Stresanta viață cotidiană din orașe ne determină, uneori, să uităm că totuși noi românii ne-am născut, ca popor, la sate. Rareori mai avem timp să ne căutăm rădăcinile adânc înfipte în cernoziomul Bărăganului și să ne mai rugăm la mormintele înaintașilor noștri. Acolo, în satele din Bărăgan,  timpul trece greu, încet, nimeni nu se grăbește, viața se scurge lin, profitând din plin de fiecare clipă. Oamenii sunt altfel, mai prietenoși, mai buni la suflet. Ei judecă altfel lucrurile, respectând obiceiuri străvechi și tradiții, dar punând pe primul loc omul, apoi pământul, pe care parcă vremurile de azi i-au făcut să nu-l mai prețuiască ca altădată, atunci când îl stropeau cu sânge.

            Țăranii din satele călărășene, atât câți au mai rămas,  inspiră aerul curat de  dimineață și se uită cu mândrie la grădina lor, la animalele din bătătură. Se duc apoi în câmp să vadă cum cresc culturile și speră încă în loialitatea arendașilor. Țăranii noștri trăiesc fără prea multe pretenții, fără să se întristeze prea des, se bucură și de ploaie, și de zapadă, și de soare, și de vant. Toate capriciile naturii pentru ei sunt binecuvântări, sunt dar de la Dumnezeu. Cu gândul la acești oameni minunați ai Bărăganului, din rândul cărora mă revendic, public aceste scurte considerații istorico-etnografice despre satele călărășene.

            Aşa cum o demonstrează numeroasele vestigii arheologice şi mărturii documentare, văile Argeşului, Mostiştei, Gălăţuiului, Dunării şi Borcei constituie leagăne de străveche locuire, ale căror începuturi se pierd în negura vremurilor. Din timpuri străvechi, actualul teritoriu al judeţului Călăraşi a constituit şi o zonă de legătură între Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Pe aici s-au încrucişat drumurile ce coborau din Transilvania sau din nordul Moldovei spre a ajunge la schelele de la Dunăre sau pentru a trece în Balcani sau la Marea Neagră.

            Primele sate din judeţ sunt atestate documentar încă din secolele al XIV-lea şi al XV-lea, dar felul cum sunt menţionate confirmă existenţa lor dinainte de aceste consemnări scrise. Marea lor majoritate apar în legătură cu daniile voievodale făcute mânăstirilor Cozia, Dealul, Radu Vodă, Cernica, Argeş, Snagov, Plumbuita, ş.a. sau unor dregători. De altfel, în perioada secolelor XVI-XVIII sunt cunoscute peste 13 mânăstiri care aveau proprietăţi în această parte a ţării.

            În ceea ce priveşte răspândirea aşezărilor în perioada secolului XIV-XVIII, se observă că în timp ce zona centrală a Bărăganului şi Câmpiei Mostiştei se menţine până târziu slab locuită, văile fluviilor sunt dens populate. Din cele peste 3000 de sate şi târguri citate de I.Donat în lucrarea sa „Aşezările omeneşti din Ţara Românească în secolele XIV-XVI, găsim pentru teritoriul judeţului nostru un număr de  56 de sate, dintre care amintim: Budeşti,  Spanţov, Chiselet, Chirnogi, Căscioarele, Ulmeni, Mânăstirea, Vărăşti, Ulmu, Ciocăneşti, Unirea, Jegălia, Cuneşti, Grădiştea, Călăraşi, Olteniţa ş.a. Treptat, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi mai ales în prima jumătate a secolului XIX-lea, se constituie noi aşezări în spaţiile din cele două câmpii, dar fenomenul va fi mai evident după aplicarea reformei agrare din 1864 şi a vânzărilor succesive de suprafeţe de pământ din terenurile statului de la sfârşitul secolului XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (Dorobanţu, Cuza Vodă, Curcani, Vlad Ţepeş, Dragoş Vodă, Ştefan Vodă, Independenţa ş.a.). Ultimele aşezări rurale din judeţ sunt apărute după aplicarea reformelor agrare din 1921 (Constantin Brâncoveanu, Ştefan cel Mare, Dragalina) şi 1945 (Dâlga şi Drajna).

În ceea ce priveşte o clasificare pe criterii etnografice a tipurilor de aşezări din judeţ deosebim:

1. a) localităţi după localizarea geografică în teren:

– aşezări situate în microdepresiuni uşor suspendate având vetrele amplasate între două dealuri domoale (Săruleşti, Frăsinet, Gurbăneşti, Sultana, Găunoşi);

– aşezări situate în trepte, amplasate pe terasele unor râuri sau lacuri (Valea Argovei, Mihai Viteazu, Vărăşti, Siliştea, Ileana, Nana, Lehliu Sat);

– aşezări de luncă situate pe văile principalelor cursuri de apă din judeţ (Budeşti, Şoldanu, Chiselet, Ulmeni, Spanţov, Mânăstirea, Ciocăneşti, Grădiştea, Roseţi, Jegălia, Borcea);

– aşezări de şes, amplasate în câmpie deschisă (Dor Mărunt, Dragoş Vodă, Perişoru, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Lehliu Gară)

1. b) localităţi clasificate după morfologie:

– aşezări de formă neregulată, care sunt aşezări vechi şi s-au constituit prin amplasări succesive de locuinţe, fără să existe un plan dinainte stabilit (Mihai Viteazu, Lupşanu, Mânăstirea, Frăsinet, Valea Argovei, Săruleşti, Gurbăneşti, Ulmu);

– aşezări alungite de-a lungul unui drum principal sau care urmează firul unei ape (Ciocăneşti, Grădiştea, Jegălia, Borcea, ş.a.)

– aşezări geometrice, cu structură stradală rectangulară, sunt aşezări noi de regulă, înfiinţate la sfârşitul secolului XIX  și începutul secolului XX(Independenţa, Cuza Vodă, Ştefan Vodă, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Dragoş Vodă, Dragalina, Plevna, Nicolae Bălcescu, Alexandru Odobescu etc);

1. c) localităţi clasificate după profilul economico-funcţional:

– aşezări predominant agricole (Lehliu Sat, Dor Mărunt, Gurbăneşti, Vlad Ţepeş, Jegălia, Ştefan cel Mare, Lupşanu, etc)

– aşezări agricole pescăreşti (Ciocăneşti, Rasa, Independenţa, Valea Argovei, Mihai Viteazu, Lupşanu, Belciugatele, Ulme, ş.a.)

– aşezări agriole pastorale (Roseţi, Dichiseni, Borcea, Vărăşti, Spanţov, Luica, Nana)

– aşezări agricole specializate amplasate de regulă în apropierea oraşelor (Modelu, Tonea, Valea Roşie, Mitreni, Fundulea)

– aşezări industrial-comerciale (Călăraşi, Olteniţa, Lehliu Gară)

1. d) localităţi clasificate după regimul de proprietate.

             În decursul evoluţiei lor istorice, localităţile judeţului au avut o situaţie diferită în ceea ce priveşte regimul proprietăţii. Astfel putem întâlni cazuri în care s-au înfiinţat pe moşii particulare (situație în care s-au aflat mai multe sate, inclusiv cele două orașe mari de azi, Călăraşiul şi Olteniţa) sau terenurile pe care s-au ridicat aşezările au aparţinut dintotdeauna localnicilor care au fost oameni liberi.  În aceeaşi situaţie se află şi satele constituite prin vânzări de teren din moşiile statului.

            Ca o concluzie se impune constatarea că asemenea altor zone etnografice din ţară şi în judeţul Călăraşi se constată că tipul de aşezare nu este dat o dată pentru totdeauna, ci  se modifică în funcţie de evoluţia generală a societăţii, în contextul calitativ diferit al orânduirilor sociale, pe măsura valorificării resurselor economice locale.