În anul 1995, când publicam, la Editura Pământul,  cartea Județul Călărași. Istorie – Tradiții – Cultură, scriam în debutul capitolului despre istoria meleagurilor călărășene: “Pământ cu vechi tradiţii în istoria multimilenară a patriei noastre, teritoriul actual al județului Călărași a cunoscut, odată cu scurgerea veacurilor, toate etapele dezvoltării istorice a poporului român.” Îmi întemeiam afirmația pe faptul că dovezile materiale scoase la iveală de săpăturile arheologice sistematice sau întâmplătoare, precum și mărturiile documentare, atestă, pe de o parte, vechimea existenței populației  pe aceste meleaguri, preocupările ei productive, iar pe de altă parte, unitatea și continuitatea în timp și spațiu a locuitorilor de pe malurile Dunării și Borcii, a Argeșului, Mostiștei și Gălățuiului.

Săpăturile arheologice efectuate  începând cu prima jumătate a secolului trecut dovedesc că pe teritoriul judeţului Călăraşi civilizaţia şi cultura materială specific umană datează încă din neoliticul timpuriu, ceea ce face ca meleagurile călărăşene să fie incluse în aria geografică în care s-a desfăşurat procesul de antropogeneză. Una dintre cele mai vechi așezări umane din Muntenia,  atestată arheologic, este cea dezvoltată în urmă cu aproape 6000 de ani  pe insula Grădiștea Ulmilor din fostul lac Boian, zonă aflată astăzi pe teritoriul administrativ al comunei Ciocănești, județul Călărași.

Lacul Boian, cu o suprafață de aproximativ 6000 de ha, a făcut parte din salba de lacuri dunărene Greaca – Boian – Iezerul Călărași, adevărate bijuterii naturale din fosta zonă umedă a Dunării. Din păcate, aceaste trei lacuri, un adevărat paradis faunistic și piscicol, au căzut victimă politicii de dezvoltare extensivă a agriculturii socialiste, fiind îndiguite și desecate la începutul anilor ’60, pe terenul astfel recuperat înființându-se fostele IAS-uri Chirnogi, Ciocănești și Grădiștea.

Pe insula Grădiștea Ulmilor, din mijlocul lacului Boian, în anul 1923, arheologii Al. Vulpe și Vladimir Dumitrescu au început efectuarea unor săpături arheologice sistematice care au pus în evidență existența aici a unei așezări stabile, datate de la sfârșitul mileniului V- începutul mileniului IV î. d. Hr. Mai târziu, în anul 1958, având în vedere perspectiva îndiguirii și desecării lacului Boian, cercetările arheologice de la Grădiștea Ulmilor vor fi reluate și adâncite de o echipă condusă de arheologul Eugen Comșa.  Pe baza studierii materialelor arheologice descoperite pe insulă, istoricii au ajuns la concluzia că se află în fața unor comunități umane cu o viață materială și spirituală avansată pentru acea epocă, botezând-o, din punct de vedere istoric, Cultura Boian. Cercetări ulterioare aveau să confirme faptul că așezări similare au existat și în alte locuri din Bărăgan, amplasate în apropierea  Dunării, Borcii și pe malurile Argeșului, Mostiștei și Gălățuiului. Mai mult, comunități umane cu același caracteristici ale vieții economico-sociale și cu aceleași manifestări cultural-spirituale au ocupat un areal imens, din Nordul Moldovei și Estul Transilvaniei și până la valea râului Marița din Bulgaria.

În ceea ce privește așezarea de la Grădiștea Ulmilor, cercetările arheologice au dovedit că ne aflăm în fața unei așezări stabile, protejată de șanțuri de apărare și compusă din locuințe supraterane, de formă rectangulară, spațioase, construite din paiantă.    Referitor la viața economică concluziile arheologului Eugen Comșa converg spre faptulcă oamenii din așezarea de la Grădiștea Ulmilor încep  să valorifice bogățiile solului din zonă prin exploatarea resurselor și prin practicarea agriculturii. Munca efectuată în comun de toți membrii comunității duce la o împărțire echitabilă a produselor obținute.  Grânele nu erau adunate în depozite colective ci erau împărțite după cules. Munca în comun duce la o proprietate comună asupra  locuințelor, a uneltelor principale, a bărcilor și în special a pământului și apelor, cu toate produsele lor. Ocupațiile practicate de locuitorii așezării de la Grădiștea Ulmilor pot fi împărţite în două categorii: cele privind obţinerea hranei (cultivarea primitivă a plantelor, creşterea animalelor domestice, vânătoarea, pescuitul şi culesul) şi cele privind realizarea uneltelor şi restul ocupaţiilor (prelucrarea silexului, a oaselor, a coarnelor, a lemnului, torsul, împletitul şi olăritul).

Documentările arheologice arată că la culesul grâului erau folosite un fel de seceri compuse dintr-un mâner arcuit, probabil de lemn  (sau mandibule de bovine) cu o despicătură în lungul lui, în care erau fixate segmente de lame de silex. De asemenea au fost găsite resturi de: bovine, ovicaprine, porcine, chiar şi de câini.

O mențiune aparte se cuvine a fi făcută pentru tehnica olăritului, comună tuturor locuitorilor din toate așezările  culturii Boian. Materia primă pentru modelarea vaselor (argila) era scoasă din malurile teraselor din câmpie sau din coastele golaşe ale dealurilor din apropierea aşezărilor. Toată ceramica a fost lucrată cu mâna, eventual cu folosirea, în anumite cazuri, a unor suporturi mici, probabil de piatră ce puteau fi rotite. Ceramica culturii Boian a fost împărţită pe categorii în funcţie de compoziţia pastei (sau tehnica de lucru), formă şi decor. Dintre vasele utilizate de purtătorii culturii Boian putem aminti: borcane (cu corpul bombat, cu pereţii arcuiţi sau bitronconici), castroane, tăviţe de formă rectangulară cu câteva picioruşe înalte şi zvelte, pahare, vasele piriforme, străchini tronconice (cu buza îngroşată, cu faţătă deasupra), capace în formă de calotă sferică, cu partea de deasupra dreaptă şi cea inferioară cilindrică scundă. Decorul este alcătuit din motive realizate prin excizie, asociate adesea cu grupuri de linii incizate.

Ca elemente ale vieții spirituale, putem afirma că locuitorii de la Grădiștea Ulmilor credeau în viața de apoi. Astfel, morții erau înhumați în necropole(cimitire) comune, toți în poziție chircită. Descoperirea necropolei făcută de Eugen Comșa în anul 1958  sugerează că oamenii din așezarea de la Grădiștea Ulmilor aveau grijă să asigure celor decedați un loc comun. După cum oamenii vii aveau nevoie să trăiască în comun, tot așa pentru decedați era asigurat locul comun în apropierea așezării propriu-zise. Obiceiul reflectă credința într-o viață de după moarte, caracterizată prin aceleași necesități ca și ale oamenilor în viață, de aceea în morminte se punea mâncare, unelte, podoabe, sau vase de lut ars.

Ca evoluție istorică, așezarea de la Grădiștea Ulmilor este atestată arheologic până în epoca bronzului, după care se pare că oamenii de aici trec în terasă unde se vor amesteca cu localnicii și vor pune bazele a două dintre cele mai vechi așezări rurale din zonă: Ciocănești și Vărăști.