Urmare a solicitărilor unor cititori ai blogului meu de a afla mai multe informații despre evoluția istorică a municipiului Călărași, începând cu acest articol, voi publica, în serial, o Istorie a Călărașiului, care își propune să valorifice și ultimile materiale scrise și imagistice publicate în spațiul virtual. În același timp, demersul meu se dorește a fi un modest omagiu adus meleagurilor călărășene în anul aniversării Centenarului Marii Uniri.

Centru politico-administrativ, economic și cultural, reședință a județului cu același nume, municipiul Călărași este situat în partea de sud-est a țării, pe terasa inferioară a Dunării, la contactul cu lunca acesteia, pe malul stâng al brațului Borcea, într-o zonă transfrontalieră cu mari perspective în ceea ce privește circulația fluvială și terestră către estul Europei centrale și Peninsula Balcanică. Din punct de vedere al coordonatelor geografice, municipiul Călărași se află la interesecția paralelei de 44 de grade și 12’ latitudine nordică cu meridianul de 27 de grade și 21’ longitudine estică.

Avantajat de amplasarea sa fizico-geografică, care a oferit din totdeauna condiții prielnice dezvoltării comunităților umane (apă, vânat, pește, pășune, terenuri arabile), Călărașiul își află începuturile, ca așezare omenească, încă din neolitic, așa cum o atestă descoperirile arheologice din zonă, multe dintre acestea datorate colectivului de cercetători de la Muzeul “Dunării de Jos” din localitate.

Primele urme ale unei așezări omenești pe vatra actualului municipiu Călărași datează din neolitic(5500-1900d. Hr.), așa cum o dovedesc descoperirile arheologice specifice culturilor Hamangia, Boian și Gumelnița. Astfel, în urma săpăturilor arheologice efectuate în anii 1966 și 1968, în apropierea orașului a fost identificat un nivel de locuire aparținând culturii Hamangia, din locurile respective recoltându-se fragmente ceramice, unelte de piatră și statuete antropomorfe din lut ars.

Cu ocazia efectuării unor lucrări edilitare, în cartierul Măgureni au fost puse în evidență trei niveluri de locuire specifice culturii Boian, aici conturându-se deja o așezare deschisă, cu locuințe tip bordei, având o formă rectangulară, cu o singură încăpere, prevăzută cu vatră. Uneltele și armele erau confecționate din os, silex și piatră șlefuită. Ceramica, bogat decorată prin tehnica exciziei, cu motive spirale-meandrice, canelurile fiind încrustate cu substanță albă, este specifică întregii zone dintre Călărași și Oltenița.

Pentru neoliticul târziu, săpăturile efectuate în locul numit “Piscul Cremenii” au scos la iveală elemente materiale specifice culturii Gumelnița, care se caracterizează prin așezări de tip tell (movile), prevăzute, de obicei, cu șanțuri de apărare. Locuințele erau de suprafață, dreptunghiulare, cu una sau două încăperi, dotate cu vetre sau cuptoare. Oamenii acelor vremuri se ocupau tot mai intens cu agricultura, creșterea vitelor, vânatul și pescuitul. Se folosesc tot mai mult armele, semn al unor pericole ce veneau din exteriorul comunității, și apar obiectele mărunte de aur. Ceramica, cu ornamentele ei de un mare rafinament artistic, executate fie prin tehnica exciziei, fie a picturii sau lustruirii, demonstrează gustul pentru frumos al localnicilor, făuritorii unei adevărate “civilizații a lutului”.

Muzeul Dunării de Jos din Călărași, locul unde se păstrează mărturiile arheologice despre trecutul îndepărtat al acestor meleaguri

Perioada de trecere la epoca bronzului este reprezentată de mormintele cu ocru, descoperite în punctul numit Movila Albă, situat la vest de cartierul Mircea Vodă, ce datează din anii 1900-1700 î. d. Hr. Bronzul mijlociu, de tip Coslogeni (sec. XV-XII î. d. Hr.), o altă cultură autohtonă, care poartă numele unui sat aflat la 16 km de Călărași, spre municipiul Fetești din județul Ialomița, a fost pus în evidență prin descoperirea unei locuințe de tip bordei, cu inventar, pe malul abrupt al Borcii, în cartierul Măgureni, în apropierea fostei Fabrici de gheață. Printre materialele documentare găsite aici se remarcă un mare vas pentru provizii, cu incizii și ornamente în relief. De asemenea, în punctul arheologic Grădiștea-Călărași au fost descoperite urme ale unei așezări de tip “cenușar”, așezare specifică culturii Noua-Coslogeni.

Pentru epoca fierului (800 î. d. Hr.-106 d. Hr,), mai ales pentru perioada hallstattiană, numărul descoperirilor arheologice este mai redus, apoi, începând cu perioada La Tene (300 î. d. Hr.-106 d. Hr.), odată cu dezvoltarea, pe teritoriul de azi al României, a înfloritoarei civilizații geto-dacice, urmele materiale devin, cu adevărat, impresionante.

Existența populației geto-dace pe teritoriul actualului municipiu Călărași este atestată de numeroase fragmente ceramice și de vasul cu patru apucători dispuse în cruce, mărturii arheologice încadrate tipologic în categoria elementelor materiale specifice epocii fierului, perioada La Tene, descoperite în centrul municipiului, pe strada Progresul.

În cartierul Mircea Vodă, săpăturile întâmplătoare, efectuate în vecinătatea străzii Prelungirea București, au scos la iveală o amforă grecească, dovadă a comerțului practicat de locuitorii așezării de la cotul Borcii cu coloniile grecești de la Pontul Euxin. Alte două amfore grecești au fost descoperite în balta din fața orașului, iar o alta, folosită drept urnă funerară, s-a găsit într-un mormânt de incinerație geto-dacic, în curtea școlii din cartierul Măgureni.

De asemenea, în punctual numit Grădiștea-Călărași s-au descoperit două morminte de incinerație geto-dace, ceea ce i-a determinat pe arheologi să afirme că este vorba, de fapt, de o necropolă, concluzie întărită și de prezența resturilor a cinci vase și a unui capac de proveniență geto-dacică, datând de la începutul celei de a doua perioade a epocii fierului. Existența acestor morminte, cât și descoperirea unui tezaur de monede romane republicane, laolaltă cu tetradrahme barbarizate, deși mult mai târzii, dovedește existența în această zonă a unei așezări stabile.

Fără a fi neglijată posibilitatea existenței chiar a unui emporion (așezare temporară), arheologii îmbrățișează mai degrabă concluzia conform căreia, aici, la cotul Borcii, a existat o așezare geto-dacică de tip rural. Obiectele descoperite în această așezare sunt din metal și ceramică, dovedind principalele ocupații ale localnicilor. Astfel, brăzdarele, cuțitele de plug, secerile și cosoarele de diferite tipuri, demonstrează practicarea intensă a agriculturii, pe când fusaiadele și greutățile de la războiul de țesut dovedesc că meșteșugul torsului și țesutului era cunoscut și practicat de geto-dacii din zonă.

De la Călărași și până la Fetești, pe malul brațului Borcea, precum și pe grădiștele situate în baltă, descoperirile arheologice au pus în evidență existența a numeroase așezări geto-dacice: Călărași, Roseți, Grădiștea Roseți, Coslogeni, Grădiștea Coslogeni, Grădiștea Dichiseni, Grădiștea Oltina, Jegălia, Gâldău ș.a. Puternica dezvoltare a forțelor de producție din sânul societății geto -dacice a determinat apariția unui surplus de produse care a luat drumul schimbului cu coloniile grecești Histria, Tomis și Callatis de pe țărmul Pontului Euxin. “O adevărată țară geto-greacă întâlnim în ținutul bălților Dunării și Mostiștei – spunea Vasile Pârvan – cuprinzând atât malurile înalte ale Dunării și locuri presărate cu așezări străvechi… , cât și însăși balta Dunării cu insulele și tăpșanele ei, pe toată întinderea dintre Oltenița și Gura Ialomiței”.

Pompei Samarian, autorul primei lucrări monografice despre orașul nostru, publicată în anul 1931 și intitulată Istoria orașului Călărași de la origini și până la anul 1852, afirma, la rândul său: “Cea mai veche știre despre aceste locuri o avem din timpul lui Darius (523-485 î. d. Hr.). După Herodot, geții, care <erau cei mai nobili și mai virtuoși dintre traci> s-au opus năvălirii lui Darius peste Dunăre. Drumul urmat de Darius ar fi fost, după cum susține H. G. Wells în a sa Schiță de istorie universală, prin dreptul Silistrei, unde ar fi trecut Dunărea pe un pod ca să atace pe geții din Câmpia Bărăganului. Mai târziu, la anul 335 î. d. Hr., așa cum afirmă Grigore Tocilescu, însuși Alexandru Macedon <trecu Dunărea în timpul nopții, pe la Silistra, și în revărsatul zorilor se arată deodată în fața geților. Aceștia, loviți pe neașteptate, luară fugă, închizându-se într- un oraș al lor de lemn, slab întărit, care se afla numai la trei sferturi de oră departe de Dunăre>. Mai târziu, după geți au venit roxolanii năvălitori, care și-au găsit pieirea cam tot pe aici, prin băltoacele Dunării.”