Prin anul 1980, când lucram la Biroul de turism pentru tineret, am ajuns pentru prima oară la Balcic. Ca absolvent al Facutății de istorie, și căruia profesorul Gheorghe Dumitrașcu(Dumnezeu să-l odihnească), slobod la gură, îi spusese ceva despre vremurile când acest oraș aparținuse României și unde Regina Maria construise o frumoasă reședință de vară, am încercat să găsesc urmele a ceea ce fusese cândva Balcicul.  Dar nu erau pe atunci prea multe urme  despre vremurile de altădată. Doar în capela Stella Maris, numele sfinților erau în limba română, în rest nu prea găseai semne ale administrației romanești. Ici și colo, câte ceva despre Queen Mary și câțiva bătrâni curajoși care, cu fereală, ne-au răspuns la două-trei întrebări în limba română.

După o bucată bună timp, la începutul anilor ’90, m-am decis să urmez Școala doctorală și să realizez o teză de doctorat cu titlul Administrația românească în Cadrilater(1913-1940), teză pe care am susținut-o cu succes la Universitatea București în anul 1999, avându-l drept conducător științific pe academicianul Dan Berindei. Cu prilejul cercetărilor am reușit să culeg informații deosebit de interesante despre orășelul Balcic, pe care Regina Maria l-a transformat într-o adevărată bijuterie a Coroanei României Mari.

Cei care au fost atrași de la început de frumusețile naturale ale Balcicului și a ale Coastei de Argint au fost, cum era și normal, artiștii plastici, dintre care amintim pe Gheorghe Petrașcu,  Ion Theodorescu-Sion, Ipolit Strâmbu, Iosif Iser și Alexandru Satmary, nimeni altul decât fiul vestitului fotograf al Casei Regale, Carol Popp de Satmary. Pe 3 august 1915, timp de o oră, Regina Maria, împreună cu prințul moștenitor Carol, vizitează pentru prima data Balcicul. După cum menționează istoricul Lucian Boia, într-o recentă  lucrare dedicată Balcicului, “reginei i-a plăcut Balcicul, dar așa cum îi plăceau multe lucruri, n-a avut o tresărire specială. N-a fost dragoste la prima vedere. Să lăsăm atunci lucrurile în voia destinului. Poate cine știe, la a doua vedere…”

            Într-adevăr, peste 9 ani, la 9 octombrie 1924, când Regina Maria revine la Balcic, la insistențele pictorului Alexandru Satmary, se îndrăgostește brusc de un loc superb pe malul mării care aparținea însă altui proprietar. Extaziată de ceea ce i se păruse a fi locul visurilor sale, Regina Maria a exclamat: “Ah! Mi-ar plăcea acest loc! Toată viața mi-am dorit un astfel de loc, imaginându-mi că-l pot găsi doar în Italia, și iată-l aici, la Balcic. Simt că trebuie să am acest loc!…” Regina reușește să cumpere locul pe care va fi ridicată o casă proiectată în stil turcesc de către pictorul Alexandru Satmary, ajutat de arhitectul Emil Guneș. Construcția era gata în vara anului 1926. Regina Maria îi pune și un nume exotic: Tehna Juvah, ceea ce în turcește însemna Cuibul liniștit.   Din momentul inaugurării reședinței de vară a Reginei Maria, începe adevărata operă de renaștere a micuțului oraș portuar de la Marea Neagră, devenit locul predilect în care oamenii de afaceri, oamenii politici, artiști și intelectuali își vor îndrepta pașii în repetate rânduri, construindu-și aici, după modelul reginei Maria, vile de o frumusețe arhitecturală deosebită sau întemeindu-și afaceri în domeniul transportului maritim și turismului.

Poetul și scriitorul Emanoil Bucuța, autorul unei prime realizări monografice despre Balcic, avea să consemneze frumusețea Complexului de construcții și grădini în trepte pe care le realizase Regina Maria la Balcic: “Pânzele de uitare pe care le lăsaseră peste el secolele au căzut. Locul îngust ca o firidă de femeie clasică a Mării, a început să fie săpat după planurile unui pictor, făcut pentru acest rost arhitect… Ziduri puternice de cetate s-au înălţat şi, peste ele, odăile cu tavan jos, pline de aerul sărat și de lumina verde-albastră, turnul visat întâi altfel şi apoi ascuțit în glugă de minaret, ca să se potrivească parcă dorinței musulmanilor de aici, care-i zic Reginei Maria, Sultana, şi mai ales prispele cu troiţe bizantine, scaune de piatră veneţieine, stâlpi dalmatini şi ulcioare şi vase mari de flori, clasice. Întreg peretele malului înalt de 30 ori de 40 de metri a fost căptuşit cu piatra roşie a locului, cu scări şi ganguri, pridvoare şi colţuri de privire, având cerul orizontului înainte, schimbat cu fiecare pas mai sus. De pe ele cad în perdele colorate curmeiele şi agăţătoarele, menite să facă din tot acest deal o singură grădină atârnată.”

Despre înfăptuirile sale de la Balcic, însăşi regina Maria avea să consemneze în paginile revistei “Analele Dobrogei”, Anul IX, vol. II/1928: “Acest colţ era fermecător. Și avusei senzaţia stranie de a-l fi căutat toată viaţa şi de a-l fi găsit în sfârşit. Un loc de vis… Și într-adevăr acest loc de vis deveni al meu… Pe el am construit o casă albă, modestă, cu acoperişul plat, în armonie cu atmosfera orientală dimprejur. Și am numit-o “Tenha Juvah”, ceea ce înseamnă pe turceşte: “Cuibul singuratic”. Una peste alta, am construit grădini mici, în terasă, fiecare purtând numele unei fiinţe iubite: Mircea, Ferdinand, Carol, Elisabeta, Mignon, Nicolae, Ileana, Sandro, Mihai, Petru-Duşan, Helena, George.  Fiecare din grădinile acestea pietruite, sunt pline de flori, grădini de amintiri, în care am semănat dragoste, visuri, nădejdi şi chiar lacrimi… Aici vin când sunt obosită, ca să mă împrospătez cu vlagă când viața mi se pare grea… Poarta mea este întotdeauna deschisă  pentru bună venire. Aici toţi oaspeţii căutători de frumuseţe sunt primiţi bucuros.”

Regina Maria era pasionată de flori şi a reuşit să creeze aici o adevărată grădină botanică, cu 3000 de specii de plante, unele rare, dar şi cu peste 250 de specii de cactuşi, care au transformat locul într-unul unic în Europa Centrală şi de Est. Cele 12 grădini sunt create nu doar pentru frumuseţe, fiecare aranjament şi fiecare plantă reprezintă un simbol. Se remarcă labirintul cretan, cu materialele de construcţie aduse chiar din Insula Creta. Sau Grădina Divină, cu alei pavate cu piatră adusă din Maroc.

Atât de mult a iubit Regina Maria aceste locuri ale Cadrilaterului, încât în testamentul său avea să treacă, ca ultima sa dorinţă, următoarele: “ Am cerut fiului meu, Regele Carol II, ca inima mea să fie adusă şi aşezată în “Stella Maris”, biserica ce am clădit-o la marginea mării… Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş, lângă iubitul meu soţ, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima Mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o pe malul Mării Negre, în Cadrilater.”

Și astăzi, după atâția ani, dacă vizitezi cu ochii deschiși aceste locuri și apelezi și la puțină istorie, fiecare colţişor din vechiul Balcic îți spune o poveste. Și nu trebuie să uiți ca aici era raiul artiştilor interbelici, pe care Regina Maria i-a încurajat şi sprijinit toată viaţa. Și ce mare dreptate are istoricul Lucian Boia atunci când afirma că în ultimii ani, la Balcic “se petrece și un fel de recuperare românească. După ce fusese complet pierdut și dat uitării, printr-o mișcare de balans a istoriei, Balcicul parcă vrea să se reîntoarcă pțin. Se aude din nou vorbindu-se românește, fenomen explicabil, fiindcă cei mai mulți dintre vizitatori sunt români. Pe când Balcicul era românesc, mulți bulgari nu vorbeau românește. Nu-i nimic, învață acum. Cel puțin cei care lucrează în hoteluri, restaurante și magazine cu suveniruri… Regina Maria se bucură de toate onorurile… de onoruri turistice, îndeosebi. A redevenit patroana locurilor. Cel mai modern dintre hoteluri îi poartă numele. Peste tot se vând gadgeturi de tot felul cu chipul ei.”