Iulie 1854. Un american în vizită la Călărași

 

Este cunoscut faptul că unele din cele mai importante bătălii desfășurate în timpul Războiul ruso-turc din anii 1853-1854 au fost cele de la Oltenița și Silistra. Asediul Silistrei de către trupele rusești, cantonate în apropierea Călărașiului, începe pe 10 aprilie 1854 printr-un puternic bombardament.  Pe 28 mai 1854, Arab Tabia, una dintre fortificațiile Silistrei, este luată cu asalt de trupele rusești și, deși victoria era iminentă, este sunată retragerea. Pe 8-9 iunie 1854, cand toate pregătirile pentru asaltul final erau terminate, comandantul suprem al armatelor ruse, feldmareșalul Ivan Feodorovici Paskevici, ordona ridicarea asediului. Pe 13 iunie, garnizoana otomană din Silistra atacă trupele rusești ce se retrăgeau pe malul stâng al Dunării, obținând victoria. Trupele rusești se retrag și din Călărași,  locul lor fiind luat de trupele otomane care vor fi încartiruite în apropierea orașului.

          Acesta este contextul istoric în care, în iulie 1854, doctorul american James Oscar Noyes  – angajat de generalissimul Osman Pașa ca medic  pentru trupele turcești antrenate  în luptele cu rușii la Dunăre, în drum spre Silistra, poposește la Călărași, lăsându-ne o foarte interesantă descriere despre oraș, din care aflăm date deosebit de prețioase: populație, aspect general, viața comercială ș.a.

          După terminarea ostilităților și încheierea păcii în anul 1856 în așa-numitul Război al Crimeiei, americanul James Oscar Noyes  se reîntoarce în Statele Unite, unde în anul 1858 publică volumul Roumania: The Border Land of the Christian and the Turk.

Din această lucrare, așa cum a fost ea tradusă în cel de al VI-lea volum al seriei noi a colecției Călători străini despre țările române, am extras pasajele pe care le publicăm mai jos:

Charge-of-the-Light-Brigade

Imagine de luptă din Războiul Crimeiei

 “Ahmet Pașa era în tabară lângă Călărași. După imensul număr de vite și oi taiate pentru a hrăni 30 000 de soldați și după murdăria în toate cele a otomanilor, exceptând propria persoană și îmbrăcămintea, organele mele olfactive mi-au anunțat apropierea de tabară, încă  înainte de a vedea corturile verzi ale nizamilor(turcilor – nota ns.). Totuși, curând le-am văzut, departe, întinse în lungi șiruri pitorești. Dupa ele, orașul Calarasi și larga mlaștină mărginind malul stâng al Dunarii și dealurile Bulgariei conturându-se în catifelate tonuri de gri, la distanță.

Drumul <spre Călărași> ducea direct prin tabăra otomană…Unele trupe erau trecute în revistă, altele taiau animale sau trebăluiau în jurul focurilor de tabară iar altele, stând în grupuri, pe iarbă, fumau pipe lungi și-și îndulceau greutățile războiului cu naivele recitaluri ale orientalilor….

Imediat dupa bariera Călărașilor – un oraș românesc murdar de 5 000 de locuitori  – am observat lungile bordeie sau, mai degrabă, tranșee acoperite, în care fuseseră încartiruite trupele rusești în iarna trecută. Surugiul m-a lasat în plină strada. Lăsându-mi bagajul la pravălia unui evreu care, din fericire, vorbea nemțește, am pornit să-mi pun în ordine pașaportul pentru Silistra, unde speram să mă îndrept înainte de căderea nopții. Dar, cu toate acestea, ore prețioase au fost pierdute alergând de la comandantul militar la poliție si de la cea din urmă la Carantină. Pe șeful instituției menționate în urmă, fără a cărui semnătura era imposibil să traversez Dunărea, nu 1-am putut găsi acasă și  obținând o descriere a sa, am început să-lcaut pe străzi.

În timp ce hoinăream prin oraș, era aproape să cad într-o groapă din pământ ce nu era pazită, pe care, la început, am crezut-o a fi un puț,  dar am descoperit că era intrarea într-o imensă sală subterană folosită ca depozit pentru grâne. Hambare ca acesta sunt obișnuite în Țara Românească, ba chiar peste tot în răsărit.

Am vizitat, de asemenea, mormântul generalului Schilder(Karl Andreevici Schilder, general aghiotant rus și  un bun inginer. În 1834 a făcut proiectul unui submarin. În campania Dunarii din anul 1854 a proiectat planurile fortificațiilor liniilor inaintate ale armatei ruse din fața Silistrei. Pe când inspecta tranșeele, pe 1 iunie 1854, este rănit grav de o grenadă turcească  și va muri peste cateva zile, fiind înmormântat în curtea Biserici Sf. Nicolae – nota ns.) care a fost, cu desăvârsire, cel mai capabil bărbat din armata rusă în principate și s-a sacrificat în fața fortificatiilor Silistrei. Doarme lângă o mică biserică ortodoxa. Doi sau trei soldați români, îmbrăcați rusește, stăteau de gardă în apropiere.

FOTO 14457_01

Biserica Sf. Nicolae  în curtea căreia a fost înmormântat generalul Schilder

Cu multă greutate 1-am găsit, în sfârșit, pe ofițerul Carantinei, care se bucura în tihnă de ciubucul său în fața unui han turcesc, atât de nepăsător ca și când nu s-ar fi auzit vreodată de ciumă si holeră. Era o mostră perfectă a oficialităților guvernamentale din răsărit….

M-am întors la hanul valah pe străzi aglomerate de ofițeri și soldați din tabăra vecină, ce umblau hai-hui. La han îmi puteau oferi cina, dar nu și cazare. Aceeași odaie servea de bucătărie și de sufragerie. Zugrăveala este un lux necunoscut la Călărași. În locul meselor și scaunelor erau bănci primitive, aranjate de-a lungul a două forme ce semănau cu acelea care îmi amintesc de prima hrana spirituală primită în vechea școală de țară(celebra pedeapsă  cu nuia în timp ce elevii neascultători  erau așezați cu fața în jos pe o banca de lemn – nota ns.). În locul consultării unei liste de bucate, trebuia doar să mă uit într-un șir de oale largi de aramă ce fierbeau pe un foc de cărbuni și să-mi aleg din ce vreau să-mi compun masa. Feluri diferite de carne și vegetale erau amestecate și condimentate pentru a produce varietatea râvnita de gustul românesc. Singur ardeiul roșu părea sa fie un ingredient comun. Bucătarul era și hangiu și ajutor de bucatar și distribuitor de rachiu. Am comandat să-mi fie umplut un blid dintr-una din crătiți, iar conținutul ei, un compromis incert între solid și fluid, cu o bucată de pâine spartană, a constituit masa mea de seară.

Nu mă așteptam la desfătarea unui pat pentru săptămanile ce vor veni și disperasem căutând o cameră sau un adăpost de orice fel când, un negustor grec din Galați s-a oferit, cu generozitate, să-și împartă camera cu mine. Am mers la un han din imprejurimi unde ne-au fost servite pipe și cafele a la turque….

Fiind imposibil să obțin o căruță care să mă ducă la Dunare, m-am târguit pentru un drum  cu un evreu care mergea la debarcader, cu un transport de mere din Călărași. A promis să fie gata la ora zece și a avut grijă să-și ceară piaștrii cu anticipație. Dar orele treceau unele după altele, iar evreul, agitându-se și tânguindu-se, încărca mere în căruța sa mizerabilă, până când nu a mai rămas spațiu pentru un loc.

M-am hotărât să pornesc pe jos și să-mi las bagajul la israelit, când colonelul Bent a venit din București. Îl întâlnisem adesea în București. Era în drum  spre Constantinopol cu depeșe de la Omer Pașa și mi-a oferit un loc în furgonul său acoperit. A fost obținut un schimb de cai  de la stația de poștă și o oră mai tarziu eram pe malul stâng al Dunării.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s