Sriitorul Ștefan Bănulescu s-a născut la  8 septembrie 1926, în comuna Făcăeni, județul Ialomița, fiind al optulea fiu dintre cei unsprezece ai plugarilor Ion și Elena Bănulescu. Urmează cursurile primare în satul natal, după care, în perioada anilor 1938-1945, urmează și absolvă cursurile Liceului Știrbei Vodă din Călărași. În perioada 1948 – 1952 îl găsim student al   Facultății de Filologie din București, unde i-a avut ca profesori pe George Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Alexandru Graur. În anul 1949 debutează în revista Viața românească, iar între anii 1954 – 1959 îl găsim redactor la revista Gazeta literară de sub direcția prozatorului Zaharia Stancu. Continuă să publice în diferite periodice pentru ca în anul 1965 să se producă debutul său editorial cu o carte de literatură, la vârsta de 39 de ani. Este vorba de   volumul de nuvele Iarna Bărbaților , pentru care primește Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor. Vor urma numeroase alte volume, fiind deosebit de bine primite cele din ciclul Cartea Milionarului. În anul 1994 publică, la Editura Nemira, volumul Scrisori din Provincia de Sud-Est sau O bătălie cu povestiri, care conține foarte multe pasaje ce descriu cu lux de amănunte viața economico-socială și cultural-spirituală a orașului Călărași în anii de dinainte de declanșarea celui de al doilea război mondial. Din acest volum am selectat câteva pasaje semnificative care pot fi considerate, fără nici un fel de exagerare, pagini documentare despre Călărașiul interbelic. Sriitorul își sfârșește viața la București, pe 25 mai 1998, lăsând în urmă o operă literară remarcabilă.

 Două tradiții mari avusese orașul: școala și armata. Și când venisem din satul meu natal în oraș, Călărașii mi se arătau ca un oraș al școlarilor și al soldaților. Avea trei regimente, unul de infanterie, altul de artilerie și altul de cavalerie. Patru licee de băieți și două de fete, școală de arte și meserii, școli agricole și alte asemenea așezăminte în care se învăța fie cartea, fie fasonarea uneltei sau măcinarea boabei de grâu. Mai fiecare casă a orașului era gazdă de școlari. Satele ialomițene îți trimteau aici copiii după terminarea școlii primare pentru a învăța la liceu, la comerț, sau în școlile industriale, plata <chiriei> făcându-se îndeobște în natură, în făină, mălai, ouă, ceapă și fasole. Era o competiție de gazde pentru toate pungile…

Forfota acestei lumi de uniforme școlare și militare prin curți, pe străzi, în piețe, la Te Deum-uri, pe Corsoul orașului – strada Știrbey Vodă, unde se plimbau în fiecare seară, între orele șase și nouă, atât liceanul cât și cătana învoită de la regiment, dădea nu numai culoare și o mișcare aparte, ci și o marcă de carte și de istorie  acestei localităși încercate de la începuturile călărașilor ștafetari ce purtau scrisorile cu sigilii între sultani și oamenii țarului și între atâția alții…

Strada Grivița nu avea nici prăvălii, nici instituții.Orientată Nord-Sud-Est, începea din Bărăgan și ieșea în Bărăgan, nefiind, însă, calea directă de acces a carelor ce veneau dinspre câmpie; ele intrau fie pe strada Dobrogei(actuala str. Sloboziei – nota ns.), fie pe strada București, amândouă străzi comerciale, dominate de prăvălii și de depozite de mărfuri de toate felurile.

Liceul Știrbei Vodă avea fațada spre strada București, o latură a clădirii spre strada Dobrogei, iar gardul cu suliți de fier din spate, pe unde era poarta de intrare și de ieșire a elevilor, dădea spre strada Griviței. Intrau, adică din Grivița în curtea școlii și erau vecini cu mișcarea continuă a lumii orașului ce forfotea pe strada Dobrogei și pe strada București, în jurul zecilor de prăvălii și de depozite cu firme colorate, cu patroni proțăpiți în fața ușilor, proaspăt frizați, puși la costume elegante, cu lanțuri groase de ceasornic, atârnate între un nasture și buzunarul vestei.

În primele zile, școlarul venit în clasa întâia la liceul Știrbei Vodă, intrând în curtea liceului prin Grivița, aruncându-și ochii pe latura din stânga, pe strada Dobrogei, putea prinde în priviri pe o rază mare șirul de firme comerciale, curelăria “Prodanoff”, vitrinele cu stofe ale bogasierilor Sumbassacu și fiii, filialele atelierelor de mecanico-dinamică ale fraților Prinni, italieni tot atât de vechi în ființa orașului ca și familia lui Deghetto; apoi, printre atâtea alte firme de croitori, băcănii, căvăfii, de banci agricole de credit, de cancelarii avocățești și, dacă-ți rătăceai privirea numai puțin și pe strada București, în fața liceului, descopereai vecinătatea altui convoi de firme: farmacia lui Beroniade, restaurantul atenianului Pausania Peciu, prăvăliile de vinuri întinse între cele două capete îndepărtate ale străzii, de la Baboia, dinspre marginea lui 23 Infanterie, la sud, până la nord, spre Lacea, spre zidurile Regimentului 5 Cavalerie…

Și cu greu ți-ar fi scăpat din priviri în acea mișcare zgomotoasă de pe străzile Dobrogea și București figura distinsă, elegantă a bancherului Vasile Buricescu, care se plimba în multe ceasuri din zi cu mâinile la spate de colo-colo pe un trotuar și pe altul….Buricescu, după spusele unora fratele lui Ion F. Buricescu, pe care localnicii susțineau că-l văzuseră trecut printre numele filozofilor prin cărți și prin gazete, bancherul, zic, ținea de fapt în mână o bună parte din oraș: avea el însuși depozite de cereale, părți la capitalurile lui Sumbasacu, ale morilor Vineșiu și Lutz, aceștia doi din urmă cei mai bogați oameni ai localității…

Ca școlar, făceai prospecțiune zilnică în această lume, fiind trecător ceas de ceas printre acești oameni ai orașului cu capitaluri de toate mărimile,  de la Vineșiu, Buricescu și Bazacopol, până la ultimul alvițar ce-și purta marfa într-un mic coș de răchită și și-o vindea la gardul liceului Știrbei Vodă, liceului comercial, liceului de fete Sf. Gheorghe, liceelor industriale de băieți și fete, școlii de arte și meserii sau la zaplazurile celor șapte școli primare ale orașului, unde alvițarii, bombonarii, covrigarii și iaurgii din periferia Măgurenilor luau parte la programa cotidiană de învățământ, dominând recreațiile elevilor, strigându-și marfa în limba valahă, turcă, albaneză, greacă, bulgară și rusă…