Reamenajându-mi biblioteca, am dat peste o carte prăfuită, ascunsă undeva în spatele altor cărți pe care din motive lesne de înțeles le așezasem la vedere. Era vorba despre romanul Zahei orbul, pe care-l citisem cu ani în urmă și îmi lăsase o bună impresie. M-am oprit din trebăluila mea și am început să răsfoiesc paginile cărții, făcând din nou cunoștință cu trăirile eroului căruia îi fuseseră sortite trasee și contacte cu medii umane din cele mai neobișnuite, într-o succesiune imprevizibilă, care îl poartă în lumea spitalelor și a cerșetorilor, prin bâlciurile pitorești de țară și pe la curțile boierești, în recluziunea neagră a ocnei și în foiala colorată a porturilor dunărene de altădată.

Știam că autorul romanului fusese medic, dar mărturisesc că nu cunoșteam prea multe lucruri despre biografia sa, motiv pentru care m-am apucat să cercetez și așa am aflat că la începutul carierei sale profesionale soarta l-a purat și pe meleagurile de la Argeș și Dunăre.

Vasile Voiculescu s-a născut la Pârscov – județul Buzău, în noaptea de 12 spre 13 octombrie 1884, în familia lui Costache şi Sultana Voicu. Numele de Voiculescu îl va căpăta din primele foi matricole şcolare. Urmează şcoala din comuna Pleşcoi şi liceele „BP Haşdeu” din Buzău şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. După un an de studiu la Facultatea de Litere şi Filosofie, urmează cursurile Facultăţii de Medicină, pe care le va termina în 1909, susţinându-şi teza de licenţă, în anul următor, în chirurgie. Îşi va continua specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie.

În octombrie 1910 este numit medic într-o comună din Dolj, după care în anii 1911-1912 îl vom găsi medic la Herești și Hotarele, în fostul județ Ilfov. A participat ca medic militar la campania din Bulgaria din anul 1913, fiind și decorat cu „Avântul țării”, distincție aflată la Casa Memorială din Pârscov. În ianuarie 1915 a fost cooptat în Comitetul Central Sanitar, poziție de pe care a organizat un spital militar în București. La începutul anului 1916 îl vom găsi medic de circumscripție la Budești, localitate care la momentul respectiv era reședință de plasă. Acum este momentul când i se va publica și primul volum de versuri.

Odată cu intrarea României în primul război mondial va fi transferat la Buftea de unde, în noiembrie 1916 se va retrage la Bârlad, fiind însărcinat cu conducerea unui spital de răniți, transformat ulterior în unitate medicală de contagioși. Până în 1918 a urmat serviciul  militar pe lângă tabăra de prizonieri din Bârlad, precum și pe la alte spitale de răniți și bolnavi. A fost demobilizat cu gradul de medic subșef, asimilat gradului de maior. Pe 14 februarie 1919 a fost transferat definitiv în București.

Pe lângă activitatea de medic pe care a desfășurat-o timp de peste 30 de ani, Vasile Voiculescu s-a remarcat și ca un poet, prozator și dramaturg de valoare, critica literară fiind deosebit de elogioasă în aprecieri. Din păcate, în noaptea de 4 spre 5 august 1958, Vasile Voiculescu va fi arestat de către Securitate în lotul „Teodorescu Alexandru şi alţii”, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută şi pedepsită de articolul 209, din Codul Penal, fiind învinuit că frecventa cercuri cu vederi mistico-religioase.

După anchete interminabile şi chinuitoare, la termenul din 8 noiembrie 1958 Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti, prin Sentinţa nr. 125, îl va condamna pe Vasile Voiculescu la 5 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii. În timpul detenţiei Voiculescu a fost purtat prin închisorile de la Jilava şi Aiud. Aici el va contacta un TBC la coloană, fiind imobilizat de boală. La 2 mai 1962, Voiculescu a fost eliberat, însă a trebuit să fie ajutat, deoarece el nu mai putea merge. Internat de mai multe ori, grav bolnav, mai ales datorită bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu trecea la Domnul.

Vasile Voiculescu

A fost reabilitat după 1965 și o parte din opera sa, scrisă în închisoare sau în anii de interdecție, a fost publicată postum.  Astfel, în anul 1966 i se publică volumul de povestiri Capul de zimbru în care găsim povestirea Amintiri despre pescuit scrisă pe baza aminirilor din perioada de început a activității sale de medic, atunci când s-a aflat pe meleagurile de la Dunăre și Argeș. Dar să-l lăsăm pe scriitor să vă delecteze cu câteva pasaje edificatoare pentru talentul său de prozator.

“Aici, la gura  Argeșului, am prins la cârlige, cu momeli de hoit, somnii hulpavi, leviatanii apelor noastre, care, după spusa lumii, înhață copii de la scaldă.  În pântecul spintecat al acestor dihanii s-ar găsi deseori câte o mină sau alt mădular din prada înghițită.

Bucuria cea mare era cind primăvara Dunărea umflată spărgea zăgazurile și năboia cu puhoaie de pește în bălți. Atunci nu mai contenea pescuitul și se umplea lumea de pește: ajungea să ai o luntre și o mreajă.

Una din cele mai originale priveliști ale bălților este bătaia crapilor, în aprilie și mai, când crăpoaicele își leapădă ouale. Atunci crapii ies de la adâncurile reci din mijlocul lacului și se îndreaptă vijelioși către apele calde de la mal, unde-i așteaptă icrele nefecundate.  Li se văd numai crestele spinărilor tăind ca niște dungi de oțel undele.

În drum spre țărm, ei întâlnesc peștoaicele cu care fac un fel de joc, o hârjoană erotică, apropieri, ciocniri, frecări, ceea ce-i aprinde și mai mult. Ajunși la câțiva pași de mal, crapii deodată se opintesc și se saltă afară din apă, cu pântecele în sus, dintr-o smucitură care le apasă și le suge burta, făcând să țâșnească din ei sămânța lăptoasă ce albește apa. Această sămânță caută setoasă ouale depuse de femele și le rodnicește.  Multe cad pradă lăcomiei broaștelor, mari gurmande de icre.

În tot timpul acestui neînchipuit balet al apelor, crapii sunt atât de îmbătați de iubire, că nu mai văd, nu mai aud, sunt numai ai fericirii reproducerii. Oamenii îi pot lovi cu ciomege, cu lopeși, și-i ucid cu înlesnire.

Mai târziu, într-un sat ghemuit în coturile Dunării, m-am întovărășit cu popa, cel mai iscusit vânător de cegi din tot lungul fluviului. Era un ins sfrijit și pirpiriu, cu o bărbuță argintie de țap și câteva degete de la mâini mâncate de lepră, lepră adevarată.

Dar se pricepea la meșteșugul setcilor ca nimeni altul. Din pricina asta am închis ochii și am îngăduit ca lumea să-i sărute mai departe mâinile betege. Dealtfel boala se oprise sau înainta foarte încet, poate și din pricină că-și bălăcea toată ziua bonturile cu oase viermănosite în apele tulburi și încărcate cu mâluri.

Popa știa totul despre cegi: întreaga viață, gusturile și apucăturile lor, de când se zămisleau în bobul icrelor până cădeau în căngile lui, totul în legatură cu fiecare ceas al zilei sau al nopții, cu lunile și cu anotimpurile.

Așa am aflat ca cegile se trag și se țin mai cu osebire Ia malurile pietroase, de granit sau de calcar, unde le priește și unde sfinția-sa așeza setca de-a curmezișul cursului.  Era un odgon, tare, întins între doi țăruși înfipți în apă sau prins între două barci. De el atârnau căngile ascuțite ale cârligelor cu nade gustoase.

Pentru ca funia să nu cadă la fund de greutatea fierului, se legau de ea câteva tivgi care o făceau să plutească între două ape. Viezuros și fără astâmpăr, prichindelul intra și ieșea din tainițele Dunării, răscolind ca un cobold al apelor cu tot soiul de unelte măruntaiele fluviului.

Niciodata setcile popii Gavrilă n-au dat greș, cel puțin cât am pescuit împreună.”