Obiceiuri populare din spațiul călărășean la început de vară – CALOIANUL ȘI PAPARUDELE

 

Caloianul este un obicei popular practicat în trecut pentru aducerea ploii în vreme de secetă sau în zilele de după Paște. Caloianul era solul trimis de oameni la zeul ploii, pentru a-l îndupleca să dezlege ploile. Astfel, pe vreme de secetă, fetele şi femeile de la ţară făceau un omuleţ din lut galben (numit „Caloian”) pe care-l puneau într-un sicriu şi pe care-l boceau ca pe un mort, imitînd astfel ritualul înmormîntării. Femeile cîntau o poezie anume şi apoi îngropau omul din lut lîngă o fîntînă. După trei zile îl dezgropau şi-l aruncau pe apă, pentru a tulbura apele şi norii, aşa cum se întîmplă înainte de a ploua. De ziua Caloianului, bărbaţii arau doar pînă la amiază, iar restul zilei petreceau.

Obiceiul își are originea în epoca precreștină. Legendele tracice spuneau că, după ce marele poet şi profet Orfeu a fost decapitat de către preotesele Soarelui, capul lui a fost aruncat în rîul Naparis(vechea denumire a Ialomiței) şi, plutind pe apă, a continuat să cînte. Cu prilejul acelui tragic eveniment, a început să plouă vijelios, fenomenul ţinînd cîteva zile.

De atunci, tracii, ca să provoace ploile şi să stingă seceta, au creat unul din misterele orfice, punînd o păpuşă într-o corăbioară şi dîndu-i drumul pe apă. Obiceiul a căpătat denumirea de GAL-LIEN „Care pluteşte; Care zboară; Care sare; Care năvăleşte”, strămoșii noștri moștenindu-l cu denumirea Caloian.

Cea mai veche atestare a acestei datini pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul: „În Phrygia, întîmplîndu-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pămîntul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamităţi, iar oracolul le răspunse că să înmormînteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, phrygienii au făcut imaginea tînărului, pe care apoi, plîngînd-o, o înmormîntară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant pînă în zilele noastre”.

Obiceiul Caloianului este respectat în diferite zone ale României. Creștinii au adoptat acest obicei, legândul de Ziua Înălțării Domnului. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strîng la un loc şi se împart, după vîrstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată îşi alege o conducătoare.

Fetele fac o păpuşă de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cîrpe colorate şi flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu, oul înroşit fiind un străvechi simbol al (Re-) Învierii, al Soarelui care răsare în fiecare dimineaţă. În unele sate, micul idol de lut este îmbrăcat în straie ţărăneşti, cu opincuţe şi căciuliţă. Păpuşa se numeşte Caloian sau Scaloian.

caloian-2

Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat ca să plutească pe apă, sau îl pun pe o scîndură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, precum şi cu fel de fel de flori, între care predomină busuiocul,  și îl duc apoi pe malul vreunei ape sau îl îngroapă  într-un loc ascuns.

Mihail Vulpescu, folcloristul care cunoștea foarte bine această zonă etnoculturală, el fiind originar din Lupșanu, descrie, într-una din numeroasele sale lucrări, cum se desfășura obiceiul de Scaloian, în satul său de baștină. De regulă, Scaloianul era organizat în luna mai, prima joi, după Sf. Gheorghe. Fetele din sat se strâng aducând fiecare bani, făină, ouă, unt, vin și țuică pentru a organiza pomana Scaloianului, o păpușă din lut galben, cât mai asemănătoare cu un bărbat, acoperită cu flori și coji de ouă roșii. După executarea și pregătirea păpușii, se mimează înmormântarea acesteia. Fetele conduc Scaloianul prin tot satul, apoi îl duc într-un lan de grâu, unde îl lasă peste noaspte. A doua zi de dimineață este luat și dus pe lacul din apropiere, unde este depus pe un suport din brad, dându-i-se drumul să plutească pe apă. Apoi are loc pomana. Tot timpul cât este plimbat prin sat, fetele îl bocesc.

84

Din constatările noastre, de la Vlad Țepeș și Grădiștea, textul bocetului este următorul: ,, Scaloniene Iene,/Pui de coconele, / Te căută mă-ta/ Prin părurea rară, / Cu inima-amară/ Prin pădurea deasă, / Cu inima arsă/ Rochie de mătasă/ Împletită-n șase,/Papuci cu mărgele,/ Ca la logodele,/ Cămașă cu flori,/ Ca la negustori,/Deschide portițele,/Să vină ploițele,/Să crească mlădițele”. Este cert că rostul acestui ritual, păstrat încă și astăzi în multe sate călărășene, este de a alunga seceta și a invoca venirea ploii atât de necesară grâului ,, la băgatul spicului”, cât și porumbului (A nu se uita zicala foarte frecventă în zonă:,,dacă plouă în mai, avem mălai”).

După înmormîntare, Caloianului i se face pomană, timp în care este bocit din nou: Iene, Scaloiene!?Tinerel te-am îngropat,/De pomană că ţi-am dat,/Apă multă şi vin mult/Să dea Domnul ca un sfînt,/Apă multă să ne ude,/Să ne facă poame multe!

Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşti şi umblă cu el pe la casele oamenilor; iar la casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă făină, ouă, unt şi altele. Cu ceea ce adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducînd şi vin, şi aceasta se numeşte Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat i se spune, ca şi omului de lut, tot Caloian ori Scaloian

Paparudele, menționate de asemenea ca obicei, în lucrările profesorului  Mihai Vulpescu, au constituit o prezență în satele călărășene până în urmă cu nu prea mulți ani. Semnatarul acestui  articol a văzut desfășurându-se acest obicei la  Vlad Țepeș, prin anii  60. În verile cu secetă prelungită, grupuri de fete, în picioarele goale și cu fuste confecționate din frunze de bozii, colindau satul recitând: ,,Paparudă, rudă/ Ia ieși de ne udă/ Cu găleata lată/ Peste toată gloata,/ Să sunăm cheițele/ Să curgă ploițele/Să dăm cu ulciorul,/Să despicăm cerul./Când oi da cu sapa,/ Să țâșnească apa”. Fetele erau întâmpinate de gospodine care le udau picioarele cu apă. Se crede că în acest fel, norii, cei atât de mult așteptați, își vor face prezența și vor satisface nevoia de apă a lanurilor de grâu și porumb.

000001

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s