Aşezări omeneşti în a căror istorie numeroase evenimente se întrepătrund, uneori cu efecte benefice, alteori cu urmări nu tocmai plăcute, oraşele Călăraşi şi Silistra au jucat, în anii interbelici, un rol deosebit de important în cultivarea şi ridicarea spiritualităţii româneşti la Dunărea de Jos. Documentele vremii amintesc faptul că, încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, în cele două localităţi dunărene fiinţau şcoli cu predare în limba română. Dacă la Călăraşi este bine cunoscut profesorul Ioan Gherasim Gorjanul, cu a sa Şcoală naţională, despre Şcoala românească de la Silistra, deschisă în anul 1841 de dascălul Petrică, se cunosc mai puţine lucruri. Se ştie însă că fiul acestuia, Costache Petrescu, înfiinţa la 12 octombrie 1870, Societatea română pentru limbă şi cultură, al cărei scop statutar era de “a propaga prin toate mijloacele între românii din aceste părţi învăţătura limbii materne”. Atât de mare a fost influenţa şcolii româneşti de la Silistra în epocă încât Ion Ionescu de la Brad constata că limba română era utilizată de toate naţiile trăitoare în acea zonă. Dar, după cum se cunoaşte, în urma Congresului de pace de la Berlin din anul 1878, Dobrogea de Sud şi oraşul Silistra intră în componenţa statului autonom bulgar care desfăşoară în regiune o susţinută politică de bulgarizare, numeroşi români fiind nevoiţi să treacă Dunărea şi să se stabilească în Regat.

După instalarea administraţiei româneşti în Cadrilater, începând cu iulie 1913, oraşul Silistra redevine treptat un centru de cultură şi spiritualitate românească în zonă, perioada interbelică constituind un adevărat apogeu, din acest punct de vedere. Amintim doar că la Silistra au apărut, în aceşti ani, nu mai puţin de 36 ziare şi reviste româneşti, dintre care “Lira dobrogeană”, “Licăriri”, “Istru”, “Rod nou”, “Lumina”, şi mai ales “Ţara lui Mircea”, au avut un pronunţat caracter cultural. De asemenea, din anul 1929 Silistra avea o Universitate populară, iar peste un an îşi deschidea porţile şi Atheneul cultural “Durostor”. Un teatru şi două săli de cinematograf completau tabloul instituţiilor culturale silistrene. Dar cel mai important lucru, demn de semnalat din acest punct de vedere, este faptul că Silistra a beneficiat de un excepţional corp de intelectuali, în frunte cu profesorul Pericle Papahagi, director al liceului de băieţi din localitate şi membru corespondent al Academiei Române.

Nu este lipsit de interes să enumerăm şi numele unor mari oameni de cultură care au fost prezenţi la Silistra în repetate rânduri: Nicolae Iorga, Victor Etimiu, Radu Gyr, Iancu Brezeanu, Maria Filotti, Th. Muşi, Ion Minulescu, Octav Dessila, Radu Boureanu, Octav Suluţiu, Elena Farago, G.M. Vlădescu şi mulţi alţii care, înainte de a ajunge cu vaporul la Silistra, făceau un mic popas la Călăraşi, la insistenţele unui Nicolae Ţopescu sau Tiberiu Chiril, Lazăr Belcin sau Eugen Cialâc, D.M. Ranetescu sau Pompei Samarian. În acest context, vom înţelege de ce între cele două oraşe dunărene s-au stabilit strânse legături sufleteşti, concretizate în relaţii culturale de cea mai înaltă valoare spirituală. Congresul Ligii Culturale din anul 1933 se desfăşoară la Călăraşi şi Silistra, în prezenţa lui Nicolae Iorga, iar numai peste doi ani, în aprilie 1935, un mare Festival literar naţional aducea tot la Călăraşi şi Silistra floarea scriitorimii româneşti din epocă. Evenimentul avea să se repete în septembrie același an.

Despre acestă întâmplare culturală avea să scrie Silviu Cernea, în paginile Gazetei Pământul, din 5 octombrie 1935: “La Călărași, în gară, ne așteaptă Eugen Cialâc, admirabilul Lazăr Belcin și Ștefan Istrate. Caravana a poposit, ca după puțină vreme să pornească iar. De data aceasta spre expoziția de fructe. Pe stradă oamenii ne arătau cu degetul: -A venit scriitorii! – Da mulți mai e!. Din când în când ne oprim în fața unei vitrine, să ne admirăm mutrele. Ț-ț-ț! Ce de scriitori! Lipsesc dintre noi d-l Victor Eftimiu și d-na Agespina Macri, care au plecat din București cu automobilul și care au sosit tocmai în momentul când masa din bucătăria gazdei noastre, multiplicată, era luată cu asalt… La cinci jumătate, caravana noastră, căreia i s-a alăturat d-l Jean Vasiliu și o serie de gazetari târgovișteni, invadează vaporașul care merge spre Silistra…Și apoi călătoria aceea minunată spre Silistra. Călătoria aceea pe care fiecare din noi am închis-o în cutiuța inimii și pe care n-o vom uita…Mirosul apei, al odgoanelor, cântecele caravanei noastre, atâtea lucruri care ne-au făcut  ca drumul să ni se pară atât de scurt… Trebuie să închin aici câteva rânduri despre publicul din Silistra. Acelui public care a știut să ne primească atât de cald, să umple sala până la ultimul loc și să asculte cu sfințenia cu care se ascultă o slujbă religioasă. Acelui public care ne-a luat cu asalt pentru bucuria unei semnături puse pe un carnețel sau pe o bucată de hârtie și care a știut să răsplătească munca noastră cu bucuria lor. Și gazetei locale Țara lui Mircea , care ne-a închinat aproape în întregime numărul care fusese proaspăt scos din teascuri. Fără îndoială că ceea ce s-a făcut pentru noi acolo ne va aduce mult timp bucurie. D. Tașcu Pucerea, care a contribuit atât la reușita acestei manifestări, merită mulțumirile noastre neprecupețite.”

            Şi exemplele colaborării culturale dintre Călăraşi şi Silistra ar putea continua, fie cu deosebit de apreciatele concerte ale “Freamătului” la Silistra, fie cu binecunoscutele serate literare organizate la Călăraşi de Eugen Cialâc, la care erau nelipsiţi gazetarii şi alţi intelectuali silistreni. Numai că precipitarea evenimentelor politice, începând cu instaurarea dictaturii regale, precum şi numirea unor animatori culturali din cele două oraşe în funcţii administrative (Eugen Cialâc – primar de Călăraşi şi E. Melidon – primar de Silistra) vor determina o slăbire semnificativă a legăturilor culturale dintre Călăraşi şi Silistra.

            Vara anului 1940, cu binecunoscutul cortegiu de nenorociri ce s-au abătut asupra neamului românesc, avea să ducă şi la pierderea Cadrilaterului şi, implicit, a oraşului Silistra. Intelectualii români de aici, foşti animatori ai vieţii culturale locale, s-au împrăştiat în vechiul Regat. Războiul, şi mai apoi regimul stalinist, au fost de natură să le zădărnicească eforturile de a se revedea, cel puţin. Se punea astfel punct final unei perioade de care totdeauna ne vom aduce aminte cu respect şi admiraţie.