MEȘTEȘUGURI TRADIȚIONALE ÎN BĂRĂGANUL CĂLĂRĂȘEAN

 

Răspunzând efortului de satisfacere a necesităților primordiale de adăpost, hrană și îmbrăcăminte, așa numita, meșteșugurile se practică în această zonă în funcție de existența unor materii prime, de circulația mărfurilor și de structura social-economică a aşezărilor. Obiectele scoase la iveală de cercetările arheologice în așezări aparținând neoliticului și epocii metalelor, de la Borcea, Grădiștea, Călărași, Dorobanțu, Chirnogi, Vlădiceasca, Căscioarele, Sultana, Radovanu ș.a., demonstrează practicarea unor meșteșuguri pe aceste meleaguri încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, fusaiolele și greutățile de lut folosite la războiul de țesut dovedesc că meșteșugul torsului și țesutului era larg răspândit la geto-daci. Prezența cuielor, dălților, teslelor, pilelor și răzuitoarelor, atestă cunoașterea meșteșugului de dulgherie și tâmplărie. Dar populațiile antice din această zonă au excelat și în domeniul olăritului. În urma cercetărilor efectuate în așezările getice de la Radovanu, Chirnogi și Grădiștea- Călărași sau cu ocazia perieghezelor arheologice au fost descoperite numeroase vase de lut, lucrate atât cu mână, cât și la roată.

          Producția meșteșugărească, alături de agricultură și comerț, și-a adus o importantă contribuție la formarea culturii materiale a poporului român. Preluate de la vechii  geto-daci și continuate în cadrul obștilor sătești, odată cu formarea poporului român și a limbii române, meșteșugurile cunosc o rapidă specializare. Dar, pentru zona ce ne interesează , din cauza izvoarelor documentare rare nu putem să amintim, din perioada feudalismului timpuriu, decât descoperirea la Radovanu a unui depozit de unelte, arme și obiecte de uz casnic, din secolele X-XI, care dovedește că aici era un centru de prelucrarea metalelor. Mai târziu, numărul centrelor de reducere a minereurilor și de prelucrare a metalelor crește, astfel că pentru secolele XIV-XV le întâlnim la Păcuiul lui Soare și Coconi. Legată de prelucrarea metalelor este și prezența meșterilor fauri care confecționau cuțite, lanțuri, verigi, clanțe, lacăte ș.a. Sunt amintiți de documentele mediale Stan faurul din Frumușani, un alt meșter făurar ( fără să i se precizeze numele) existând și pe moșia lui Stoica logofăt din Tăriceni.

646x404 (1)

                   Continuând tradiția meșterilor făurari ai evului mediu meșteșugul fierăritului a fost practicat, în ultimul secol, în mai toate satele zonei, fierarii lucrând în cadrul unor mici ateliere artizanale care satisfăceau cerințele comunităților rurale respective. Recent, ca urmare a aplicării Legii fondului funciar, concomitent cu reapariția atelajelor particulare în mediul rural, atelierele de fierărie au redevenit realitate în satele județului.

În cadrul acestor ateliere, prelucrarea fierului se face prin forjare la cald, după metodele utilizate de sute de ani. În dotarea unui asmenea atelier intră: foale confecționate din piele de capră(înlocuite tot mai mult de o turbosuflantă electrică), nicovală, ciocane de diferite mărimi și tot felul de clești. Se confecționează, sau se repară, unelte agricole simple, căruțe, balamale și broaște pentru uși, obiecte de feronerie, gratii pentru uși și ferestre, potcoave pentru cai. De regulă, în asemenea ateliere lucrează meșteri țigani, unii dintre ei moștenind acest meșteșug din vremuri străvechi, mulți luând ca nume de familie însuși numele meșteșugului: Feraru.

Documentele secolului al XVI-lea, atestă un nou meșteșug în lumea satelor și anume acela al tăbăcarilor. Este amintit, la 1573, ca martor într-un proces, Popa Tabac, iar în 1579 i se întărea mânăstirii Cătălui mai mulți țigani printre care și un țigan tabac cu sălașul lui. În ceea ce privește meșteșugurile alimentare, fiind zonă cerealieră, sunt amintiți morarii. Cunoaștem că, mânăstirea Cozia avea mori la Cătălui și Budești și numele a doi morari Linca din Budești și Oprea din Orăști.

          Pe domeniile feudale se întîlnesc și instalații meșteșugărești pentru prelucrarea cerealelor în vederea obținerii rachiului(cazanele de țuică). Catagrafia din anii    1730-1740 menționează existența unor astfel de cazane pe moșia mânăstirii Codreni.

          Tăiererea animalelor se făcea în zalhanale(locul unde se tăiau și distribuiau produsele rezultate din tăierea vitelor). În 1739 zalhanaua de la Frumușani aducea un venit de 20 de taleri pe an.

          O largă răspândire în mediul rural a avut-o meșteșugul prelucrării lemnului. Existența la Dunăre a acestui meșteșug de veche tradiție este atestată de izvoarele istorice antice. Astfel, Arrian consemnează faptul că în anul 335 î.d.Hr., Alexandru Macedon, în fruntea oastei sale, folosea pentru trecerea Dunării bărcile ,,dintr-un trunchi”, care să găseau în număr mare și pe care ,,locuitorii de pe malul Istrului le foloseau la pescuit sau când merg unii la alții pe fluviu”. Locul pe unde Alexandru Macedon a trecut Dunărea, este după părerea istoricului Barbie du Bocage, localitatea Cornățel. Mai târziu, istoricul Priscus, la anul 148 î.d.Hr., făcând o călătorie pe actualul teritoriu al patriei noastre, amintește de acei luntrași, ,,barbari” care l-au trecut Dunărea.

          Este sigur că s-au construit din cele mai vechi timpuri bărci și vase în așezările riverane Dunării. Astfel, Mircea cel Bătrân, cunoscut prin politica sa de apărare a fluviului, a avut cu siguranță o flotilă a sa care să controleze navigația pe Dunăre și la gurile ei.

          În anul 1445, când o flotă de cruciați urcă pe Dunăre pentru a asedia Silistra, Turtucaia și Giurgiu, primește de la voievodul muntean Vlad-Dracul, drept călăuză ,,40-50 de ambarcațiuni” pe care Wallerand de Warvrin, martor ocular al evenimentului, le numește monoxile și arată că ,,sunt dintr-o bucată… lungi și strâmte și cu mulți români într-însele”.

          Este cunoscut că domnitorul Constantin Brâncoveanu a avut o flotă de război pe Dunăre, iar luntrile de diferite mărimi constituiau în vremea sa articole de export. În secolele XVII și XVIII, în condiții de dominație otomană, documentele vorbesc de o intensificare a construcțiilor de nave, ca urmare a nevoilor interne precum și a cererilor Înaltei Porți. Pe lângă cele două șantiere navale aflate la Galați și Giurgiu, care produceau orice fel de vase, chiar galioane și fregate cu zeci de tunuri, este atestată prezența la sfîrșitul secolului al XVIII-lea a unui șantier naval la Căscioarele, județul Călărași. Lemnul necesar construcției era adus din renumitul codru al Vlăsiei, care cuprindea toate esențele necesare, iar fierul era importat din Moldova. Un document de la 1790 face cunoscut că în satul amintit se construiau ,,șăici” și dubase” (pontoane). Acestea  din urmă erau folosite ori de câte ori se construia vreun pod peste Dunăre. De asemenea, documentul prevedea obligația satelor învecinate de a da ,,200 lucrători sau lopătari peste 12 șeice”. De reținut că locul de iernat al flotilei comerciale fluviale a Țării Românești era ,,gârla domnească din baltă, de la Chirnogi”, gârlă ce se lega de Dunăre prin brațul Dunărica.

          Pădurile de plop și salcie existente pe terasa Dunării și Borcei, precum și cele de stejar care se mai păstrează încă din vestitul Codru al Vlăsiei au oferit locuitorilor din zonă material trainic pentru a dura construcții frumoase, instalații tehnice, unelte de muncă și ustensile de uz casnic. Prelucrarea lemnului, ridicarea construcțiilor, ornamentarea stâlpilor și fruntarelor caselor prin crestare și perforare se făcea de către meșteri specializați, răspândiți în mai toate satele. Uneltele folosite de aceștia sunt cele întâlnite și în alte zone ale țării: securea, barda, toporul, fierăstrăul, cuțitoaia, capra, tesla, burghiul.

DSC07304

          Documentele pomenesc de ,,postăvarii de țară” a căror menționare e păstrată de numele unor sate, cum este cazul satului Postăvari, amintit într-un document din 1793. Fabricarea hârtiei, pentru care locuitorii satelor erau obligați să dea, printre alte dări și pe cea ,,a cârpei” este documentată la Fundeni în 1768. Hârtia era de bună calitate și avea ca marcă stema Țării Românești ”acvila cruciată”. Tot la Fundeni, în anul 1766, se înființează o manufactură de sticlărie. Era o întreprindere boierească și aparținea marelui vistiernic Dumitru Racoviță. Folosea ca forță de muncă, în afara meșterilor specializați, și mâna de lucru a clăcașilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s