodă, Cernica, Argeş, Snagov, Plumbuita, ş.a. sau unor dregători. De altfel, în perioada secolelor XVI-XVIII sunt cunoscute peste 13 mânăstiri care aveau proprietăţi în această parte a ţării.

            În ceea ce priveşte răspândirea aşezărilor în perioada secolului XIV-XVIII, se observă că în timp ce zona centrală a Bărăganului şi Câmpiei Mostiştei se menţine până târziu slab locuită, văile fluviilor sunt dens populate. Din cele peste 3000 de sate şi târguri citate de I.Donat în lucrarea sa „Aşezările omeneşti din Ţara Românească în secolele XIV-XVI, găsim pentru teritoriul judeţului nostru un număr de  56 de sate, dintre care amintim: Budeşti,  Spanţov, Chiselet, Chirnogi, Căscioarele, Ulmeni, Mânăstirea, Vărăşti, Ulmu, Ciocăneşti, Unirea, Jegălia, Cuneşti, Grădiştea, Călăraşi, Olteniţa ş.a. Treptat, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi mai ales în prima jumătate a secolului XIX-lea, se constituie noi aşezări în spaţiile din cele două câmpii, dar fenomenul va fi mai evident după aplicarea reformei agrare din 1864 şi a vânzărilor succesive de suprafeţe de pământ din terenurile statului de la sfârşitul secolului XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (Dorobanţu, Cuza Vodă, Curcani, Vlad Ţepeş, Dragoş Vodă, Ştefan Vodă, Independenţa ş.a.). Ultimele aşezări rurale din judeţ sunt apărute după aplicarea reformelor agrare din 1921 (Constantin Brâncoveanu, Ştefan cel Mare, Dragalina) şi 1945 (Dâlga şi Drajna).

În ceea ce priveşte o clasificare pe criterii etnografice a tipurilor de aşezări din judeţ deosebim:

  1. a) localităţi după localizarea geografică în teren:

– aşezări situate în microdepresiuni uşor suspendate având vetrele amplasate între două dealuri domoale (Săruleşti, Frăsinet, Gurbăneşti, Sultana, Găunoşi);

– aşezări situate în trepte, amplasate pe terasele unor râuri sau lacuri (Valea Argovei, Mihai Viteazu, Vărăşti, Siliştea, Ileana, Nana, Lehliu Sat);

– aşezări de luncă situate pe văile principalelor cursuri de apă din judeţ (Budeşti, Şoldanu, Chiselet, Ulmeni, Spanţov, Mânăstirea, Ciocăneşti, Grădiştea, Roseţi, Jegălia, Borcea);

– aşezări de şes, amplasate în câmpie deschisă (Dor Mărunt, Dragoş Vodă, Perişoru, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Lehliu Gară)

  1. b) localităţi clasificate după morfologie:

– aşezări de formă neregulată, care sunt aşezări vechi şi s-au constituit prin amplasări succesive de locuinţe, fără să existe un plan dinainte stabilit (Mihai Viteazu, Lupşanu, Mânăstirea, Frăsinet, Valea Argovei, Săruleşti, Gurbăneşti, Ulmu);

– aşezări alungite de-a lungul unui drum principal sau care urmează firul unei ape (Ciocăneşti, Grădiştea, Jegălia, Borcea, ş.a.)

– aşezări geometrice, cu structură stradală rectangulară, sunt aşezări noi de regulă, înfiinţate la sfârşitul secolului XIX  și începutul secolului XX(Independenţa, Cuza Vodă, Ştefan Vodă, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Dragoş Vodă, Dragalina, Plevna, Nicolae Bălcescu, Alexandru Odobescu etc);

  1. c) localităţi clasificate după profilul economico-funcţional:

– aşezări predominant agricole (Lehliu Sat, Dor Mărunt, Gurbăneşti, Vlad Ţepeş, Jegălia, Ştefan cel Mare, Lupşanu, etc)

– aşezări agricole pescăreşti (Ciocăneşti, Rasa, Independenţa, Valea Argovei, Mihai Viteazu, Lupşanu, Belciugatele, Ulme, ş.a.)

– aşezări agriole pastorale (Roseţi, Dichiseni, Borcea, Vărăşti, Spanţov, Luica, Nana)

– aşezări agricole specializate amplasate de regulă în apropierea oraşelor (Modelu, Tonea, Valea Roşie, Mitreni, Fundulea)

– aşezări industrial-comerciale (Călăraşi, Olteniţa, Lehliu Gară)

  1. d) localităţi clasificate după regimul de proprietate.

             În decursul evoluţiei lor istorice, localităţile judeţului au avut o situaţie diferită în ceea ce priveşte regimul proprietăţii. Astfel putem întâlni cazuri în care s-au înfiinţat pe moşii particulare (situație în care s-au aflat mai multe sate, inclusiv cele două orașe mari de azi, Călăraşiul şi Olteniţa) sau terenurile pe care s-au ridicat aşezările au aparţinut dintotdeauna localnicilor care au fost oameni liberi.  În aceeaşi situaţie se află şi satele constituite prin vânzări de teren din moşiile statului.

imageResize

            Ca o concluzie se impune constatarea că asemenea altor zone etnografice din ţară şi în judeţul Călăraşi se constată că tipul de aşezare nu este dat o dată pentru totdeauna, ci  se modifică în funcţie de evoluţia generală a societăţii, în contextul calitativ diferit al orânduirilor sociale, pe măsura valorificării resurselor economice locale.

 

DOCUMENTELE INDEPENDENȚEI

 

Sunt în istoria noastră multimilenară fapte şi momente de referinţă care au marcat evoluţia poporului român, pentru care valori şi idealuri cum au fost statornicia în vatra strămoşească, libertatea şi neatârnarea, străbat ca un fir roşu prin veacuri. În rândul acestora, cucerirea în urmă cu 141 ani a Independenţei de stat absolute a României se înscrie ca un eveniment de maximă importanţă pentru consolidarea edificiului statal modern şi înfăptuirea visului secular al înaintaşilor – Făurirea statului naţional unitar român, eveniment de la care au trecut aproape 100 de ani

Dorită de secole şi apărată cu arma în mână pe cîmpurile de luptă din Balcani, Independenţa a fost opera  energică a poporului român din toate colţurile ţării, ridicat acum ca un monolit pentru realizarea unui obiectiv istoric, ale cărei semnificații continuă să fie actuale şi astăzi, într-o lume tot mai integrată și cosmopolită.  De altfel, istoria Independenţei noastre este o istorie a trecutului, a prezentului şi a viitorului, pentru că toate faptele importante ale înaintaşilor noștri trebuie să fie mai mult apreciate de cei de azi, dacă se dorește cu adevărat ca  poporul român să fie respectat și apreciat de popoarele lumii.

Din file îngălbenite de vreme, păstrate cu sfinţenie în casa de istorie a patriei – Arhivele Naționale – desprindem pentru cititorii noştri două documente.

Primul document, datat la 3 mai 1877, este un Raport întocmit, la Oltenița, de către locotenentul Fotino în care sunt descrise acțiunile militare prin care trupele românești din localitate, atacate de trupele turcești din Turtucaia, răspund cu foc de artilerie acestora.

Pe la orele 3 1/4 inamicul din înălţimile fortificaţiei ale Turtucaiei au început a arunca obuze pe teritoriul nostru; după al 7-lea foc mi-a dat ordin dl colonel Peretz, comandantul avangardei, de a răspunde prin focuri asupra oraşului Turtucaia.

            Lupta continuă de o parte şi de alta, fără ca inamicul să poată face cea mai mică stricăciune bateriei. Atunci inamicul trimise un monitor care era înarmat cu 6 piese de artilerie: acest vas îşi combina acţiunea cu aceea a bateriilor dar toate fuse de prisos, căci efectul fură nul.

            În rezumat efectul bateriei noastre a fost că a împiedicat monitorul de a aborda coastele noastre, lucru ce l-au încercat. A dat foc oraşului Turtucaia în 3 locuri şi a făcut să înceteze şi focurile bateriilor inamice.

            Trupa s-a condus foarte bine. Toţi servanţii de tunuri şi ajutorii de servanţi s-au condus admirabil.

First_Canon_Fire

În timp ce mulţi dintre locuitorii judeţului nostru plecaseră pe frontul din Balcani pentru a apăra, cu arma în mînă, idealurile sfinte ale libertăţii şi independenţei, părinţii, mamele şi soţiile acestora au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru susţinerea morală şi materială a războiului. Astfel, şi Nicolae Mănescu, președintele Comitetului permanent al județului Ialomița(președinte al Consiliului județean de azi – nota ns.) și  Mihai Gheorghescu, membru al Comitetului permanent(consilier județean – nota ns.), ambii din Călăraşi, ofereau, în folosul armatei române, o treime din salariul lor.

Redăm în continuare, conţinutul documentului în cauză:

 

Călăraşi, 20 Mai 1877

Domnule Ministru,

            Faţă de grava situaţie în care se găseşte astăzi ţara, mai cu seamă din momentul proclamării independenţei ei absolute, pe care trebuie s-o susţinem chiar cu preţul sîngelui.

            Subsemnaţii până la contribuţiunea de sînge ce trebuie să dăm acestei ţări în care ne-am născut, vă rugăm domnule ministru  să binevoiţi a primi ca ofrandă  pentru Stat a treia parte din salariul nostru adică: Eu Nicolae Mănescu ca preşedinte al Comitetului permanent Ialomiţa şi eu Mihai Gheorghescu ca membru al acestui comitet.

            Acest mic obol îl oferim cu începere de la 1 Mai curent, chiar pînă la încheierea păcei dacă vom avea onoarea a ocupa aceste funcţiuni sau oricare altele în mod eventual.

            Binevoiţi a primi asigurarea profundului nostru respect.”

N.Mănescu, M.Gheorghescu

DOCUMENTE INEDITE DESPRE EVENIMENTELE DIN DECEMBRIE 1989 DE LA CĂLĂRAȘI

 

                Despre ce a fost în Decembrie 1989, Revoluție populară sau Lovitură de stat orchestrată pe fondul nemultumirilor generale ale românilor față de Regimul Ceaușescu,  cred că istoria va da cât de curând un verdict cât mai aproape de adevăr.

                În ceea ce ne privește, evenimentele desfășurate la Călărași la  sfârșitul lunii decembrie 1989 ne sunt încă proaspte în memorie. Mai mult, în urmă cu ceva vreme, pregătisem pentru publicare niște însemnări personale, pe care le intitulasem „Șapte zile, cât șapte ani”, proiect pe care nu știu din ce motive l-am abandonat. În esență, încercam să descriu, așa cum le-am trăit eu, primele zile tulburi ale instalării noii puteri politice  la Călărași, începând cu evenimentele petrecute la 22 decembrie 1989, când foștii lideri locali comuniști, în frunte cu Ioan Iuliu Foriș, ultimul prim-secretar al Comitetului județean PCR, au fost arestați și duși la Unitatea militară de aviație de la Fetești, unde au fost deținuți până pe 31.12.1989, când au fost puși în libertate și li s-a stabilit regim de domiciliu forțat.

                Atunci, la cald, s-au spus vrute și nevrute despre regimul de detenție la care au fost supuși foștii lideri comuniști călărășeni. Mai târziu, din cărți pe care le-au publicat atât Ioan Foriș, cât și Gheorghe Glodeanu, acesta din urmă fost lider politic comunist la Ialomița dar pe care evenimentele din 22 decembrie l-au găsit în județul Călărași și, în consecință, a fost arestat și depus la aceeași unitate militară din Fetești, am aflat că la Fetești scurtul regim de detenție al foștilor lideri comuniști locali a fost mai degrabă un sejur plăcut!

                Despre perioada detenției de la Fetești, prin hazard, recent am intrat în posesia unor documente originale, de fapt declarațiile olografe ale tuturor celor deținuți la Fetești în perioada 22 decembrie-31 decembrie 1989. Voi publica doar câteva dintre acestea, cu precizarea că toate documentele originale care se află acum în posesia mea vor fi predate Filialei Călărași a Arhivelor Naționale, pentru că, în opinia mea, fac parte din Fondul Arhivistic Național.

                Voi mai publica un proces-verbal din 28 decembrie 1989, din care rezultă că la acea dată, procurorii din județ constituiseră un Comitet de sprijin al Consiliului județean provizoriu al Frontului Salvării Naționale, noua structură de putere de la Călărași, al cărei președinte fusese desemnat, în noaptea de 22 decembrie 1989, avocatul Doru Ioan Tărăcilă.

FORIS I

Declarația lui Ioan Foriș, din 31 decembrie 1989, când este eliberat de la U.M. 01844

FORIS II

Declarația lui Ioan Foriș din 27.01.1990, prin care anunță că își stabilește domiciliul în orașul Satu Mare

 

GLODEANU

Declarația lui Gheorghe Glodeanu din 31.12.1989

DRAGOMIR

Declarația lui Gheorghe Dragomir, ultimul primar comunist al municipiului Călărași

CHIRITA

Declarația lui Chiriță Elena, fostă Secretar cu propaganda din 02.01.1990, care din emoție și-o datează 02.01.1989!

PROCES VERBAL

Proces-verbal de constituire a Comitetului de sprijin al procurorilor

 

 

Obiceiuri populare din spațiul călărășean la început de vară – CALOIANUL ȘI PAPARUDELE

 

Caloianul este un obicei popular practicat în trecut pentru aducerea ploii în vreme de secetă sau în zilele de după Paște. Caloianul era solul trimis de oameni la zeul ploii, pentru a-l îndupleca să dezlege ploile. Astfel, pe vreme de secetă, fetele şi femeile de la ţară făceau un omuleţ din lut galben (numit „Caloian”) pe care-l puneau într-un sicriu şi pe care-l boceau ca pe un mort, imitînd astfel ritualul înmormîntării. Femeile cîntau o poezie anume şi apoi îngropau omul din lut lîngă o fîntînă. După trei zile îl dezgropau şi-l aruncau pe apă, pentru a tulbura apele şi norii, aşa cum se întîmplă înainte de a ploua. De ziua Caloianului, bărbaţii arau doar pînă la amiază, iar restul zilei petreceau.

Obiceiul își are originea în epoca precreștină. Legendele tracice spuneau că, după ce marele poet şi profet Orfeu a fost decapitat de către preotesele Soarelui, capul lui a fost aruncat în rîul Naparis(vechea denumire a Ialomiței) şi, plutind pe apă, a continuat să cînte. Cu prilejul acelui tragic eveniment, a început să plouă vijelios, fenomenul ţinînd cîteva zile.

De atunci, tracii, ca să provoace ploile şi să stingă seceta, au creat unul din misterele orfice, punînd o păpuşă într-o corăbioară şi dîndu-i drumul pe apă. Obiceiul a căpătat denumirea de GAL-LIEN „Care pluteşte; Care zboară; Care sare; Care năvăleşte”, strămoșii noștri moștenindu-l cu denumirea Caloian.

Cea mai veche atestare a acestei datini pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul: „În Phrygia, întîmplîndu-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pămîntul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamităţi, iar oracolul le răspunse că să înmormînteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, phrygienii au făcut imaginea tînărului, pe care apoi, plîngînd-o, o înmormîntară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant pînă în zilele noastre”.

Obiceiul Caloianului este respectat în diferite zone ale României. Creștinii au adoptat acest obicei, legândul de Ziua Înălțării Domnului. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strîng la un loc şi se împart, după vîrstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată îşi alege o conducătoare.

Fetele fac o păpuşă de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cîrpe colorate şi flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu, oul înroşit fiind un străvechi simbol al (Re-) Învierii, al Soarelui care răsare în fiecare dimineaţă. În unele sate, micul idol de lut este îmbrăcat în straie ţărăneşti, cu opincuţe şi căciuliţă. Păpuşa se numeşte Caloian sau Scaloian.

caloian-2

Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat ca să plutească pe apă, sau îl pun pe o scîndură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, precum şi cu fel de fel de flori, între care predomină busuiocul,  și îl duc apoi pe malul vreunei ape sau îl îngroapă  într-un loc ascuns.

Mihail Vulpescu, folcloristul care cunoștea foarte bine această zonă etnoculturală, el fiind originar din Lupșanu, descrie, într-una din numeroasele sale lucrări, cum se desfășura obiceiul de Scaloian, în satul său de baștină. De regulă, Scaloianul era organizat în luna mai, prima joi, după Sf. Gheorghe. Fetele din sat se strâng aducând fiecare bani, făină, ouă, unt, vin și țuică pentru a organiza pomana Scaloianului, o păpușă din lut galben, cât mai asemănătoare cu un bărbat, acoperită cu flori și coji de ouă roșii. După executarea și pregătirea păpușii, se mimează înmormântarea acesteia. Fetele conduc Scaloianul prin tot satul, apoi îl duc într-un lan de grâu, unde îl lasă peste noaspte. A doua zi de dimineață este luat și dus pe lacul din apropiere, unde este depus pe un suport din brad, dându-i-se drumul să plutească pe apă. Apoi are loc pomana. Tot timpul cât este plimbat prin sat, fetele îl bocesc.

84

Din constatările noastre, de la Vlad Țepeș și Grădiștea, textul bocetului este următorul: ,, Scaloniene Iene,/Pui de coconele, / Te căută mă-ta/ Prin părurea rară, / Cu inima-amară/ Prin pădurea deasă, / Cu inima arsă/ Rochie de mătasă/ Împletită-n șase,/Papuci cu mărgele,/ Ca la logodele,/ Cămașă cu flori,/ Ca la negustori,/Deschide portițele,/Să vină ploițele,/Să crească mlădițele”. Este cert că rostul acestui ritual, păstrat încă și astăzi în multe sate călărășene, este de a alunga seceta și a invoca venirea ploii atât de necesară grâului ,, la băgatul spicului”, cât și porumbului (A nu se uita zicala foarte frecventă în zonă:,,dacă plouă în mai, avem mălai”).

După înmormîntare, Caloianului i se face pomană, timp în care este bocit din nou: Iene, Scaloiene!?Tinerel te-am îngropat,/De pomană că ţi-am dat,/Apă multă şi vin mult/Să dea Domnul ca un sfînt,/Apă multă să ne ude,/Să ne facă poame multe!

Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşti şi umblă cu el pe la casele oamenilor; iar la casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă făină, ouă, unt şi altele. Cu ceea ce adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducînd şi vin, şi aceasta se numeşte Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat i se spune, ca şi omului de lut, tot Caloian ori Scaloian

Paparudele, menționate de asemenea ca obicei, în lucrările profesorului  Mihai Vulpescu, au constituit o prezență în satele călărășene până în urmă cu nu prea mulți ani. Semnatarul acestui  articol a văzut desfășurându-se acest obicei la  Vlad Țepeș, prin anii  60. În verile cu secetă prelungită, grupuri de fete, în picioarele goale și cu fuste confecționate din frunze de bozii, colindau satul recitând: ,,Paparudă, rudă/ Ia ieși de ne udă/ Cu găleata lată/ Peste toată gloata,/ Să sunăm cheițele/ Să curgă ploițele/Să dăm cu ulciorul,/Să despicăm cerul./Când oi da cu sapa,/ Să țâșnească apa”. Fetele erau întâmpinate de gospodine care le udau picioarele cu apă. Se crede că în acest fel, norii, cei atât de mult așteptați, își vor face prezența și vor satisface nevoia de apă a lanurilor de grâu și porumb.

000001