Datorăm unor călători transilvăneni numeroase informații privitoare la portul popular și obiceiurile locuitorilor așezărilor din Bărăgan din secolul al XIX-lea. Ion Codru Drăgușanu vizitează, în perioada anilor 1837-1840, satele Cuza Vodă și Tonea, unde participă chiar la o nuntă despre care lasă interesante amintiri, iar dr. Gheorghe Crăiniceanu publică în anul 1895 rezultatele unor cercetări privind portul popular din satele de pe Borcea.

                Mai puțin cunoscute au fost informațiile consemnate de un alt transilvănean care a vizitat satele din Bărăgan prin anii 1881-1883. Este vorba de Nicolae Iuga Tudoran, din Săcele – Brașov, tatăl cunoscutului scriitor, dramaturg și etnograf Victor Tudoran, cel care a publicat, prin anii ’70 caietele cu observații etnografice ale tatălui său, referitoare la modul de viață, tradițiile și obiceiurile folclorice ale locuitorilor satelor din Bărăgan.

                Iată, după cele scrise de Nicolae Iuga Tudoran, cum se desfășura o horă țărănească în acea vreme:

                „Nenea Mușat Găzdaru avea patru fete și nici un băiat. Fetele erau mai mari ca mine. Nenea Mușat era un bun gospodar și înstărit. Cele mai mari se găteau de horă, că era ziua de Drăgaică. Se îmbrăcaseră cu o rochie de lână subțirică, cafenie și cu două vărgi late cam de  două degete, însă roșii sau vinete, după cum au avut gust, pe poale, și cu polca din aceeași stofă. Cămăși din pânză de casă țărănească din bumbac, pe cap o basma din stambă, în diferite culori.

                În picioare purtau niște papuci, cărora le ziceau lătrăi, fiindcă atunci când mergeau plescăiau cu tălpița de picioare. Așa se găteau numai când se duceau la horă și duminica la nunți și alte petreceri, însă numai cele bogate. Cele sărace se duceau în picioarele goale. Vara și iarna, când se duceau în vecini, și cele bogate și cele sărace, se duceau numai în picioarele goale, chiar dacă era zăpadă pe jos, nu aveau nici un habar.

                Ne-am dus și noi să vedem hora. Pe un loc gol era lume adunată în partea dreaptă a drumului. Fete, flăcăi și oameni tineri și bătrâni cu femeile ședeau care pe jos, care pe niște scânduri și priveau la horă. Doi țigani, unul cu vioara și altul cu cobza, cântau flăcăilor un fel de horă, căreia îi ziceau bătuta.

                Flăcăii erau îmbrăcați în cămăși de pânză de casă și izmene, la cei mai înstăriți din bumbac, încinși peste mijloc cu bete făcute de casă, în fel de fel de culori. Cu pălării și mâțe făcute la Brașov, cu flori la pălărie și în picioare cu opinci. Cei mai sărăcuți erau îmbrăcați cu cămăși din pânză  de in sau cânepă, izmene la fel și încinși cu betele peste mijloc, cu pălării tot de mâțe și cu flori la pălării.

                Jocurile lor erau: bătuta, brâul, lezeasca – un fel de sârbă și horă mare, aproape ca Hora Unirii – și altele tot naționale.

                Bătrânii și însurații stăteau roată și priveau la joc. Bătrânii erau îmbrăcați în cămeși de in sau de bumbac cu șalvari – pantaloni cu turul mare – încât puțin nu ajungeau la pământ, garnisiți pe la buzunare cu șireturi negre și jos la glezne strânși pe picior de credeai că sunt puși în niște fuse.”