ÎNDELETNICIRI CASNICE ÎN SATELE CĂLĂRĂȘENE

 

Noi, cei născuți în Bărăgan în anii de după cel de al doilea război mondial nu trebuie să facem un efort de memorie prea mare pentru a ne reaminti faptul că bunicile și mamele noastre,  cele care de primăvară până toamna târziu se aflau la munca câmpului,  în timpul iernii  se dedicau exclusiv unor activități meșteșugărești în urma cărora își confecționau singure textilele cu care-și decorau interioriul caselor sau țeseau pânza din care croitorii specializați le realizau costumele populare, folosite în activități productive sau îmbrăcate în zi de sărbătoare. Și astăzi, în cercetările noastre, am găsit în satele călărășene, de regulă la persoanele mai în vârstă, aspecte care confirmă afirmațiile de mai sus. Este adevărat însă că modernismul a cîștigat un teren imens și în acest domeniu, țăranii din Bărăgan preferând tot mai mult să cumpere țesături industriale sau obiecte de îmbrăcăminte de uz casnic gata confecționate în atelierele și fabricile de la orașe.

Torsul și țesutul sunt îndeletniciri casnice practicate încă de femeile din localitățile rurale ale județului, chiar dacă nu cu aceeași intensitate ca  altădată. Aici păstoritul local a furnizat ca materie primă de bază lâna, iar creșterea viermilor de mătase, precum și cultivarea inului, cânepii și mai apoi a bumbacului a oferit elementele constitutive ale pânzei țărănești țesută în război pentru nevoile gospodăriei. Forme și unelte străvechi ale industriei casnice textile au persistat până nu demult în această zonă, unele folosindu-se și astăzi. Țesături și cusături specifice regiunii Dunării și Borcei, adevărate piese autentice de artă populară, în care sunt valorificate ornamentele, cromatica și formele tradiționale, se realizează și astăzi în sate ca Radovanu, Sohatu, Chiselet, Spanțov, Roseți, Unirea, Borcea ș.a.

monografie judet 162

          În ceea ce privește tehnica pregătirii firelor vegetale, în cazul celor de cânepă, după smulgerea plantelor de pe câmp, cânepa era pusă ,,la topit” în ochiuri de apă stătătoare, după care plantele se băteau la ,,meliţă”, apoi se dărăceau, alegându-se firele pentru tors. La bumbac treaba era puțin mai simplă, în sensul că după recoltare, vata era trecută printr-o mașină specială pentru înlăturarea semințelor, după care se făceau fuioarele pentru tors. Lâna se prelucra printr-o tehnică asemănătoare, torcându-se apoi din furcă, obținându-se fire de grsimi diferite, în funcție de destinația ce urma să aibă țesătura.

          Țesutul firelor în război necesită o suită de operații pregătitoare: depănatul firelor pe rășchitor și mai apoi pe mosoare sau țevi de trestie; scrobitul firelor pentru a căpăta o rezistență mai mare la țesut; urzitul pe gard sau urzitor; neveditul  sau încrucișarea firelor prin ițe și spată ș.a. Pentru țesutul  propriu-zis în zonă s-a folosit și se folosește încă războiul orizontal, care permite alegerea unei game diversificate de țesut, în funcție de obiectul ce urmează a se realiza ulterior din țesătură.

monografie judet 156 (2)

Cusutul  a fost un meșteșug casnic frecvent utilizat în gospodăriile țărănești din județ, legat nemijlocit de împodobirea  pieselor de îmbrăcăminte și a țesăturilor de interior. Ca tehnică cu posibilități multiple de decorare, cusutul artistic se mai practică și astăzi, fetele deprinzându-l de la vârsta de 5-6 ani. Se utilizează cusătura în puncte, pe pânză de itamină, sau urmărindu-se textura pânzei pe care se coase, respectând liniile drepte ale firelor de urzeală. Cusătura ,,la fir” se lucrează linie lângă linie, la distanța de un fir, de la stânga la dreapta, iar ,,șabacul” se realizează prin scoaterea de fire. Modelul se formează din pliuri și goluri și decorează, de regulă, marginile ștergarelor. Legat de tehnica cusutului, întâlnim tot mai des croșetatul ,,pe deget” sau modelul ,,lansetă”, femeile din satele călărășene realizând foarte frumoasele ,,mileuri” care sunt amplasate pe obiectele de mobilă din interior.

monografie judet 149 (2)

Cojocăritul. Apăruți în cadrul procesului de specializare a unor activități legate de confecționarea piesele de îmbrăcăminte, cojocarii au fost, până nu demult, nelipsiți din satele călărășene. Marea lor majoritate își exercita meșteșugul în gospodărie, în timpul liber, ocupându-se cu agricultura și creșterea animalelor. Începând din toamna și până primăvara, atunci când erau des solicitați de concitadinii lor, angrenau în această activitate toți membrii familiei, în acest caz putându-se vorbi chiar de o specializare la nivelul familiilor. Cojocarii satelor erau totodată și tăbăcari, din mâinile lor ieșind, uneori, adevărate opere de artă populară. Avem în vedere pieptarele și cojoacele executate din piele și blană de oaie, împodobite cu frumoase elemente cu motive geometrice și florale, viu colorate, realizate din meșină(se obținea din piele de oaie, eliminându-se blana). Ca tehnică, cojocarul începea cu alegerea și prepararea pieilor, preferându-se piele de animale sacrificate primăvara și vara. Argăsitul pieilor se făcea după metode arhaice, bazate pe sare, iar tăbăcitul se realiza cu ajutorul unui amestec de tărâțe de grâu și sare. Urma apoi ,,trasul” pieilor, când cojocarul elimina resturile de carne cu ajutorul unuei ,,cuțitoaie” bine ascuțită. Prelucrarea meșinei era puțin mai complicată, aceasta fiind și vopsită cu ajutorul unor extracte obținute din plante. În zilele noastre cojocarii au devenit tot mai rari, sătenii preferând hainele de piele realizate în atelierele industriale.

Încondeiatul ouălor. Din totdeauna românii au marcat cu multă bucurie sărbătoarea creștinească a Învierii, numită popular Sărbătoarea de Paști. Cu această ocazie, precum și cu prilejul Înălțării, femeile din aproape toate gospodăriile țărănești practicau și practică încondeierea ouălor, folosind în acest scop un bețișor subțire înfășurat cu o cârpă, care era introdus într-un vas cu ceară topită, apoi cu el desenau diferite modele pe oul cald și bine uscat. După aceea ouăle se introduceau într-o soluție colorată, de regulă, în roșu, galben, verde sau albastru. Prin fierbere, fondul se colora în nuanța dorită, în timp ce porțiunile trasate cu ceară, după îndepărtarea acesteia, rămâneau albe. În unele gospodării, femeile folosesc, în locul cearei, frunze de plante strâns legate pe ou cu ajutorul unui tifon. Rezultatul este asemenător.

646x404 (1)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s