O caracteristică de ieri, dar mai ales de azi, a Călărașului o reprezintă faptul că aici au locuit și locuiesc împreună cu românii majoritari și cetățeni aparținând  diferitelor etnii  pe care viața i-a adus în decursul istoriei pe aceste meleaguri. Datele statistice de care dispunem, începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea și până azi, demonstrează că alături de români, care au constituit dintotdeauna populația predominant majoritară, aici, în așezarea de la cotul Borcii, și-au găsit adăpost și și-au întemeiat gospodării bulgari, greci, armeni,  evrei, rromi, ca să nu-i amintim decât pe cei mai numeroși. Și dacă recensământul din 1890 menționa că cea mai importantă minoritate locală o reprezentau evrei, cu un număr de 236 de locuitori, dintr-un total de 8125 de locuitori, peste numai 40 de ani, datele statistice colectate  în anul 1930 menționa că la Călărași cea mai importantă comunitate minoritară locală o reprezentau rromii spoitori, cu peste 500 de suflete, dintr-un total de 18.053 de locuitori. Acestora li se mai adăugau rromii de vatră și țiganii turci, al căror număr nu depășea 300  de locuitori.

                După cum rezultă dintr-o micromonografie locală, pe care ne-a pus-o la dispoziție prof. Nicolae Țiripan, se pare că primele familii de rromi spoitori s-au așezat la marginea Călărașului după 1890, odată cu înființarea comunei Mircea Vodă. Ulterior, după anul 1900, în spațiul dintre limita administrativă a orașului Călărași și cea a comunei Mircea Vodă, pe partea stângă a șoselei care lega Călărașiul de București, comunitatea spoitorilor se consolidează. Primele familii, sunt venite din comuna Dobreni, localitate situată în apropierea Bucureștiului, fiind aduși de proprietarii de pământ din zonă pentru a fi folosiți la muncile agricole. Consemnarea monografică la care am făcut referire, realizată la începutul anilor ’50, menționează și numele familiilor respective: Memet, Pițigoi, Mocanu, Cociu, Curt. Comunitatea spoitorilor călărășeni se consolidează imediat după primul război mondial, prin stabilirea aici a unor familii venite din Slobozia(Șefer, Adâr), Fetești și Oltenița. Primăria Călărași, în baza Legii de împroprietărire din anul 1921, procedează la parcelarea unor loturi de 500 m.p. pe terenul proprietate a orașului situat la extremitatea vestică, spre comuna Mircea Vodă. Aici, conform Planului de amenajare a orașului Călărași adoptat în anul 1928, se va delimita Cartierul F al spoitorilor, aceștia fiind împroprietăriți pe loturile de 500 m.p., fiind parcelate, inițial,  200 de loturi. Totodată, pe malul lacului Ezer spoitorilor li se pune la dispoziție o zonă băltită unde aceștia își puteau crește bivolițele, cunoscută fiind și această îndeletnicire a spoitorilor călărășeni.

                După delimitarea Cartierului și parcelarea celor 200 de loturi, comunitatea spoitorilor călărășeni se va consolida, ajungând prin anii ’70 să numere în jur de 500 de familii, ceea ce la o simplă estimare de 5 membri/familie ar însemna cam 2500 de locuitori. După anul 1975, autoritățile locale ale vremii, la inițiativa fostului primar Vasile Martin, hotărăște desființarea Cartierului de spoitori și mutarea acestora fie la aprtamente de bloc, fie în satul Tonea, unde se delimitaseră locuri de casă special pentru spoitorii călărășeni. Casele spoitorilor sunt demolate în marea lor majoritate, pe terenul devenit astfel disponibil ridicându-se blocuri de locuințe necesare numărului tot mai mare de cetățeni din alte județe și din lumea satelor călărășene atrași aici de noile locuri de muncă pe care le oferea Platforma siderurgică care începuse să prindă contur după decizia istorică luată în 1975 de Nicolae Ceaușescu într-o vizită făcută la Călărași.  Această situație a durat până la evenimentele din decembrie 1989, dată după care spoitorii din Tonea revin în masă la Călărași, unde cei mai săraci dintre ei, vor pune bazele unui nou cartier de spoitori, cunoscut printre localnici drept Cartierul Livezi. În schimb, cei îmbogățiți peste noapte, din activități numai de ei știute, au cumpărat proprietăți în Cartierul Volna, unde și-au ridicat vile care mai de care mai somptuoase. Același lucru s-a întâmplat și cu cei puțini care au mai rămas în fostul cartier de spoitori, făcuți scăpați de demolările comuniste. Așa se face că astăzi, dintr-o comunitate minoritară omogenă, de oameni care trăiau din rezultatul muncii lor tradiționale, precum și din comercializarea laptelui de bivoliță, după cum o să arătăm în continuare, spoitorii călărășeni s-au divizat în două comunități: una super bogată, după cum o dovedesc locuințele în care trăiesc și autoturismele de lux pe care le conduc, și alta care se zbate la limita subzistenței.

Spoitorii, una din cele cinci mari diviziuni ale rromilor ce convieţuiesc pe teritoriul României, sunt denumiţi de majoritari în acest mod datorită ocupaţiei din trecut, adică aceea de „spoire” cu cositor a vaselor de bucătărie, a tacâmurilor etc. Ceilalţi vorbitori ai diferitelor dialecte rrome îi percep ca “rromi turceşti” (xoraxane, turcicica) datorită limbii vorbite ce prezintă multe împrumuturi turceşti şi bulgăreşti. În Călăraşi găsim următoarele subdiviziuni ale acestor rromi: băştinaşii (o rroma o peresqe) – stabiliţi în oraş şi constituiţi în cartierul vechi “Spoitori”; alogenii (o brailïdes, o transmisianaja) – sosiţi ulterior şi locuind în prezent alături de băştinaşi. Familia se compune din părinţi şi copiii acestora, dar sunt cazuri când împreună cu ei locuiesc şi părinţii tatălui sau mamei. Aceasta este familia restrânsă, ce împarte acelaşi spaţiu de locuit, la casă sau în apartamente de bloc. Familia extinsă cuprinde rudele de sânge ca fraţi, surori, nepoţi, bunici, veri cât şi rudele prin alianţă: naşi, cuscri, cumnaţi, socri. După date neoficiale se pare că astăzi numărul estimat al rromilor spoitori de la Călărași depășește 5000 de suflete.

Cu zeci de ani în urmă, rromii spoitori se deplasau cu căruţa în partea de sud-est a ţării și în Dobrogea – în grupuri de 5-6 familii. Se stabileau la marginea satului, unde îşi instalau corturile sau coviltirele, fiecare familie având propriul adăpost, învecinat cu cele ale rudelor ce formau acel grup. Bărbaţii rămâneau la căruţe, iar femeile plecau în sat, unde, umblând pe străzi strigau “Spoim căldări! Spoim căldări!”. Cazanele aduse de femei erau spoite de bărbaţi, iar apoi returnate proprietarilor în schimbul produselor alimentare sau banilor. Pentru a spoi, bărbaţii procedau astfel: fiecare îşi făcea lângă căruţă o groapă de cca.70 cm. diametru de formă circulară în care se punea foc de lemne. Pe jarul rezultat se încingea obiectul ce urma a fi spoit după ce în prealabil fusese frecat şi curăţat bine cu zgură de către femei, pentru a fi observate mai bine eventualele găuri sau fisuri. Sculele şi materialele folosite la spoit erau: cleştele cu care se manipula obiectul ( silaj) cu vârfurile drepte; cleştele (petaj ) cu vârfurile rotunde; nicovala dreaptă şi înaltă de circa 1 metru (palos) pe care se făceau reparaţiile obiectului; ciocanul, patentul; un petic de blană pentru lustruire; foalele cu care se aţâţa focul (cumpej sau mihaj); ţipirigul (nisadiri) pentru curăţirea impurităţilor de pe suprafaţă; oxid de zinc (tuteaua) pentru ca obiectul spoit cu cositor (arcici) să strălucească după finisare; dornul (zumbas) cu care se dădeau găuri pentru prinderea în nituri a mânerelor sau toartelor obiectelor. Găurile cazanelor se astupau cu nituri confecţionate din tablă. În lunile octombrie, noiembrie, spoitorii se retrăgeau spre locurile de baştină pentru a ierna, iar odată cu venirea primăverii plecau din nou. Anul se împărţea în două perioade; vara (o linaj) propice practicării meseriei şi iarna (o ivent) când nu-şi poate exercita meseria şi consuma cele agonisite peste an.

Dacă în prezent tineretul a adoptat în mare măsură portul orăşenesc al majoritarilor, cei mai în vârstă, mai conservatori, continuă să îmbrace hainele tradiţionale: la femei fuste creţe, cloş, plisate, şorţuri brodate şi cu  borduri colţate, cu două buzunare, batic, bluze de pânzã cusute manual cu înflorituri, ce se leagă la gît şi la manşete cu şnururi cu ciucuri, iar la bărbaţi, pantaloni largi, cămaşă, vestă, ilic, pălărie. Culorile preferate sunt roşu, galben, negru, verde, mov. Cămăşile femeilor sunt întotdeauna de culoare albă înfloriturile se fac cu aţă de culoare albastră, roşie, neagră, verde ; baticul (“barisi”) este integral albastru, rar negru, basmalele sunt de diferite culori aprinse combinate cu motive florale; au formă pătrată, iar cînd se pun pe cap, se plisează în două rezultînd un triunghi, partea din mijloc îndoindu-se cu un tiv de 2-3 cm. deasupra frunţii şi se leagă colţurile sub bărbie cu nod slab, colţurile atârnând pe piept. Pe vreme călduroasă colţurile se petrec pe sub coadă, legându-se deasupra ei, la ceafă. Femeile mai în vîrstă legau colţurile pe creştetul capului (legarea bulgărească). Pe timp de iarnă se poartă broboade şi căciuli de astrahan de culoare neagră sau brumărie, cojoace şi bundiţe din blană de miel cu pielea în exterior şi cu margini tivite cu diverse motive. Încălţămintea, ca şi îmbrăcămintea, se făcea la comandă din piele sau piele lăcuită, vopsită chiar în mai multe culori, cu împletituri din cureluşe, dupã preferinţe.

Femeile se împodobesc pentru ocazii speciale cu salbe de aur, cercei, inele, brăţări, coliere, coroniţe, toate confectionate din aur. Pe o bucăţică de catifea se prind un număr 10 până la 40 de monezi din aur de 24 K (altija) ce alcătuiesc salba, cu scopul de a-şi arăta bogăţia. Bărbaţii poartă ghiuluri, brăţări, lănţişoare, cruciuliţe. Se obişnuieşte ca atât bărbaţii cât şi femeile să-şi pună dinţi de aur. Verighetele sunt purtate de cei legaţi prin căsătorie. În familie şi în conversaţiile cu cei din comunitate se foloseşte dialectul spoitoresc al limbii rromani, puternic influenţat în trecut de limba turcă şi prezintă elemente lexicale inedite, preluate din limbile balcanice cu care au intrat în contact, adaptate specificului limbii. În prezent influenţa majoră o exercită limba română care furnizează termeni ce denumesc noile realităţi datorate modernizării, care sunt la rândul lor adaptate fonetic şi gramatical pronunţiei şi flexiunii rrome.

Deşi ieşiţi de sub influenţa populaţiilor de limbă turcă de mai bine de 200 de ani, bătrânii au lăsat moştenire generaţiilor tinere sărbătoarea hâderlezului, cea mai mare sărbătoare a spoitorilor, manifestare unică în spaţiul românesc ce are loc la o săptămână după Paştele ortodox românesc. Bogat sau sărac, cel care taie miel de hâderlez aduce jertfă în faţa lui Dumnezeu, pentru a-şi arăta mulţumirea şi recunoştinţa. Întotdeauna când rromul spoitor se roagă pentru cineva din familia sa, promite lui Dumnezeu că va jertfi un miel de hâderlez. Unele familii jertfesc mai mulţi miei, câte unul pentru fiecare copil al familiei, uneori. Cei săraci cărora situaţia materială nu le permite jertfirea mielului de hâderlez, vor face acest lucru de Sfântul Petru. Dacă datoria nu este împlinită, se spune că asupra familiei se vor abate necazuri şi nenorociri.

Surse: Actualitatea de Călărași, nr 122/4.03.2015; Tradiții ale rromilor din spațiul românesc, București, 2004