Călărășenii care intenționează să ajungă la Balcic sau la Varna, aleg, de regulă, distanța cea mai scurtă și intră în Bulgaria pe la Silistra. În drum spre destinația lor  finală trec obligatoriu prin orașul Dobrici, fost Tolbuhin, rebotezat de bulgari prin anii ’90.  De fapt, orașul a fost înființat prin secolul al XVI-lea de către Hacioğlu Pazarcik, pe ruinele unei așezări mai vechi pe care turcii, în expansiunea lor balcanică, o trecuseră prin foc și sabie. De la numele acestui întemeietor, localitatea s-a numit Bazargic, până în anul 1878, când Bulgaria este recunoscută ca stat autonom și orășelul amplasat la jumătatea distanței dintre Silistra și Varna  devine Dobrici. După Pacea de la București din agust 1913 Cadrilaterul este încorporat Regatului României. Din respect pentru tradiția locală și pentru faptul că marea majoritate a orașului o constituiau turcii, autoritățile românești rebotează orașul după numele întemeietorului său: Bazargic.

Chiar dacă în timpul administrației românești(1913-1940) orașul se modernizează și apar numeroase clădiri administrative și obiective economico-sociale noi, Bazargicul își păstrează și în această vreme aspectul său pitoresc de oraș oriental.

Prezentăm, mai jos, însoțite de imagini de epocă, o frumoasă descriere a Bazargicului preluată din revista “Realitatea ilustrată” din 15 august 1939.

În Bazargic nu există tramvai sau taxi. De multe ori, nefiind trăsuri, te mulţumeşti să o iei apostoleşte. De la gară, un boulevard destul de lung şi prost întreţinut te conduce în centru. Natural. Te aştepţi la un “centru”puţin stilat, un centru care să facă faţă lucrurilor. Deloc. O moschee veche şi cocoşată străpunge cerul albastru cu turnul ei. În plin centru e o baie comunală cu amestec de mănăstire. Mulţumit de faptul că bazargicenii au dat loc de frunte curăţeniei, mai trec cu vederea; dar baia aceasta datează de vreo 600 de ani şi tot primitivă e. N’are duş, n’are cazane, doar câteva pietre încălzite pe care te culci şi câţiva inşi care aruncă cu apă pe tine. Baia a fost construită de turci…

Centrul Bazargicului se mărgineşte la o întretăiere de mai multe străzi, fără nici o importanţă. Şi totuşi Bazargicul e un oraş frumos. Frumos nu prin luxul şi noua arhitectură adoptată, ci prin farmecul oriental, încă nepierdut. Viaţa de veselie şi amor se reduce la vizitarea câtorva restaurante, care în timpul verii îţi servesc băutură caldă. La Bazargic fiind lipsă de apă, e normal să nu fie nici gheaţă…

O lume cosmopolită îmbogăţeşte populaţia acestui oraş. Turci, bulgari, tătari, ruşi, armeni, prea puţini evrei şi peste 50% români.Totuşi, spre seară, strada îţi pare o babilonie. Nu înţelegi nimic. Însoţit de câţiva reprezentanţi ai condeiului din localitate, am început să fac cunoştinţă cu oraşul Bazargic. Prima dată e prea puţin atrăgător, stil oriental, dar mai târziu îţi devine simpatico. Iar seara – pe la ora 8 – am început să-i simt farmecul. În Bazargic, pe strada principală ce duce la grădină, te poţi aştepta să întâlneşti pe stradă de la cuconiţa cea mai cochetă şi mai stilată, până la bătrânul turc ce-şi duce oile şi purceluşii la apă…

Viaţa acestui oraş, care-i o învâlmăşeală de orientalism şi de occidentalism, îţi prilejuieşte momente de distracţiune. Cele 2-3 localuri din centru cu lumea cea mai selectă îţi oferă o bere rece şi un şpriţ cumsecade mai ales, seara când începe să cânte orchestra rusească, iar Lola, simpatica diseusă, apare pe scenă. Restaurantul “Central” e singurul refugiu, unde Iordache, simpaticul chelner, ştie ce să servească. Dar oraşul – la periferie – avea aspectul că plânge. Vaietul acela turcesc, casele de pământ joase, viaţa dezordonată, dădea impresia că e în veşnic doliu. Bazargicul plânge. Bazargicul – la “Central” – râde.