În anul 1995, când orașul de pe Borcea aniversa 400 de ani de atestare documentară, în calitatea mea de inspector șef al Inspectoratului județean pentru cultură, am inițiat mai multe activități, împreună cu Primăria municipiului Călărași și cu sprijinul direct al unor oameni care au iubit și iubesc Călărașiul. Cu Nicu Țiripan, spre exemplu, am realizat un Album fotodocumentar în care am publicat, pentru prima dată, multe din fotografiile vechi ale Călărașiului, fotografii care se găsesc astăzi atât în colecții documentare, cât și în spațiul virtual. Tot împreună, cu banii Primăriei Călărași, am realizat o medalie jubiliară din bronz și argint, precum și Cheia municipiului Călărași, inscripționată Călărași – 400. Cu un alt intelectual de marcă al Călărașiului, l-am numit aici pe prof. Ilie-Ștefan Rădulescu – cetățean de onoare al municipiului Călărași, am realizat un volum antologic despre consemnările scrise referitoare la spațiul călărășean, intitulat Călărașii în literatura română, volum publicat în Editura Pâmântul și lansat oficial în anul 1996. Astăzi cartea respectivă se află în bibliotecile importante din România și în posesia câtorva colecționari. Din consemnările literare despre Călărași, care însumează în volum peste 400 de pagini, pentru prietenii mei din spațiul virtual, și nu numai,  am selectat cele mai frumoase pasaje.

Vom începe cu descrierea Călărașiului   la începutul secolului XX, așa cum a fost perceput de Ion Valjan (n. 17 decembrie 1881, Mileanca, județul Botoșani – d. 29 aprilie 1960, Pitești). Ion Valjan a fost pseudonimul scriitorului și dramaturgului român Ion Al. Vasilescu. Valjan a fost avocat, om politic (membru al PNL) și publicist. În 1903 a absolvit Facultatea de Drept a Universității din Iași și și-a dat doctoratul la Paris. A fost directorul Teatrului National din București în perioada 1923–1924 și director general al teatrelor între 1923–1926. Valjan a fost arestat în 1950; a fost închis la Aiud, la Ocnele Mari și la Pitești. S-a stins din viață la 29 aprilie 1960.

Iată câteva dintre consemnările lui Ion Valjan: Eram de vreo 10-12 ani, când părinții mei sosiseră la Călărași. Ședeam în localul Vămii, lângă Cazinoul militar de pe vremuri… Împreună cu frații și camarazii mei de gimnaziu, ne-am jucat toate jocurile cunoscute pe vremea aceea: oina, șotronul, poarca, bătuta, ogoiul, țurca, leapșa, baru și capra… Parcă mă văd facând din transparente sau uluci de gard speteze și birlice de smee, punând limbi de briceag pe sfoară, dând cu coinacul, așezând vâjitoarea și înălțând seara câte un smeu din opt, care tulbura toată noaptea somnul călărășenilor, dar în schimb făcea în chip poetic și sonor să ancoreze orașul în cer… Nici un sport nu era străin de noi. Am făcut și bicicletă, patinaj și mai ales am practicat înnotul, cu toate nuanțele lui: voinicește, câinește, ca broasca, marinărește. De altfel din primăvară și până se răcea apa, tabăra noastră era pe malul Borcei. Plecam câte 6-7 în escadră de înnotători, treceam Borcea și apoi petreceam până seara în ostroavele izolate de privirile tuturor… Dar să nu-și închipuie nimeni că revărsarea și risipa aceasta de forță fizică a anihilat viața noastră intelectuală. Dimpotrivă, niciodată n-am citit așa mult ca în acea epocă… Deși mă certau foarte des, îmi aduc cu drag aminte de profesorii mei: V. Stanciu, Anușca, Gaftoescu, Bădulescu, Demetrescu, Amedeu Georgescu, Cireș și atâția alții, care mi-au pus note bune și rele, după timpul care mi-l lăsau pentru învățat gimnastica și teatrul… Copilăria s-a dus. Fața oamelior și a lucrurilor de atunci s-a șters pentru totdeauna. Dar zilele trăite pe malul Dunării – pe Borcea și lacul Călărași – mi-au umplut viața de o aură pură și neîntinată pe care o voi păstra în suflet, cu emoție și sfințenie, până la moarte.(fragmentele de mai sus au fost scrise în anul 1935)