Ne aflăm deja în atmosfera mirifică specifică sărbătorilor de iarnă. Dintre obiceiurile calendaristice cele mai răspândite şi mai spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt de bună seamă ciclurile legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea anului. Din păcate astăzi, în multe din localitățile urbane  din România, inclusiv  în cele din Câmpia Bărăganului, obiceiurile tradiționale ocazionate de Sărbătoarea Crăciunului și de întâmpinarea Noului An s-au transformat în chiciuri artistice fiind mai degrabă acte mascate de cerșătorie publică. În ultimii ani se constată totuși un reviriment și în acest domeniu, grație  implicării directe  a  oamenilor școlii și a unor preoți care pregătesc cu profesionalism colective de elevi și de tineri în al căror repertoriu sunt incluse colinde și cântece laice și religioase ce se cântau altădată prin satele românești. Lor și tuturor celor care iubesc tradițiile acestor locuri le sunt dedicate rândurile de față.

Din punct de vedere religios, Crăciunul, cea mai veche sărbătoare a omenirii, semnifică nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, trimis pe Pământ să ajute oamenii să devină mai buni, mai credincioși, mai îngăduitori și responsabili, mai toleranți și răbdători. În satele din Bărăgan,  înainte de Crăciun, preotul umbla cu icoana din casă în casă, pentru a vesti Nașterea Domnului. Aceasta este o practică extrem de veche și este, de fapt, o vizită pe care preotul o face credincioșilor săi. Preotul poartă cu el o icoană care înfățișează scena nașterii Mântuitorului și fiecare casă și gospodărie este sfințită, credincioșilor dându-li-se icoana ca să fie sărutată.

Un alt obicei premergător sărbătorilor Crăciunului întânit în satele din Bărăganul călărășean este sacrificarea porcului de Ignat. Obiceiul sacrificării porcului de Ignat, pe 20 decembrie, încă se mai practică pe acolo unde gospodarii cresc porci în propriile curți, pentru ca la Sărbătorile de iarnă sa aibă carne proaspată din care să-și prepare tradiționalele mâncăruri românești: tobă, piftie, caltaboși, afumătură și cârnați. Conform tradiției, după tranșarea și sortarea cărnii, gazda pregătește afară, aproape de locul sacrificării porcului, o masă mare, pentru toți oamenii care au ajutat la tăierea porcului. Felul de mâncare, tradițional numit „pomana porcului”, este obținut prin prăjirea, într-un ceaun mare, de tuci, a bucaților de carne tăiate din toate parțile porcului sacrificat: bucăți de mușchi, ficat, slănina, coastă, falcă. Și ca totul să fie cum se cuvine, gazda oferă și câteva păhăruțe serioase de țuică fiartă!

            Împodobitul bradului. Tradiția împodobirii bradului și a casei cu crenguțe de brad este un obicei preluat pe la jumătatea mileniului trecut de la triburile germanice, bradul simbolizând prin forma sa triunghiulara Sfânta Treime, iar podoabele cu care bradul este împodobit semnificând cunoașterea și bogăția, asemeni pomului sacru din Grădina Edenului, în care se găseau merele-fructele cunoașterii.  Bradul, împodobit în vechime cu fructe, flori, nuci poleite, lumânărele și panglici, simboliza pomul vieții, arborele fertilizator, de bun augur. Simbolul bradului se regăsește în foarte multe piese de artă populară precum covoarele, ștergarele și iile. În zilele noastre împodobirea bradului de Crăciun a devenit una dintre cele mai iubite datini atât în mediul rural cât și urban, odată cu așteptarea în seara de Ajun a lui Moș Crăciun. În povestirile părinților noștri, de cele mai multe ori bradul era adus de Moș Crăciun, atunci când copiii dormeau. Beteala, globulețele colorate ce sclipesc în lumina lumânărilor și a luminițelor colorate ce dau parcă viață bradului, steaua vestitoare a Nașterii Domnului Iisus cocoțată în vârful bradului, îngerașii care ne îndeamnă să trăim emoțiile Nașterii Pruncului Sfânt, toate ne anunță Seara cea Mare. După zilele de Crăciun, bradul rămâne ca decorațiune de sezon, ca motiv de mândrie (mai ales pentru gospodinele cochete din ziua de azi) sau pentru că nu se îndură să-l arunce prea repede. Oricum, în cele mai multe din casele românilor din Bărăgan există obiceiul ca bradul să fie aruncat (ars în foc spre distracția copiilor) înainte de Bobotează. În acel moment nostalgia pomului de Crăciun este alungată spre a se face loc Noului An în deplinul sens al cuvântului.

Colindele  sunt cele mai importante obiceiuri care se practică și azi în zona etnoculturală a Dunării de Jos și brațului Borcea, începând din ajunul Crăciului, și până în ziua de Anul Nou. Din categoria acestora amintim: colindele de Moș Ajun, colindele de Crăciun, Steaua, Irozii, Brezaia, Plugușorul, Vasilca, Sorcova, Seara Sfântului Vasile.

Fără a intra în amănunte, întrucât colindele amintite mai sus sunt specifice aproape întregului areal românesc, ele întâlnindu-se, fără excepție, în toate localitățile călărășene, subliniem doar valoarea deosebită a acestora, care ocupă un loc aparte, prin tematica complexă, bogată și diversă, precum și prin minunata poezie populară pe care o cuprind.

Colindele (bine păstrate în sate ca Unirea, Borcea, Călărașii Vechi, Ciocănești, Ulmu, Lupșanu, Lehliu-sat, Vlad Țepeș, Chirnogi, Chiselet, Radovanu ș.a.), însoțesc unele jocuri mimice (brezaie, capra, căluțul) sau sunt comunicate direct de grupurile de colindători. Tematica acestor colinde îmbracă aspectele laice cu cele religioase și abordează principalele domenii ale vieții satului (viața social-economică a gospodăriei, puterea și frumusețea tinerilor, eroismul și iubirea, văzute în perspectiva viitoarelor căsătorii). Analiza temelor și a motivelor vehiculate în repertoriul colindelor din spațiul călărășean ne dezvăluie sensuri care pledează pentru originalitatea și autenticitatea acestora. Așa sunt, spre exemplu, motivele tematice care ilustrează bărbăția tinerilor (incluzând aici străvechiul obicei al încurării cailor, precum și evidențierea probelor de vitejie și a întrecerii dintre călăreți sau dintre cai și șoim), motivul alegerii tânărului oștean ca domn, ideea luptei dintre bine și rău( excepțional pusă în valoare în colindul ,,Leul”) motivul cererii de zestre ( din ciclul colindelor de logodnă și nuntă) etc. De asemenea, reținem și valoarea pronunțat moral-religioasă a unor colinde, evidențiindu-se perenitatea unor norme și reguli de conviețuire socială și de conduită nescrise, dar respectate de întreaga colectivitate sătească.

Nu putem încheia aceste scurte considerații teoretice, fără a aminti valoarea de excepție a Plugușorului, Plugul mare și într-o variantă remarcabilă, a ,,Plugului cu păpușoi”, întrucât prin conținutul lor tematic, care variază de la o localitate la alta, constituie o importantă sursă de cunoaștere a vieții sociale specifice comunităților rurale. Prin datele istorico-etnografice pe care le oferă, plugușorul conține elemente pe baza cărora se pot recunoaște străvechi tehnici agro-pastorale, relațiile sociale dintre membrii colectivităților sătești, unitatea etnoculturală a poporului român.

Din punct de vedere al modului de desfășurare, obiceiul de ,,a colinda” înseamnă de fapt a merge din casă în casă cu diferite urări. La colindat participă tot satul tradițional, deși efectiv colindă doar copiii și flăcăii în cete, bărbații, până la o anumită vârstă, mai nou și fetele, rar de tot femeile și uneori și fete și flăcăi împreună. Gazda casei colindate era întrebată întotdeauna dacă primește colinde.Celor care nu primeau colinda li se strigau strigături batjocoritoare. Se cânta întâi o colindă la ușă sau la fereastră, iar apoi, la cererea gospodarului, se intra în casă, unde se cânta ,,colinda cea mare”. Steaua, Irozii și Vasilca se cântau totdeauna numai în casă. Colindătorii erau răsplătiți cu daruri tradiționale.

În ceea ce privește obiceiul  ,,Vasilca”, acesta este un obicei practicat de Anul Nou, care oferă, totodată, şi o semnificaţie tăierii porcului la români. Ceremonialul acestui obicei, „Vasilca”, cuprinde mai multe secvenţe semnificative: expunerea divinităţii (capul porcului) gătită cu inele, cercei, brăţări, mărgele, flori şi uneori şi o basma, în faţa ferestrei sau în casa colindată; colinda cântată care narează viaţa Vasilcii în Raiul din pădurile de fag şi de stejar; coborârea în vale pentru a bea apă, moartea violentă şi incinerarea corpului; judecarea Vasilcii de un juriu în care apar bătrânul Crăciun şi Maica Precesta;  urarea „La mulţi ani!” şi primirea darului.   O sursă documentară din anul 1927 ne descrie astfel acest obicei practicat în satele de pe Borcea și Dunăre: ,, Vasilca e un cap de porc împodobit și așezat pe o tavă. Căpățâna porcului se împodobește în așa fel încât să reprezinte a păpușă, se pun mărgele, cercei și pe tava pe care este așezată se pune grâu. Înainte cu trei zile sau patru zile de Sf. Vasile se umblă cu Vasilca mai mult pe la cei bogați. Colindătorii stau în mijlocul casei, iar tava se pune pe masă. Se zice că Vasilca are darul de a aduce sănătate în casă”. Vasilca se numea de fapt Siva, dar prin contopirea cu Vasile (ziua în care are loc ceremonialul) a rezultat Vasilca. Acest zeu, Siva, al Panteonului românesc, sacrificat prin substituire la solstiţiul de iarnă, este identificat cu marele zeu indian Shiva, care în Panteonul hindus poartă grija Universului, întruchipare a eternei energii cosmice. Substitutul zeului este capul porcului jertfit la Ignat, care se împodobeşte şi va servi în ritualul din noaptea de Anul Nou.

Spațiul nu ne permite să publicăm textele unor colinde locale.  Oricum, iubitorii de colinde   pot  găsi texte autentice în anexele lucrării mele Județul Călărași. Studiu istorico-etnografic, publicată la Editura Agora din Călărași, în anul 2010. Aici vom reproduce  textul unui plugușor cules din com. Lupșanu.

Aho, aho, copii si frați,
Stați puțin și nu mânați,
Lângă boi v-alaturați
Și cuvântul mi-ascultați.
Mâine anul se înoiește,
Plugușorul se pornește
Și incepe a ura,
Pe la case a colinda.
Iarna-i grea, omătu-i mare,
Semne bune anul are.
Semne bune de belșug,
Pentru brazda de sub plug.
Plugușor cu patru boi,
Ia mai mânați măi flăcăi! Hăi, hăi…
S-a sculat mai an,
Bădica Traian,
Și-a-ncalecat
Pe-un cal învățat,
Cu șaua de aur,
Cu nume de Graur,
Cu frâu de mătasă,
Împletit în șase,
Cât vița de groasă.
El în scări s-a ridicat,
Peste câmpuri s-a uitat,
Să aleaga-un loc curat,
De arat și semănat.
Și-a pornit într-o joi,
Cu un plug cu doispreceze boi.
Boi boureni,
În coada codălbeni,
În frunte țintăței.
Ia mai mânați, măi flăcăi! Hăi, hăi…
Cu luna, cu săptamâna,
Își umplu cu aur mana.
Si el vru sa vadă
De-i dete Dumnezeu roadă.
Era-n spic cât vrabia,
Era-nalt cât trestia.
Ia mai mânați, măi flăcăi! Hăi, hăi…
Traian iute s-a întors
Și din grajd alt cal a scos.
Un alt cal mai năzdravan,
Cum îi place lui Traian,
Negru ca corbul,
Iute ca focul,
De nu-l prinde locul.
Cu potcoave de argint,
Ce dă sporul la fugit.
Traian iute-a-ncălecat,
La Tighina – apucat
Si oțel a cumpărat,
Ca să facă seceri mari,
Pentru secerătorii tari.
Și-altele mai mititele,
Pentru fete ocheșele
Și neveste tinerele.
Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mândre lui Traian,
Asfel să dea și la voi
Ca s-avem parte și noi.
Să vă fie casa, casă;
Să vă fie masa, masă;
Tot cu mesele întinse
Și făcliile aprinse.
Și la anul să trăiți,
Să vă găsim înfloriți,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogată
De toate-ndestulată.
De urat, am mai ura,
Dar mă tem ca va-nsera,
Pe-aici, pe la dumneavoastră,
Departe de casa noastră.
Și ne-așteaptă și-alte case,
Cu bucate mai gustoase,
Cu pâine caldă pufoasă,
Cu vinul de viță-aleasă,
De aici,din Bărăgan,
LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI!