Delavrancea – desen de Dumitru Nicolae

Când ne gândim la Barbu Ștefănescu Delavrancea(n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași)  sigur îl revedem în memorie pe celebrul actor George Calboreanu glăsuind cu gravitate cuvintele lui Ștefan cel Mare din Apus de soare: “Moldova nu este a mea și nici a voastră ci a urmașilor urmașilor noștri, în veacul vecilor!”. Ni-l mai amintim din nuvelele Sultănica și Hagi Tudose sau din basmul Neghiniță, care ne-au delectat în anii copilariei. Dar înainte de toate, Delavrancea rămâne în literatura română ca dramaturgul care ne-a lăsat celebra trilogie moldovenească: Apus de soare(1909), Viforul(1910) și Luceafărul(1910)

          O aplecare mai atentă asupra biografiei și activității lui Barbu Ștefănescu Delavrancea mi-a permis să descoper interesante legături ale scriitorului cu meleagurile călărășene. Astfel, tatăl său, Ștefan ”căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu,  descendent din familia unor ciobani vrînceni, ”strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, a fost împroprietărit la Sohatu-în actualul județ Călărași, ca urmare a legii rurale din 1864 elaborate de Cuza-Vodă și Mihail Kogălniceanu.

Copil fiind, Delavrancea pleca din prispa coşcovită de ploi a căsuţei lor din mahalaua Delea Nouă, din Bucureşti, în dricul căruţii tatălui său, spre orizontul nemărginit al Sohatului, pentru a-şi purta mai departe, în curtea bunicilor, sau pe malul Mostiştei, imaginaţia şi visele de copil. “Ca şi-n alte situaţii, se agăţa de scurteica lungă şi îmblănită cu mârsă neagră a tatălui, linguşindu-l, mângâindu-l pe obraji şi pe pletele-i rotunjite, rugându-l să-l ducă la bunici cu căruţa, la Sohatu. Să ţină şi el biciuşca şi hăţurile, să uite pentru o vreme de mahala, de rochiţa liliachie în care îl îmbrăca mama, să se simtă şi el bărbat, un alt fel de „căruţă-goală“, pe drumul spre porturile dunărene spre care tatăl său, starostele grânarilor din Bariera Vergului, îşi purta cârdul de căruţe cu grâu sau cu orz.”

În ziarul „Lumina”/14 mai 2014, din care am reprodus citatul de mai sus, Dumitru Manolache menționa referitor la vacanțele petrecute la Sohatu de către Barbu Ștefănescu Delavrancea: „Aici, în această curte părăsită astăzi, inundată de clorofilă, aici, în cătunul Broscari din Sohatu, venea Barbu, mezinul lui Ştefan „Căruţă-Goală“, în vacanţe. Aici spunea sărut-mâna bunicilor, se lăsa momit cu alune şi stafide, ca un răsfăţat, adormind uneori vrăjit în poala bunicii sub nuc, cu basmul zânei florilor reverberând în creier. Neştiutor şi fără de griji, alerga cu picioarele goale, zgâriate, rănite de scaieţi, prin praful cătunului, sau spre fundul grădinii, se căţăra prin zarzări şi duzi primenit de soare, în rostogoliri de râsete şi nevinovate gălăgii. Aici îi învăţa pe verii mai mari sau mai mici jocurile mahalalei lui, de-a „puia-gaia“, „v-aţi ascunselea“, „d-a hâra“, „d-a poarca“, sau pierdea ziua la pescuit pe Valea Rasei.”

Barbu Ștefănescu Delavrancea, absolvent al Facultății de drept, a fost și un vestit avocat, rămânând celebru în lumea justiției prin pledoariile sale de la bară. În această calitate îl vom găsi ca apărător, timp de 7 ani(1900-1907) în cunoscutul Proces al cioroienilor din comuna Roseți, care a durat aproape 50 de ani(1863-1912), prin care țăranii liberi din satul înființat de Ioan Rosetti s-au luptat prin toate instanțele posibile pentru a li se recunoaște drepturile înscrise în zapisurile(act de împriprietărire) încheiate în anul 1841, atunci când se puneau bazele satului liber Roseți, pe care Ioan Rosetti  îl dorea chiar reședință a județului Ialomița, atâta vreme cât orașul Călărași era un oraș aflat pe proprietatea Spitalului Colțea din București, iar locuitorii săi nu erau proprietari pe locurile pe care își aveau casele și acareturile. Este interesant cum a ajuns Delavrancea să-i apere atâta timp pe țăranii din Roseți. Prin intermediul lui Ioan Slavici(care a făcut parte din comisia de acordare a titlului de institutor și a rămas plăcut impresionat de prestația candidatului)  îl cunoaște pe Gheorghe Bădulescu, institutor la Roseți, cu care stabilește o relație foarte prietenească, botezându-i cei doi copii. În  calitatea de naș, se deplasează la Roseți și așa află povestea cioroienilor, devenind avocatul acestora.

         Primăria Călărași  realizată după planurile arhitectului Ion N. Socolescu

Un alt caz celebru apărat de Delavrancea îl constituie cel al cunoscutului arhitect prahovean Ion N. Socolescu, nimeni altul decât cel care în anii 1886-1887 a proiectat clădirea Primăriei Călărași, la solicitarea autorităților vremii. În anul 1903 Ion Socolescu este acuzat că și-ar fi incendiat casa din București pentru a încasa prima de asigurare. După toate aparențele, arhitectul era considerat ca și victimă sigură, urmând să fie condamnat. Numai că Delavrancea are o prestație deosebită și reușește să obțină achitarea clientului său. Despre acest eveniment s-a scris mult în presa vremii. Noi reținem doar câteva consemnări din volumul Amintiri al Lui Ion Valjan: “Asist la proces cu smerenia cu care un monah tânăr, abia călugărit, ar asista la o slujbă oficiată de toți mitropoliții țării laolaltă. Adversarii lui Delavrancea sunt Alexandru Djuvara și Take Ionescu. Am văzut atâta încrucișări de spade în acest proces epocal și atâtea scântei sărind din ciocnirea lor, din atacuri și replici, încât am ieșit din proces ca dintr-o viziune de epopee în care s-a dezlănțuit o luptă între titani. Tot baraoul e convins că pledoaria lui Delavrancea va rămâne cea mai frumoasă pagină de antologie a barei.”