“ Era nouă în care avem a intra”

Nu există om de idei care să nu fi adunat în paginile scrise de el vorbe despre inimitabilul dor românesc, un sentiment pe care alte popoare, neştiind a-l numi, l-au trecut în categoria sentimentelor inefabile.

În firea românului de până la 24 ianuarie 1859, cu greutatea fermentării de secole, acest dor a mai avut un nume: UNIREA.

Mai lungă decât lista eroilor invocaţi de Ştefan cel Mare, este lista celor care au plătit cu sângele lor tăria credinţei în Unire,  şi numele lor parcurg straturile istoriei spre a ne aminti că, din generaţie în generaţie, cu puterea unei nestrămutate eredităţi, firea românului s-a sprijinit pe năzuinţa în CONTINUITATE, INDEPENDENŢĂ ŞI UNIRE.

Poate mai mult ca oricând aceste idei şi-au găsit strălucirea în acţiunile şi programele revoluţionarilor paşoptişti, acţiuni şi programe în care putem citi cu limpezime premisele statului naţional român modern.

Ca pretutindeni, acolo unde spiritul revoluţionar ar incita către modernitate, anunţând ultimele ceasuri ale feudalismului vetust, și în rândul oamenilor din Bărăgan acest spirit a cunoscut intensităţi maxime. Cum altfel poate apărea în ochii istoriei gestul ţăranilor din Maltezi care „umblau peste tot cu steagul tricolor, arzând toate documentele potrivnice lor”? Cum altfel poate fi înscrisă în cartea mândriei noastre fapta de contestaţie a locuitorilor din Ulmu care, în vara lui 1848, s-au ridicat la luptă împotriva împuterniciţilor feudali cu atâta forţă încât nu au putut fi opriţi decât de intervenţia supranumerică a trupelor otomane?

            Mişcările ţărăneşti care au însoţit evenimentele revoluţionare de la 1848, au arătat necesitatea înfăpturii unor reforme sociale. Prevăzute în articolul 13  al Proclamaţiei de la Islaz, emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor au fost continuu tergiversate, iar lucrările comisiei constituite în acest scop au eşuat cu toate încercările făcute de  vicepreşedintele acesteia – Ion Ionescu dela Brad.

Iată de ce, în mod special pe pământurile cuprinse între Ialomiţa şi Dunăre, punctele cele mai populare, salutate şi întărite prin mainfestări de vie satisfacţie, aflate în programele revoluţionarilor paşoptişti, au fost cele care se referau în mod direct la schimbarea condiţiei ţăranului şi a relaţiilor sale cu glia strămoşească.

A trebuit să treacă nouă ani până când, în cadrul divanurilor ad-hoc, înflăcărata năzuinţă de la 1848, să se reaprindă cu aceeaşi intensitate revoluţionară, fiind hrănită de spiritul înnoitor insuflat românilor de ideea UNIRII. Aşa a gândit deputatul ţăranilor ialomiţeni, Stoica Radu Cojocaru din Cocargeaua (Borcea), când şi-a pus semnătura alături de ceilalţi deputaţi-ţărani, pe adresa de mulţumire către puterile garante, pe jalba deputaţilor ţărani, redactată de Tănase Constantin, ca şi pe cele patru puncte care cereau înfăptuirea Unirii.

În conştiinţa acestor oameni, chemaţi de vremuri la întâlnirea cu marile evenimente ale istoriei, visul unei Românii moderne, al unei ţări unitare în care legi de fier să fie dreptatea şi demnitatea, a reverberat în măsura dată, poate, doar de cuvintele lui Cuza: „Mândru de încrederea naţiunii, convins că o cauză mare şi dreaptă poate pieri, eu ca Domn şi Român, n-am cruţat osteneala pentru consolidarea edificiului  naţionalităţii române. Numai prin chipul acesta vom putea inaugura sub nişte auspicii fericite era nouă în care avem a intra

„Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! ”

            Baronul de Talleyrand, însărcinat al puterilor garante cu supravegherea desfăşurării elecţiunii, intra în Principate, la 5 martie 1857, prin poarta dunăreană a Călăraşilor, aflându-se în centrul entuziasmului călărăşenilor care l-au primit ca pe un sol al unei mari puteri, susţinătoare a ideii ce încălzea conştiinţa unei întregi naţiuni. Tot pe la Călăraşi ar fi putut păşi pământul natal şi marele patriot Nicolae Bălcescu, cel care cu forţă mesianică prevestea, la 1848, destinului românesc încă două revoluţii: UNIREA şi INDEPENDENŢA. Ar fi putut pătrunde alături de ceilalţi revoluţionari paşoptişti exilaţi, admişi în ţară prin circulara, 2794, primită de Administraţia judeţului Ialomiţa la 28 iunie 1857.

Şi a venit iarna anului 1859. Zăpada acelei ierni avea albeaţa şi frăgezimea inului topit din care ţărăncile îşi coseau maramele sărbătoreşti. Din bucuria tăinuită atâta timp în umbra nenumăratelor juguri şi dată la iveală acum, la vremea zăpezilor ce nu anunţau doar un an spornic ci şi un ev spornic, din această bucurie s-a ţesut marama tricoloră pe care, într-o admirabilă simbioză, s-a oprit spre odihnă zimbrul lui Dragoş şi acvila muntenească. Un simbol ce grăieşte prin sine despre ceea ce românii au exprimat prin nepieritorul dans al regăsirii într-o fiinţă unică – Hora UNIRII.

Odată cu numărul din 27 ianuarie 1859 al ziarului „Românul”, Bucureştiul primea ştirea entuziastă a manifestărilor ţărăneşti de pe întreg cuprinsul ţării. „Fraţii noştri ţărani … strigau acum din toată puterea energică a sufletului lor: „Să trăiască Cuza!” „Să trăiască Domnul nostru!” Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţie, ca (şi) cum toţi în general ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător”.

            Acelaşi entuziasm rezidă şi din telegrama adresată de locuitorii oraşului Călăraşi, domnitorului Cuza: „Toţi locuitorii acestui oraş … venim a felicita cu căldură pe Măria Ta, pentru binefăcătoarea iniţiativă ce aţi luat de a reorganiza Ţara pe Româneşte. La suirea Măriei Tale pe tronul României-Unite entuziasmul a străbătut toate inimile Române; astăzi el este mult mai mare în noi, căci prin acţiunile energice ale Măriei Tale vedem realizându-se speranţele generale şi legitime ale românilor”.

Că UNIREA a fost privită de întreaga naţiune nu numai ca un fapt ce împlinea legităţile istorice ci şi ca un prim şi hotărâtor pas pe calea modernizării instituţionale şi economice a statului, o demostrează seria de reforme între care de cea mai largă audienţă a fost reforma agrară, premearsă de măsura secularizării averilor mânăstireşti. Ca semn de fixare în pasta istoriei a acestei măsuri cât şi ca semn de preţuire, poate fi citat ordinul Prefectului judeţului Ialomiţa, prin care se oficializa dorinţa locuitorilor Orașului Știrbei(Călărași) de a oferi domnitorului Alexandru Ioan Cuza un tun, „semn de mulţumire şi recunoştinţă”.

            Progresul economic şi demografic înregistrat de meleagurile călărășene, ca urmare a aplicării reformei agrare, este evident. Apar noi aşezări (Curcani, Smârdan, Independența, Dorobanțu, Vlad Țepeș, Dragoș Vodă ș.a.), intră în circuitul agricol o mare parte a pământului până atunci nedesţelenit, rolul de „grânar al ţării”, jucat încă din vechime de către aceste mănoase pământuri  ale Bărăganului, accentuându-se. Unirea aducea cu sine nu numai reforme materiale, ci şi reforme în condiţia tradiţională a ţăranului. Eliberat de servituţile feudale, omul pământului păşeşte în epoca modernă în fruntea tuturor marilor evenimente din care ea se constituie. Îl aflăm, cu prinosul său de sânge, pe câmpul de luptă al unui alt mare ideal al naţiunii: INDEPENDENŢA. Îl recunoaştem printre cei peste o sută de mii de participanţi la adunarea de pe câmpul lui Horea, întărind cu propriul său glas înfăptuirea statului naţional unitar român.

„Vă iubiţi Patria, veţi şti dar a o întări. Să trăiască România!”

            Unirea constituie actul de maturitate al unui stat tânăr modern, act prin care România se înscrie în peisajul transformărilor de structură înregistrate de statele europene. Dar, în acelaşi timp, UNIREA este unul dintre evenimentele cruciale din cel mai frământat secol al istoriei româneşti.

Locurile ce au găzduit cu emoţie imnul fiinţei înfrăţite a celor două principate, străzile tuturor oraşelor ce au vibrat în entuziasmul general al acestui act măreţ, casele în memoria cărora  s-a întipărit zbatarea de aripă a drapelului tricolor, pietrele, zidurile, martori tăcuţi la marea împlinire a UNIRII, ne pot vorbi şi astăzi despre temeinicia unui sentiment care, înainte de a naşte sărbătoarea, naşte forţa dăinuirii unui popor. „D-le Ministru, condeiul nu poate descrie entuziasmul ce am găsit în acest oraş, atât în  popor cât şi în funcţionari. Sfârşitul marii manifestaţii a fost prin ridicarea a mai multe toaste în sănătatea Măriei Sale Domnitorului, a Guvernului său şi pentru prosperitatea şi întărirea Statului Român. Oraşul iluminat, torţe aprinse şi lăutari pe toate străzile”, semnează I.Marghiloman, un martor al evenimentelor prin care Călăraşiul saluta măsurile reformatoare luate de alexandru Ioan Cuza.

            Dar nu numai această stare de spirit emoţionează astăzi, cum nu numai prin exuberanţa fiecărui martor al evenimentelor dăinuie în conştiinţa noastră UNIREA. Într-o Românie pe care ne-o dorim a progresului continuu şi a păcii sociale, iarna anului 1859 străluceşte cu zăpezile pe care le așteptăm ca să ne bucure și astăzi. Şi mai adânc înţelegem cuvintele Domnitorului, săpate cu profundă credinţă în răbojul istoriei poporului nostru: „Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi patria, veţi şti dar a o întări. SĂ TRĂIASCĂ ROMÂNIA!”