În baza art. 306 din Regulamentele organice pentru Muntenia, se hotărăște înființarea de școli naționale(publice) în orașele reședință de județ. Se puneau astfel bazele unui învățământ public de stat, cu obligativitatea pentru autoritățile locale de a include în buget sumele necesare pentru construcția și întreținerea unor asemenea școli. În acest sens, Eforia Școlilor Naționale, organismul central de la București în sarcina căruia revenea coordonarea și  monitorizarea activității din școlile publice județene, a publicat, în septembrie 1833, Regulamentul Școalelor Publice, care detalia problemele de ordin organizatoric și structural al școlilor și a fixat orientarea și principiile de bază ale învățământului conform Regulamentelor Organice.

            Eforia Școlilor, mai ales prin priceperea și dârzenia lui Petrache Poenaru, directorul instituției regulamntare cu sarcini în domeniu, a conceput o școală bine organizată, care să corespundă scopului urmărit, acela de a răspândi știința de carte în rândurile unei populații mai largi din lumea orașelor și a satelor din împrejurimi.

            Întrucât din aprilie 1833 Călărașiul devenise reședința județului Ialomița, încă din primul buget întocmit de Comisia oraşului Călăraşi se prevăzuse suma de 4500 de lei pentru ridicarea unui local de şcoală, sumă cu care începe deja din anul 1833 construcția unui local pentru școala națională. Într-un raport al Ocârmuirii județului către Eforia Școlilor, din 6 noiembrie 1833, se menționa că „nemaifiind nici o casă slobodă nu rămâne alta decât să fie îngăduială până în primăvară  când se va pregăti școala ce acum se lucrează.”

Construcția fusese începută pe un loc pe care Epitropia Spitalului Colțea din București, proprietarul moșiei Lichirești, inclusiv al tuturor terenurilor din orașul Călărași, locuitorii de aici plătind taxa de embatic pentru terenurile pe care își ridicaseră locuințe, magazii și prăvălii, îl donase Ocârmuirii județului pentru „acea încăpere de școală.” Datat la 20 decembrie 1834, documentul la care am făcut referire, mai preciza că terenul pentru școală avea „doisprezece stânjeni în lat și optsprezece stânjeni în lung”( 1 stânjen avea aproximativ 2 m – nota ns.) și era amplasat în apropierea brațului Borcea.(Conform celor scrise de Pompei Samarian, pe același amplasament se va ridica, în anul 1890,  Școala primară de băieți nr. 2. Clădirea a fost demolată la începutul anilor ’70 în locul ei fiind ridicat Blocul la parterul căruia a funcționat CEC-ul până să se mute în actualul sediu)

Școala primară de băieți nr. 2 ridicată pe locul Școlii Naționale de la Călărași

Vrednicul arendaş Grigore Poenaru, care administra proprietățile Spitalului Colțea de la Călărași, se va ocupa personal  de construcţia Școlii naționale de pe malul Borcii. Clădirea s-a construit “din zid, ca să fie temeinică, pentru totdeauna”. La 28 octombrie 1835 Comisia oraşului comunica cârmuitorului Polizu că şcoala costă 16300 de lei şi va avea o sală de cinci stânjeni lungime şi trei şi jumătate lărgime, două odăi pentru profesor, fiind învelită cu olane.

            Localul a fost gata în 1837. Primul profesor a fost Ioan Gherasim Gorjanul, plătit cu 250 de lei pe lună şi el venea de la Vălenii de Munte, instalându-se, la Călăraşi, în august 1837. Deosebit de frecventată încă de la deschidere, şcoala a devenit repede neîncăpătoare, motiv pentru care se intervine la Bucureşti, în anul 1840, unde Vornicia din Lăuntru dă poruncă “să se slobodă din banii Comisiei lei 3181 pentru lărgirea şcoalei”.

            Dintr-un material documentar realizat de Constantin Dobrescu și publicat în “Gazeta de Prahova” din 10.10.2016 aflăm că  Ion Gherasim Gorjanu s-a născut în județul Gorj, comuna Bengești, la 31 iulie 1800.  De mic copil cunoaște greutățile vieții și lipsurile, iar cu ocazia unor incursiuni ale postavagiilor turci peste Dunăre, în Oltenia, este luat rob împreună cu familia sa. La Constantinopol, în anii robiei, reușește să învețe limbile: turcă, greacă, arabă și franceză și, totodată, să se inițieze în tainele astronomiei.  Reușește să scape din robie cu ajutorul lui Rigas, vestitul cojocar al lui Caragea Vodă (1812-1818), care, văzând dorința de învățătură a micului oltean, îl înscrie la școala bisericii Stavropoleos și, după aceea, la Colegiul Național „Sf. Sava”, pe care Ion Gherasim Gorjanu îl termină în 1825, având privilegiul de a audia cursurile lui Ion Heliade Rădulescu.  Fiind prețuit și sfătuit de profesorii săi, Ion Gherasim Gorjanu intră la Școala de Candidați de la „Sf. Sava” și, în urma „legiuitului examen” și pe temeiul unui raport al lui Petrache Poenaru (tot gorjean), Directorul Școlilor Naționale, Eforia Școalelor numește pe Ion Gherasim Gorjanu ca profesor la o școală obștească națională din capitala fostului județ SAAC – Vălenii de Munte – , unde va fi primit în 1832 „cu mare bucurie și urări pătrunzătoare” de către localnici. În august 1837 este transferat la Școala națională de la Călărași, lui  Ion Gherasim Gorjanu  revinindu-i meritul de a fi întemeietorul de fapt al primei școli publice călărășene.

Școlaru sătean, manual editat în anul 1840 de Ion Gherasim Gorjanu

Ioan Gherasim Gorjanul a stat în Călăraşi până în septembrie 1842, când a fost mutat la Ploieşti, iar în locul lui a venit Grigore Constantinescu din Roşiori de Vede, om instruit şi entuziast. La 7 iulie 1845, Comitetul de inspecție informa Eforia școlilor despre strădania lui Grigore Constantinescu pentru bunul mers, atât al Școlii naționale de la Călărași, cât și al școlilor publice din satele județului. După ce arată că prin activitatea desfășurată și prin buna sa purtareși-a atras dragostea tuturor locuitorilor, președintele Comitetului de inspecție roagă Eforia ca și din partea ei să-i fie adresate mulțumiri profesorului.

Cu începerea anului şcolar 1847/1848 se adaugă şi un al doilea post la Şcoala din Călăraşi, ocupat de profesorul Toma Dordea, care a sosit la Călărași la 7 octombrie 1847. Acesta a funcționat ca profesor până la 16 mai 1848, când moare de holeră. Ni se pare interesantă o informație despre acest profesor, deși activitatea sa la Călărași a fost, din păcate, de scurtă durată. Astfel, la inventarul care se face după moartea sa, se precizează, printre altele, că în casa acestuia s-au găsit un număr de 107 cărți și un teanc de gazete, ceea ce pentru acea vreme îl desemna pe posesor ca un intelectual rasat, un bibliofil și iubitor al cărții.

Izbucnirea revoluţiei din 1848, urmată de ocupaţia străină (otomană), a avut drept rezultat închiderea şcolii timp de trei ani, până la 1 ianuarie 1852. La redeschidere, unitatea şcolară are acum patru clase cu doi profesori, Răducan Mitran, la clasa întâia şi a doua, şi M. Petrescu, la a treia şi a patra.

În ceea ce priveşte populaţia şcolară, sursele arhivistice amintesc faptul că în anul 1838 Şcoala de la Călăraşi era frecventată de 80 de elevi, pentru ca în anul şcolar 1847/1848 în evidenţele acesteia să nu se mai găsească decât 63 de şcolari, repartizaţi în patru clase (I-IV). Explicaţia numărului mare de elevi din primii ani de activitate constă în faptul că pentru început Şcoala naţională de la Călăraşi a îndeplinit şi rolul de şcoală normală, iniţiind în tainele scrisului şi cititului pe candidaţii trimişi din satele din judeţ care urmau apoi să deschidă şcoli proprii.

Interesante sunt informaţiile cu referire la conţinutul învăţământului. Astfel, în clasa I-a, copiii învăţau să scrie şi să citească, pentru ca în clasa a II-a să treacă la însuşirea celor patru operaţiuni aritmetice şi să se deprindă să facă socoteli în gând cu numere simple. Programa claselor a III-a şi a IV-a cuprinde învăţarea “una după alta” a catehismului, a elementelor gramaticii româneşti, istorie, geografie şi aritmetică superioară.

Reluarea procesului de învăţământ va fi posibil în oraşul Călăraşi de-abia în anul 1852, școala funcționând cu oarecari sincope până la intrarea în vigoare a Legii educației publice din anul 1864, dată după care, începând cu anul școlar 1865/1866, va deveni Școala primară de băieți nr. 1 Călărași.