Obiceiuri familiale în lumea satelor călărășene – NAȘTEREA ȘI BOTEZUL

 

Indiferent de vicisitudinile care s-au abătut de-a lungul secolelor asupra neamului românesc, înaintaşii noştri au găsit totdeauna timpul şi dispoziţia necesară pentru a marca evenimentele fundamentale ce apăreau şi apar în viaţa fiecărei familii: naşterea, căsătoria şi moartea. S-au creat chiar adevărate cutume sau ritualuri ce s-au transmis din generaţie în generaţie, îmbrăcând peste ani, haina obiceiurilor familiale, ce se regăsesc azi în satele călărăşene, nealterate, in fondul lor principal, suferind însă, invetiabil influenţele modernismului. O menţiune aparte se impune totuşi a fi făcută. Cu toate încercările repetate care uneori au căpătat şi aspectul unor abuzuri (vezi limitarea timpului pentru desfăşurarea unor nunţi sau frecventele întreruperi de energie electrică în lumea satelor, tocmai în zilele de sărbătoare, când se oficiau nunţi sau botezuri), regimul totalitar comunist n-a reuşit să denatureze caracterul tradiţional religios al unor obiceiuri familiale.

Obiceiurile legate de naştere, cuprind mituri de apărare împotriva a tot ceea ce putea fi dăunător noului născut, precum şi ceremonialul de integrare în lumea creştină care să-i asigure copilului o evoluţie firească în viaţă. De regulă, la naştere, femeia însărcinată era asistată şi ajutată de moaşa satului, aleasă, de obicei, dintre femeile mai vârstnice şi cu mai multă experienţă. Moaşa avea numeroase îndatoriri faţă de noul născut. Astfel, ea făcea prima baie fătului, cu care ocazie punea în apă diverse lucruri  cu semnificaţii simbolice: bani ca să aibă noroc, să fie sănătos şi tare ca argintul, flori ca să fie frumos, ouă să aibă pielea curată şi sănătoasă, miere ca să fie dulce. Apa de la prima scaldă era aruncată într-un loc curat, pentru a feri copilul de boli.

În mentalitatea populară, viitorul copilului era hotărât de trei ursitori care se  înfăţişau la patul fătului în prima săptămână de la naștere, în a treia, a cincea și a șaptea zi a săptămânii. Ursitoarele erau aşteptate cu masa pusă. Se credea că soarta unui nou-născut depinde de cele trei zâne,  care stabileau calităţile copilului şi momentele vieţii.

Credinţa populară în ursitoare, de la care oamenii aşteaptă semne privind destinul pe care îl va avea copilul nou-născut, îşi are rădăcinile în mitologia greacă. De la cele trei babe Moira, zâne urâte şi rele în mitologia greacă, se trag ursitoarele românilor, transformate de credinţa populară în zâne surori sau fecioare nemuritoare.  Ursitoarele, numite adesea şi Ursite, sunt trei fete sau mai bine zis trei zâne care vin să croiască ursita copilului nou-născut, întotdeauna în săptămâna care s-a născut copilul, în nopţile fără soț. După cum mi-au povestit în urmă cu peste 25 de ani  unele bătrâne  din satele călărășene, zânele care preziceau viitorul copilului la naștere  aveau nume. Cea mare se chema chiar Ursitoarea și ea era cea care ţinea fusul şi furca şi stabilea cursul vieţii. Soarta, cea de a doua zână, era cea care prezicea destinul, iar  Moartea era cea care stabilea când se va curma viaţa celui abia născut.

În satele vechi din Bărăgan exista credință că cele trei zâne, urseau pe rând, fiecare dând o calitate copilui şi fiecare stabilind un moment din viaţă. Una îi dădea minte şi noroc, alta frumuseţe sau urâciune, a treia bogăţie sau sărăcie, glorie sau robie. Spuneau din fir a păr toate cele ce au să se întâmple cu nou-născutul, când va muri și de ce fel de moarte are să moară.

dj-ursitoare-botez-timisoara

Moaşa copilului era aceea care  făcea demersurile de rigoare pentru primirea zânelor ursitoare, pregătind „turta de ursitori”, sare, zahăr, apă, o ulcică cu vin, o strachină cu făină, boabe de cereale şi diverse legume care se găsesu în perioada respectivă a anului. Se spune că în nopțile în care veneau zânele să ursească copilului în cauză, mama fătului visa ceea ce ursitoarele prevesteau copiulului ei şi, în funcţie de preziceri, îndruma mai apoi viaţa fătului.

În ultimul timp, când aproape toate naşterile au loc în spitale, momentul ursitoarelor este înlocuit cu un obicei ce se practică la „luatul moţului”, când copilul este pus să aleagă de pe un platou unde i se aşează mai multe obiecte şi în funcţie de obiectul ales (carte, bani, aur, pâine, foarfece, cleşte, ş.a.) se preconizează care ar fi viitorul profesional al copilului.

Botezul era cel mai important moment din viaţa unui copil, care însemna creştinarea nou născutului și integrarea acestuia în comunitatea creştină, fiind  astfel eliberat de “jugul forţelor rele”. Botezul copilului se realiza, de regulă, după şase săptămâni, atunci când lăuza avea dreptul să iasă în lume. Era un moment deosebit în viaţa fiecarei familii, pentru că prin botez fiul lor, creştinizându-se intra „în rândul lumii”.

Pentru botez erau aleşi naşii, de regulă aceeaşi care cununaseră părinţii, deveniţi de aici înainte, un fel de părinţi spirituali ai tânărului. În satele din Bărăgan exista credința că dacă refuzi creştinarea unui copil era un act de slăbiciune care atrăgea nenorociri şi ghinion, iar dacă te ofereai  să botezi de bună voie copilul erai iertat de păcate.

Botezul se oficia la biserica din sat după care urma petrecerea, la care participau rudele şi prietenii apropiaţi. La petrecerea de botez, mai ales în Muntenia, naşul împărţea tuturor celor care asistau la ceremonial câte un bănuţ, care avea menirea să dovedească faptul că pruncul a îmbrăţişat religia creştină. Era ca un fel de document, mai ales că în familiile mai înstărite se treceau chiar şi numele naşului şi anul botezului pe acele mici monede. Acestea aveau de fapt rolul de martori (mărturii), care dovedeau autenticitatea botezului, se prindeau în pieptul invtiaţilor şi se păstrau în familie ca o adevărată podoabă.

botez-in-familia-cimpoiec59f-ioan-c59fi-dochia

La un an după botez avea loc aşa numita „cumetrie”, când naşii tăiau „moţul” copilului, act care încheia petrecerile ceremonialului de naştere.  „Moţul” era împletit sau legat cu un fir roşu, după care se păstra într-o batistă, pus la loc sigur de mamă.

În linii generale, aceste obiceiuri se păstrează şi astăzi în satele călărăşene, relaţiile de cumetrie stabilite cu acest prilej devenind adevărate relaţii de rudenie, finii purtând un respect deosebit naşilor, pe care îi vizitează cu prilejul sărbătorilor religioase şi mai ales, de „lăsata secului”, atunci când finii merg „cu plocon” la naşi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s