CĂLĂRAȘI – ORAȘUL BĂRĂGANULUI(I)

Pe 22 și 23 septembrie 2023 Primăria și Consiliul Local au pregătit un Program de manifestări cultural-artistice dedicate marcării ZILELOR CĂLĂRAȘIULUI, eveniment care în acest an este dedicat  aniversării a 428 de ani de atestare documentară a urbei de la cotul Borcei și celor 190 de ani de când Călărașiul a fost investit în calitatea de capitală a fostului județ Ialomița.

Vin și eu în întâmpinarea acestor evenimente  și ofer prietenilor spre lecturare, în două episoade, câteva fragmente deosebite dintr-o pagină de ziar publicată în anul 1938 în revista bucureșteană “Universul literar” sub titlul CĂLĂRAȘI – ORAȘUL BĂRĂGANULUI, sub semnătura lui Dan Bălteanu, un ziarist originar din Fetești, care-și făcuse studiile liceale la Liceul Știrbei din Călărași. Ilustrez acest prim episod cu patru desene ale unor clădiri emblematice din oraș, care există și astăzi. Precizez că desenele respective au fost publicate în anul 1901 în ziarul “Universul”.

De câte ori am avut prilejul să cobor în gara acestui oraş, gară obişnuită prevăzută cu plopi, ederă, bănci şi “cheferişti“, am încercat oarecare sfială. Oraşul acesta întotdeauna m-a privit ca pe un duşman, încruntat. Chiar atunci când, în dosul gării, birjarul improvizat, cu bici rudimentar, cai costelivi şi birjă veche, mă poftea, după ceremonialul obişnuit, în caleaşca lui, vedeam caii ciulindu-şi urechile şi auzeam birja scârţâind din toate încheieturile, parcă spunând:

— Ăsta-i ăla !!…

Şi până la destinaţie, pe str. Cantacuzino, alegea parcă întra-dins toate gropile şi toate pietrele…

Călărașiul este astăzi un oraș frumos care păstrează, ca orice oraş de provincie, pecetea patriarhală a altor vremuri. In vâltoarea lui svâcnindă, lumea bloc-hous-urilor n-a avut încă ce căuta. Fiecare casă e simplă, are grădiniţă, pomi şi cișmea.

Clădirea Liceului Știrbei – 1881

Existenţa lui ca oraş nu e prea veche; deabia şi-a serbat în 1933, centenarul… În 1829, după pacea de la Adrianopol a fost scos de sub stăpânirea otomană trecând  sub stăpânirea rusească. Şi pentru că interesele lor au dictat aşa, în 1833, ruşii mută capitala Ialomiţei de la Urziceni la Călăraşi, cu ofisul Nr. 73 din 14 Aprilie, unde a rămas până azi. Tot în acest an se înfiinţează întâiul Consiliu comunal compus din: comerciantul Răducan Ceauşescu, logofătul Tănase Patentarul, polcovnicul Grigorie Poenaru, chir Dumitru Stoica şi Pană Băcanul.

De-atunci oraşul a început să se desvolte şi a jutat şi de faptul că se află pe malul Borcii, a reuşit să capteze întreaga viaţă economică a Bărăganului. Astăzi el este grânarul Bărăganului…

Biserica Alexe – 1885

Călăraşul este prin excelenţă, un oraş provincial. Se bucură de toate calităţile ca să se numească astfel; are două grădini publice: aşa zisul parc, aşezat pe m alul Borcii, în imediata apropiere a portului, ca şi grădina Palatului, numită astfel fiindcă în mijlocul ei se află situat Palatul tribunalului de Ialomiţa, una din cele mai frumoase clădiri ale oraşului. Este o grădină aranjată după toate cerinţele esteticei moderne, cu alei semănate cu pietriş, eu boschete tainice, cu lampioane moderne.

Primăria – 1886

                Totuşi parcul se bucură de mai multă trecere. Aici se joacă popice, tennis, se bea bere gulerată şi se consumă mici; tot aici, Joia şi Duminica, cântă muzica Regimentului 23 infanterie. În aceste zile, afluenţa în parc este considerabilă. Atunci toată lumea este egală. Pe aleiele lui cu pietriş fin se plimbă, cot la cot, bogatul cu săracul, unii consumând bomboane sau fumând ţigări de la „1 leu în sus“, alţii luptând cu Naţionalele şi cu seminţele prăjite. Parcul este un mare debuşeu al seminţelor prăjite! Dacă ai doi lei, ţi-ai umplut buzunarele doldora şi trei ore să tot faci pe papagalul. Această ocupaţie a intrat în sângele călărăşanului, ajungând în ceea ce priveşte „rosul“, la perfecţiuni pe care nu le pot egala nici cele mai complicate maşini, dacă există aşa ceva.

În acest parc binecuvântat şi de Dumnezeu şi de autorităţi, se înfiripă primele idile, se sparg cele vechi, se refac altele, se pun la cale chefuri, se bârfeşte, se complotează, se râde, se fac farse. Duminca clientela parcului se măreşte prin numărul militarilor de la cele 3 regimente locale, cât şi prin al acelora veniţi din Măgureni sau Volna, două „suburbane“ ale Călăraşiului…

Grădina Palatului este mai dosnică. Aici nu vin decât amatorii de linişte, îndrăgostiţii aflaţi într-un anumit stadiu şi cei de prin imediata apropiere.

Palatul administrativ și de justiție – 1896

Dar Parcul reprezintă nodul vital al oraşului, căci se află în vecinătate imediată cu „Principala“ aşa cum e botezată mai pe scurt, strada Ştirbei Vodă. E o stradă nu prea largă, cu trotoare înguste, aproximativ pavată, pe care se înşiră, de-o parte şi de alta, câteva magazine cu vitrine simandicoase, Primăria, o cofetărie sau două, cafenele și tutungerii, două librării, etc.

Călărăşeanul care se respectă, de îndată ce soarele lunecă spre asfinţit, îşi face apariţia. Până atunci a stat sau la strand, pe malul celălalt al Borcii, sau vârît în bârlog cetind, jucând table sau făcând altceva. Şi nu iese pe Principală ca să vadă ceva nou, căci pe Principală nimic nu se schimbă de la an la altul ci fiindcă acesta a devenit un obiceiu, un instinct, moştenit din tată în fiu.

Aici elegantele oraşului îşi arată pentru întâia oară toaletele, socrii ginerii ori nurorile, ofiţerii siluetele şi uniformele. Streinii de localitate tot aici sunt aduşi de către rude sau prieteni. Devii o persoană aproape oficială, dacă primeşti botezul acestei simandicoase străzi. Altminteri rişti să rămâi un ilustru necunoscut.

Pe „Principală“ nu se prea ţine seamă de etichetă. Nu-i nimic dacă cineva, din greşeală, te-a călcat pe bătătură; îl blestemi dacă vrei, în gând, dar eşti obligat (aşa cere protocolul!) ca atunci când ţi se spune mieros „pardon ?“, să-i răspunzi, cu surâsul cocoţat la acelaşi potenţial: „nu-i ni ­ mic!“. Dacă nu ţi se spune nimic, îl poţi privi ca să-l ţii minte şi să-i faci la fel, căci e cu neputinţă să nu te ciocneşti cu el măcar odată, până când strada începe să se deşerte de lume.

Mai eşti nevoit să fii gata în orice moment să răspunzi la saluturi, sau să saluţi în dreapta şi în stânga; altfel n-ai ce căuta acolo. De aceea călărăşeanul, din spirit practic, m-ai ales tineretul — clientela de toate zilele a „Principalei“ — nu prea poartă pălărie, căci ar însemna să şi-o distrugă în cel mult două săptămâni…

După ce a trecut ora plimbării care e aceeaşi cu ora mesei, călărăşenii, unii făcând popas pe la poarta vreunei fete frumoase, pornesc spre case. Apoi apar, după o oră, o oră şi jumătate, în parc… De la ora 9 seara în sus, străduţa care coboară de pe Principală în parc, geme de plimbăreţi. Târziu de tot, când ceasul de la Palat bate miezul nopţii şi când muzica şi-a împachetat toate instrumentele, atunci forfota parcului se destramă înspre toate colţurile, stăruind până când tăcerea se aşterne, stăpână deplină, pe viaţa adormită a oraşului…-Va urma-