INFORMAȚII DESPRE CASELE TRADIȚIONALE DIN SATELE CĂLĂRĂȘENE

 

Casa sau locuința reprezintă unul dintre cele mai importante elemente de cultură materială și spirituală a unui popor, concretizate în sistemul de construcție, de compartimentare a interiorului, precum și de modul de decorare a exteriorului și de înfrumusețare a camerelor de locuit. Casa este locul unde s-a desfășurat și se desfășoară o mare parte din viața oamenilor, a familiei, unde se păstrează cel mai bine și se transmit din generație în generație, tradiția, concepțiile etice, estetice și morale ale colectivităților respective.

            Din punct de vedere al evoluției istorice, până la jumătatea secolului al XIX-lea, imensa majoritate a locuințelor din județ erau de tipul bordeielor semiîngropate, despre care bătrânii satelor din zonă își mai amintesc încă: ,,casă mică cu o singură cameră, avea în mijloc un stâlp de susținere. Deasupra era acoperită cu stuf. Se dormea pe jos, pe preșuri confecționate din păr de capră ”. Un călător transilvănean, din Săcele-Brașov, trecând prin această zonă în anii 1873-1874, avea să consemneze, la rândul său, despre aceste bordeie semiîngropate: ,,În casă nu era lampă, ci aveau opaiț, adică o farfurie spartă, în care puteau ține seu sau untură de porc, în care punea bumbac. Îl înmuiau la un capăt în seu sau untura din farfurie, îi dădeau foc și ardea, ținând loc de lumânare sau lampă. La ferestre nu aveau geamuri ca pe la noi. În locul geamurilor aveau bandar (burtă de vacă curățată – nota ns.) care ținea loc de geam. Chibrituri nu se pomeneau la sate, dar fiecare om avea amnar. Focul îl făceau tot pe vatră, sub un horn larg și sus strâmt”.

            Informații similare ne oferă și lucrarea lui Gh. Crăiniceanu, publicată în anul 1895, care menționa, referitor la bordeiele semiîngropate din fostul județ Ialomița: ,,Locuințele erau mult înapoiate, rău construite, de nuiele lipite cu pământ, ce crapă lesne iarna și lasă să intre crivățul, fără lumină de ajuns, fără sobe.”  Cât de răspândit era încă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, acest tip de locuință ne-o mărturisește o statistică oficială din anul 1859 care în Ialomița înregistra încă un număr de 1779 bordeie și 2101 în judelul Ilfov. Astăzi, în peregrinările noastre prin județ am mai întâlnit, cu totul accidental, un semibordei într-o familie de țigani din satul Gălbinași.

bordeiele-din-Pogonele

            În ceea ce privește locuințele de suprafață, acestea sunt amintite documentar în lumea satelor călărășene încă din secolul al XVII-lea, mărturie fiind numeroasele zapise pentru vânzarea unor case de prin partea locului. Cercetările noastre au surprins în diferite localități ale județului încă locuințe construite în secolul al XIX-lea(cum a fost casa lui Hagi Tănase Ţoncovici din Călărași, construită în 1838 și demolată în anul 1975, pe locul acesteia aflându-se, în prezent, blocul cu 8 nivele de  lângă Hotelul Călărași), mai ales din a doua lui  jumătate(casa Ionescu Elena de la Unirea). Mult mai numeroase sunt casele din prima jumătate a secolulului XX, dar imensa majoritate a locuințelor din satele județului nostru sunt ridicate în ultimii 50-60 de ani. Din acest motiv, noi vom prezenta câteva aspecte generale de arhitectură rurală, precizând, acolo unde este cazul, exemplarele deosebite.

Tehnicile și sistemele de construcție. Materialul folosit în construcția caselor țărănești l-a constituit, în marea majoritate a cazurilor, lutul, ce se găsea din abundență în stratul gros de loess ce acoperă întreaga Câmpie Română, folosit simplu(pământul ,,bătut”), ca adjuvant la împletiturile de nuiele (tehnica ,,grădelelor”) sau în amestec cu paiele (chirpicii și paianta). Treptat, mai ales în ultimii ani, a început să se utilizeze ca material de construcții în lumea satelor călărășene cărămida și recent, blocurile de beton celular autocavizat(B.C.A.).

Ca tehnică folosită în construcție, până la începutul secolului nostru, cea mai uzitată a fost tehnica ,,grădelelor”  pereții, atât cei interiori, cât și cei exteriori, fiind executați din împletitură din nuiele de salcie pe pari de salcâm, consolidate apoi cu pământ bine îmbulgărit. Astăzi această tehnică este folosită doar la construirea unor anexe gospodărești, așa.numitele ,,acareturi” (cotețe, cotinețe, saivane, grajduri sau porumbare).

După primul război mondial, casele din județ încep să fie construite din paiantă sau gard, pereții fiind realizați din proptele verticale din salcâm, unite prin lianți de salcie între care se băteau în cuie șipci de brad, tot acest edificiu fiind apoi bine umplut cu pământ amestecat cu pleavă și paie lungi de grâu. De regulă, casele construite în această tehnică sunt prevăzute cu prispe laterale de dimensiuni mici, făcute pentru a proteja pereții de igrasie. Fațada are o prispă mare, închisă cu un fel de cerdac de lemn, numit     ,,parmalâc” la marginea căruia sunt înfipți popici de lemn care sprijină tavanul. Dacă încercăm realizarea unei statistici, constatăm că peste 70 % din locuințele executate în perioada interbelică și care se păstrează până astăzi, sunt construite după această tehnică. Ca răspândire în teren, case de acest tip se întâlnesc încă în toate localitățile călărășene.

monografie judet 040

Casă cu parmalâc refăcută

În strânsă legătură cu ,,averea” țărănească, cele mai multe din casele din județ ce au fost construite după 1944 sunt făcute din chirpici sau tule, blocuri paralelipipedice din pământ amestecat cu pleavă și paie de grâu, care se realizează în tipare, după ce pasta rezultată este bine frământată cu picioarele goale. Se lasă apoi să se usuce bine, după care sunt folosite la construirea pereților, legătura între ele făcându-se cu ,,mocioleală” de pământ galben și pleavă. Având în vedere slaba rezistență a locuințelor din chirpici, în ultimii ani, țăranii tencuiesc pereții exteriori, evitând astfel inflitrarea apei, cel mai mare pericol al caselor zidite după această tehnică. Din aceeași cauză, zidirea se face tot mai frecvent pe o temelie din beton.

 Familiile mai înstărite au folosit, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cărămida în construirea caselor. Dealtfel, în zonă, la Urziceni, funcționa o cunoscută fabrică de cărămizi și țigle(Fabrica Hagianoff), iar pe malurile lacurilor din județ, acolo unde se găsea lut nisipos, cărămida se construia după mai vechiul sistem al arderii oarbe de către localnici, care chiar se specializaseră în această îndeletnicire. Dar  odată cu construirea , la Călărași, a Întreprinderii de prefabricate din beton, după 1970 locul cărămizii în construcție este luat de blocurile de B.C.A., la fel de scumpe, dar mult mai spornice.

Odată ridicați pereții caselor, cei din exterior, în mod deosebit cei expuși în direcția de bătaie a vânturilor și deci a precipitațiilor, trebuiau protejați în mod suplimentar. Acest fapt s-a realizat în decursul anilor, fie prin îmbulgărire suplimentară și lipire cu pământ galben,  care era apoi ,,modelat”, creându-se difereite modele cu dosul palmei și degetele, fie prin ,,aliceală” sau ,,ariceală”, ceea ce însemna încastrarea în pământul de lipeală a unor bucăți de cărămidă sau sticlă, astăzi fiind din ce în ce mai des utlizată tencuirea cu nisip și ciment a pereților exteriori. Decorurile realizate în tencuială sunt predominant geometrice, procedându-se și la vopsirea în ulei a pereților, cu care ocazie se realizează, pentru un plus de frumusețe, jocuri de culori pentru încadramentele de la ferestre și uși.

În ceea ce privește suprastructura amplasată pe pereți, pentru podirea camerelor și realizarea șarpantei(planșee, grinzi, căpriori) aceste elemente erau construite din lemn de brad, în multe cazuri, mai ales pentru tavane, folosindu-se și stuful. Pentru învelirea locuințelor s-au folosit: paiele, cocenii de porumb, bețele de floarea soarelui, stuful(astăzi se mai găsesc câteva case izolate care sunt încă învelite cu coceni, paie sau stuf, materiale uzitate doar pentru învelirea șoproanelor și magaziilor), plăci de azbociment, carton asfaltat, țiglă și tablă(aceste din urmă cazuri fiind cele mai frecvente).  De regulă, acoperișurile erau realizate în patru ape, cu panta destul de acentuată pentru a putea prelua și evacua rapid cantitățile mari de precipitații aduse de furtunile ce-și fac simțită prezența destul de frecvent, mai ales în timpul verilor calde și umede.

Odată cu pătrunderea noilor materiale de construcție se schimbă tot mai pregnant aspectul exterior al locuințelor, legătura cu tradiția făcându-se mai mult prin păstrarea planului inițial ca nucleu în jurul căruia apar încăperi cu funcții noi(tot mai frecvente sunt casele cu bucătării și săli de baie, camere de zi spațioase, încălzite fie cu energie electrică, fie cu mici centrale pe lemn sau cărbune ). Prispa și parmalâcul de altă dată sunt astăzi înlocuite de terase și holuri așezate la colțul casei, sau de-a lungul câtorva încăperi. Tehnica noua a impus și folosirea pe scară tot mai largă a unor meșteri specializați care au vehiculat o serie de elemente de tehnică a construcției și arhitecturale de la o zonă la alta determinând o oarecare uniformizare sau răspândire pe arii largi a acelorași modele.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s