În noiembrie 1994 eram șeful Inspectoratului județean pentru cultură de la Călărași, funcție în care fusesem numit cu 5 ani în urmă. La sugestia și cu sprijinul scriitorului călărășean Ion Anghel Mânăstire, care pe atunci ocupa o funcție importantă în redacția Revistei Pentru Patrie, editată de Ministerul de Interne, l-am invitat să facă o vizită la Călărași pe poetul Marin Sorescu, care îndeplinea și funcția de minsitru al Culturii și, administrativ, era șeful meu direct.

Răposatul Marin Sorescu, un om de o simplitate și modestie ieșite din comun, a dat curs invitației noastre și a promis că vine la Călărași. Am organizat un program minimal, împreună cu Inspectoratul școlar județean, grație sprijinului primit de doi intelectuali de excepție care se aflau în fruntea acestei instituții: Nicolae Barzache – inspector școlar general și Stela Anghel – inspector școlar general adjunct.

Toate detaliile fiind puse la punct, pe 15 noiembrie 1994 Marin Sorescu sosește la Călărași. Dar nu vine singur, ci însoțit de alte trei mari personalități de excepție ale neamului românesc: președintele Academiei Române – criticul literar Eugen Simion, sscriitorul și povestitorul Mirecea Sântimbreanu și marele poet basarabean Grigore  Vieru. Nici nu se putea un careu de ași mai valoros ca acesta: Sorescu-Simion-Sântâmbreanu-Vieru.

După primiri protocolare la  Inspectoratul județean pentru cultură  și la Inspectoratul școlar județean, începând cu ora 13,00, la Sala de festivități a Prefecturii județene, neîncăpătoare față de cei care doriseră să vadă acest careu de ași autentic, a avut loc un adevărat regal cutural. Bagheta a aparținut academicianului Eugen Simion care, cu alese cuvinte, a prezentat auditoriului pe cei trei invitați. Cuvintele rostite  de Marin Sorescu, dar mai ales  de  Grigore Vieru, au electrizat sala și la solicitarea publică, cei doi mari poeți ai neamului românesc au recitat din creațiile lor. O emoție deosebită a creat în rândul celor peste 200 de cadre didactice prezente în sală poemul În limba ta, rostit cu lacrimi în ochi de regretatul George Vieru. Mie, la prezidiu, mi se făcuse pielea de găină. Și astăzi, când scriu aceste rânduri, am aceeași senzație și mă copleșesc semnificațiile acestor versuri:

În aceeași limbă / Toată lumea plânge,

În aceeași limbă / Râde un pământ.

Ci doar în limba ta / Durerea poți s-o mângâi,

Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt.

În limba ta / Ți-e dor de mama,

Și vinul e mai vin, / Și prânzul e mai prânz.

Și doar în limba ta / Poți râde singur,

Și doar în limba ta / Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți / Nici plânge și nici râde,

Când nu poți mângâia / Și nici cânta,

Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în față,

Tu taci atuncea / Tot în limba ta.

Seara, în foaierul Hotelului Călărași, la o întâlnire de suflet, au fost schimbate impresii, cei patru invitați rămânând plăcut impresionați atât de ceea ce au văzut aici, cât mai ales de modul în care au fost primiți. Grigore Vieru și-a amintit cu mare plăcere de o carte poștală trimisă de la Călărași, pe 1 decembrie 1989, înainte de prăbușirea comunismului, despre care spunea că a fost scrisă de participanții la o întâlnire cu un alt mare poet al neamului românesc: Ioan Alexandru. Eu, care știam despre ce este vorba, l-am provocat să dea mai multe detalii. Atunci George Vieru îmi replică: “Stai puțin, tinere. Nu am venit la voi cu mâna goală.” Și a scos, dintr-o mapă hărtănită, cartea poștală cu imagini din Călărași trimisă de noi după întâlnirea cu Ioan Alexandru(despre acest episod într-o altă postare), citindu-ne semnatarii: “Ioan Alexandru, Pavel Șușară, Nicolae Drăghici, Vasile Colțea, Constantin Tudor…” Se oprește din citit și, ridicând ochii spre mine, mă întreabă: „Ești  dumneata?” Nu am mai avut cuvinte, dar am reușit să dau afirmativ din cap. M-a privit atunci cu multă simpatie și a mai adăugat doar atât: „Mare curaj ați mai avut!”