În urmă cu aproape 145 de ani, în ianuarie 1875, din inițiativa prefectului I. I. Arion, la Călărași(Orașul Știrbei, cum se chema oficial pe atunci) ieșea de sub tipar prima gazetă locală intitulată IALOMIȚA. Ziarul respectiv, un oficios al Prefecturii, se tipărea la Tipografia județului, o imprimerie modernă pentru acele vremuri, care fusese cumpărată special în acest scop. Din informațiile noastre, se pare că ziarul “Ialomița” s-a tipărit la Călărași până în anul 1888, dată după care Tipografia județului va fi dată în administrarea unor întreprinzători locali(Ioan Georgescu și Constantin I. Șeicărescu) care vor asigura apariția la Călărași a publicațiilor de partid sau independente, al căror număr a crescut de la un an la altul. Fără să considerăm inventarierea noastră foarte exactă, noi am numărat în cei aproape 145 de ani de presă călărășeană peste 250 de publicații editate de structuri politice, administrative, de instituții publice, societăți comerciale, organizații neguvernamentale sau persoane fizice.

Fotocopie  nr. 32/1875 din ziarul Ialomița, primul ziar călărășean

Este adevărat că unele publicații din cele la care am făcut noi referire au fost mai mult sau mai puțin efemere. La fel de adevărat este însă că multe din ziarele și revistele care au apărut sau care continuă să apară la Călărași au fost sau sunt printre publicațiile de vârf ale presei scrise de provincie. Despre cele mai importante din ziarele apărute la Călărași  până în Decembrie 1989, voi realiza scurte recenzii, care vor fi publicate pe blogul meu în anul 2020, în contextul aniversării celor 145 de ani de presă călărășeană.

În același context trebuie să remarc faptul că cele peste 250 de ziare și reviste călărășene n-ar fi putut apărea fără aportul unor ziariști profesioniști sau a unor intelectuali și oameni politici care dincolo de preocupările lor firești au scris în presa locală, unii dintre ei dovedindu-se condeieri de un real talent. Din categoria ziariștilor profesioniști, de ieri și de azi, fără să am pretenția că-i voi aminti pe toți, trebuie să fac referire la următorii: Theodor C. Mănescu – primul ziarist profesionist călărășean, Jean Vasiliu, Nic. Cristofir, Ilie Jugănaru-Albești, Constantin V.G. Grigorescu, Emil Craiu, George Grigorescu, Aurel David, Rodica Simionescu, Gheorghe Frangulea, Mircea Tătăranu, Iulian Talianu, Marius Stroe, Marin Badea, Ana-Maria Gonciu, Octavian Câju, Marius Lotrea. Deși n-au trăit și nu trăiesc din exercitarea profesiunii de ziarist, nu pot să nu-i amintesc aici pe Alexandru Bădulescu, Eugen Cialâc, Lazăr Belcin, Marin Giurcă, Ilie-Ștefan Rădulescu, Pavel Șușară, Nicolae Scăunaș, Vitalie Zvincu, Nicolae Drăghici, Cornel Dumitru, Nicolae Țiripan, Sorin Danciu și, cu voia dumneavoastră, aș încheia  lista cu numele semnatarului acestui articol.

Dar poate cel mai îndreptățit la aduceri aminte este Theodor C. Mănescu, primul ziarist profesionist din Călărași, menționat în acestă calitate în primul Anuar oficial al României din anul 1890, singurul condeier călărășean care și-a permis, ca gazetar de provincie, să intre în polemică cu marele istoric, ziarist și om politic, Nicolae Iorga.

Theodor C. Mănescu(1858-1928) are și cea mai îndelungată activitate de ziarist. El își începe activitatea de jurnalist la Brăila, unde în martie 1886 avea să redacteze gazeta „Lampa” , după cum avea să se consemneze mai târziu într-o gazetă călărășeană. Peste doi ani se întoarce la Călărași și începe colaborarea la primul ziar politic tipărit aici. Este vorba de ziarul “Ialomițeanul”, al cărui prim număr ieșea de sub la  4 septembrie 1888, ca publicație a Grupării junimiste de la Călărași, grupare aflată sub influența Familiei Vineș.

Întrucât “Ialomițeanul” își încetează apariția în decembrie 1895, din anul următor pe Theodor C. Mănescu îl vom găsi ca redactor la primul ziar al Partidului Național Liberal, pe care din august 1895 îl scotea la Călărași fruntașul local Athanasie Stoianescu, cel mai longeviv prefect călărășean din 1833 și până astăzi. Ziarul respectiv se numea “Gazeta Ialomiței” și va deveni marcă înregistrată pe numele lui Theodor C. Mănescu, director-proprietar al ziarului pe care îl editează, ca ziar al Partidului Național Liberal, fără întrerupere, până în februarie 1905 când, din motive financiare, este obligat să îl închidă temporar.

Ziarul Gazeta Ialomiței, redactor-proprietar Th. C. Mănescu

Cum Theodor C. Mănescu trăia din activitatea lui gazetărească, în perioada anilor 1907- 1913 îl vom găsi ca redactor la ziarul “Deșteptarea Ialomiței” al cărui proprietar era șeful filialei locale a Partidului Conservator, Mihail Gh. Cantacuzino, fiul celui mai bogat român al tuturor timpurilor, președintele Partidului Conservator și prim-ministru în trei guvernări, Gheorghe Gr. Cantacuzino – Nababul.

Din iunie 1914 și până în ianuarie 1915 va conduce un alt ziar liberal în calitate de redactor șef. Este vorba despre “Viitorul Ialomiței”, ziarul noului șef al liberalilor călărășeni, dr. Constantin Banu, care-i succeda în funcție lui Ion(Iancu) Poenaru Bordea, cel mai longeviv parlamentar călărășean ( a fost, pe rând, senator și deputat ales în colegiile de la Călărași timp de aproape 40 de ani).

Cu banii încasați de la liberali, în mai 1915 va relua apariția ziarului său “Gazeta Ialomiței”, pe care-l va edita până în iunie 1916, fiind singura publicație călărășeană care a mai apărut în acele timpuri tulburi generate de declanșarea primului război mondial.

Theodor C. Mănescu a fost atras de mișcarea cooperatistă, înființând la Călărași, în anul 1905, Cooperativa “Munca”. În 1905 a tipărit volumul “Marea Reformă”, în care susținea introducerea votului universal, exproprierea marilor latifundiari și împroprietărirea țăranilor.

După cum afirma fiul săul, Virgiliu-Athanase Mănescu, și el ziarist, “în toată activitatea lui, Th. C. Mănescu s-a dovedit un autodidact a cărui cultură a uimit pe mulți. El trebuie numărat printre cei dintâi care a pregătit opinia publică pentru marile înfăptuiri de mai târziu: împroprietărirea și votul universal. A luptat de asemenea pentru o reformă largă a învățământului, preconizând totdeauna că el trebuie îndreptat spre o formă practică.”

Ziaristul călărășean Theodor C. Mănescu(1858-1928)

Și cum așchia nu sare departe de copac, nepotul său, care i-a purtat numele, Theodor Mănescu(1930-1990), îmbracă și el haina jurnalistului, în 1978 fiind numit redactor-șef adjunct la Revista “Teatrul”. În același timp, Theodor Mănescu a este și un apreciat dramaturg român, o parte din textele sale  fiind puse în scenă de marile teatre europene.

            De regulă atunci când facem referiri la autorii de altădată care au publicat lucrări referitoare la trecutul istoric al orașului Călărași ne oprim la deja cunoscutul volum al doctorului Pompei Samarian intitulat “Istoria orașului Călărași de la origini și până la anul 1852”. Puțini dintre cititorii mei de pe blog cunosc faptul că încă din anul 1884, la Tipografia Curții Regale din București, vedea lumina tiparului o broșură de 50 de pagini, intitulată “Noțiuni istorice asupra județului Ialomița”, al cărei autor era pictorul călărășean Constantin Predeleanu.

            Fără să fie o lucrare de specialitate bazată pe o serioasă documentare istoriografică, broșura în cauză are totuși o valoare aparte, datorită faptului că autorul descrie o serie întreagă de evenimente și fapte istorice pe care le-a cunoscut direct sau, așa cum menționează, le-a aflat de la contemporani de ai lui, persoane aflate la vârste venerabile. În acest context putem afirma că broșura pictorului Predeleanu reprezintă o descriere, uneori detaliată, a unor realități istorice din fostul județ Ialomița de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până în anul editării lucrării, chiar dacă unele afirmații nu sunt confirmate sau sunt contrare informațiilor din documentele vremii.

În ceea ce privește Istoria orașului Călărași și a localităților din jur, Constantin Predeleanu amintește faptul că aici, la cotul Borcii exista satul Lichirești care avea să-și ia numele de Călărași de la stabilirea aici a unei căpitănii de margine a călărașilor ștafetari. El mai precizează și faptul că la terminarea serviciului militar un grup al foștilor călărași ștafetari s-au așezat în apropiere, înființând satul Călărașii Vechi. Interesante sunt și informațiile despre înființarea satului Ceacu, sat înființat de un grup de bulgari veniți de dincolo de Dunăre, conduși de un anume Cecu.

Interesante sunt însă multe informații despre  Călărași și despre locuitorii săi, mulți veniți  de prin satele județului sau din Silistra, după mutarea aici a capitalei județului Ialomița, la 18 aprilie 1833.

În vârstă de aproape 10 ani, Constantin Predeleanu a fost martor ocular la evenimentele revoluționare petrecute la Călărași în vara anului 1848, despre care avea să scrie: “În anul 1848, în timpul revoluțiunii, se distinse între persoanele din localitate pentru eliberare(eliberarea orașului de sub Epitropia Spitalului Colțea-nota ns.): Radu Ceaușescu cu rudele sale, Gheorgiță Opran și cei doi frați Iordan și Ghorghe, iar ca ocârmuitor al Libertății fu adus Dimitrie Ciocârdie în locul lui I. Grădișteanu(care fugi cu evenimentele). Acesta a fost transportat în oraș în trăsură trasă de brațele acelora ce erau pentru liberatate. Proclamațiunea lui Heliade se citi în fața poporului de tânărul Costache Poenaru, băiat inteligent și de multă acțiune… Iar Vasilache Dichisescu, ajutorul ocârmuitorului de Ialomița, cu Alecu Filipescu și cu alți tineri în acest timpu aduse Codicele Regulamentului Organic pe pat funerar în curtea Bisericii Sf. Nicolae, purtat de evreii Mordehai și Haim, în văzul lui Ciocârdie și Ipătescu. Acolo Vasilache Dichisescu citi discursul funebru al Codicelui regulamentului și jidanii cu ciubucurile îi deteră fum, în semn de tâmâiere, și în cele din urmă îi puseră foc…”

            Despre înființarea Cartierului Volna și a Bisericii Sf. Împărați, după emanciparea orașului la 24 septembrie 1852, pictorul Predeleanu menționa: “Partea orașului numită astăzi Volna s-a format prin venirea de prin satele învecinate și stabilirea mai multor familii, precum d-l Dumitru Ene din Călărașii Vechi, Guță Postelnicu, logofătul Ilie Nicolae Mănucianu și alții. Între aceștia se distingea și d-l David Mușetescu, omul care prin alergăturile d-sale contribui la facerea bisericii de astăzi, la care a ajutat și Familia Domnitorului Barbu Știrbei cu suma de 10.000 lei.”

Constantin Predeleanu ne oferă prețioase informații și despre edificarea primelor imobile mai impozante din Călărași, de dinainte de 1884, atât private cât și publice. Referitor la cele private autorul precizează: “Dintre familiile stabilite în anii din urmă în oraș și care au construit frumoase case, se disting: familia Alexe Vineș(tatăl lui Vasile Vineș, avocat, doctor în drept la Universitatea Sorbona din Paris și prefect de județ – nota ns.), Iacovache Bădulescu(tatăl lui Alexandru Bădulescu, avocat, prefect, senator și deputat. Casa despre care se face vorbire a fost recent reabilitată, fiind cunoscută de călărășeni sub denumirea de Poșta Veche – nota ns.), Nae Mănescu(deputat și senator, proprietarul fostului Hotel Unirea, demolat după Cutremurul din noiembrie 1940 – nota ns.), Nae S. Maltezeanu(mare proprietar, a cărui casă, construită în anul 1881, este astăzi frumos reabilitată. Este vorba despre clădirea de pe str. Dobrogei unde a funcționat fostul ICSMI – nota ns), Panait Șerbănescu, dr. Petre Degerățeanu și alții. Dintre construcțiile publice este de remarcat localul grandios al Școlii de băieți… Tot în acest timp se mai construi și localul ce servește de cazarmă Regimentului 23 Dorobanți și se proiectă construirea cheiului din port, astăzi terminat. În anul 1882 se construi și localul Școlii de fete… Acest local se ridică din inițiativa și încurajarea făcută de Iancu Poenaru Bordea, care a cedat locul și o sumă de bani, pentru care pe frontispiciul școlii se vede scris: PRIMA FONDATOARE FAMILIA POENARU BORDEA.”

            Numeroase pasaje se referă la familiile de boieri de viță veche existente în satele fostului județ Ialomița. Autorul face de asemenea o minidescriere fizico-geografică a județului, broșura fiind în același timp și prima lucrare scrisă în care se fac precizări asupra costumului popular tradițional din zonă.

Lăsând la o parte unele inexactități, precum și stilul relativ încâlcit al narațiunii istorice, lucrarea pictorului Constantin Predeleanu rămâne importantă pentru cei care vor să cerceteze trecutul istoric al acestor meleaguri binecuvântate de Dumnezeu.

*Referitor la autorul lucrării prezentate de noi, despre Constantin Predeleanu nu există date biografice publicate până în momentul de față. Cercetările întreprinse de mine, mi-au permis să realiz o primă schiță biografică a pictorului Constantin Predeleanu, folosind atât date din broșură, cât și unele informații din diverse articole din ziarele de epocă sau din lucrări publicate.

            Constantin Predelenu s-a născut foarte probabil la Călărași în anul 1839, fiind fiul lui Ion G. Predeleanu, un dascăl știiutor de carte din Predeal care a ajuns la începutul secolului al XIX-lea în fostul sat ialomițean Berlești. Nu se cunosc împrejurările prin care s-a stabilit în Călărași, dar acest fapt s-a petrecut imediat după 1833, când așezarea de pe Borcea a devenit reședință de județ. Aici o cunoaște  o fată din familia magistratului Barbu Slătineanu cu care se căsătorește, din această relație născându-se primul lor copil, Constantin Predeleanu, botezat pe la 1839/1840 de însuși Barbu Slătineanu.

            Constantin Predeleanu urmează la Călărași cursurile primare la Școala Națională de aici, avândul profesor pe Răducan Mitran. În anul 1851 primește o bursă din partea municipalității de la Călărași și este trimis să studieze la Școala de arte și meserii din București, care fusese inaugurată în acel an. Aici deprinde arta picturii murale și de șevalet.

            Se întoarce în Călărași și se dedică picturii, documentele oficiale ale vremii înregistrând-l ca singurul pictor din Călărași. Dedicându-se mai ales picturii bisericilor, strânge repede o avere frumușică, ceea ce îi permite să intre în Colegiul I al alegătorilor și să cocheteze cu politica locală, candidând și fiind ales consilier local în mai multe rânduri, atât din partea Partidului Liberal cât și din partea Conservatorilor. În această calitate l-a cunoscut personal pe Regele Carol I, în octombrie 1890, când Majestatea Sa a vizitat Călărașiul împreună cu prințul moștenitor Ferdinand, ambele capete încoronate felicitându-l pentru calitatea picturilor sale pe care avuseseră ocazia să le admire în București.

            Din păcate astăzi este cunoscută doar o singură pictură care îi este atribuită lui Constantin Predeleanu, întrucât acesta nu își semna operele. Este vorba despre tabloul “Domnița Florica, fiica lui Mihai Viteazul”, o reproducere după un tablou mai vechi.

            Celibatar convins, Constantin Predeleanu strânge o avere impresionantă pentru acele vremi, alcătuită din mai multe proprietăți imobiliare în Călărași, conturi în bănci și monede de aur. Iată ce scria în acest sens gazeta locală “Deșteptarea Ialomiței” din 24 ianuarie 1908:

„Marți 22 ianuarie, pe la ora 6 seara, a încetat din viață Costache Predeleanu, cunoscutul pictor de biserici din acest oraș, în vârstă de 72 de ani. În locuința lui în care trăia în mizerie s-a găsit o avere( 60.000 lei în hârtie monedă, 10.000 în două bonuri și un săculeț cu fișicuri de aur)… Se crede că averea lui în bani trece de jumătate de milion, căci ar avea și alte sume depuse la consemnații în București…” Și în final, redactorul gazetei conchidea: “Vremea nemiloasă, care preface toate, a pus capăt vieții acestui om, care a trăit în pace și în bună armonie cu concetățenii săi, dar care nu s-a folosit nici de viață, nici de averea ce adunase.”

            Nu știm ce s-a ales din averea pictorului Predeleanu. Știm însă că broșurica lui, așa cum frumos preciza Pompei Samarian, care a cunoscut și a folosit lucrarea în elaborarea operei sale istorice, va rămâne peste veacuri ca un însemn al existenței sale efemere pe acest pământ.

Atunci când vorbim în general de atentate îndreptate împotriva unor personalități politice de rang înalt ne vin repede în minte crimele comise împotriva președinților americani Abraham Lincoln(asasinat în seara zilei de Vinerea Mare, la data de 14 aprilie 1865) și John F. Kennedy(împușcat la Dallas în ziua de 22 noiembrie 1963). Dar dacă ne uităm cu mai multă atenție și în grădina noastră, vom constata că și scena politică românească a cunoscut mai multe atentate cărora le-au căzut victimă oameni politici proeminenți.

Dacă ne limităm doar la atentatele îndreptate împotriva premierilor în funcție de după creearea României moderne, prin Unirea de la 24 ianuarie 1859 și mai apoi de după înfăptirea României mari, vom constata că nu mai puțin de trei prim-miniștri au fost eliminați prin împușcare, în urma unor atentate îndreptate împotriva acestora. Astfel, pe 8 iunie 1862, prim-ministrul conservator Barbu Catargiu era împușcat mortal, în Dealul Mitropoliei, de un individ necunoscut. Asasinarea lui Barbu Catargiu a fost catalogată ca având motivaţii politice, însă cazul nu a fost niciodată desluşit de poliţie. Au urmat apoi cele două sângeroase atentate comise de legionari împotriva prim-ministrului liberal I. G. Duca(Gara Sinaia, 29 decembrie 1933) și a lui Armand Călinescu, prim-ministru regelui Carol al II-lea, pe 21 septembrie 1939.

Puțini știu însă că și asupra lui Ion C. Brătianu, precum și asupra fiului său Ionel Brătianu, au avut loc mai multe atentate, din fericire nereușite, în perioada în care aceștia îndeplineau funcția de premier al Guvernului României. Primul atentat împotriva lui Ion C. Brătianu s-a petrecut la 2 decembrie 1880. Ion C. Brătianu tocmai plecase de la Camera Deputaţilor. Singur, se îndrepta spre locuinţa sa, când pe neaşteptate un individ îi înfinge un cuţit în piept.

Ion C. Brătianu

Din fericire, lama cuţitului n-a putut străpunge hainele groase, de iarnă. Atacatorul a încercat o nouă lovitură, dar un deputat venit în ajutor l-a doborât la pământ cu o lovitură în cap. Autorul se numea Ion Pietraru şi era un fost profesor din Târgovişte care voia să răzbune o veche altercaţie cu Brătianu. După aproape şase ani, pe 4 septembrie 1886 a avut loc cel de-al doilea atentat împotriva lui I. C. Brătianu. Stoica Alexandrescu, un mărunt negustor din Râmnicu Sărat care devenise falit de două ori, dorea să facă o ispravă de răsunet care să atragă atenţia asupra lui. Cel mai nimerit i s-a părut uciderea primului ministru Ion C. Brătianu. Pistolul însă nu ia foc. Trage a doua oară, dar asupra lui se aruncă sergentul Ioniţă Constantin, care avea misiunea de a-l păzi pe Brătianu, intervenția acestuia salvându-i viața premierului. Atentatorul va fi arestat și judecat, primind o condamnare de 20 de ani muncă silnică.

Ion I. C.(Ionel) Brătianu

            În ceea ce ne privește, o să detaliem atentatul comis împotriva prim-ministrului Ion I. C.(Ionel) Brătianu, întrucât atentatorul era un muncitor ceferist din Oltenița. Iată cum descria atentatul la care am făcut referire ziarul călărășean “Deșteptarea Ialomiței”, din 10 decembrie 1909: “Un atentat la viața primului ministru, domnul Ion Brătianu, s-a săvârșit marți seara(8 decembrie 1909 – nota ns.), la orele 6,00. Pe când primul ministru venea de la Senat pe strada Colței, în apropiere de casa sa, un individ care-l urmărea a tras asupra primului ministru trei focuri de revolver rănindu-l în umărul stâng, în spate și la baza toracelui.

            Individul fiind prins și arestat s-a constatat că este un fost lucrător lăcătuș la căile ferate, care de 15 zile nu mai avea ocupație… Revolverul de care s-a servit este o armă de calibru 6 pe care l-a cumpărat cu 9 lei și 50 de bani de la un magazin din Calea Griviței… Atentatorul se numește Gheorghe Stoean Jelea, sau Gheorghe Stoenescu, locul nașterii lui este Oltenița, în vârstă de 27 de ani, fost sergent în armată. Tatăl lui este de origine bulgar și mama sa româncă. Mai are opt frați și surori.”

Extras din ziarul „Deșteptarea Ialomiței”

            Un alt ziar care apărea la Călărași(“Liberalul” din 10 decembrie 1909), făcea următoarele precizări referitoare la acest nefericit eveniment: “Din norocire, ca printr-o minune Dumnezeiască, după asigurările date de somitățile noastre medicale, rănile primite de dl. Brătianu nu i-au pus viața în pericol, neivindu-se până acum nici o complicațiune, și nici măcar febră. Din cercetările făcute s-a dovedit că atentatorul se numește Ghiță Stoenescu Jelea, de origine bulgar, de fel din Oltenița, membru în Sindicatul muncitorilor. La domiciliul său s-au găsit broșuri socialiste și că atentatul a fost demult plănuit.”

Atentatorul a fost arestat și judecat. Procesul lui Gh. Stoenescu- Jelea s-a desfășurat în luna mai 1910, autorul, fiind  găsit vinovat de tentativă de omor cu premeditare, a primit pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru fapta comisă: 20 de ani de muncă silnică.

În ceea ce privește starea de sănătate a primului ministru Ionel Brătianu, acesta și-a revenit relativ rapid și după două săptămâni de covalescență își va relua activitatea. Peste numai opt luni de zile, pe 31 august 1910, primul ministru Ion I. C. Brătianu venea într-o vizită de lucru la Călărași, însoțit de Anghel Saligny, pentru a inspecta lucrările din Portul Călărași, inclusiv clădirea Căpităniei, recent construită după planurile inginerului Saligny. Despre această vizită, ziarul “Liberalul” din 9 septembrie 1910 scria: “Domnul prim ministru a sosit în oraș după amiază, la ora 5 jumătate, cu vaporul Domnița Florica. La Debarcader a fost întâmpinat de d-nii Prefect al județului, Primarul orașului Călărași, Medicul primar al județului, medicul orașului Călărași, comandantul Companiei de jandarmi și Polițaiul orașului.

            Nu s-a făcut nici o primire oficială, aceasta fiind dorința d-lui Prim Ministru.

            D-l Prim Ministru a inspectat Piața, câteva strade, Primăria, Prefectura și Cazarma Regimentului 5 Cavalerie, rămânând, pe cât suntem informați, mulțumit de starea cum a găsit.”

            Ionel Brătianu va mai ocupa demnitatea de prim-ministru al Guvernului încă pentru cinci mandate, rămânând în Istoria României ca cel mai longeviv premier.

Dr. Dinu Mareș, un fel de Pompei Samarian al Olteniței, scria în cea de a doua sa carte dedicată trecutului istoric al orașului dintre Dunăre și Argeș, publicată în anul 1985: “Deși nu atât de bogată în evenimente ca alte meleaguri, istoria acestor locuri este marcată de unele episoade importante pentru întreaga ființă națională. Pentru regiunea Olteniței, mediul fizico-geografic a jucat în mod cert un însemnat rol, situarea localității pe Dunăre reprezentând un important factor atât pentru dezvoltarea ei, cât și pentru îmbogățirea cronicii sale cu fapte vrednice de ținut minte.”

Și iată că astăzi, când, îmbrăcată în haine de sărbătoare, Oltenița se pregătește să-și aniverseze cei 504 ani de la prima sa atestare documentară, multele fapte vrednice de ținut minte ale oltenițenilor au fost imortalizate în sute și chiar mii de pagini monografice, deschizător de drumuri în aceast sens fiind Alexandru Mărculescu, cu a sa carte intitulată Oltenița. Studiu album monografic, publicată în anul 1932. Mult mai târziu și în condiții mult mai dificile pentru publicarea unor lucrări monografice, dr. Dinu Mareș, medic internist la Spitalul municipal și specialist în expertizarea capacității de muncă, deși bucureștean, publică două cărți despre istoria acestor locuri: Oltenița și împrejurimile sale, publicată la Editura Litera din București, în anul 1980 și Oltenița. Mic îndreptar turistic, care a apărut în anul 1985 sub egida Editurii Sport Turism. După evenimentele din decembrie 1989, istoricul Done Șerbănescu publică mai multe articole în presa locală dedicate istoriei meleagurilor oltenițene, pe care în anul 2009 le adună într-un volum intitulat Momente din istoria Olteniței, lucrare publicată la Editura Agora din Călărași. În 2003, un alt oltenițean, proiectantul George Șerbulea, dedica Olteniței un volum de Monointimități, în fapt o pseudomonografie locală.

Recent, zestrea monografică a Olteniței s-a îmbogățit cu alte două lucrări. Prima, cea a economistului Paul Amu, o carte impresionantă ca volum tipografic și intitulată Monografia orașului Oltenița, este rezultatul a peste 15 ani de muncă și chiar dacă pare o poveste fără sfârșit, ea constituie o sursă documentară pentru generațiile viitoare. O ultimă lucrare monografică dedicată Olteniței îi aparține profesorului Voicu Nicolae și este intitulată Monografia comunei Oltenița rurală. A fost publicată anul trecut la Editura PIM din Iași și așa cum o spune și numele, cartea se fereră la trecutul istoric al satului Oltenița, cel amintit în documentul de la 15 aprilie 1515 și care, după fondarea orașului Oltenița, la 23 aprilie 1853, devine un cartier al acestuia.

Cei amintiți de mine mai sus nu sunt singurii care au avut preocupări privind trecutul istoric al “orașului dintre ape”. Sunt și alți profesori oltenițeni, de ieri și de azi, care au avut sau încă au preocupări în acest domeniu. Sunt de notorietate pentru oltenițeni profesorii Mihail Grigorescu, Constantin Ceaușu, Nicolae Mavrodin sau Ștefan Theodor, acesta din urmă fiind și autorul unei interesante cărți despre comunitatea evreiască din Oltenița de altădată. Puțini știu însă că în anii interbelici Liceul “Alimănișteanu”(“Neagoe Basarab” de astăzi) a avut un profesor de istorie cu un talent oratoric deosebit. Este vorba de Paul I. Vasilescu, nelipsit de la manifestările culturale locale, glasul său inconfundabil fiind ascuttat în dese rânduri și în diverse locuri atunci când vorbea despre Istoria orașului Oltenița. Întâmplarea face să fie auzit de un redactor de la Radio România care, impresionat de elocința profesorului Vasilescu, îl invită la București pentru a conferenția în studiuorile Radioului național despre Istoria locurilor și oamneilor dintre Dunăre și Argeș. Așa se face că pe 7 septembrie 1930 profesorul Paul I. Vasilescu se adresa românilor pe calea undelor, vorbindu-le despre Istoria Olteniței.

Poate că textul conferinței lui Paul I. Vasilescu ar fi rămas necunoscut până astăzi dacă un preot oltenițean, Dem. I. Iliescu-Palanca, nu l-ar fi publicat în nr. 4 din 15 februarie 1931 al Revistei “Curierul Ortodox”, pe care o edita la Budești și în care sunt inserate numeroase știri din Oltenița.

Pentru cititorii blogului meu, dar și pentru oltenițeni, care își aniversează mâine, 13 aprilie 2019, 504 ani de atestare documentară a urbei lor, redau, mai jos, cele mai importante pasaje din materialul prof. Paul I. Vasilescu.

“La 63 km depărtare, spre sud, de București, se află orașul Oltenița. Regiunea aceasta sudică a județului Ilfov, ca orice regiune din Țara Românească, a fost cunoscută, locuită și pusă în valoare, încă din cele mai vechi timpuri… Un pământ roditor și bine apărat, având la îndemână cea mai bună arteră de comunicație și de apărare, Dunărea, atrăgea omul și-l înrădăcina pe vecie, în aceste locuri. De aceea nu este de mirare că s-au păstrat aici urme de viață istorică și civilizată… Constantin cel Mare, având nevoie de întărituri pe tot maulul Dunării împotriva barbarilor, a ridicat marea cetate Constanțiola tocmai pe locul Olteniței de azi. Cu vremea cetatea a fost distrusă de barbari și pe locul ei s-a ridicat cetatea Dafnes, unde bizantinii au stabilit prima episcopie. Oltenița de azi trebuie să se mândrească cu onoarea că a adăpostit prima episcopie creștină de pe meleagurile Țării Românești de azi.

S-au întemeiat principatele și viața politică și culturală a început să se afirme și la noi. Argeșul și Dunărea și Dâmbovița sunt arterele unde viața muntenească pulsează din plin… Pe Harta lui Constantin Cantacuzino se vede bine Lunca Argeșului, locurile pe unde a mai curs odată acest râu și Oltenița, cu mult mai la nord decât cea de azi. După tradiția locală se crede că Oltenița a început pe locul Olteniței-rurale, o comună azi cu 500 de locuitori și mult mai la nord de orașul Oltenița. Un pod peste Argeș și satul Atârnați leagă orașul cu vechea Olteniță.

Pe aici treceau domnii și turcii, care veneau de la Constantinopol. Pe aici se făcea legătura cu Turtucaia și cu Bucureștii, capitala Țării, scaunul voievodului român. Și multe sate s-au înjghebat cu timpul. Numai lunca de la vărsarea Argeșului rămăsese loc de arături și de târg, odată cu Târgul Moșilor din București…

Grânele, mierea, sarea și  vitele erau duse la Țarigrad prin schela de la Oltenița. În secolul al XIX-lea s-a făcut însă o mare schimbare pe locul de azi al Olteniței. Lunca aceasta bogată a Argeșului era proprietatea lui Alexandru Ghica. Țăranii cumpără de la prinț 100 ha pentru vatră și 450 ha pentru izlaz. Vin de se așează locuitorii de prin prejur, din Chirnogi, Ulmeni, Radovanu,  Căscioarele, Mostiștea, Ialomița. Apoi au venit băjenari români și bulgari, și ici acolo și ardeleni, care petreceau iarna cu turmele prin acele locuri. Anul înființării este 1853.

La început se populează trei străzi paralele cu șoseaua ce merge la Dunăre. Treptat, treptat se populează și celelalte străzi. Se ridică două biserici. Una în oraș, Sf. Nicolae și alta la margine, în Cimitir, Sf. Parasvhiva. La 1855, în lupta dintre turci și ruși de la Oltenița, toți rușii căzuți au fost înmormântați în biserica din oraș. La 1877, Divizia generalului Manu și-a fixat posturile de observație pe digul ce apăra Oltenița de inundațiile Argeșului.

În 1853 Oltenița avea 750 de locuitori. Populația a crescut cu o repeziciune grozavă. La 1890 se ridica la 4227, iar la 1919 la 6574, ca să avem azi în Oltenița un număr de 7700 de locuitori.

Orașul are un aspect plăcut. De la Gară pornește o alee frumoasă de plopi care merge până în micul parc. Aici s-a ridicat de curând un frumos monument al eroilor. Totdeodată sala comunală s-a transformat într-o admirabilă sală de festivități. În dreapta Parcului se află Societatea Paza Dunării care întreține și un cinematograf bun. Dintre celelalte clădiri se relevă banca și Cazinoul Gura Argeșului, un local ce ar putea sta cu cinste și în București; Banca Oltenița, clădirea poștei și Gimnaziul C. Alimănișteanu, al cărui local este încă în construcție.

Fosta Bancă Gura Argeșului

Orașul s-a dezvoltat grație comerțului cu cereale. Comerțul este întreținut de greci și evrei, românii fiind mai mult cârciumari, brașoveni, plugari și mai puțin intelectuali. Comețul cu cereale a fost destul de animat în trecut. La un momemnt dat întrecea chiar comerțul Călărașilor…Cu criza economică de azi, mișcarea comercială a scăzut foarte mult, orașul întreg resimțind această criză în toate sectoarele de activitate.

Mâine însă, când criza economică nu va mai fi, când Oltenița se va împodobi cu mai multe clădiri monumentale, când tot orașul va fi canalizat și bine întreținut ca igienă și când din șoseaua care leagă orașul cu portul, pe distanță de 2 km, se va face o admirabilă cale de plimbare și desfătare, atunci desigur că toată munca și bunăvoința locuitorilor din Oltenița își va atinge scopul și Oltenița va putea deveni un mare port, un mare oraș și o demnă capitală a județului Ilfov, așa cum este proiectul…

Fostul Liceu Alimănișteanu

Orașul Oltenița va fi mâine demn de tot trecutul său. Și toate aceste strădanii se vor strânge ca niște relicve într-un muzeu orășenesc, care să trezească în tinerele generații lumina cea binefăcătoare care conduce pe om în viața intimă și socială. Localnicii se vor mândri, străinii se vor minuna și rostul cel mare pe care l-am avut în Orient va fi mâine o chezășie că poporul românesc, din toate colțurile țării, are dreptul la viață, drept câștigat prin muncă, prin cinste, prin credință și prin adevărata cultură!”   

Facsimil din Curierul ortodox din 15 februarie 1931

Reamenajându-mi biblioteca, am dat peste o carte prăfuită, ascunsă undeva în spatele altor cărți pe care din motive lesne de înțeles le așezasem la vedere. Era vorba despre romanul Zahei orbul, pe care-l citisem cu ani în urmă și îmi lăsase o bună impresie. M-am oprit din trebăluila mea și am început să răsfoiesc paginile cărții, făcând din nou cunoștință cu trăirile eroului căruia îi fuseseră sortite trasee și contacte cu medii umane din cele mai neobișnuite, într-o succesiune imprevizibilă, care îl poartă în lumea spitalelor și a cerșetorilor, prin bâlciurile pitorești de țară și pe la curțile boierești, în recluziunea neagră a ocnei și în foiala colorată a porturilor dunărene de altădată.

Știam că autorul romanului fusese medic, dar mărturisesc că nu cunoșteam prea multe lucruri despre biografia sa, motiv pentru care m-am apucat să cercetez și așa am aflat că la începutul carierei sale profesionale soarta l-a purat și pe meleagurile de la Argeș și Dunăre.

Vasile Voiculescu s-a născut la Pârscov – județul Buzău, în noaptea de 12 spre 13 octombrie 1884, în familia lui Costache şi Sultana Voicu. Numele de Voiculescu îl va căpăta din primele foi matricole şcolare. Urmează şcoala din comuna Pleşcoi şi liceele „BP Haşdeu” din Buzău şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. După un an de studiu la Facultatea de Litere şi Filosofie, urmează cursurile Facultăţii de Medicină, pe care le va termina în 1909, susţinându-şi teza de licenţă, în anul următor, în chirurgie. Îşi va continua specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie.

În octombrie 1910 este numit medic într-o comună din Dolj, după care în anii 1911-1912 îl vom găsi medic la Herești și Hotarele, în fostul județ Ilfov. A participat ca medic militar la campania din Bulgaria din anul 1913, fiind și decorat cu „Avântul țării”, distincție aflată la Casa Memorială din Pârscov. În ianuarie 1915 a fost cooptat în Comitetul Central Sanitar, poziție de pe care a organizat un spital militar în București. La începutul anului 1916 îl vom găsi medic de circumscripție la Budești, localitate care la momentul respectiv era reședință de plasă. Acum este momentul când i se va publica și primul volum de versuri.

Odată cu intrarea României în primul război mondial va fi transferat la Buftea de unde, în noiembrie 1916 se va retrage la Bârlad, fiind însărcinat cu conducerea unui spital de răniți, transformat ulterior în unitate medicală de contagioși. Până în 1918 a urmat serviciul  militar pe lângă tabăra de prizonieri din Bârlad, precum și pe la alte spitale de răniți și bolnavi. A fost demobilizat cu gradul de medic subșef, asimilat gradului de maior. Pe 14 februarie 1919 a fost transferat definitiv în București.

Pe lângă activitatea de medic pe care a desfășurat-o timp de peste 30 de ani, Vasile Voiculescu s-a remarcat și ca un poet, prozator și dramaturg de valoare, critica literară fiind deosebit de elogioasă în aprecieri. Din păcate, în noaptea de 4 spre 5 august 1958, Vasile Voiculescu va fi arestat de către Securitate în lotul „Teodorescu Alexandru şi alţii”, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută şi pedepsită de articolul 209, din Codul Penal, fiind învinuit că frecventa cercuri cu vederi mistico-religioase.

După anchete interminabile şi chinuitoare, la termenul din 8 noiembrie 1958 Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti, prin Sentinţa nr. 125, îl va condamna pe Vasile Voiculescu la 5 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii. În timpul detenţiei Voiculescu a fost purtat prin închisorile de la Jilava şi Aiud. Aici el va contacta un TBC la coloană, fiind imobilizat de boală. La 2 mai 1962, Voiculescu a fost eliberat, însă a trebuit să fie ajutat, deoarece el nu mai putea merge. Internat de mai multe ori, grav bolnav, mai ales datorită bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu trecea la Domnul.

Vasile Voiculescu

A fost reabilitat după 1965 și o parte din opera sa, scrisă în închisoare sau în anii de interdecție, a fost publicată postum.  Astfel, în anul 1966 i se publică volumul de povestiri Capul de zimbru în care găsim povestirea Amintiri despre pescuit scrisă pe baza aminirilor din perioada de început a activității sale de medic, atunci când s-a aflat pe meleagurile de la Dunăre și Argeș. Dar să-l lăsăm pe scriitor să vă delecteze cu câteva pasaje edificatoare pentru talentul său de prozator.

“Aici, la gura  Argeșului, am prins la cârlige, cu momeli de hoit, somnii hulpavi, leviatanii apelor noastre, care, după spusa lumii, înhață copii de la scaldă.  În pântecul spintecat al acestor dihanii s-ar găsi deseori câte o mină sau alt mădular din prada înghițită.

Bucuria cea mare era cind primăvara Dunărea umflată spărgea zăgazurile și năboia cu puhoaie de pește în bălți. Atunci nu mai contenea pescuitul și se umplea lumea de pește: ajungea să ai o luntre și o mreajă.

Una din cele mai originale priveliști ale bălților este bătaia crapilor, în aprilie și mai, când crăpoaicele își leapădă ouale. Atunci crapii ies de la adâncurile reci din mijlocul lacului și se îndreaptă vijelioși către apele calde de la mal, unde-i așteaptă icrele nefecundate.  Li se văd numai crestele spinărilor tăind ca niște dungi de oțel undele.

În drum spre țărm, ei întâlnesc peștoaicele cu care fac un fel de joc, o hârjoană erotică, apropieri, ciocniri, frecări, ceea ce-i aprinde și mai mult. Ajunși la câțiva pași de mal, crapii deodată se opintesc și se saltă afară din apă, cu pântecele în sus, dintr-o smucitură care le apasă și le suge burta, făcând să țâșnească din ei sămânța lăptoasă ce albește apa. Această sămânță caută setoasă ouale depuse de femele și le rodnicește.  Multe cad pradă lăcomiei broaștelor, mari gurmande de icre.

În tot timpul acestui neînchipuit balet al apelor, crapii sunt atât de îmbătați de iubire, că nu mai văd, nu mai aud, sunt numai ai fericirii reproducerii. Oamenii îi pot lovi cu ciomege, cu lopeși, și-i ucid cu înlesnire.

Mai târziu, într-un sat ghemuit în coturile Dunării, m-am întovărășit cu popa, cel mai iscusit vânător de cegi din tot lungul fluviului. Era un ins sfrijit și pirpiriu, cu o bărbuță argintie de țap și câteva degete de la mâini mâncate de lepră, lepră adevarată.

Dar se pricepea la meșteșugul setcilor ca nimeni altul. Din pricina asta am închis ochii și am îngăduit ca lumea să-i sărute mai departe mâinile betege. Dealtfel boala se oprise sau înainta foarte încet, poate și din pricină că-și bălăcea toată ziua bonturile cu oase viermănosite în apele tulburi și încărcate cu mâluri.

Popa știa totul despre cegi: întreaga viață, gusturile și apucăturile lor, de când se zămisleau în bobul icrelor până cădeau în căngile lui, totul în legatură cu fiecare ceas al zilei sau al nopții, cu lunile și cu anotimpurile.

Așa am aflat ca cegile se trag și se țin mai cu osebire Ia malurile pietroase, de granit sau de calcar, unde le priește și unde sfinția-sa așeza setca de-a curmezișul cursului.  Era un odgon, tare, întins între doi țăruși înfipți în apă sau prins între două barci. De el atârnau căngile ascuțite ale cârligelor cu nade gustoase.

Pentru ca funia să nu cadă la fund de greutatea fierului, se legau de ea câteva tivgi care o făceau să plutească între două ape. Viezuros și fără astâmpăr, prichindelul intra și ieșea din tainițele Dunării, răscolind ca un cobold al apelor cu tot soiul de unelte măruntaiele fluviului.

Niciodata setcile popii Gavrilă n-au dat greș, cel puțin cât am pescuit împreună.”

Localitatea rurală  Chirnogi, reședința comunei cu același nume, se află situată în sud-vestul județului Călărași, pe malul stâng al Dunării și pe cel drept al Argeșului, la confluența celor două râuri, la limita cu regiunea Silistra din Bulgaria. Este traversată de șoseaua națională DN41, care leagă Oltenița de Giurgiu. La Chirnogi, din acest drum se ramifică șoseaua județeană DJ411, care duce spre nord-vest la Radovanu, Crivăț și mai departe în județul Giurgiu la Hotarele (unde se termină în DN5A.

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Chirnogi se ridică la 7.455 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 8.136 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (74,8%), cu o minoritate de romi (20,25%). Pentru 4,87% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (93,2%), cu o minoritate de penticostali (1,82%). Pentru 4,87% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională

Comuna Chirnogi este, fără îndoilală, localitatea rurală din județul Călărași căreia, în ultimii ani, i s-au dedicat cele mai numeroase și mai documentate cărți cu caracter monografic. Mă gândesc aici la voluminosa lucrare a profesorului Constantin Ceaușu, intitulată Monografia comunei Chirnogi, județul Călărași, cea de a doua ediție văzând lumina tiparului la Editura Tridona din Oltenița în anul 2013, la cartea inginerului Ionel Aurelian Cotoban Chirnogi: file de istorie. Parohia ortodoxă Chirnogi de la origini până astăzi, publicată în anul 2014 cu binecuvântarea P.S. Vicențiu, episcopul Sloboziei și Călărașiului. Același prof. Constantin Ceaușu a publicat și o documentată  lucrare monografică dedicată istoricului învățământului local.

În aceste condiții te-ai putea întreba ce-ai mai putea asrie azi referitor la evoluția istorică a comunei Chirnogi. Și totuși nouă ne-a atras atenția un articol publicat în anul 1931 într-o revistă ce se edita la Budești, dar se tipărea la Tipografia N. Niculescu din Oltenița. Este vorba de revista “Păstorul ortodox” care a apărut la Budești în perioada 1931-1937, fiind editată de Protopopiatul Budești. În nr. 23-24/decembrie 1931, sub genericul Figuri de preoți se publica un medalion dedicat preotului paroh al comunei Chirnogi, Moise Bărăbătescu. Printre altele, se vorbea acolo despre faptul că acestui preot i se datorează ridicarea clopotniței Biserici Sf. Nicolae, de departe cea mai frumoasă realizare arhitecturală cu această dedicație din întreg județul Călărași de astăzi.

            Dar iată ce se menționa în articolul respectiv referitor la construirea clopotniței din Chirnogi:

“Preotul Bărbătescu, de când a venit în Parohia Chirnogi – la 1890, în sat era o bisericuță mică, pe care în 1892 a distrus-o cutremurul. De atunci a început lucrul și în 1897 a reparat-o cu ajutorul și sprijinul locuitorilor și proprietarilor Corlătescu și Danielescu.

            În 1924, Biserica devenind neîncăpătoare, a trebuit să fie reparată radical, și prin strădania S.S. s-a renovat, ridicându-se o biserică cum rar se poate vedea în județul Ilfov. Sătenii acum aveau biserică frumoasă, dar nu aveau clopotniță de unde să se audă glasul clopotului. Și iată că preotul Bărbătescu și cu ajutorul lui, pr. Florea Ionescu, au pornit la lucru și în câțiva ani de muncă au izbutit să ridice o clopotniță în care se poate întruchipa toată arta și meșteșugirea la care a ajuns astăzi știința construcțiilor.

            Planul acestei frumoase și mărețe clopotnițe a fost întocmit de inginerul Vulcan iar executarea lucrări, cu puține modificări, a fost făcută de inginerul Mihail Jianu din Oltenița, care este fiu al satului Chirnogi, și care în dragostea ce o are față de satul natal și-a pus toată inima ca să ridice această clopotniță, care va rămâne plidă de vrednicie preoțească.

            De remarcat este că inginerul Jianu a lucrat în tot timpul fără nici o plată. În ziua de 15 noiembrie a.c.(15 noiembrie 1931 – nota ns.) s-a făcut sfințirea acestei clopotnițe de către Sfinția Sa  Protoiereul județului Ilfov, circumscripția II Budești,  Ioan Popescu, însoțit de un sobor de preoți. A luat parte un foarte numeros popor din comuna Chirnogi și Oltenița. Părintele protoereu a predicat scoțând în lumină mila creștină. Apoi preotul Bărbătescu a făcut darea de seamă a cheltuielilor făcute cu construirea clopotniței.

            A mai luat cuvântul dl. Popișteanu, directorul Școlii primare, dl. N. Șeitan – Oltenița și preotul Palanca – Oltenița suburbană, care a adus laude preoților și sătenilor de frumoasa operă ridicată în mijlocul satului lor.”

Post Scriptum: Ziarul “Păstorul Ortodox” ne-a fost pus la dispoziție de pr. Adrian Lucian Scărlătescu din Urziceni, căruia îi mulțumim și pe această cale.

            Odată cu mutarea capitalei fostului județ Ialomița de la Urziceni la Călărași, în aprilie 1833, în noua capitală de la Călărași  se mută și Protoieria județului, care avea în subordine toate bisericile din județ și care la rândul ei făcea partea din Mitropolia Ungrovlahiei de la București, care mai cuprindea, în afara Capitalei, județele Dâmbovița, Ilfov, Muscel, Prahova, Teleorman și Vlașca.

Începând cu 3 iunie 1923 și până la 25 februarie 1950, bisericile din fostul județ Ialomița trec în subordinea Episcopiei de Constanța, înființată pe 10 martie 1923. Cel care a condus cel mai mult eparhia de la Constanța și care a făcut numeroase vizite în multe din localitățile ce intră astăzi în componența județului Călărași a fost episcopul Gherontie Nicolau, care a ocupat scaunul episcopal între 4 februarie 1926 și 1 ianuarie 1942.

În cei aproape 16 ani de păstorire, Preasfinţitul Gherontie a realizat multe fapte de seamă în Eparhia pe care a condus-o, între care enumerăm: ocuparea tuturor parohiilor vacante, înfiinţarea Societăţii Eparhiale ,,Ortodoxia’’, înfiinţarea Şcolii de Cântăreţi, cercului religios şi asociaţiei, toate purtând numele „Gherontie Episcopul”, înfiinţarea fabricii de lumânări, etc. În anul 1941 spre sfârşitul activităţii pastorale a Episcopului Gherontie erau evidenţiate lucrările de seamă pe care le-a făcut dealungul păstoririi sale: s-au întemeiat 3 mănăstiri(printre care și Mănăstirea de la Dervent), s-au zidit circa 40 de biserici şi 60 de case parohiale, s-a restaurat Catedrala episcopală avariată foarte serios în urma bombardamentelor din timpul Primului Război Mondial – turle, acoperiş, tencuieli interioare, uşi, ferestre, inclusiv pictura bisericii, s-a înfiinţat o frumoasă bibliotecă, s-a dat avânt misionarismului, s-au reorganizat protoieriile, devenind un liturghisitor desăvârşit şi apreciat de toată lumea bisericească, un adevărat ,,Ctitor de osteneli!’’.

În fostul județ Ialomița episcopul Gherontie a făcut numeroase vizite misionare, aflându-se la Călărași în multe rânduri  la invitația autorităților locale și în mod deosebit a lui Eugen Cialâc, de care l-a legat o sinceră prietenie și în al cărui ziar “Pământul” a publicat mai multe articole de fond.

            Vizitele sale efectuate în localitățile fostului județ Ialomița erau consemnate, cu lux de amănunte, în Revista “Tomis – revistă eparhială de Constanța”. Într-o asemenea consemnare, cea referitoare la vizita din zilele de 28-31 mai 1927, găsim numeroase date cu valoare istorică despre unele localități ce intră astăzi în componența județului Călărași. Redau mai jos, , pentru cititorii blogului meu o sinteză a vizitei, realizată cu sprijinul prietenului meu, pr. Adrian Lucian Scărlătescu din Urziceni. Pentru cei interesați, fac precizarea că materialul în întregime poate fi citit în numărul editat pentru lunile iulie-august 1927, p. 16-42.

Itinerariul din anul 1927 în partea de sud a Județului Ialomița începe în hotarele Protoieriei Călărași, chiar din Călărași (pe care-l mai vizitase și în 1926), cu automobilul de la București, în seara zilei de 28 mai 1927, însoțit de doi diaconi ai Episcopiei și de Pr. Iconom O. Dugăișescu, protopop de Durostor.

            Duminică, 29 mai 1927, a slujit Sfânta Liturghie în sobor, La Catedrala orașului Călărași – Biserica Sfântul Nicolae, cu cei doi diaconi, clerul Catedralei și alți preoți din Călărași. Răspunsurile au fost date de corul Catedralei dirijat de profesorul Popărăscu.

            În aceeași zi, la palatul Prefecturii/administrativ, preasfințitul părinte a săvârșit Taina Sfântului Botez familiei de mozaici Boni (Rafael s-a renumit Constantin iar Fatma s-a renumit Elena), urmată de Taina Sfintei Cununii a celor nou botezați.

            La orele 16, părintele episcop s-a deplasat cu un automobil al prefecturii către Mircea Vodă, unde a fost întâmpinat de 12 flăcăi călări, în costume naționale, încinși cu panglici tricolore și cu stegulețe în mâini, precum și mulțime de credincioși. În fiecare sat poporul întâmpina și saluta pe înaltul oaspete, alături de școlari și învățători care intonau cântece religioase. Satele care fuseseră împroprietărite erau deosebite ca înfățișare față de cele încă neîmproprietărite. Mircea Vodă era o filială a Parohiei Călărașii Vechi, propusă spre a fi parohie de sine stătătoare. Acolo slujea părintele septuagenar Ștefan Giripescu, singurul grămătic din județ, hirotonit la Silistra.

            La Călărașii Vechi, parohie de 280 familii, dintre care doar una singură în concubinaj, este întâmpinat de popor și Părintele Paroh Pompiliu Predovici. Preasfințitul se afla a treia oară la Călărașii vechi, acolo sfințise biserica și apoi o redeschisese. Părintele paroh de aici nu avea epitaful pe sfânta masă, care trebuia ținut până în ziua Înălțării Domnului.

            La Cuza Vodă, înaltul oaspete este întâmpinat de Părintele Paroh Econom stavrofor Tiberiu Mihail, care într-o cuvântare-raport face istoricul localității: sat înființat în 1899, cu școală și biserică; 405 familii ortodoxe din care 350 înstărite; toți cu ogorul lor prin împroprietărire; în 1919 cu 35 de elevi la școală iar în 1925 cu 250 de școlari; se strângeau fonduri pentru o clopotniță și un monument al eroilor.

            La Ceacu, Preotul Paroh Econom Gheorghe Marinescu spune preasfințitului că păstorește de 49 de ani în parohia sa cu 350 de familii ortodoxe, cu 1380 de suflete.

            Luni, 30 mai 1927, la ora 9 a venit de la Călărași însuși prefectul care l-a însoțit pe episcop până la sfârșitul itinerariului.

La Cacomeanca, doi creștini încredințează câte o jalbă nu protopopului ci direct preasfințitului. Părintele Paroh, Constantinescu R. Constantin, cu un potir oxidat în partea de jos a interiorului, cuvântează precizând că are 482 de familii ortodoxe, cu 2500 de suflete care s-au hotărât să facă reparație bisericii. Prima petiție se referea la dorința unui credincios, conform unui obicei din Ialomița, ca el și numai el, în schimbul unei sume de bani, să aibă monopol pe aducerea pâinii pentru Paști și împărțirea ei enoriașilor, ceea ce contravenea dreptului fiecărui creștin de a aduce ofrande.

            La Cuneștii noi sătenii constituiseră un comitet pentru construcția biserici și, pentru început, ridicaseră o clopotniță din patru furci și un clopot. Preasfințitul a discutat cu primarul încurajându-l pentru a-și da concursul la ridicarea lăcașului de cult.

            La Cuneștii Vechi, cu biserica din mijlocul satului, veche, căzută pe jumătate, cu acoperișul sprijinit în proptele și peretele căzut, cu icoane înșirate pe o laviță, preasfințitul a dispus ca această ruină, fără importanță istorică, să fie dărâmată iar materialul bun din ea să fie întrebuințat pentru o capelă în cimitir.

            La Rasa, cu o biserică mică, veche, de pe la 1830, cu o tâmplă frumos sculptată, având crucea de la molenii deasupra ușilor împărătești, din cauza micii înălțimi a lăcașului de cult. Se presupunea că acea cruce provenea de la o biserică ridicată de Mihai Viteazu și că una asemănătoare se afla în paraclisul Mitropoliei (azi Patriarhiei). Parohul, Părintele Marcu Ionescu, a cerut episcopului să vină pentru a le sfinții temelia viitoarei biserici.

            În apropiere, filiala Bogata, cu biserica ruinată, fără sfânt antimis, cu sfinte vase vechi, praf, cu buruieni și tufe în curte și garduri cedate de bătrânețe. Primirea a fost făcută de Părintele Protopop Dimitrie Dobre care propunea Bogata ca parohie aparte sau o parohie împreună cu Smârdanul. Preasfințitul le promite un preot dacă sătenii se îngrijeau de o casă parohială și plata clericului, căci statul încă nu putea da nici un ajutor.

            La Smârdan, o filie care depindea de Ciocănești, cu un preot de seamă, Părintele Vasile R. Popescu, student la teologie, cu reverenda îngrijită, bun cântăreț, aștepta în biserică cu un epitrahil lucrat cu fir de aur și frumoase broderii de mătase. Biserica fusese sfințită în urmă cu cinci ani iar parohul din 1925, găsind-o în lucru, finalizase lucrările. Aici preasfințitul a promis enoriașilor că le va transforma filia în parohie, dacă îndeplinesc condițiile cerute de legi.

            La Ciocănești Mărgineni, cu o biserică mare și frumoasă, dar cu bolta de la Pantocrator cu temelia căzută, bucuria primirii unui ierarh a fost cu atât mai mare cu cât de 100 de ani nu mai trecuse un episcop pe acolo.

            La Ciocănești Sârbi slujea un preot blând și venerabil, Părintele Radu Dumitrescu, tatăl Părintelului (Vasile) R. Popescu iar biserica era ctitorită de către egumenul Mânăstirii Mihai Vodă, la anul 1857. Delegația episcopală a prânzit chiar în casa Părintelui Vasile și a putut aprecia arta culinară a gospodinei preotese, inclusiv în domeniul dulciurilor iar părintele gazdă a oferit comesenilor chiar șampanie, băutură rară.

            La ora 15 preasfințitul a plecat de la Ciocănești Sârbi, pentru ca să ajungă, la ora 15,30, la Vărăști, cu biserică veche mânăstirească, de la 1836, ridicată de Mânăstirea Viforâta, care avusese acolo moșii întinse. Biserica avea chipurile sfinților de pe pereți numai de cuvioși, cu mantii și camilafce în culori mohorâte. Formalitățile de primire le-a făcut tot Preotul Vasile R. Popescu. Preasfințitul remarcă o oarecare neîngrijire a bisericii și îndeamnă poporul să stăruiască pe lângă cei necununați pentru a primi Taina Sfintei Cununii. La plecare, cere să se copieze textul pisaniei și să se trimită la episcopie.

            La orele 16, delegația ajunge la Dorobanțu, unde este întâmpinată de Preotul Paroh Gheorghe Păunescu, un bătrân cu părul alb. Preasfințitul a-ndemnat femeile din biserică să schimbe pânzeturile vechi și murdare de la icoane.

            La orele 18, preasfințitul ajunge la Boșneagu, filie a Parohiei Ulmu și cu biserică zidită de Banul Grigore Basarab Brâncoveanu, monument istoric, pe care enoriașii voiau s-o repare.

            La Ulmu aștepta multă lume pentru că trebuia pusă piatra fundamentală a unei noi biserici, ceea ce nu s-a mai îndeplinit din cauza orei târzii. Preotul Paroh St. M. Baicu a prezentat situația parohiei cu biserica parohială de la Ulmu și filialele Boșneagu și Chirnogi, cu 775 familii, cu 4400 de suflete, cu școală și bancă populară. Existau două comitete antagonice de construcție a bisericii, probabil din adversități politice. De aceea, episcopul a îndemnat la unire și, la primărie, a încheiat procesul-verbal de constituire a noului Comitet.

            La Răzvani, Parohul Preot D. Panaitescu, suspendat din serviciu în urma unor reclamații justificate, avea Sfântul Agneț nefărâmițat și vreo doi credincioși rătăciți.

            La Lehliu s-a ajuns pe seară târziu la biserica mare cu tencuiala de pe boltă căzută în multe locuri. Bătrânul Preot Barbu Ștefănescu, de 75 de ani, a spus preasfințitului că era fiu al satului, din neam de preot, cu toate fiicele preotese iar fiul anul III la Teologie, deși mai târziu, la masă, avea să susțină că fiul era în Italia, la Drept.  Parohul pusese temelia bisericii la 1893, în 1894 o sfințise iar în 1925 începuse să strângă fonduri pentru reparații, împreună cu directorul școlii primare, Georgescu. Nemții devastaseră totul în război, astfel încât preotul fusese nevoit să procure alte veșminte, sfeșnice, epitaf iar enoriașii promiseseră un policandru și altele. După obișnuita și cuvenita cuvântare a episcopului, acum despre cinstirea icoanelor, la ora 10, delegația a ieșit din biserică după care a cinat la reședința plășii – casa fratelui Părintelui Ștefănescu și s-a cazat la diferite familii în comună.

            Marți, 31 mai 1927, la ora 9,30 delegația a plecat și a ajuns la ora 10 la Ștefănești, o parohie păstorită de un colaborator al revistei Tomis, Părintele Mihai Rădulescu, care nu avea la biserică Sfântul Chivot pentru Sfânta Împărtășanie. În raportul său preotul a menționat că păstorea de 12 ani, plecaseră 60 de familii în București, avea un comitet pentru refacerea bisericii și nici un episcop nu vizitase acea parohie.

            Pentru cititorii blogului meu, ca și pentru iubitorii de istorie locală, cele două stabilimente culturale la care am făcut trimitere în titlul acestui material, și care, grație lui Dumnezeu, se păstrează încă,  sunt bine cunoscute, atât în ceea ce privește farmecul lor arhitectural de odinioară, cât, mai ales, datorită faptului că pe scenele lor au urcat cei mai de seamă actori și interpreți ai teatrului și revistei românești de ieri și de astăzi, sau că în sălile lor au conferențiat aproape toți marii scriitori din perioada interbelică, aduși aici de primarul cultural Eugen Cialâc.

În tot ceea ce s-a scris până acum despre edificarea celor două construcții se strecurase o oarecare urmă de nesiguranță în ceea ce privește momentul oficial al dării lor în folosință. Personal am discutat cu prietenul și colegul meu, istoricul Nicolae Țiripan, precum și cu Florin Rădulescu, directorul Muzeului municipal Călărași, despre necesitatea de a clarifica și aceste aspecte, astfel încât în viitoarele abordări monografice datele prezentate să aibă certitudinea unor informații fără drept de tăgadă.

Puținătatea surselor arhivistice care se mai păstrează în fondul documentar al Primăriei Călărași  nu ne-a permis multă vreme să clarificăm acest aspect. Sprijinul noului nostru prieten, pr. Adrian Lucian Scărlătescu de la Urziceni, ne-a ajutat să elucidăm și acest aspect din Istoria Călărașiului.

Dar să o luăm metodic și cronologic. Studiind paginile ziarului “Gazeta Ialomiței”, publicație ce a apărut la Călărași, cu regularitate, în perioada 1895-1916, câteva numere ale ziarului fiind editate sporadic și în anul 1932, am depistat, în numărul din 11 iulie 1904, un articol intitulat O întreită serbare în care se menționa că pe data de 2 iulie 1904, cu prilejul manifestărilor organizate pentru a marca 400 de ani de la trecerea în neființă a marelui domnitor Ștefan cel Mare, la Călărași se inaugura oficial clădirea Cazinoului(Teatrului) din parc. Din același articol mai aflăm că Teatrul din parc s-a construit după planurile inginerului Pelianu, care a fost și supraveghetorul lucrăilor de construcție, lucrări care au durat mai puțin de un an. Spicuim din articolul respectiv:

Vineri, 2 iulie a.c., s-a serbat în acest oraș aniversarea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, Domnitor al Moldovei. Serviciul religios s-a făcut de S. S. Protoiereul N Alexandrescu, asistat de tot clerul din oraș și față fiind autoritățile civile și militare, precum și un numeros public… S-a făcut după aceea o sfeștanie pentru inaugurarea Cazinoului din parc a cărui construcție s-a terminat și care s-a deschis publicului în acea zi, dându-se în antrepriză d-lui D. Ardavani, un bun antreprenor de cafenele. La ora 4 după amiază s-a făcut în acest cazino distribuirea premiilor la școlarii silitori.

După cum este lesne de socotit, anul acesta, la 4 iulie 2019, se împlinesc 115 ani de la darea în folosință a acestui edificiu cultural, care astăzi, în stare avansată de deteriorare, adăpostește depozite  de carte și de publicații ale Bibliotecii județene “Alexandru Odobescu” Călărași, după ce a fost, pe rând, Cazinou, Teatru, Cinematograf, Depozit de sare(!!!) și Sală de lectură.

Teatrul din parc, azi!

Cea de a doua construcție cu destinație teatral-culturală, cunoscută în mentalul colectiv drept Sala Teatrului popular, s-a edificat în perioada 1933-1934, la inițiativa comandantului Regimentului 23 Infanterie de la Călărași. A fost cunoscută în epocă drept Sala(Teatrul) Cercului subofițerilor Călărași, întrucât fondurile necesare clădirii au provenit din subscripție publică, cei mai mulți contributori fiind subofițerii și ofițerii celor 3 regimente de la Călărași(23 Infanterie, 5 Călărași și 20 Artilerie).

Chiar dacă nu avem încă date sigure despre proiectantul și constructorul clădirii, știm astăzi cu siguranță că ea a fost finalizată în noiembrie 1934.  Iată ce consemna, în acest sens, gazeta locală „Biruința”, din 11 noiembrie 1934:

Desigur că sunt foarte mulți, chiar din Călărași, care nu știu de această măreață clădire ce s-a ridicat în centrul orașului și sunt și alții care deși știu, n-au avut cel puțin curiozitatea să o viziteze. Un străin, și mai ales din cei cunoscători, ar rămâne foarte impresionat cum liniștitul și retrasul port de pe malul Borcei a avut norocul să devină proprietarul unui edificiu pe cât de occidental, pe atât de superior din punctul de vedere al scopului pentru care a fost creat. Ca unul ce am avut ocazia să fiu martor  zi de zi la ridicarea localului de teatru al subofițerilor am rămas profund mișcat… de satisfacția și mulțumirea ce o citești în ochii tuturor acum la terminarea Cercului… Toate acestea se datoresc d-lui colonel Traian Niculescu, comandantul Regimentului 23 Infanterie, al cărui nume se leagă de Călărași pentru totdeauna.

Clădirea Cercului subofițerilor a fost inaugurată oficial duminică, 17 februarie 1935, când pe scena noului edificiu cultural călărășean Teatrul Național din București, în frunte cu marea artistă Marioara Voiculescu, a susținut un spectacol cu piesa “Făcliile” de M. Bataille, după cum se menționa în paginile ziarului local “Biruința” din 17 februarie 1935.

Așa arată astăzi clădirea Tatrului popular!

O coincidență fericită face ca tot în acest an, în noiembrie 2019, să se împlinească 85 de ani de la finalizarea acestei construcții, un motiv pentru Centrul cultural județean Călărași, în administrarea căruia se află astăzi clădirea în cauză, să organizeze o manifestare care să marcheze rolul pe care l-a avut instituția Cercului subofițerilor și mai apoi Teatrului popular la Călărași.

            După cum am anunțat public la Simpozionul ocazionat de aniversarea a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române, împreună cu colegul și prietenul meu, Nicolae Țiripan, am purces la realizarea unui proiect istoric care se va concretiza în publicarea unui volum documentar intitulat Familia regală a României și meleagurile călărășene, carte ce va fi editată sub egida Universității populare Petre V. Haneș Călărași și a cărei lansare oficială va avea loc pe 10 mai 2019. În consecință, atât eu, cât și Nicu Țiripan, ne-am afundat serios în studierea cu atenție atât a consemnărilor oficiale din monitoarele vremii, cât și a paginilor îngălbenite de vreme ale ziarelor care au apărut la Călărași de la 1875 și până la abdicarea forțată a regelui Mihai de la 30 decembrie 1947. Numai că în urmă cu două zile, atunci când m-am așezat în fața calculatorului să răsfoiesc gazetele călărășene de altădată, arhivate în format digital și oferite cu mare generozitate de pr. Adrian Lucian Scărlătescu din Urziceni, un iubitor al meleagurilor și al oamenilor Bărăganului, tocmai atunci când gândurile îmi fugeau spre bălăceala politică de la noi, atenția mi-a fost captată de un articol dintr-un ziar local, publicat în urmă cu aproape 87 de ani, pe care cititindu-l am avut impresia că este scris zilele acestea de un vestit gazetar de pe Dâmbovița. Articolul în cauză se numește PSIHOLOGIA OMULUI POLITIC și a fost publicat în ziarul călărășean Fierul Roșu, din 3 noiembrie 1932, sub semnătura lui Constantin Chiriac, patronul ziarului respectiv.

Redau, mai jos,  pasaje semnificative din articolul în cauză, lăsându-vă pe dumneavoastră, cititorii mei, să apreciați dacă există sau nu similitudini între oamenii politici de ieri și de azi.

“Din contactul de toate zilele cu oamenii politici și cu partidele, cine a putut fi sincer cu el însuși să observe cu oarecare atenție acțiunile și viața intimă a acestora, a putut constata că sub masca fiecăruia dintre ei – cu foarte mici excepții – se ascunde un cimpanzeu cu dresaj îndelungat.

La cei mai mulți se observă o inteligență meschină de geambaș, o ipocrizie scârboasă care scoate din când în când la iveală un suflet găunos, ulcerat, hemoroizat și văduvit de orice sentimente frumoase. Cu șira spinării flexibilă ca un gumilastic, își prostituează conștiința, bătându-și joc de adevăr… Dacă n-ar fi convenționalismul ticălos care ne împiedică a privi ca în oglindă și a demasca toate scăderile lor sufletești, până și cel mai de rând și neînsemnat muritor s-ar îngrozi de enormele zăcăminte de noroi și murdărie ce se ascund în sufletul lor…

Fiecare, la rândul său, se găsește în situația de valet al unui șef, de multe ori pervers sau neghiob în toată accepțiunea cuvântului, descoperindu-se, din când în când, într-o sărmană înfățișare de mic intrigant bizantin, șmecher ridicol de cafenea, precupeț de vorbe late și inspirator de oribile cancanuri fără sens și fără rost.

Mare în patimi și mic la suflet – vorba poetului – omul politic niciodată nu spune ceea ce gândește, păstrează și acoperă cu o netăgăduită prudență toate defectele și slăbiciunile celor atașați de presupusul lor suflet… Laș și pervers, omul politic se prostituează în toate ocaziile, mai abitir ca un mercenar sau o cocotă profesionistă.

El n-are curajul răspunderii nici cât un biet scrib mărunt de provincie… Însușirile sufletești ale omului politic își au obârșia mai curând în hazna decât în salon, căci putând înfrânge sentimentul de scârbă, acoperindu-l cu vorbe catifelate, individul se arată celor mai fini observatori așa cum e de fapt: comic, pervers și mediocru până la dezgust…

Toată ființa lui este falsificată. Persoana fastuos înțolită nu-i decât un stârv în care se adăpostește un imens și grețos putregai sufletesc. Că vor mai fi politicieni și de altă structură, se prea poate, dar aceștia sunt numai rătăciți – mai rari decât perlele negre – care nu contează în viața partidelor. Viața politică a acestei țări, de la război încoace, a fost invadată, pe rând, de către toate partidele. Cetățeanul conștient și setos de dreptate și adevăr și-a făcut convingerea că toate nenorocirile ce s-au abătut asupra lui nu se datoresc decât oamenilor politici și partidelor politice – aceste moașe de rea credință care l-au adus în sapă de lemn. Azi perdeaua e ridicată!

Țara se găsește la grea strâmtoare și poporul întreg își dă seama că autorii dezastrului nu sunt decât politicienii mari și mici care i-au supt toată vlaga. Fără avere și fără titluri, toți aceștia ar fi înfundat cârciumile, cafenelele ori pușcăriile… Poporul a prins a se desmetici, descifrând cu oarecare siguranță activitatea nefastă a acestora în treburile publice și sperăm să-i trimită cât  mai curând la locul firesc potrivit temperamentului și virtuților, în vacanță definitivă! “

                În conformitate cu prevederile legislaţiei care reglementa organizarea învăţământului secundar profesional, la sfârșitul secolului al XIX-lea vom constata şi înfiinţarea la Călăraşi a primelor unităţi şcolare cu profil profesional. Astfel, în anul 1899 s-au pus bazele unei şcoli profesionale particulare de fete, care începând din octombrie 1904 va fi recunoscută de stat şi va intra în subordinea Direcţiei Învăţământului profesional, din cadrul Ministerului Instrucţiunii Publice. În conformitate cu programele elaborate de minister se prevedea ca în cei patru ani de învăţământ să se acumuleze atât cunoştinţe de cultură generală, cât şi cunoştinţe practice de croitorie şi rufărie, care se deprindeau în timpul orelor de atelier. Această școală a evoluat și s-a dezvoltat, transformându-se, după anul 1936, în Liceul industrial de fete, pentru care se va construi un local propriu, în care astăzi funcționează Inspectoratul școlar județean Călărași.

În ceea ce privește Școala profesională de băieți, chiar dacă aceasta s-a înființat mai târziu cu 5 ani, ea a fost în epocă mai cunoscută și mai apreciată decât cea de fete, râmânând până astăzi în mentalul colectiv local sub numele de Școala de arte și meserii Călărași.  Actul de naștere al școlii îl reprezintă votul consilierilor județeni din 28 mai 1904, prin care se hotărăște înființarea la Călărași a unei Școli de meserii pentru băieți, care urma să fie finanțată din Bugetul județului. Școala își deschidea oficial cursurile la 1 octombrie 1904, într-un local improvizat în fostele grajduri ale județului, din apropierea Regimentului 23 Infanterie. În acest prim an școlar, cursurile au fost urmate de 53 de elevi, iar corpul didactic era alcătuit, conform unui document contemporan,  “dintr-un director,  care era însărcinat și cu predarea de cursuri, un institutor, un maestru lăcătuș, un ajutor de maestru și potcovar, și un maestru lemnar-rotar”

În acest local improvizat școala va funcționa până în anul 1912, reușind să dea și prima promoție de elevi după cei 5 ani de studii, așa cum prevedea legislația în materie. Prefectura județului, în a cărei grijă administrativă se afla școala, va reuși să rezolve și problema spinoasă a lipsei de spații școlare adecvate. Astfel, Primăria Călărași donează Prefecturii județului  o suprafață de teren de 2500 m.p. în spatele Cazărmii Pompierilor, unde este ridiccat în numai cinci luni  un local corespunzător pentru Școala de meserii, folosind în acest scop suma de 160.000 de lei din fondurile județului, atât pentru construire, cât și pentru dotările cu logistica necesară școlii. Inaugurarea localului se face cu fast, la 1 octombrie 1912. Referitor la anul școlar 1912/1913, în Expunerea situației județului, realizată de prefectul de la Călărași, se menționa: “În ceea ce privește activitatea acestei școli, putem spune că a înregistrat progrese însemnate, atât din punct de vedere teoretic, cât și practic. Deși înființată la început numai cu două ateliere, lemnărie-rotărie și fierărie-lăcătușerie, funcționează astăzi cu trei ateliere deosebite, adăugându-se și atelierul de tinichigerie, înființat la 1 octombrie 1907.”

Școala de meserii pentru băieți va fi tot mai cunoscută și apreciată în oraș și județ, elevii din clasele terminale executând diferite comenzi pentru firme locale și persoane particulare. Din păcate progresele înregistrate de școală aveau să fie întrerupte în toamna anului 1916, când localul era rechiziționat de trupele germane de ocupație care vor înființa aici un spital pentru tratarea soldaților turci, aliații lor în Primul război mondial. Localul va fi eliberat în noiembrie 1918, dar starea lui nu permitea reluarea cursurilor, mai ales că materialul didactic de specialitate fusese împrăștiat prin oraș sau distrus de administrația turcească a spitalului militar care a funcționat aici.

Pentru pregătirea reluării cursurilor, moment ce se stabilise la  1 octombrie 1919, Prefectura face apel la maistrul Theodor Ivanovici, care doar ce se întorsese din Moldova, unde luase parte, ca militar, la celebrele lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Ca fost angajat al Școlii încă din anul 1911, Theodor Ivanovici se va ocupa cu responsabilitate de sarcina primită și împreună cu elevii școlii identifică o parte din mobilier și din materialul didactic împrăștiat prin oraș și reușește să reamenajeze spațiile școlii, astfel încât la 1 octombrie 1919 cursurile se vor relua pentru elevii celor 5 clase. Remarcându-se în ochii Ministerului de resort, Theodor Ivanovici va fi numit director la Școala de meserii din Turda și apoi la cea din Oltenița. La Școala din Călărași este instalat ca director Gheorghe Dudău, sub conducerea căruia activa un colectiv de cadre didactice de la liceul ”Știrbei”, precum și ingineri de la Camera de comerț și industrie Călărași. Prefectul de la Călărași va cere cu insistență ca Ivanovici să fie numit director la Școala de meserii de la Călărași iar eforturile îi vor fin încununate de succes,  pe 1 octombrie 1928 Theodor Ivanovici fiind numit director al Școlii de arte și meserii de la Călărași, funcție pe care o va deține până   în anul 1938, când va fi înlocuit de ing. Gheorghe Ene.

Theodor Ivanovici

Între timp, începând din anul 1921, Școala trecuse în subordinea Ministerului Instrucțiunii, Prefectura alocând din buget suma de 100.000 lei pentru completarea mobilierului. Ministerul alocă și el importante sume de bani și în anul 1926 se construiește o sala mare în care se instalează mașini moderne pentru Atelierul de tâmplărie. După numirea sa în funcția de director, Theodor Ivanovici depune mult efort pentru modernizarea spațiilor de învățământ și atelierelor de practică. Iată ce scria în acest sens un absolvent în ziarul local “Sirena” din 12 aprilie 1936: “În acest scop transformă una din magazii în clase și sală de meditații. Pe lângă acest lucru profită și de plecarea Școlii normale de băieți, care ocupase parte din imobilul școlii și în spațiul astfel eliberat face săli de clasă încăpătoare, sală de expoziție, bucătărie, dormitoare, desființând astfel sistemul paturilor suprapuse.”

Școala inferioară de meserii a funcționat, cu acest statut, până în 1936, când este transformată în gimnaziu industrial cu 4 clase, având acum secțiile: mecanică, lăcătușerie artistică și de construcție, strungărie, tinichigerie, tâmplărie de mobile și construcții.

Pentru atragerea mai multor elevi, gimnaziul este dotat și cu un internat cu 25 locuri, întreținut din taxele elevilor și din subvenții acordate atât de autoritățile locale, cât și de Ministerul Educației Naționale.

Din anul 1938, gimnaziului i s-a adăugat și clasa a V-a, în intenția de a fi transformat în liceu industrial.  Va purta această titulatură până în septembrie 1942, când va deveni Școală industrială tehnică de gradul II.

Până la transformarea sa, gimnaziul, și mai apoi Liceul industrial de băieți de la Călărași, având ca profesori pe Ștefan Stănescu,   Petre Lăzărescu, M. Coarnă, Alexandru Gruia și Gheorghe M. Ene, a dat 292 de absolvenți care au ocupat deferite funcții în viața economică a județului, patroni de ateliere, maiștri în învățământul profesional, comercianți și lucrători în ateliere.

Începând cu anul 1945, școala este transformată în Gimnaziu unic de 3 ani, cu profil profesional, formă sub care va funcționa până la Reforma învățământului din anul 1948, legiferată prin Decretul nr. 175 din 3 august 1948. Acum fosta școală de arte și meserii devine Școala medie tehnică de mecanizarea agriculturii, iar în anul 1955 este transformată în Centrul școlar agricol nr. 2 Călărași, pentru că în septembrie 1957 să fuzioneze cu Centrul școlar agricol nr. 1 și să formeze Centrul școlar agricol Călărași, actualul Colegiul agricol Călărași.

Localul Școlii de arte și meserii Călărași ridicat în anul 1912 în numai 5 luni!

În localul Școlii de arte și meserii, construit din fondurile Prefecturii județene în anul 1912 vor funcționa ateliere ale Centrului școlar agricol, apoi ale Liceului agricol, din 1966, până la începutul anilor ’80 când, odată cu înființarea județului Călărași, clădirile de aici vor fi demolate pentru a lăsa locul unor edificii noi, unde vor fi instalate Banca Națională și Banca Agricolă, Întreprinderea de gospodărie comunală și locativă, Direcția județeană de statistică, Camera de comerț și industrie, și mai recent Palatul fiscal.