Puțini scriitori români au descris cu atâta sensibilitate frumusețea Bărăganului precum Alexandru Odobescu (1834–1895). Scriitor, istoric, arheolog, eseist și om politic, Odobescu este cunoscut mai ales pentru celebra sa lucrare Pseudo-Kynegetikos, una dintre capodoperele literaturii române din secolul al XIX-lea.  Dincolo  de valoarea ei literară, cartea lui Odobescu amintită mai sus păstrează pagini de o rară frumusețe dedicate câmpiei Bărăganului și oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri.

Alexandru Odobescu (1834-1895)

Legătura lui Alexandru Odobescu cu actualul județ Călărași nu a fost una întâmplătoare. O bună parte a copilăriei și-a petrecut-o la moșia familiei din Călăreți, sat aparținând pe atunci comunei Tămădău. Acolo a cunoscut lumea păstorilor, a vânătorilor de dropii și întinderea nesfârșită a câmpiei, peisaj care avea să-i rămână pentru totdeauna întipărit în suflet.

În paginile Pseudo-Kynegetikos-ului, Odobescu evocă cu nostalgie Bărăganul de odinioară, descriind cu un talent remarcabil viața câmpiei și impresionanta dropie, pasărea emblematică a acestor locuri, pe care localnicii o numeau, sugestiv, „mitropolitul Bărăganului”. Observația atentă a naturii se împletește cu amintirile copilăriei, dând naștere unor pagini considerate și astăzi printre cele mai frumoase descrieri ale câmpiei române.

Iată un pasaj elocvent din Pseudo-Kynegetikos: „Din copilărie, și eu am trăit cu tămădăienii, vânători de dropii din baștină, cari neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan, pitulați în căruțele lor acoperite cu covergi de rogojină și, mânând în pas alene gloabele lor de călușei, au dat roată, ore, zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi, cărora ei le zic mitropoliți, sau când aceștia, primăvara, se întețesc în lupte amoroase, sau când, toamna, ei duc turmele de pui să pască țarinele înțelenite.”

În primăvara anului 1856, revenit la Călăreți, Alexandru Odobescu îi scria mamei sale, Catinca Odobescu, o emoționantă scrisoare în care își exprima regretul că multe dintre locurile copilăriei se schimbaseră. Rândurile sale sunt mărturia atașamentului profund față de aceste meleaguri și constituie unul dintre cele mai valoroase documente literare referitoare la Bărăganul secolului al XIX-lea.

„Scumpă mamă,

O scrisoare de la Călăreți gândesc că trebuie să te tulbure mai mult decît oricare alta. Da, iată-ne de patru zile la Călăreți, deciși a mai rămâne aici încă zece. Nu este vesel, trebuie să-ți mărturisesc, dar sunt atîtea aduceri-aminte care se leagă pentru mine de fiecare obiect cât de mic în acest mediu, încît principala mea părere de rău este, pot să spun, de a vedea aici multe lucruri schimbate, multe dispărute, precum biata noastră moară veche și scara care cobora direct în mijlocul curții, pe unde urcam în foișorul care ne slujea de sufragerie, și o sumă de alte lucrușoare.

Dacă s-ar fi putut păstra Călărețiul, așa cum era, cred că n-aș mai fi vrut să văd niciodată schimbat ceva aici…”