Puțini dintre călărășenii de azi cunosc faptul că scriitorul JEAN BART(pseudonim literar împrumutat de la un celebru corsar  francez) a îndeplinit, timp de doi ani funcția de căpitan al Portului Călărași.

Pe numele său adevărat Eugeniu, C. Botez, scriitorul s-a născut pe 28 noiembrie 1877, la Burdujeni, județul Botoșani, într-o familie de căpitan de grăniceri. Face studiile la Iași, unde l-a avut învățător pe Ion Creangă, după care se dedică carierei militare, absolvind în 1896 Școala de ofițeri din București, cu gradul de sublocotenent. Funcționează mai apoi ca profesor suplinitor la Liceul „Mircea cel Bătrân“ din Constanța, predând disciplinele matematică şi geografie, în anul şcolar 1903-1904. În paralel, la Şcoala de Marină a fost director de studii şi profesor de istorie, geografie şi gramatică. Revine apoi căpitan de port. Mutat din loc în loc, ocupă un loc important în istoria navigaţiei româneşti, deopotrivă cu onoranta recunoaştere literară şi publicistică, pentru care în anul 1922 devine membru corespondent al Academiei Române. Se stinge din viață la București, pe 12 mai 1933, la numai 56 de ani.

În Călăraşi, a funcţionat căpitan de port între 1 aprilie 1904 şi 1 aprilie 1906. Aici, activitatea celui ce semna mai târziu cu pseudonimul devenit renume Jean Bart este notabilă. El are iniţiative lăudabile, ia măsuri pentru a evita accidentele pe Canalul Borcea şi în Portul Călăraşi. Pentru faptele sale, i se conferă, la 2 iulie 1904, Ordinul „Coroana României“ în grad de cavaler. În anul 1905 când răscoala de  de pe crucişătorul rusesc „Potemkin“ este reprimată brutal, căpitanul de port de la Călăraşi, Eugeniu Botez, îi ajută pe mulţi dintre marinarii răsculați şi le facilitează angajarea în muncă. El primeşte din partea fostului şef de echipaj de pe „Potemkin“, ca dar de recunoştinţă, „pecetea“ crucişătorului.

Dar cea mai importantă realizare a lui Jean Bart, în calitatea sa de căpitan al Portultui Călărași, este construirea localului Căpităniei Portului. Aflându-se într-o bună relație cu vestitul inginer constructor Anghel Saligny, care realizase mai multe lucrări de modernizare a porturilor dunărene, Jean Bart îi cere acestuia să realizeze planurile pentru Căpitănia de port și Gara fluvială de la Călărași. Anghel Saligny răspunde afirmativ acestei solicitări și în anul 1905 încep lucrările la localul Căpităniei Portului. În primăvara anului 1906, înainte de mutarea lui Jean Bart de la Călărași,  clădirea Căpităniei Portului era finalizată.

Vedere din anul 1907, după finalizarea lucrărilor de construcție a Căpităniei Portului Călărași

De la Călărași avea să ajungă mai apoi căpitan al Portului Sulina, viața de aici fiind subiectul celebrului său roman, Europolis. În paginile acestui roman, Jean Bart nu poate să nu-și amintească de Călărași, oraș unde își petrecuse doi ani din viață. Iată un fragment din însemnările sale despre orașul de pe Borcea: “Eram vreo șase tineri și nici unul însurat. Apariția noastră făcuse oarecare senzație în oraș.  Părinții și fetele începură de-a doua zi vânătoarea și pontajul pentru căsătorii. Dar, ce dezamăgire! Iluzii pierdute, speranțe înșelate… Deprinși cu viața publică, ocoleam societatea, fugeam de viața intimă de familie. Stam toată ziua pe apă lucrând și măsurând pe arșița soarelui. Seara ne mulțumeam să ascultăm o serie de cântece răgușite la o grădină de varietăți, unde ne cheltuiam banii și tinerețea. Unul făcea teorii ca să-și îndreptățească purtarea .<Marinarul nu trebuie să aibă legătu logodit cu apa>… Singurul care făcuse cunoștințe era Miluță(despre care Jean Bart afirmă că familia lui avea origini macedonene și suferise mult pentru a ajunge în spațiul românesc). Lui toate ușile i se deschideau… Devotat până la sacrificiul vieții, rămânea în serviciul unor femei frumoase, pe care le putea iubi în taină… Nevasta unui doctor, o pianistă de talent, cu părul mat și ochii catifelați, era femeia genială. O profesoară mică, vioaie, cu părul retezat la ceafă, cu pălărie băiețească, pentru că fuma și citea la berărie pe Nietzsche, era femeia superioară. Iar Geta Ulmeanu, o blondă cu ochii mari, albaștri, măritată c-un inginer mai bătrân și cartofor, era femeia sfântă.” Și, mai apoi, după ce mărturisește că Geta Ulmeanu a fost marea lui dragoste din tinerețe, Jean Bart concluzionează, atunci când revedea aceste locuri după aproape 20 de ani. „ Nimic nu pare că s-a schimbat de atunci pe locurile acestea, unde am petrecut o parte din tinerețea mea. Dunărea, liniștită și largă, cu aceeași nepăsătoare măiestrie, mii de ani alunecă spre mare în leneșe înconvăiri. De-o parte și de alta aceleași maluri joase se prelungesc în zare. Zăvoaie mari de sălcii își schimbă haina verde înfiecare an. Ostroave, pustii și păduroase, se leagă în depărtare cu mlaștini în care viețuiesc și acum sălbăticiuni în cârduri. În ochiuri de luminiș, prin stuf, lucește apa bălții ca cioburi dintr-o oglindă spartă. Și în ele se răsfrânge același cer albastru, întins deasupra mării verzi de trestii șoptitoare.ri cu uscatul, el e”

Chiar în anul morții sale(1933) i se publica și Cartea Dunării, lucrare despre care marele geograf român  Ion Simionescu consemna: „Fie ca prin Cartea Dunării să se inaugureze un drum nou în educația noastră generală… E vremea să ne trezim din ucigătoarea nepăsare pentru tot ce reprezintă pământul și viața țării. Iată de ce rămânem recunoscători muncii lui Jean Bart, care nu a fost numai un cunoscător al tainelor ascunse în păpuriștea și printre salciile ca niște măslini, din lungul Dunării, dar viața întreagă îi este legată de farmecul ei… Nimeni altul nu ar fi fost în stare să prindă la un loc, într-un mănunchi mai armonic, mai însuflețitor, problemele variate și complexe în legătură cu Dunărea noastră, de care atârnă în așa de largă măsură buna stare economică a României”.