10 AUGUST 1913. TRATATUL DE PACE DE LA BUCUREȘTI ȘI PRELUAREA CADRILATERULUI DE CĂTRE REGATUL ROMÂNIEI

Începutul secolului al XX-lea avea să scoată în evidenţă faptul că la Berlin, Congresul din vara anului 1878 nu rezolvase nici pe departe “problema orientală”, măsurile adoptate de Marile Puteri fiind mai degrabă paleative care au întârziat rezolvarea “crizei balcanice”. De altfel şi noile alianţe care se făceau şi se desfăceau după interese de moment între principalii protagonişti ai scenei politice şi militare europene depindeau direct de modul în care Rusia ţaristă, Germania, Austro-Ungaria, Anglia, Italia sau Franţa vedeau noua hartă a Balcanilor după sucombarea “omului bolnav al Europei” – Imperiul otoman. În acest context Bucureştiul este obligat să-şi revizuiască întreaga politică externă, orientată acum spre apărarea intereselor provinciilor româneşti ocupate de Imperiul ţarist şi Imperiul austro-ungar, precum şi ale românilor aflaţi în diaspora sud-dunăreană.

În condițiile declanşării unor conflicte militare în zona Balcanilor, după anul 1910, România a înţeles să-şi declare neutralitatea şi să urmărească foarte atent evoluţia evenimentelor, mai ales după ce, în decembrie 1909, Bulgaria încheiase o convenţie militară secretă cu Rusia, prin care ţarul se angaja să sprijine revendicările teritoriale ale Bulgariei asupra Dobrogei româneşti. Este elocvent, în acest sens, mesajul adresat Corpurilor Legiuitoare de regele Carol I, în şedinţa din 15 noiembrie 1911, după izbucnirea războiului italo-turc pentru Tripolitania: “Situaţia noastră ne-a impus de la sine şi fără anume declarare o neutralitate absolută, care ne dă putinţa a contribui şi noi la împiedicarea oricărei tulburări a păcii în Peninsula Balcanică. Putem privi dar cu linişte şi încredere viitorul”.

Sprijinite de Rusia ţaristă, Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia, aveau să constituie, în vara anului 1912, în urma unor acorduri secrete bilaterale, “Alianţa Balcanică”, al cărei scop declarat era lupta comună împotriva Imperiului otoman în scopul rezolvării pretenţiilor teritoriale, pe care statele balcanice le formulaseră în repetate rânduri.

Încurajat de aliaţii săi balcanici, la 8 octombrie 1912, Muntenegrul declara formal război turcilor, a doua zi declanşând ostilităţile militare. Pe 15 octombrie 1912, Turcia semnează pacea cu Italia, prin care renunţă la Tripolitania, şi îşi recheamă miniştrii de la Sofia şi Belgrad, declarând război celor două ţări balcanice. La rândul ei Grecia declară și ea război Turciei, iar din data de 17 octombrie 1912 luptele în Balcani se generalizează. Începea astfel Primul război balcanic, România declarându-și neutralitatea, “atâta vreme cât nu vor fi modificări teritoriale”, după cum afirma primul ministru Titu Maiorescu.

Deși Turcia este înfrântă și nevoită să ceară pace, evenimentele vor degenera ca urmare a pretențiilor terioriale exagerate ale Bulgariei și cu toate intervențiile Marilor Puteri care, cu excepția Rusiei, nu sprijineau pretențiile teritoriale ale Bulgariei, pe 29 iunie 1913, conflictele militare din Balcani se reaprind, Bulgaria atacând în forță Serbia. Imediat Muntenegru, Grecia și Turcia vor declara și ele război Bulgariei. Pe 9 iulie 1913 România îşi rechema ministrul său acreditat la Sofia, iar a doua zi, pe 10 iulie 1913, declara oficial război Bulgariei, justificându-şi atitudinea prin următoarea notificare făcută Guvernului bulgar: “Guvernul român a prevenit la timp guvernul bulgar că dacă aliaţii balcanici s-ar afla în stare de război, România n-ar putea să păstreze rezerva ce-şi impusese până acum în interesul păcii şi s-ar vedea silită să intre în acţiune. Guvernul bulgar n-a găsit necesar să răspundă acelei comunicări. Dimpotrivă şi din nenorocire războiul a izbucnit mai întâi prin atacuri fără veste bulgăreşti contra trupelor sârbeşti, chiar fără a observa regulele elementare de notificări prealabile, care cel puţin ar fi dat dovadă de respectul convenţiunilor şi uzanţelor internaţionale. În faţa acestei atitudini, guvernul român a dat ordin armatei de a intra în Bulgaria.”

c-11-W

În faţa evidenţelor de pe front, precum şi a celor diplomatice, Bulgaria acceptă ideea unui armistiţiu, urmat de un tratat de pace ce urma să fie discutat şi parafat între ţările creştine beligerante la Bucureşti. Astfel, după o primă întâlnire a unor experţi militari la Niş, în Bulgaria, pentru a purta discuţii privitoare la măsurile militare provizorii în vederea suspendării luptelor, în după amiaza zilei de 29 iulie 1913, la Bucureşti soseau împuterniciţii statelor creştine angrenate în cel de al doilea război balcanic.

Pe 30 iulie 1913, la Bucureşti se deschideau oficial lucrările Conferinţei de pace, desfăşurate sub preşedinţia primului ministru român, Titu Maiorescu. Conferinţa de pace de la Bucureşti era prima consfătuire diplomatică modernă în care statele participante urmau să-şi hotărască soarta fără “contribuţia” Marilor Puteri europene. Într-adevăr, după zece zile de discuţii, în cadrul cărora România a reuşit să tempereze revendicările foştilor aliaţi faţă de Bulgaria şi după mai multe runde de negocieri, delegaţiile ţărilor participante ajung la încheierea unui tratat acceptat şi parafat de toţi, fără să se ceară nici măcar aprobări de principiu din partea Marilor Puteri. Este drept că s-au făcut unele încercări de influenţare a hotărârilor ce urmau să se adopte de către Conferinţă. În acest sens, Al. Marghiloman, ministru român de finanţe şi membru al delegaţiei României, mărturisea, în memoriile sale, că Austro-Ungaria şi Rusia prezentaseră lui Titu Maiorescu două “aide-memoire”, prin care fiecare din cele două mari puteri încercau să propună rezolvări ale unor probleme teritoriale în funcţie de propriile lor interese în zonă. Dar cele două intervenţii vor rămâne fără rezultat, graţie poziţiei ferme a delegaţiei României şi mai ales a lui Titu Maiorescu. a cărui prestaţie a constituit, pe drept cuvânt, apogeul carierei sale politice.

tratat_1913

București, 10 august 1913. Fotografie de grup după semnarea și parafarea Tratatului de Pace

În cercurile diplomatice europene, rezultatele Conferinţei de la Bucureşti, au fost privite diferenţiat. Astfel, dacă Parisul, Berlinul şi Londra agreau modul de rezolvare a diferendelor teritoriale, sir Edward Grey, secretarul de stat britanic la externe afirmând chiar că “Pacea trebuie considerat ă ca definitivă”, împăratul Austro -Ungariei, Franz Joseph se arătase deosebit de iritat de faptul că părerea sa nu fusese ascultată, afirmând: “Puterile Centrale nu pot primi tratatul de la Bucureşti ca un aranjament definitiv al chestiunii balcanice, numai un război general ne va putea duce la o soluţie convenabilă”.

Cu toate acestea, cu mici excepţii, majoritatea părerilor exprimate despre Conferinţa de pace de la Bucureşti au scos în evidenţă că, cel puţin pentru moment, a adoptat acele soluţii care puteau asigura o oarecare stabilitate în zona Balcanilor. Al. Cioranesco scria, la Paris, peste un sfert de veac: “Ar fi într-adevăr dificil să găseşti un al doilea exemplu de tratat atât de moderat, care nu conţine, în afara obiectului pentru care a fost convocat, nici măsuri privind despăgubiri de război, nici avantaje economice şi nici alte mă suri care să fie rezultatul dorinţelor învingătorilor de a trage cât mai multe foloase pe seama celui învins”.  La fel de sugestivă, în acest sens, este şi aprecierea lui Titu Maiorescu din discursul de închidere a Conferinţei, rostit în faţa delega ţ ilor, duminică, 10 august 1913: “Domnilor, ne putem despări cu conştiinţa că ne-am străduit să apărăm interesele statelor pe care le reprezentăm şi cu sentimentul că legăturile personale pe care le-am creat în timpul muncii noastre comune vor fi precursoarele bunelor relaţii care se vor stabili între ţările noastre”.

Încheiat la 10 august 1913, Tratatul de pace de la Bucureşti cuprindea 10 articole şi era semnat de toţi membrii delegaţiilor participante: pentru România – Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, Take Ionescu, C.G. Dissescu, generalul C. Coandă şi colonelul C. Christescu; pentru Grecia – E.K. Venizelos, D. Panas, N. Politis şi căpitanii A. Exadactylos şi C. Pali; pentru Bulgaria – D. Toncev, S. Ivanciov, S. Radev, generalul Ficev şi lt. col. Stanciov; pentru Serbia – Nik. P Pasici, M.G. Ristici, M. Spalaicovici, colonelul Smilanici şi lt. col. D. Calafatovici; pentru Muntenegru – generalul-serdar I. Vukotici şi I. Matanovici.

În baza prevederilor tratatului, Serbia primea partea de nord a Macedoniei(art. III), Grecia lua cea mai mare parte a Macedoniei istorice şi Bulgaria se angaja să renunţe la orice pretenţie asupra insulei Creta(art. V), iar în ceea ce priveşte reglementarea raporturilor dintre Bulgaria şi România, art. II stipula: “Noua graniţă va porni de la Dunăre, din sus de Turtucaia ca să ajungă în Marea Neagră la miazăzi de Ekrene… O comisie mixtă, compusă din reprezentanţii celor două părţi contractante, în număr egal din ambele părţi va fi însărcinată ca, în 15 zile care vor urma după semnarea acestui tratat, să execute la faţa locului traseul noii graniţe, conform stipulaţiilor precedente. Această comisie va prezida la împărţirea proprietăţii imobiliare şi capitalurilor care până acum au aparţinut în comun judeţelor, comunelor sau comuni-tăţilor de locuitori despărţiţi prin noua linie de graniţă”.

Delegaţia României a făcut eforturi ca în textul Tratatului de pace să fie trecute în mod expres şi prevederi referitoare la drepturile şi libertăţile de care urmau să se bucure românii din teritoriile aflate în componenţa statelor participante la Conferinţă. În acelaşi sens se adresase conducătorilor delega ţiilor şi R. Jackson, ministrul SUA la Bucureşti, care solicita includerea în tratat a unei clauze privind acordarea libertăţilor civile şi religioase locuitorilor din teritoriile ce urmau să intre în componenţa celor cinci state.

În urma unor discuţii bilaterale între primul ministru român Titu Maiorescu, pe de o parte, şi primul ministru grec E.Venizelos, primul ministru sârb, N. Pasici şi conducătorul delegaţiei bulgare, S. Toncev, se cade de acord să se procedeze la un schimb de scrisori cu un conţinut identic prin care semnatarii se angajau să acorde reciproc drepturi şi libertăţi şcolare şi confesionale cetăţenilor lor de alte naţionalităţi. În acest context, Grecia, Serbia şi Bulgaria se obligau să acorde autonomie şcolilor şi bisericilor românilor din Peninsula Balcanică, respectiv din noile teritorii ce urmau să intre în posesia lor. Totodată se obligau a recunoaşte pentru români un episcopat distinct. De asemenea, îşi exprimau acordul ca pe viitor instituţiile culturale, şcoala şi biserica, să fie subvenţionate de către autorităţile de la Bucureşti, sub supravegherea guvernelor ţărilor respective. În final, s-a convenit ca aceste scrisori să fie considerate ca şi anexe ale Tratatului de pace.

Deşi, oficial, Conferinţa de pace de la Bucureşti se încheiase la 10 august 1913, prin semnarea şi parafarea Tratatului de pace, pe 12 august, ţările participante, cu excepţia Bulgariei, mai semnează un Protocol secret care cuprindea măsuri concrete ce urmau să fie întreprinse în comun de ţările semnatare (România, Grecia, Serbia şi Muntenegru) în cazul în care Bulgaria n-ar fi respectat prevederile Tratatului de pace semnat la 10 august.

Tratatul de la Bucureşti, semnat în urmă cu 105 ani, marca încheierea crizei balcanice şi realiza o configuraţie teritorială în zonă mai echitabilă. În ceea ce o priveşte, România îşi consolidează rolul de mediator în regiune şi îşi măreşte teritoriul naţional cu partea de sud a Dobrogei, care îi fusese oferită de ţar încă din anul 1878. Intra astfel în componenţa statului român un teritoriu de 7780 km. p. şi o populaţie de aproximativ 280.000 locuitori, musulmani în majoritate(turci, tătari, ţigani), urmaţi, ca pondere, de bulgari, români, ruşi, sârbi, evrei, armeni. Din punct de vedere administrativ, teritoriul cedat României, care se afla sub stăpânirea armatei sale încă de la 11 iulie 1913, avea să fie organizat în două judeţe: Durostor – cu capitala în străvechea cetate a Silistrei şi Caliacra – cu reşedinţa la Dobrici(Bazargic).

IMG_20180810_123247

Harta Cadrilaterului – 1913

Începând cu 15 august 1913, odată cu încetarea oficială a stării de război dintre România şi Bulgaria şi după ce comisia mixtă prevăzută de Tratatul de pace a definitivat noua linie de graniţă dintre cele două ţări, va începe şi procesul de instalare a administrai iei civile româneşti în cele două judeţe. Armata, reprezentată de Brigada XVII infanterie, din cadrul Corpului V armată, va asigura trecerea de la administraţia bulgară la cea românească, mai ales c ă perioada de mijloc a anului agricol şi financiar nu permitea o schimbare bruscă. Din acest motiv, administraţia civilă românească se va instala treptat, până în octombrie 1913, când, prin decizii ale guvernului sunt numiţi prefecţii de judeţe şi se introduce justi ţia românească în Cadrilater. În istoria acestor meleaguri începea perioada administraţiei româneşti, care avea să dureze, cu excepţia ocupaţiei militare bulgare din anii 1916-1918, până în septembrie 1940.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s