În Catalogul monumentelor istorice din județul Călărași, publicat în anul 2007 de Direcția județeană pentru cultură și patrimoniu, pe raza comunei Șoldanu este inventariată, ca obiectiv de patrimoniu de interes național, Mănăstirea Negoiești, despre care se precizează că este construită în anul 1649,  fiind ctitorită de Matei Basarab și soția sa Elina.

În articolul de față încercăm să prezentăm mai multe date atât despre contextul istoric, cât și despre importanța arhitecturală a mănăstirii în ansamblu, dar mai ales a Bisericii ridicată aici de Matei Basarab și doamna sa Elina, considerată pe bună dreptate a fi cel mai important monument istoric din actualul județ Călărași, o adevărată bijuterie arhitecturală, cum se poate remarca și din fotografiile atașate prezentului articol.

Despre domnia lui  Matei Basarab(1632-1654) se cunoaște faptul că a fost o epocă de înflorire culturală, consacrându-se ca cel mai mare ctitor ortodox al neamului românesc.  A ridicat din temelie peste 30 de biserici la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țara, unde l-a depășit cu mult chiar și pe Ștefan cel Mare, cât și la Muntele Athos și la sud de Dunăre, la Vidin și Șistov. Numai pe teritoriul de azi al județului Călărași Matei Basarab a ctitorit trei biserici, la Mănăstirea, Plătărești și Negoiești.

Mănăstirea Negoiești, care făcea parte din lanțul de mănăstiri întărite cu ziduri de fortăreață pe care le-a construit Matei Basarab la Dunăre, pentru a juca un rol de apărare împotriva invaziilor otomane într-o regiune lipsită de cetăți de apărare, a fost ridicată în anul 1649  într-un sat vechi, cu o poziție strategică pe cursul Argeșului, unde domnitorul își ridicase un conac în anul 1640, care timp de 10 ani devenise o adevărată reședință de vară a lui Matei Basarab. Aici, la Negoiești, emite domnitorul mai multe acte oficiale datate între anii 1840-1850, ceea ce confirmă aprecierea unor istorici care susțin că pentru o bună bucată de vreme capitala Țării Românești se mutase la Negoiești, pe Argeș!

În asemenea condiții era normal ca aici Matei Basarab să ridice o biserică impunătoare, înconjurată de masive ziduri de apărare și cu o poartă de acces fortificată. Letopisețul Cantacuzinesc  îi atribuie lui Matei Basarab ctitoria de la Negoiești, pe Argeș, în timp ce pisania bisericii, scrisă în limba slavonă, menționează ca ctitor pe “cinstita doamnă Elina, soția marelui și bine-cinstitorului domn, Io Matei Basarab.” Probabil că ridicarea Bisericii de la Negoiești este în egală măsură opera celor doi membri ai familiei domnitoare. Aceștia, după cum o confirmă documentele de epocă, au ctitorit împreună numeroase alte clădiri de acest gen.

În ”Istoria Ţării Româneşti” a cronicarului Radu Popescu se face menţiunea că această mânăstire este cel mai nou lăcaş de cult al lui Matei şi a doamnei sale Elena, care la un an după construcţie au închinat-o la Muntele Athos şi căreia i-au oferit o serie de cărţi şi odoare religioase. Se mai făcea precizarea că însuşi domnul Ţării Româneşti a intervenit la egumenii de la Sfântul Munte pentru a trimite egumeni şi stareţi care să ia în primire afacerile noii mânăstiri. Se poate deci trage concluzia că din anul 1650 biserica din Negoieşti a fost ridicată la rangul de mânăstire, din moment ce ea a fost închinată sfântului munte din Grecia iar afacerile administrative şi religioase au fost acordate egumenilor greci.

În ceea ce privește aspectul bisericii, incinta avea forma unui patrulater neregulat. Zidurile erau din piatră şi cărămidă, turnul bisericii era construit din cărămidă până la jumătate iar restul din lemn. Cupola era protejată în exterior şi în interior cu şindrilă de brad. În altar pardoseala era din scânduri de lemn în loc de piatră. Înălţimea totelă a boltei era estimată la 30 stânjeni şi jumătate. Ferestrele erau din fier şi erau prevăzute cu geamuri. Pardoseala interioară a bisericii era din cărămidă, uşile erau făcute din scânduri de stejar şi se închideau cu ajutorul unor balamale. Casele egumeneşti  au fost construite o dată cu lăcaşul bisericii (din proiect cum spun cronicile timpului) din zid. Iniţial ele cuprindeau un număr de 8 încăperi, acoperite cu şindrilă şi prevăzute fiecare cu pivniţe. Pe jos acestea erau pardosite cu scândură din lemn de stejar. Uşile erau din lemn, iar ferestrele erau din fier. Toate încăperile erau prevăzute cu sobe de încălzit. Pivniţele erau foarte mari fiind pardosite cu scânduri de stejar. Toate erau prevăzute cu uşi din lemn. Ele erau destinate păstrării produselor necesare aprovizionării egumenilor şi călugărilor mânăstireşti.

Mărturiile documentare păstrate pentru secolul al XVII-lea arată că în general activitatea mînăstirii nu a cunoscut perioade lungi de linişte. În 1680 un document din fondul mînăstirii Cotroceni menţionează faptul că în acel an se semnalase un prim atac din partea turcilor care au atacat mînăstirea şi au distrus o parte din lucruri. Atacurile se vor înteţi în anii următori, prezenţa turcilor fiind mai vizibilă după anii 1720 când ei au început să prade sistematic biserica şi casele egumeneşti. Astfel, într-o descriere a mănăstirii din anul 1810 se făcea precizarea că ea fusese părăsită de egumeni în totalitate, iar în interior picturile religioase fuseseră distruse, biserica fiind lipsită chiar de ferestrele de fier, iar odăile egumeneşti se găseau într-o ruină totală. Zidul care înconjura mânăstirea a fost şi el distrus în mai multe locuri, clopotniţa fiind şi ea distrusă.

Importante reparații au fost efectuate după anul 1848, deorece clădirea bisericii, la fel ca altele din zonă, fusese afectată de puternicul cutremur din anul 1838. Restaurarea a fost terminată în anul 1862, când s-a început și refacerea picturii sub conducerea pictorului Constantin Lecca, sprijinit de Mișu Popp, alt pictor vestit al acelor vremi.

Reparaţiile efectuate în acei ani au afectat în primul rând biserica căreia i-au fost montate noi ferestre şi acoperită din nou cu şindrilă. A fost efectuată o primă etapă de zugrăvire interioară a unor scene religioase. Cele mai multe modificari au fost aduse lăcaşelor egumeneşti. Toate încăperile au fost reparate, învelite cu şindrilă, dotate cu sobă şi geamuri. Au fost aduse , de asemenea, modificări pivniţelor, care din 8 încăperi au rămas doar 6. În acestea s-au repardosit podelele, construinu-se şi două cuhnii pentru păstrarea butoaielor de vin. A fost reparată clopotniţa, căreia i s-a montat un clopot şi o toacă de fier.

Ocupaţia străină nu a ocolit nici Mânăstirea Negoieşti în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, ruşii au ocupat-o în trei rânduri (1802-1806; 1811-1812; 1853-1856) având aici un comandant ce se ocupa cu dirijarea transporturilor, în alte perioade pe aici au trecut turcii (care au înaintat spre Bucureşti în timpul răscoalei din 1821, iar în 1822 se retrăgeau spre Turtucaia cu un mare număr de prizonieri provenind din armata eteristă), iar apoi austriecii care în anii 1851-1852 au staţionat aici cu efective mari intenţionând la un moment dat să intre în Peninsula Balcanică.

Potrivit legii de secularizare a averilor mânăstireşti, din anul 1863 Mânăstirea Negoieşti devine biserică mireană cu hramul “Sfinții Voievozi”. Bunurile sale importante, moşiile şi celelalte terenuri trec în posesia statului. Lăcașul a mai fost reparat în 1927 și după cutremurul din anul 1940. Puternic afectată după cutremurul din martie 1977, biserica este practic părăsită. După decembrie 1989 se fac mai multe încercări de reabilitare a bisericii și zidurilor de incintă, nefinalizate însă din lipsă de fonduri.

Grație perseverenței preotului paroh Nicolae Trușcă, în perioada 2013-2015 întregul complex de la Negoiești a fost reabilitat cu fonduri europene, urmare a unui proiect finanțat prin Agenția de dezvoltare Sud Muntenia de la Călărași.

În anul Centenarului Marii Uniri, ctitoria lui Matei Basarab își ridică corpul zvelt deasupra orizontului, renăscând precum pasărea Phoenix din propria cenușă, spre bucuria spirituală a celor de astăzi și spre cinstirea memoriei ctitorilor de ieri!