După Unirea Dobrogei cu România, hotărâre adoptată la Congresul de pace de la Berlin din iulie 1878, guvernul de la București va întreprinde o serie întreagă de măsuri privind delimitarea teritoriului care intra în componența statului roman, restabilirea administrației românești, integrarea Dobrogei în circuitul economico-social și cultural al României.

Una dintre problemele cele mai spinoase, care a întâmpinat o serioasă rezistență din partea Rusiei, a fost delimitarea teritoriului ce urma să intre în componența României. După numeroase discuții și deplasări în zona Călărași-Silistra, pe 5 noiembrie 1878 Guvernul României prezenta  la Silistra, Memorandumul României în privința regulării graniței între Bulgaria și România.

În Memorandum se preciza, textual: “Cestiunea privitoare la localitatea unde s-ar putea fi clădit un pod, atunci suntem siliți a spune că pentru această clădire există un singur punct potrivit; acest punct, din sus de scurgerea canalului Borcea, e acel loc care pe malul stâng se numește Chiciu.”  

            Reprezentanții României au făcut mari presiuni asupra Comisiei de delimitare a graniței, insistând pe faptul că numai pe la Chiciu – periferia Silistrei se putea face legătura dintre România și Dobrogea, în timp ce Rusia susținea ca granița să fie mult mai la sud, în dreptul satului Roseți.

În acest context, la 23 decembrie 1878 Ministerul Lucrărilor Publice trimite un ordin prefectului de la Călărași prin care îi face cunoscut că guvernul a hotărât să se construiască un pod peste Dunăre în apropiere de Călărași, în care sens va trimite un inginer care să studieze problema la fața locului. Redăm mai jos documentul în cauză:

Ministerul Lucrărilor Publice
Nr. 16 344
23 decembrie 1878

Domnului prefect al județului Ialomița,

Guvernul dorind a stabili un mijloc de comunicație sigur și permanent cu Dobrogea pe la, sau în apropiere de Călărași, a însărcinat pe d-l inspector Manovici a studia localitățile pentru a se vedea unde s-ar putea stabili un pod peste Dunăre pe care să se poată face comunicația în orice timp.

Cunoscându-vă, dați și domniei voastre aceste deslușiri și am onoarea a vă ruga să binevoiți a face să se dea domnului Manovici tot concursul de care va avea necesitate în îndeplinirea misiunii cu care este însărcinat.

Nu ne îndoim că și domnia voastră, apreciind importanța chestiunii ce ne propunem a rezolva veți binevoi a contribui cu toate mijloacele pentru ca aceste studii să se poată face cât mai neîntârziat.

Ministru,
ss. indescifrabil

Într-adevăr, în ianuarie 1879 inginerul Manovici sosește la Călărași și studiază posibilitatea amplasării podului respectiv în punctul Chiciu–Călărași. Dar lipsa fondurilor suficiente și impedimentele tehnice ale momentului, generate de rezolvarea deschiderii mari a fluviului, care înregistra între Chiciu și Călărași aproape 1500 de m, au fost de natură să amâne sine die problema construirii unui pod în zonă.

Mai târziu, în octombrie 1890, Anghel Saligny venea cu soluția legării Dobrogei de România prin două poduri mai scurte, unul peste Borcea, la Fetești, și altul peste Dunăre, la Cernavodă, construcție finalizată în anul 1895 și care constituie și azi o bijuterie tehnică.

Extras din Ziarul ROMÂNUL din 29.01.1879 referitoarele problema podului Chiciu-Silistra

O POZĂ… CU CÂNTEC!

În aparență, este doar o fotografie publicată în săptămânalul “Tribuna Ialomiței”  în  ianuarie 1981 de către tânara jurnalistă Rodica Simionescu, care publica atunci o pagină de ziar sub titlul CĂLĂRAȘIUL LA ORA CONFRUNTĂRILOR CU SINE. Două imagini și două rânduri de text. Nimic spectaculos. Și totuși…

În partea stângă, blocurile ridicate după tiparele urbanismului socialist, însoțite de comentariul: „Cutiile de chibrituri monotone care se fac astăzi…”. În dreapta, o clădire emblematică a vechiului Călărași, iar dedesubt continuarea firească: „…și una din clădirile care a dat personalitate orașului.”

Privite astăzi, cele două fotografii pot părea doar o comparație între două stiluri arhitecturale. În România anului 1981 însă, ele reprezentau mult mai mult. Era o comparație incomodă. Un mesaj transmis fără lozinci și fără acuzații, doar prin inteligența unei alăturări de imagini.

În acea vreme, presa nu era liberă. Fiecare articol, fiecare fotografie și fiecare legendă trebuiau să confirme că noua societate construia un viitor luminos. Orice urmă de nostalgie pentru orașul vechi sau de critică la adresa uniformizării arhitecturale putea fi interpretată drept o abatere ideologică.

Tânăra ziaristă care a conceput această pagină a avut curajul să lase imaginile să vorbească. Și ele au vorbit. Atât de convingător, încât au deranjat. Nu textul a fost incriminat, ci mesajul ascuns în antiteză.

Prețul a fost greu. Autoarea, care urma să fie promovată redactor șef la ziarului recent înființatului județ Călărași, a rămas în așteptare vreo cinci ani!

Au trecut peste patru decenii de atunci. Astăzi putem privi această pagină cu alți ochi. Nu doar ca pe o comparație între două clădiri, ci ca pe o mărturie despre vremurile în care și o fotografie putea deveni un act de curaj.

De aceea am restaurat această imagine. Nu doar pentru valoarea ei documentară, ci și pentru povestea pe care o ascunde. Uneori, istoria nu se scrie numai prin documente oficiale și discursuri. Se scrie și printr-o fotografie. O fotografie… cu cântec.