Într-o lucrare publicată în urmă cu ceva timp de Editura Albatros („Drumul hoților”), autorul (Paul Tutungiu), deși ne pune în gardă că „multe din paginile romanului sunt scoase din diferite arhive, mai vechi și mai noi”, imaginează numeroase situații, amplasate la începutul secolului al XVII-lea, al căror erou principal este bătrânul hangiu Doru cel Mărunt.

Mergând însă pe firul documentelor, de-abia într-o hartă a Țării Românești, din 1835, vom găsi menționat, alături de cârciumele izolate de la Răzvani, Valea Plopului (Ceacu), Podul Lupului (satul N. Bălcescu) și hanul lui Dor Mărunt. Într-o altă hartă, întocmită în anul 1853, pe baza verificărilor din teren,  regăsim hanul izolat, numit acum Dormorum.

După această dată, în jurul hanului încep să se întemeieze așezări stabile, astfel că la 1874, în celebra sa lucrare Pseudokinegeticos, Alexandru Odobescu amintește conacul de noapte „de la coliba unchiașului mărunt căruia îi duce acum dorul Bărăganul întreg”, menționînd, în subsolul paginii, că a făcut aluzie la cârciuma unui bătrîn, „poreclit Dor Mărunt”, loc de popas pentru vînători și caravane, acolo unde, după ultimele informații, s-a înjghebat un sat.

Lipsit, până în momentul de față, de un autentic act de naștere, satul Dor Mărunt se dovedește a fi o creație a celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, când, după reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza, din 1864, în jurul vechiului han al lui Doru cel Mărunt se vor așeza mai mulți locuitori veniți din zona Buzăului, Prahovei sau Rucărului, care vor fi împroprietăriți pe moșia Piersica-Mierlari, fostă a mînăstirii Pantelimon.

În ANUARUL JUDEȚULUI IALOMIȚA, publicat la 1897 de către învățătorul călărășean Ioan Provianu, se menționa: “Dormărunt, sat în plasa Ialomița-Balta, pendinte de comuna cu același nume, este situat pe amândouă coastele Văii Dormărunt, la 1 kilometru spre nord de calea ferată București-Fetești. Numirea o poartă după numele primului locuitor ce s-a așezat aici. Aici este reședința comunei și a judecătoriei comunale. În acest sat se află o școală de băieți și una de fete, cu un învățător și o învățătoare. Se află o biserică cu un preot și doi dascăli.”

Construcția căii ferate București–Fetești, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, ce traversează comuna Dor Mărunt, a fost de natură să contribuie la popularea intensă a localității, care devine una din cele mai importante așezări din zonă, gazdă, în perioada interbelică, a nu mai puțin de trei bâlciuri anuale.

Valorificând din plin fertilitatea pământului și poziția geografică avantajoasă, harnicii locuitori  ai comunei au înscris așezarea înfiripată în jurul hanului lui Doru cel Mărunt între cele mai importante localități ale actualului județ Călărași.

Puțini scriitori români au descris cu atâta sensibilitate frumusețea Bărăganului precum Alexandru Odobescu (1834–1895). Scriitor, istoric, arheolog, eseist și om politic, Odobescu este cunoscut mai ales pentru celebra sa lucrare Pseudo-Kynegetikos, una dintre capodoperele literaturii române din secolul al XIX-lea.  Dincolo  de valoarea ei literară, cartea lui Odobescu amintită mai sus păstrează pagini de o rară frumusețe dedicate câmpiei Bărăganului și oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri.

Alexandru Odobescu (1834-1895)

Legătura lui Alexandru Odobescu cu actualul județ Călărași nu a fost una întâmplătoare. O bună parte a copilăriei și-a petrecut-o la moșia familiei din Călăreți, sat aparținând pe atunci comunei Tămădău. Acolo a cunoscut lumea păstorilor, a vânătorilor de dropii și întinderea nesfârșită a câmpiei, peisaj care avea să-i rămână pentru totdeauna întipărit în suflet.

În paginile Pseudo-Kynegetikos-ului, Odobescu evocă cu nostalgie Bărăganul de odinioară, descriind cu un talent remarcabil viața câmpiei și impresionanta dropie, pasărea emblematică a acestor locuri, pe care localnicii o numeau, sugestiv, „mitropolitul Bărăganului”. Observația atentă a naturii se împletește cu amintirile copilăriei, dând naștere unor pagini considerate și astăzi printre cele mai frumoase descrieri ale câmpiei române.

Iată un pasaj elocvent din Pseudo-Kynegetikos: „Din copilărie, și eu am trăit cu tămădăienii, vânători de dropii din baștină, cari neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan, pitulați în căruțele lor acoperite cu covergi de rogojină și, mânând în pas alene gloabele lor de călușei, au dat roată, ore, zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi, cărora ei le zic mitropoliți, sau când aceștia, primăvara, se întețesc în lupte amoroase, sau când, toamna, ei duc turmele de pui să pască țarinele înțelenite.”

În primăvara anului 1856, revenit la Călăreți, Alexandru Odobescu îi scria mamei sale, Catinca Odobescu, o emoționantă scrisoare în care își exprima regretul că multe dintre locurile copilăriei se schimbaseră. Rândurile sale sunt mărturia atașamentului profund față de aceste meleaguri și constituie unul dintre cele mai valoroase documente literare referitoare la Bărăganul secolului al XIX-lea.

„Scumpă mamă,

O scrisoare de la Călăreți gândesc că trebuie să te tulbure mai mult decît oricare alta. Da, iată-ne de patru zile la Călăreți, deciși a mai rămâne aici încă zece. Nu este vesel, trebuie să-ți mărturisesc, dar sunt atîtea aduceri-aminte care se leagă pentru mine de fiecare obiect cât de mic în acest mediu, încît principala mea părere de rău este, pot să spun, de a vedea aici multe lucruri schimbate, multe dispărute, precum biata noastră moară veche și scara care cobora direct în mijlocul curții, pe unde urcam în foișorul care ne slujea de sufragerie, și o sumă de alte lucrușoare.

Dacă s-ar fi putut păstra Călărețiul, așa cum era, cred că n-aș mai fi vrut să văd niciodată schimbat ceva aici…”